Sunteți pe pagina 1din 122

TEMA 1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OBLIGAŢIILE

Secţiunea 1. Noţiunea de obligaţie


Art. 1164 C.civ. defineşte obligaţia ca fiind „o legă tură de drept în virtutea că reia debitorul este ţinut să procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată ”, această normă stabilind conţinutul raportului juridic obligaţional.
În sens larg, obligaţia desemnează raportul juridic obligaţional în conţinutul că ruia intră dreptul creditorului de a pretinde
debitorului să u executarea unei prestaţii şi îndatorirea debitorului de a îndeplini o prestaţie pozitivă sau negativă , sub sancţiunea
aplică rii constrâ ngerii în caz de neexecutare1.
În sens restrâ ns, obligaţia semnifică îndatorirea debitorului de a să vâ rşi o acţiune ori de a se abţine de la să vâ rşirea ei sub
sancţiunea constrâ ngerii2.

Secţiunea 2. Elementele raportului juridic obligaţional


Obligaţia, fiind un raport juridic, structura sa este alcă tuită din elemente ce compun orice raport juridic: subiecte, obiect şi
conţinut.
Pot fi subiecte ale unui raport juridic obligaţional persoanele fizice şi juridice, inclusiv statul şi unită ţile administrativ-
teritoriale câ nd participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiecte de drepturi şi obligaţii (art. 25, art. 34 şi urm., art. 187 şi urm.
C.civ.)3.
Determinarea subiectelor participante la raporturi obligaţionale, în calitate de creditor sau debitor, se realizează , de regulă ,
în momentul naşterii acestor raporturi, adică în momentul încheierii actului sau al să vâ rşirii faptului juridic, după caz4. Prin excepţie,
în cazul unor raporturi juridice obligaţionale, cum ar fi cele izvorâ te din acte juridice unilaterale, la naşterea acestora, numai unul din
subiecte este determinat, celă lalt fiind doar determinabil. Spre exemplu, în cazul raportului obligaţional nă scut din promisiune
publică de recompensă (art. 1328 C.civ.), în momentul emiterii acesteia este determinat numai debitorul, pe câ nd creditorul va fi
determinat ulterior în persoana celui (celor, dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună ) ce va satisface cerinţele
actului unilateral al promisiunii publice sau va face prima comunicare a rezultatului, dacă prestaţia a fost executată de mai multe
persoane.
Subiectele raportului juridic obligaţional poartă denumirile generice de creditor, pentru subiectul activ, şi de debitor,
pentru subiectul pasiv. În cazul raporturilor obligaţionale speciale, subiectele acestora poartă denumiri specifice: vâ nză tor şi
cumpă ră tor, locator şi locatar, mandant şi mandatar, donator şi donatar, gerant şi gerat etc.
În cazul raporturilor obligaţionale complexe, cum sunt cele nă scute din contracte sinalagmatice, fiecare dintre subiecte are o
dublă calitate: creditor al unei prestaţii şi debitor al altei prestaţii. De exemplu, vâ nză torul este nu numai creditor al dreptului de a
primi preţul, ci şi debitor al obligaţiilor de transferare a proprietă ţii lucrului vâ ndut, de predare a acestuia că tre cumpă ră tor şi de
garanţie contra evicţiunii. Similar, cumpă ră torul este nu numai titular al drepturilor corelative obligaţiilor vâ nză torului, dar şi debitor
al obligaţiei de plată a preţul5.
Raportul juridic obligaţional are în conţinutul să u, dreptul de creanţă ce constă în posibilitatea creditorului de a pretinde
executarea prestaţiei la scadenţă şi îndatorirea debitorului de a îndeplini întocmai prestaţia datorată 6. Atâ t dreptul de creanţă câ t şi
îndatorirea corelativă avâ nd caracter

1
A se vedea C. Stă tescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.1; A.A. Moise, în Noul Cod
civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, de Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012, p. 1215.
2
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ş tiinţifică , Bucureşti, 1968, p.9; L. Pop, Tratat de drept civil,
Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, (în continuare Fiinţa obligaţiilor
civile), p.5; A.A. Moise, în op. cit., p.1215.
3
A se vedea C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., p.2; L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.10-11; A.A. Moise, în op. cit., p. 1215.
4
A se vedea C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., p.2.
5
Art. 1650 C.civ.: „(1) Vâ nzarea este contractul prin care vâ nză torul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpă ră torului
proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpă ră torul se obligă să îl plă tească . (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin
vâ nzare un dezmembră mâ nt al dreptului de proprietate sau orice alt drept”. Astfel, transferul proprietă ţii ţine de natura, nu de esenţa
vâ nză rii, aceasta putâ nd privi şi dezmembră minte ale dreptului de proprietate sau alte drepturi.
6
A se vedea C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., p.13; A.A. Moise, în op. cit., p. 1215.

