Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor

Departamentul de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice şi Nanomateriale

BIOMATERIALE

Curs 1

NOŢIUNI GENERALE
 REZULTATELE ÎNVĂȚĂRII

 Clasificarea materialelor, considerând criterii diferite

(compoziţie, proprietăţi, utilizări);
 Descrierea, compararea, evaluarea şi alegerea
biomaterialelor care îndeplinesc funcţii de utilizare
definite;
 Proiectarea rutei de procesare potrivite, pentru o
compoziţie dată, în vederea obţinerii structurii şi
texturii adecvate, considerând o anumită funcţie de
utilizare;
 Selectarea şi utilizarea metodelor experimentale
care permit caracterizarea materialelor (în special în
ceea ce priveşte proprietăţile specifice, definitorii
pentru domeniul de utilizare), precum şi
interpretarea rezultatelor obţinute;
 REZULTATELE ÎNVĂȚĂRII

 Corelarea noţiunilor fundamentale compoziţie –

procesare – proprietăţi;
 Utilizarea vocabularului ştiinţific specific domeniului,
în vederea comunicării eficiente, în scris şi oral;
 Operarea cu mijloace de informare şi comunicare,
în mod pro-activ şi responsabil, în vederea realizării
unui proces independent de învăţare şi investigare
ştiinţifică în domeniu;
 Identificarea de soluţii inovatoare pentru
problemele specifice biomaterialelor.
 ISTORIC
 Patru generații:
 I – au apărut o dată cu umanitatea, sunt limitate la materiale
disponibile în natură și erau utilizate strict pentru repararea unui
organ;
 II – biomaterialele s-au dezvoltat o dată cu progresul științei, care a
condus la revoluțiile industriale;
 III - actuala generație de biomateriale a început prin descoperirea
materialelor polimerice;
 IV – nanomedicină, medicină regenerativă ...
 ISTORIC

 Etape:

 Preistorie
 Descoperirea tehnicilor chirurgicale
 Dezvoltarea Biomaterialelor / dispozitivelor medicale
 Era modernă

Proteză de deget
descoperită la o
mumie egipteană
 ISTORIC

 ,,Kennewick Man” – datat cu 9000 de ani în

urmă - avea un vârf de săgeată în șold;
 Material hibrid format dintr-un dinte de vacă
fixat de ceilalți dinți cu un fir de aur –
civilizația etruscă, acum 2600 de ani;
 Romanii, chinezii sau aztecii foloseau aur
pentru refacerea dinţilor cu 2000 de ani în
urmă;
 Fire metalice din aur sunt menționate în
scrierile grecești - Galen din Pergamon (circa
130–200 DC);
 ISTORIC

 Un dinte de fier a fost descoperit într-un

cadavru datând din anul 200 DC;
 Mayașii foloseau scoici pentru refacerea
dinților – 600 DC;
 Egiptenii foloseau fire din in pentru a închide
rănile;
 Fire din intestinele animalelor erau folosite în
Evul Mediu în Europa în același scop;
 ISTORIC

 Ochii din plastic sau dinţii din lemn sunt des

menţionaţi în istorie;
 La sfârșitul secolului XVII se realizau proteze
oculare din aur sau argint decorate cu email
pictat;
 La jumătatea secolului XVIII un sticlar
german a reușit să îmbunătățească calitatea
acestor proteze, dar sticla conținea oxid de
plumb ceea ce conducea la iritații;
 ISTORIC

 1816: J. Marion Sims, Alabama, folosea fire de

argint fabricate de un bijutier.
 În 1838 Elias Wildman a realizat primii dinţi
din porţelan.
 În 1886 H. Hansmann experimentează
utilizarea plăcilor din oţel placate cu Ni pentru
fixarea fracturilor osoase.
 În 1903 dentistul Aguilhon de Sarran
(Societatea Franceză de Stomatologie) a
realizat un dinte din aur prin turnare într-o
matriță cu forma dorită.
 ISTORIC

 În 1920 a fost injectată o suspensie 5% de

fosfat tricalcic în osul radial al şoarecilor.
 Analizele radiografice au relevat că defectul injectat
cu fosfat tricalcic a avut o creştere osoasă mai rapidă
şi o legare mai bună decât proba martor.
 Prima bioceramică testată pe scară largă a fost
ipsosul.
 Descrieri în acest sens datează încă de la începutul
secolului trecut;
 O etapă importantă în folosirea ipsosului în chirurgia
ortopedică a fost realizată în 1952, când s-a raportat
umplerea cu succes a unei cavităţi tibiale cauzată de
un abces.
 ISTORIC

 La începutul secolului XX s-au descoperit şi

sintetizat materialele plastice, multe teste
fiind realizate pentru utilizarea acestora ca
biomateriale.