1
patrimonial, rezultă că şi conţinutul raportului obligaţional şi însuşi raportul obligaţional au caracter patrimonial. Dreptul de creanţă
se regă seşte în activul patrimoniului creditorului, iar obligaţia corelativă a debitorului în pasivul patrimoniului acestuia din urmă .
Conţinutul raportului obligaţional (drepturile şi obligaţiile corelative) se stabileşte prin voinţa pă rţilor – dacă izvorul
raportului juridic concret este un act juridic - sau în temeiul legii - dacă izvorul este un fapt juridic.
Obiectul raportului obligaţional cuprinde prestaţia concretă la care este îndreptă ţit creditorul şi de care este ţinut debitorul.
Aceasta poate fi pozitivă („a da” ori de „ a face”) sau negativă ( „a nu face”)7.
Obligaţia de „a da” constă în îndatorirea debitorului de a transmite sau a constitui un drept oarecare. Aşa de exemplu,
obligaţia vâ nză torului de a transmite cumpă ră torului dreptul de proprietate asupra lucrului vâ ndut sau de a constitui un
dezmembră mâ nt al acestuia ori de a transmite un alt drept este o obligaţie de „a da”, obligaţie care nu se confundă cu obligaţia
predă rii materiale a lucrului vâ ndut cumpă ră torului care este o obligaţie de „a face”. Transmiterea sau constituirea dreptului printr-
un contract, se produce, de regulă , în momentul încheierii acestuia, obligaţia de „a da” executâ ndu-se instantaneu, prin însă şi faptul
încheierii contractului. Regula este prevă zută , pentru materia drepturilor reale, în alin. (1) al art. 1273 C.civ. care dispune că
drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al pă rţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord
poartă asupra unor bunuri determinate.
Prin excepţie, există şi obligaţii de „a da” cu persistenţă în timp, obligaţii a că ror executare este ulterioară momentului
încheierii contractului. De exemplu, în contractele ce au ca obiect transferul proprietă ţii bunurilor imobile 8, a bunurilor viitoare 9, a
celor de gen10, precum şi în cazul în care s-a stipulat rezerva proprietă ţii11.
Obligaţia de „a face” constă în îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în general, orice prestaţie pozitivă cu
excepţia celor încadrate în categoria „a da”12. Sunt astfel de obligaţii: obligaţia vâ nză torului de a preda lucrul vâ ndut 13, obligaţia
locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat14, obligaţia asumată de o persoană de a presta un serviciu sau de a
executa o lucrare15 etc.
Obligaţia de „a nu face” constă din abstenţiunea, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut face în lipsa
obligaţiei asumate16. Aceasta se distinge de obligaţia negativă generală corelativă drepturilor absolute, care este opozabilă subiectului
pasiv nedeterminat (erga omnes). Spre exemplu, proprietarul unui teren se poate angaja prin contract să nu construiască pe acel
teren, obligaţie de care nu ar fi fost ţinut dacă nu s-ar fi obligat în acest sens, art. 556 alin. (3) C.civ. prevă zâ nd că

7
Ibidem.
8
Art. 557 alin. (4) C.civ.: „Cu excepţia cazurilor anume prevă zute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se
dobâ ndeşte prin înscriere în cartea funciară , cu respectarea dispoziţiilor prevă zute la art. 888”.
Art. 885 alin. (1) C.civ.: „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se
dobâ ndesc, atâ t între pă rţi, câ t şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară , pe baza actului sau faptului care a justificat
înscrierea”.
Art. 1676 C.civ.: „În materie de vâ nzare de imobile, stră mutarea proprietă ţii de la vâ nză tor la cumpă ră tor este supusă dispoziţiilor de
carte funciară ”.
9
Art. 1658 alin. (1) C.civ.: „Dacă obiectul vâ nză rii îl constituie un bun viitor, cumpă ră torul dobâ ndeşte proprietatea în momentul în
care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunză toare în materie de carte funciară ”.
10
Art. 1678 C.civ.: „Atunci câ nd vâ nzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă
cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului”.
11
Art. 1684 C.civ.: „Stipulaţia prin care vâ nză torul îşi rezervă proprietatea bunului pâ nă la plata integrală a preţului este valabilă chiar
dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decâ t după îndeplinirea formalită ţilor de publicitate cerute
de lege, după natura bunului”.
12
A se vedea C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., p.3.
13
Art. 1685 C.civ.: „Predarea se face prin punerea bunului vâ ndut la dispoziţia cumpă ră torului, împreună cu tot ceea ce este necesar,
după împrejură ri, pentru exercitarea liberă şi neîngră dită a posesiei”.
14
Art. 1786 lit.a) C.civ.: „Locatorul este ţinut, chiar fă ră vreo stipulaţie expresă:să predea locatarului bunul dat în locaţiune”.
15
Art. 1851 alin. (1) C.civ.: „Prin contractul de antrepriză , antreprenorul se obligă ca, pe riscul să u, să execute o anumită lucrare,
materială ori intelectuală , sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ”.
16
A se vedea C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., p.3.
exercitarea dreptului de proprietate privată poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevă zute de lege.

Secţiunea 3. Izvoarele obligaţiilor


Izvor de obligaţii este acel fapt juridic, în sens larg, care dă naştere unui raport juridic de obligaţie 17. În acest sens, art. 1165
C.civ. enumeră izvoarele raporturilor juridice obligaţionale:
„contractul, actul unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogă ţirea fă ră justă cauză , plata nedatorată , fapta ilicită , precum şi orice alt act
sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.
Doctrina18 a clasificat izvoarele de obligaţii în două categorii principale: acte juridice şi fapte juridice (în înţeles restrâ ns).
Prin act juridic înţelegem acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice – a naşte, a modifica sau a
stinge un raport juridic civil concret -, efecte care nu se pot produce potrivit legii decâ t în prezenţa acestei intenţii 19. Sunt asemenea
acte juridice contractul (actul juridic bilateral şi actul juridic plurilateral) şi actul juridic unilateral.
Faptele juridice, în sens restrâ ns, reprezintă acele fapte licite sau ilicite să vâ rşite fă ră intenţia de a produce efecte juridice,
efecte care se produc în virtutea legii, independent de voinţa celui ce a să vâ rşit faptul20. În această categorie sunt cuprinse faptul
juridic licit (gestiunea de afaceri, plata nedatorată , îmbogă ţirea fă ră justă cauză ) şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Acestora li se adaugă şi „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. De exemplu, că să toria nu poate fi
calificată nici drept act unilateral, nici contract, dar, fă ră tă gadă , ea este un act juridic bilateral sui generis a că rui încheiere are efectele
prescrise de lege. Art. 259 C.civ. defineşte căsă toria ca fiind „uniunea liber consimţită între un bă rbat şi o femeie, încheiată în condiţiile
legii”, definiţie care surprinde necesitatea acordului liber exprimat al soţilor la încheierea acesteia dar fă ră a o plasa în categoria
contractelor, la aceasta adă ugâ ndu-se faptul că ea dă naştere la drepturi şi obligaţii care sunt atâ t de natură patrimonială câ t şi
nepatrimonială , unele stabilite de lege iar altele chiar de că tre soţi, prin încheierea convenţiilor matrimoniale fă ră ca acestea din urmă
să fie obligatorii.
În acelaşi fel, naşterea, care nu constituie un fapt juridic în sens restrâ ns, ci un fapt juridic în sens larg, un eveniment,
produce efectele prevă zute de lege. La naştere începe capacitatea de folosinţă a persoanei (art. 35 C.civ.) deci aptitudinea persoanei de
a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.civ.). De la acest moment, potrivit art. 499 alin. (1) C.civ., pă rinţii sunt obligaţi, în solidar, să
dea întreţinere copilului lor minor, asigurâ ndu-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învă ţă tura şi pregă tirea sa profesională .