 În lumina cunoştinţelor pe care le avem astăzi, multe

dintre acestea erau sortite eşecului;
 Polimetil metacrilatul PMMA a fost introdus în
stomatologie în 1937;
 ISTORIC

 La începutul secolului XX s-au descoperit şi

sintetizat materialele plastice, multe teste
fiind realizate pentru utilizarea acestora ca
biomateriale.

 În timpul celui de-al doilea război mondial, aşchii de

PMMA din alcătuirea tunurilor au intrat accidental în
ochii soldaţilor, arătând că există materiale care
provoacă o reacţie slabă a ţesuturilor;
 După cel de-al doilea război mondial, Voorhees a
experimentat utilizarea pânzei de paraşută pentru
realizarea protezelor vasculare.
 ISTORIC

 Anul 1963 este foarte important din punct

de vedere al istoriei bioceramicii.
 În acel an, s-a raportat dezvoltarea unui nou
sistem ceramic pentru reconstituirea osoasă,
prin impregnarea unei ceramici poroase cu o
răşină epoxi.
 Acest material imită caracteristicile fizice ale
osului.
 În continuare cercetările s-au diversificat şi
pe lângă dezvoltarea bioceramicii aproape
inerte la începutul anilor ’70, o nouă direcţie
a apărut în domeniul biomaterialelor.
 ISTORIC

 Hench (1972) şi colaboratorii au proiectat un

sistem compoziţional în care au fost preparate
sticle cu proprietăţi speciale: SiO2–CaO-P2O5-
Na2O.
 Aceste sticle, implantate în femurul
şoarecilor, nu mai puteau fi extrase după
numai 6 săptămâni “in vivo”.
 Anii ’80: ceramica fosfatică a fost utilizată
pentru implanturi, în chirurgia reconstructivă
maxilo-facială.
 ISTORIC

 Milioane de proteze ortopedice realizate din

materiale bioinerte au fost implantate, până
la 85% dintre ele înregistrând o durată de
viaţă de 15 ani.
 Realizate din aliaje metalice, polimeri sau ceramici
bioinerte.
 Creşterea mediei de viaţă a populaţiei, în era
modernă, conduce la necesitatea proiectării
unor implanturi a căror durată de viaţă să
depăşească 30 de ani.

 Este necesară schimbarea filozofiei în

abordarea cercetărilor, urmărindu-se
dezvoltarea de materiale care să permită
nu înlocuirea ţesuturilor, ci regenerarea
acestora!
 ISTORIC

 Este necesară schimbarea filozofiei în

abordarea cercetărilor, urmărindu-se
dezvoltarea de materiale care să permită
nu înlocuirea ţesuturilor, ci
regenerarea acestora!

 O astfel de schimbare de la o abordare bazată

pe noţiuni din domeniile Ştiinţei materialelor şi
mecanicii, către repararea biologică a
ţesuturilor, presupune înţelegerea şi utilizarea
mecanismelor biologiei celulare.
 ISTORIC

 Dezvoltarea domeniului biomaterialelor este

condiţionată şi de descoperirile în alte domenii,
şi în special de cele în ştiinţele medicale.

 1860 – 1870, J. Lister: tehnici

chirurgicale aseptice;
 1954, W. J. Kolff: rinichi artificial;
 1958, S. Furman, G. Robinson: prima
stimulare cardică directă, realizată cu
succes;
 Anii ’80, W. J. Kolff: implant cardiac
total.
[http://www.kidneydialysis.org.uk/invent
or-of-dialysis.htm]
 ISTORIC
 Nanotehnologiile sunt una dintre descoperirile cheie
ale secolului XXI, acestea deschizând noi oportunităţi
şi în domeniul biomaterialelor.
 Operarea la nivel nanometric, aşa cum organismele
vii funcţionează, deschide calea către realizarea unor
noi biomateriale, cu noi aplicaţii:
o ingineria ţesuturilor;
o eliberarea controlată a medicamentelor sau a altor
substanţe;
o tratarea cancerului;
o aducerea oxigenului în ţesuturi distruse etc.
 ISTORIC

 Nanotehnologiile sunt una dintre

descoperirile cheie ale secolului XXI, acestea
deschizând noi oportunităţi şi în domeniul
biomaterialelor.
 Este astfel posibilă dezvoltarea de noi materiale, cu
proprietăţi îmbunătăţite, în ceea ce priveşte
biocompatibilitatea, caracteristicile fizico-mecanice şi
chimice;
 Se pune accentul pe imitarea naturii în prepararea
materialelor cu aplicaţii biomedicale, şi nu numai;
 Se vorbeşte despre nanoroboţi, nanosenzori etc.
Domenii de cunoştinţe necesare pentru dezvoltarea BIOMATERIALELOR

DOMENIU CUNOȘTINȚE

Relaţia structură – proprietăţi în cazul

Ştiinţa şi materialelor sintetice şi biologice, printre care
metale, materiale ceramice, polimeri, compozite,
ingineria ţesuturi (ţesut sanguin şi ţesut conectiv),
materialelor proiectarea şi dezvoltarea de materiale cu
proprietăţile dorite, în funcţie de aplicaţii, etc.

Biologie celulară şi moleculară, anatomie,

Biologie şi
fiziologie animală şi umană, histopatologie,
fiziologie chirurgie experimentală, imunologie, etc.

Stomatologie, neurochirurgie maxilofacială,

obstetrică şi ginecologie, oftalmologie, ortopedie,
Ştiinţe
otorinolaringologie, chirurgie plastică şi
medicale reparatorie, chirurgie toracică şi cardiovasculară,
medicină şi chirurgie veterinare, etc.
 ACŢIUNEA FACILITATOR
IDEE Identificarea nevoii Medic, dentist
•tratarea unei boli Cercetător
•înlocuirea unui organ Inventator
•cosmetică

Design-ul dispozitivului Inginer, fizician, chimist

Sinteza materialului Inginer

Testarea materialului Bioinginer

•proprietăţi mecanice Inginer mecanic
•toxicologie Biochimist
•biocompatibilitatea (proteine, celule, ţesuturi) Veterinar
•biostabilitatea (mecanică, chimică)

Fabricaţie Inginer, tehnolog

Sterilizare şi împachetare Bioinginer, designer industrial

Testarea dispozitivelor
•toxicologie Bioinginer
•biointeracţiunea in-vitro Medic, dentist
•testarea pe animale

Aspecte formale
•aprobarea de introducere pe piaţă Experţi aspecte formale
•studii clinice limitate Jurist
•încercări clinice
•urmărirea pe termen lung

Utilizarea clinică Medic, dentist, optometrist

Analiza explantelor
•inventarierea explantelor Anatomopatolog
•examinarea patologică Bioinginer
PACIENT •testarea în vederea determinării motivelor
pentru distrugere
 DEFINIŢIE

 Un biomaterial este orice material sintetic

utilizat pentru a restabili sau înlocui funcţia
unui organ şi care vine în contact cu fluidele
fiziologice în mod continuu sau intermitent.
 Această definiţie exclude materialele utilizate
pentru realizarea instrumentelor chirurgicale sau
dentare.
 DEFINIŢIE
 Deşi biomaterialele sunt în în primul rând
utilizate în aplicaţii medicale, ele pot fi de
asemenea utilizate:
 ca suport pentru culturile de celule;
 în dispozitivele pentru manipularea proteinelor în
laborator;
 în realizarea recipienţilor pentru conservarea
celulelor sau ţesuturilor;
 în cultura artificială a scoicilor;
 pentru realizarea bio-chip-urilor pentru computere
etc.
 Punctul comun al tuturor acestor aplicaţii îl
reprezintă interacţiunea între sistemele
biologice şi sintetice.
 DEFINIŢIE
 Un biomaterial trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
 să fie biocompatibil (să nu producă efecte
nocive: toxice, alergice, cancerigene asupra
ţesuturilor vii);
 să fie stabil biochimic (să nu sufere procese
de degradare în timp, în contact cu mediul
fiziologic);
 să aibă proprietăţi mecanice asemănătoare cu
cele ale ţesutului substituit, pentru a putea
prelua în condiţii optime funcţia mecanică a
acestuia.
 Aceasta impune o anumită rezistenţă la rupere, uzură,
oboseală, forfecare, etc.
 DEFINIŢIE