Secţiunea 4. Clasificarea obligaţiilor


A. După izvoare obligaţiile se clasifică în obligaţii născute din acte juridice (contract sau act juridic unilateral) şi obligaţii
nă scute din fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată , îmbogă ţirea fă ră justă cauză ) sau ilicite.
B. După obiectul lor obligaţiile sunt:
a) obligaţii de „a da”, „a face” şi „a nu face”;
b) obligaţii pozitive (obligaţiile de „a da” şi „a face”) şi în obligaţii negative (obligaţiile de „a nu
face”);
c) obligaţii de mijloace şi obligaţii de rezultat.
Codul civil stabileşte criteriile principale care vor fi avute în vedere pentru calificarea obligaţiilor
potrivit acestui criteriu. Astfel, conform art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va
ţine seama îndeosebi de: modul în care obligaţia este stipulată în contract; existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale
contractului; gradul de risc pe care îl

17
Idem, p.26.
18
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.20; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ş tiinţifică , Bucureşti, p.8-16; A.
Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universită ţii Bucureşti, 1980, p.186-187;
C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 13-14.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
presupune atingerea rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o are asupra execută rii obligaţiei.
Obligaţia de rezultat este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmă rit, debitorul obligâ ndu-se să atingă un
anumit rezultat21. De exemplu, vâ nză torul se obligă să transmită proprietatea lucrului vâ ndut şi să-l predea cumpă ră torului.
Neatingerea rezultatului prevă zut atrage prezumţia relativă că debitorul se află în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei.
Obligaţia de mijloace este caracterizată de faptul că debitorul este ţinut de îndatorirea de a depune toată diligenţa necesară
ca un anumit rezultat să se realizeze 22. De exemplu, sunt de mijloace obligaţiile medicului care ţin strict de realizarea actului medical
(nu şi cele de natură administrativă ).
C În funcţie de sancţiunea juridică ce le este proprie obligaţiile se împart în:
a) obligaţii civile perfecte - acelea care se „bucură ” integral de sancţiunea juridică , creditorul putâ nd apela forţa coercitivă
a statului spre a obţine executarea obligaţiei, în natură sau prin echivalent, dacă aceasta nu se realizează de bună voie;
b) obligaţii naturale - acele în privinţa că rora creditorul nu mai poate cere executarea silită dar, dacă au fost executate,
debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea lor23 ca fiind plată nedatorată .
D. În funcţie de opozabilitate întâ lnim:
a) obligaţii obişnuite care alcă tuiesc regula şi că rora li se aplică , sub aspectul opozabilită ţii, regulile ce câ rmuiesc
drepturile relative;
b) obligaţiile reale (propter rem şi scriptae in rem) ce intră în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale, dar se
caracterizează printr-o opozabilitate mai largă decâ t drepturile de creanţă , putâ nd fi impuse nu numai debitorului iniţial ci şi altor
persoane care dobâ ndesc ulterior un drept real, posesia sau stă pâ nirea bunului24. Dar această opozabilitate, la un moment dat,
priveşte doar pe deţină torul sau proprietarul de la acel moment25 şi îşi are izvorul în lege, chiar dacă , în unele cazuri, naşterea lor
implică şi voinţa pă rţilor26.
Datorită acestei opozabilită ţi, obligaţiile reale sunt considerate categorii juridice intermediare între drepturile reale şi
drepturile de creanţă27 ele îmbinâ nd elemente ale celor două categorii. De fapt, aceste obligaţii reale „sunt o simplă alterare a
obligaţiilor civile propriu-zise” care nu împrumută cu adevă rat tră să turi ale drepturilor reale 28. Trebuie subliniat faptul că analiza
naturii juridice a obligaţiilor reale trebuie circumscrisă raporturilor juridice şi nu drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul
acestor raporturi. Aşa cum s-a ară tat „este impropriu să se compare obligaţiile reale ca datorii cu drepturile reale sau cu drepturile de
creanţă ”29.
Obligaţia reală de a face (propter rem)30 este îndatorirea care revine deţină torului unui bun determinat, obligaţie strâ ns
legată de bun astfel încâ t se transmite odată cu acesta. Ele constituie, astfel, accesorii ale stă pâ nirii unor bunuri31, ce au ca izvor legea
- în considerarea importanţei bunului respectiv
- sau convenţia pă rţilor. Aceste obligaţii „decurg din stă pâ nirea unor bunuri” şi „obligă numai în legă tură cu acele bunuri” 32, şi pot fi
legate de dreptul asupra bunului, dar şi de simpla stă pâ nire a bunului independent de existenţa unui drept asupra acestuia33.
Astfel, prin „deţină tor al bunului” se înţelege