 Biocompatibilitatea este proprietatea unui

material de a îndeplini o anumită funcţie în
mediul fiziologic, provocând în acelaşi timp
un răspuns adecvat din partea organismului.
 noţiune specifică studiului biomaterialelor;
 nu există o definire precisă sau metode
standardizate de testare directă a
biocompatibilităţii;
 răspunsul biologic poate să fie diferit pentru
același material, în funcție de aplicație.
 Biocompatibilitatea nu depinde numai de
caracteristicile materialului, și trebuie definită
în funcție de aplicația căreia îi este destinat!
 DEFINIŢIE

 Este cunoscut faptul că nici un material străin

implantat într-un organism viu nu este complet
acceptat;
 Singurele substanţe care răspund complet acestei
cerinţe sunt cele produse chiar de organism
(autogene), orice altă substanţă, recunoscută ca
străină, va iniţia o formă de reacţie;
 Provocarea pentru cercetătorii în domeniul
biomaterialelor este ca, utilizând instrumentele
furnizate de nanotehnologii, să reuşească să
“păcălească” organismele vii să considere materialele
sintetice ca biogene sau autogene.
 CLASIFICARE
 Metode de reconstrucţie a ţesuturilor
distruse:
 Pentru înlocuirea oaselor cel mai adesea este
folosit osul uman, dar utilizarea
autogrefelor presupune o a doua intervenţie
chirurgicală, cantitatea de os este limitată şi
tratamentul dificil.
 Se pot folosi alogrefele (denumite şi oase de
bancă), caz în care cea de-a doua intervenţie
chirurgicală este eliminată.
 probleme legate de sterilizare şi riscul
transmiterii unor boli, cum ar fi hepatitele
şi SIDA.
 Cea de-a treia variantă, halogrefele –
materialele sintetice, pare a fi cea optimă.
 CLASIFICARE
Biomaterial Caracteristici/Avantaje
Proprietăți mecanice bune,
Metale și aliaje
ductile
Bioinerte
Bioactive
Ceramici
Bioresorbabile
Flexibili, densitate specifică
mică, elastici, suprafață ușor
Polimeri
de modificat, grupări
funcționale
Rezistență mecanică ridicată,
Compozite flexibile, fiabilitate mecanică
îmbunătățită
Suprafață specifică mare,
reactivitate ridicată, legătură
interfacială puternică între
Nanobiomateriale
implant și țesut, adeziune
celulară, îmbunătățirea
proprietăților mecanice
Dezavantaje Aplicații Exemple materiale
Densitate specifică
mare, greu de Implanturi osoase, șuruburi, ace, Titan, oțel inoxidabil, aliaje
prelucrat, pot fi sârme dentare, bracketi dentari Co-Cr, Ti-6Al-4V
corozive
Proteze de șold, umplutură pentru Alumină, zirconă
defecte osoase, acoperiri, implanturi HAp, biosticle
oculare, adiție și augumentare osoasă,
Fragile, casante
reconstrucție maxilofacială, inginerie
TCP, biosticle
tisulară, suport medicament pentru
eliberare controlată
Implanturi poroase, șuruburi, ace,
proteze, materiale pentru umplerea
Posibilitate de
obturațiilor dentare, suport
degradare, rezistență Colagen, silicon, PLGA, PE
medicament, înlocuirea țesuturilor
mecanică scăzută
moi, vase de sânge și valve pentru
inimă
Substituții osoase, proteze de șold,
implanturi oasoase, restaurări dentare
Proprietățile pot varia, și maxilofaciale, implanturi
HAp/Colagen, HAp/PLGA,
în funcție de medoda parodontale, implanturi coloană
HAp/PE
de obținere vertebrală, substituții ale țesuturilor
moi, implanturi poroase, suport
medicament
În majoritatea implanturilor
Un control scăzut al
ortopedice, restaurări dentare, nHAp, nAl2O3, nanofibre de
dimensiunii și al
inginerie tisulară, eliberare controlată colagen, nanofibre de PLLA
omogenității
de medicament
 CLASIFICARE
Compoziţie