21
Art. 1481 alin. (1) C.civ.: „În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.
22
Art. 1481 alin. (2) C.civ.: „În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru
atingerea rezultatului promis”.
23
Art. 1471 C.civ.: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bună voie”.
24
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.31. 25 A se vedea
I. Lulă , Privire generală asupra obligaţiilor „propter rem”, în Dreptul nr. 8/2000, p.10. 26 A se vedea V. Stoica,
op. cit., 2009, p.31-32.
27
A se vedea T. Ionescu, S. Bră deanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p.16; C. Stă tescu, Drept civil.
Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale, Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1970, p.511- 514; C. Bîrsan, op. cit., p.22-23; O.
Ungureanu, C Munteanu, op. cit., 2005, p.47.
28
A se vedea V. Stoica, op. cit., 2009, p.31.
29
Idem, p.33.
30
A se vedea I. Lulă , op. cit., în Dreptul nr. 8/2000, p.9.
31
A se vedea I. Albu, op. cit., p.67-68; I. Lulă , op. cit., în Dreptul nr. 8/2000, p.9; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.25; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, vol. I,
p.116.
32
A se vedea I. Albu, op. cit., p.66.
33
Idem, p.66-68; I. Lulă , op. cit., în Dreptul nr. 8/2000, p.9; L. Pop, op. cit., 1996, p.25.
titularul unui drept real, posesorul sau detentorul precar, fie doar una dintre aceste persoane, fie două sau toate aceste persoane,
în funcţie de voinţa legiuitorului34.
Obligaţii reale legale pot fi de natură administrativă 35 sau civilă . De altfel, de regulă , obligaţiile instituite prin lege nu
intră în conţinutul unor raporturi juridice civile, ci administrative36.
Sunt obligaţii legale propter rem de natură civilă cele prevă zute, de exemplu, de art. 662 alin. (1) şi art. 663 alin. (1) C.civ.
Prin aceste norme se instituie obligaţii reale propter rem avâ nd caracter reciproc în cadrul raporturilor de vecină tate37. Potrivit
art. 662 alin. (1) C.civ., oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei
despă rţituri comune. Obligaţia corelativă acestui drept se va transmite că tre dobâ nditorii fondurilor învecinate. Aceeaşi este
situaţia şi în cazul cheltuielilor de întreţinere şi reparare a despă rţiturilor comune, reglementat de art. 663 alin. (1) C.civ., care se
vor transmite odată cu dreptul de proprietate asupra fondurilor învecinate şi asupra despă rţiturilor comune (care fac obiectul
coproprită ţii forţate deoarece acestea sunt accesorii ale fondurilor)38.
Obligaţiile propter rem convenţionale iau naştere prin voinţa pă rţilor dar opozabilitatea lor lă rgită îşi are temeiul în lege.
Este cazul situaţiei reglementate de art. 765 alin. (1) C.civ. Regula în materie este că titularul dreptului de servitute este acela care
poate face toate lucră rile pentru a exercita şi conserva servitutea. Dar art. 765 alin. (1) C.civ. 39 permite ca pă rţile să se înţeleagă ca
aceste lucră ri să fie fă cute de proprietarul fondului aservit. De aceea, atunci câ nd proprietarii celor două fonduri au prevă zut că
proprietarul fondului aservit va efectua lucră rile necesare pentru exercitarea acesteia, dobâ nditorii ulteriori ai fondului aservit
sunt ţinuţi de această obligaţie, sub condiţia respectă rii formalită ţilor de carte funciară . Însă obligaţia nu este propter rem ci o
obligaţie civilă propriu-zisă dacă nu au fost respectate formalită ţile de carte funciară sau dacă pă rţile s-au înţeles în acest sens40.
Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt strâ ns legate de stă pâ nirea unui bun, creditorul putâ nd obţine
satisfacerea dreptului să u doar dacă dobâ nditorul actual al bunului este ţinut să respecte acest drept, deşi este terţ faţă de
contractul care a dus la naşterea dreptului creditorului.
Este o astfel de obligaţie cea a cumpă ră torului unui bun care l-a dobâ ndit după încheierea contractului de locaţiune
dintre înstră ină tor şi locatar. Chiar dacă dobâ nditorul nu este parte a acestui contract, acesta îi este opozabil în ceea ce priveşte
dreptul locatarului. Astfel, potrivit art. 1811 C.civ., dacă bunul dat în locaţiune este înstră inat, dreptul locatarului este opozabil
dobâ nditorului, după cum urmează : în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară , dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară ;
în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară , dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstră ină rii; în cazul
mobilelor supuse unor formalită ţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalită ţi; în cazul celorlalte bunuri mobile,
dacă la data înstră ină rii bunul se afla în folosinţa locatarului.
E. În raport cu subiectele şi conţinutul raportului obligaţional41, obligaţiile pot fi clasificate în:
a) obligaţii simple. Raportul de obligaţie este simplu câ nd are un singur creditor, un singur debitor şi un singur obiect;
b) obligaţii complexe. Raportul de obligaţie este complex câ nd prezintă elemente suplimentare: obligaţii cu pluralitate
de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte, obligaţii afectate de modalită ţi.
TEMA 2. CONTRACTUL. NOȚIUNE ȘI CLASIFICĂRI