CERAMICĂ
ALUMINOASE SILICATICE FOSFATICE ALTELE CARBONICĂ

Alumino-silicatice Silico-fosfatice HAp Grafit

Sticlă Cermeţi
Alumina Carbon pirolitic
CERAVITAL Sticle Hench

Porţelan Sialon
Vitroceram
Titanaţi
Zirconaţi

CEROSIUM Sticle biologice

ranforsate cu
Fibre de carbon
Fibre de sticlă
fibre metalice

POLIMERI Piese din

carbon vitros
Compozite cu
fibre de sticlă
 CLASIFICARE
Tipul materialului Răspunsul ţesutului

Toxic ţesutul înconjurător moare

se formează în jurul implantului

Biologic “inert”
capsule fibroase din ţesut

se formează o legătură interfacială

Bioactiv
între materialul de implant şi ţesut

materialul se dizolvă, fiind

Resorbabil
înlocuit de ţesutul înconjurător
 CLASIFICARE

Clasificarea bioceramicilor in funcție de bioactivitate

(a) bioinert (implant dentar din alumina)
(b) bioactiv (acoperire de hidroxiapatita (Ca10(PO4)6(OH)2) pe un
implant dentar metalic)
(c) bioactiv (biosticla sau biovitroceramica)
(d) bioresorbabil (implant din fosfat tricalcic [Ca3(PO4)2]).
 CLASIFICARE

 În general, biocompatibilitatea ceramicilor

folosite la realizarea implanturilor se datorează
fie prezenţei ionilor cu toxicitate limitată (ex.
Zr sau Ti), fie faptului că sunt alcătuite din ioni
care se regăsesc în mod obişnuit în mediul
fiziologic (ex. ionii de Ca, P, K, Si, Mg, Na).
 Totuşi, prin definiţie, materialele bioinerte au o
durată de viaţă limitată şi de aceea există un
interes crescut pentru dezvoltarea implanturilor
de a doua generaţie, bioactive, care
favorizează sau chiar induc regenerarea
ţesutului natural.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte

 Materialele inerte sunt în mod esenţial stabile

în organismul viu, sunt acceptate de corp şi nu
determină o reacţie adversă a ţesutului,
neprovocând interacţiuni majore cu mediul
fiziologic.
 În general conduc la formarea unui țesut
modificat în jurul implantului, numit țesut
fibros.
 Implanturile metalice se pot încadra numai în
această categorie, în timp ce doar materialele
ceramice şi polimerii se pot încadra şi în
categoriile “materiale bioactive” sau
“resorbabile”.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - metale

 Suprafaţa metalică implantată provoacă eliberarea

ionilor metalici în ţesuturile înconjurătoare, ca
urmare a reacţiilor redox cu lichidul fiziologic.
 compoziția și rezistența la coroziune sunt factorii cheie pentru
materialele metalice. Cu excepția metalelor nobile, cum ar fi
platina și aurul, metalele folosite la realizarea implanturilor
formează o peliculă foarte subțire de oxid pasiv care reduce
procesul de coroziune la un nivel extrem de scăzut.
 Dacă procesul de încapsulare cu țesut fibros nu este
destul de rapid, eliberarea de ioni poate duce la
necroza ţesutului înconjurător.
 aliajele metalice folosite la realizarea implanturilor sunt
inoxidabile, pasivate şi/sau au un strat superficial de acoperire.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - metale

 Metalele au fost în mod tradiţional folosite

pentru realizarea implanturilor supuse unor
sarcini ridicate în corpul uman.
 Mulţi ani protezele de şold au fost realizate
din metal (osul femural) şi polimeri (fosa
acetabulului).
 Descoperiri recente sugerează că frecările între
metal şi polimer au un rol important în distrugerea
implantului şi în consecinţă un interes deosebit a
fost îndreptat spre realizarea componentelor osului
femural din materiale ceramice (alumina sau
zircona).
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - ceramica

 Pentru materialele ceramice inerte, cum ar fi zircona

(ZrO2) sau alumina (Al2O3), capsula fibroasă care se
formează în jurul implantului este în general de
dimensiuni mai scăzute decât pentru metale.
 Spre deosebire de metale, materialele ceramice nu
prezintă deformări plastice, caracterizându-se prin
rupere fragilă, acesta fiind probabil cel mai mare
dezavantaj al lor din punct de vedere al utilizării în
aplicații biomedicale.
 Materialele ceramice se caracterizează printr-o
rezistenţă la forfecare scăzută şi în consecinţă
proiectarea componentelor implantabile trebuie să se
facă astfel încât să fie valorificată rezistenţa la eforturi
compresive relativ ridicată a acestora.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - carbonul
 Carbonul este utilizat ca material bioceramic inert mai
ales în formă vitroasă sau de grafit.
 stabil chimic;
 proprietăţi mecanice asemănătoare cu ale osului;
 bacteriile manifestă adeziune scăzută la suprafaţa implanturilor
din carbon;
 nu favorizează coagularea nedorită a sângelui;
 utilizat pentru aplicaţii în care vine în contact direct cu sângele,
pentru realizarea valvelor artificiale pentru inimă, implanturi la
nivelul pielii etc.
 Nanotehnologiile au condus la descoperirea unor noi forme
de carbon - “bilele” şi nanotuburile de carbon:
 proprietăţi mecanice mult îmbunătăţite;
 inerţie chimică foarte ridicată;
 nu este însă bine cunoscută interacţiunea acestora cu mediul
fiziologic.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte

 Pentaoxidul de tantal a fost folosit ca anod la

construcţia electrozilor pentru aplicaţii intracorticale
cronice şi stimularea selectivă în adâncime a nervilor
periferici.
 Porţelanul preparat în sistemul compoziţional de
bază K2O–Al2O3–SiO2–Na2O este folosit cu succes
pentru realizarea restauraţiilor dentare.
 Ceramica cu proprietăţi feromagnetice, realizată pe
bază de oxid de fier, este utilizată pentru tratarea
tumorilor canceroase prin hipertermie sau pentru
transportul controlat al medicamentelor.
 O varietate de oxizi metalici precum ZnO, Fe2O3, TiO2,
Ag2O, CaO, MgO și CuO au fost utilizați ca agenți
bactericizi eficienți pentru distrugerea bacteriilor.
 CLASIFICARE
II. Materiale bioactive

 Sunt materiale care determină un anumit răspuns

biologic la interfaţa cu ţesuturile, care conduce la
formarea unei legături între implant şi ţesut.
 Clasa A:
o osteoconductive şi osteproductive;
o se pot lega de ţesuturile moi şi dure;
o Ex.: sticla bioactivă în sistemul SiO2-CaO-P2O5-Na2O, fosfaţi
de calciu.
 Clasa B:
o osteoconductive; Material SiO2 P2O5 CaO Na2O
(%mol) (%mol) (%mol) (%mol)
o se pot lega de ţesuturile dure;
SCPC10 3,3 31,13 62,25 3,31
o Ex.: HAp sintetică, dioxid de
titan hidratat la suprafață SCPC30 10,74 26,1 52,34 10,74
(grupări Ti – OH), CaCO3
natural, ipsos (CaSO4½H2O). SCPC50 19,49 20,34 40,68 19,4

SCPC75 32,9 11,4 22,8 32,9

 CLASIFICARE
II. Materiale bioactive

 Atât ceramica fosfatică, cât şi biosticlele sunt materiale

cu rezistenţă mecanică relativ scăzută, folosirea lor fiind
astfel limitată la acele aplicaţii în care rezistenţa este un
factor de mai mică importanţă, aşa cum este cazul
refacerii crestei alveolare sau a oaselor urechii interne.
 Vitroceramica bioactivă este o bioceramică cu rezistenţă
mecanică considerabil mai mare decat a sticlei
corespunzătoare, obţinută din aceasta prin recristalizare.

 Dacă aplicaţia vizată necesită rezistenţă mecanică

ridicată, atunci ceramicile fosfatice sau sticlele bioactive
pot fi folosite ca acoperiri pe metale sau ceramici
bioinerte.
 CLASIFICARE
II. Materiale bioactive

 Ciment dentar: utilizat pentru restaurări dentare – fixare

de coroane şi punţi sau remineralizare.
 fosfatic:
o ciment calcio-fosfatic  component solid fosfat de calciu +
component lichid apa;
o ciment silico-fosfatic  component solid pulbere de sticlă
alumino-fluoro-silicatică + component lichid acid ortofosforic
parţial neutralizat;
 glass-ionomer: component solid pulbere de sticlă alumino-fluoro-
silicatică + component lichid soluţie apoasă de acid poliacrilic sau
copolimeri ai acestuia cu adaos de acid tartric;

 Ciment pentru fixarea oaselor/dentar:

 glass ionomer hibrid: component solid pulbere de sticlă alumino-
fluoro-silicatică + component lichid soluţie apoasă de acid poliacrilic
sau copolimeri ai acestuia cu adaos de acid tartric şi monomer
metacrilic.
 CLASIFICARE
III. Materiale bioresorbabile

 Materialele bioresorbabile servesc ca eşafodaj

temporar sau material de umplutură până
când, în mod treptat, are loc dezvoltarea
ţesutului afectat şi dizolvarea lor.
 Este deosebit de importantă cinetica procesului
de dizolvare, aceasta trebuind să fie în acord
cu cinetica de formare a ţesutului.
 Constituenţii din care aceste materiale sunt
formate trebuie să fie uşor de prelucrat pe cale
metabolică normală.
 CLASIFICARE
III. Materiale bioresorbabile

 Implanturile resorbabile reprezintă de multe ori

un stimulator al creşterii ţesutului care a suferit
degradarea, datorită faptului că prin dizolvarea
lor furnizează local ionii necesari ţesutului osos
pentru regenerare.
 Din categoria materialelor resorbabile fac
parte:
 materialele ceramice: sulfatul de calciu,
fosfatul trisodic, fosfaţii de calciu;
 biosticle în sistemul SiO2-CaO-P2O5-Na2O;
 polimeri.
 APLICAŢII MATERIAL
Schelet
 înlocuirea articulaţiilor (şold, genunchi) Ti, aliaj Ti-Al-V, oţel, polietilenă, Al2O3, ZrO2
 fixarea fracturilor oţel, aliaj Co-Cr
 ciment pentru oase PMMA, cimenturi fosfatice
 refacerea defectelor în oase HAp
 ligamente şi tendoane artificiale Teflon, Dacron
 implanturi dentare Ti, Al2O3, ZrO2, fosfaţi de calciu
Sistemul cardiovascular
 proteze pentru vasele de sânge Dacron, Teflon, poliuretan
 valve pentru inimă ţesuturi procesate artificial, oţel, carbon
 catetere silicon, Teflon, poliuretan
Organe
 inima artificială poliuretan
 tipar pentru regenerarea pielii compozit silicon-colagen
 rinichi artificial celuloză, poliacrilonitril
 aparat inimă - plămâni silicon
Simţuri
 reabilitarea auzului electrozi de platină
 lentile intraoculare PMMA, silicon, hidrogel
 lentile de contact silicon-acrilat, hidrogel
 bandajul corneei colagen, hidrogel
 APLICAŢII

Aplicaţii ale biomaterialelor

Proteză totală de genunchi Articulații pentru genunchi

Implant de femur
Proteză de șold
APLICAŢII

Pelvis Fosă
Bilă

Ciment
Stem

Detaliu Femur

Implant de şold

Cupă ceramică folosit pentru

proteze acetabulare cimentate
 APLICAŢII
Implanturi şi restauraţii dentare

Coroană dentară
 APLICAŢII

Implant din ceramică

fosfatică pentru ochi

Suport din ceramică

fosfatică pentru ingineria
ţesuturilor
 APLICAŢII

Vindecarea unui defect provocat de o boală

dentară, cu ajutorul sticlei bioactive
APLICAŢII

Dezvoltarea celulelor osoase pe

suprafaţa fibrelor de sticlă
APLICAŢII

Valve metalice pentru inimă, cu

acoperire de carbon
 APLICAŢII
Implanturi pentru coloana vertebrala

Produs Material Proprietăți

Inel Ceramică compozită Porozitate > 20%,
pentru nanostructurată poroasă Structură poroasă
fixare (Al2O3+HAp) deschisă

Ceramică compozită
Bio-inertă, Radio
Plăcuță nanostructurată densă
transparentă
(Al2O3+ZrO2+ HAp)

Ceramică compozită
Bio-inertă, Radio
Șuruburi nanostructurată densă
transparentă
(Al2O3+ZrO2+ HAp)