Secţiunea 1. Noţiunea de contract


Potrivit art. 1166 C.civ., contractul este „acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic”. Avâ nd în vedere raportul dintre noţiunile „parte” şi „persoană ” 1 consideră m că ar fi trebuit
utilizată prima dintre acestea.

Secţiunea 2. Clasificarea contractelor


2.1. Clasificarea după conţinut
După criteriul conţinutului lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice2 şi contracte unilaterale.
Contractul sinalagmatic este acela prin care pă rţile se obligă una că tre alta, obligaţiile lor fiind reciproce şi
interdependente. Art. 1171 teza I-a C.civ. statuează că un contract este sinalagmatic
„atunci câ nd obligaţiile nă scute din acesta sunt reciproce şi interdependente”, renunţîndu-se la dualitatea „contract sinalagmatic
sau bilateral” 3.
Sunt astfel de contracte, de exemplu:
- vâ nzarea, potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 1650 C.civ. vâ nză torul transmiţâ nd sau, după caz, obligâ ndu-se să transmită
cumpă ră torului proprietatea un dezmembră mâ nt al dreptului de proprietate sau orice alt drept asupra unui bun, în schimbul unui
preţ pe care cumpă ră torul se obligă să îl plă tească;
- locaţiunea. Conform art. 1777 C.civ. „locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure
celeilalte pă rţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă , în schimbul unui preţ, denumit chirie”.
Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca acestea să aibă ca izvor acelaşi contract, iar interdependenţa acestora constă în
aceea că obligaţia ce revine orică reia dintre pă rţile contractante constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte pă rţi4.
Reciprocitatea obligaţiilor nu echivalează însă cu reciprocitatea prestaţiilor 5. De exemplu, în cazul stipulaţiei pentru altul,
dacă aceasta este un contract sinalagmatic, prestaţiile, spre deosebire de obligaţii, nu au caracter reciproc 6, prestaţia
promitentului fiind executată faţă de terţul beneficiar iar cea a stipulantului că tre promitent, sens în care art. 1284 C.civ. permite
ca oricine să poată stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ, cel din urmă dobâ ndind dreptul de a cere direct
promitentului executarea prestaţiei.
În mod similar, în cazul contractului de societate, societarii au obligaţii reciproce, dar prestaţiile sunt afectate scopului
comun7. Astfel, potrivit art. 1881 C.civ., „prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze
pentru desfă şurarea unei activită ţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi bă neşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii,
cu scopul de a împă rţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”. Obligaţiile sunt reciproce, fiecare dintre
societari obligâ ndu-se în schimbul obligaţiilor celorlalţi, pe câ nd prestaţiile sunt afectate scopului comun, nu efectuate că tre altul
sau ceilalţi cocontractanţi8.
Contractul unilateral este acela care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre pă rţi, care dobâ ndeşte calitatea
de debitor, cealaltă parte avâ nd numai calitatea de creditor. Art. 1171 teza a II-a C.civ. defineşte acest contract prin eliminare: „În
caz contrar (obligaţiile născute din acesta nu sunt reciproce şi interdependente – s.n.), contractul este unilateral chiar dacă
executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor pă rţi”. Astfel, dacă obligaţiile nă scute dintr-un contract sunt doar

1
A se vedea G. Boroi, L. Stă nciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.78.
2
Etimologic, termenul „sinalagmatic” provine din cuvâ ntul grecesc „synallagma” care înseamnă „schimb”, „tranzacţie”.
3
A se vedea M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, op. cit., p.23.
4
A se vedea V. Stoica, Rezoluţiune şi rezilierea contractelor, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.26-27.
5
V. Stoica, op. cit., p.22-23.
6
Idem, p.20-22.
7
A se vedea V. Stoica, op. cit., p.20-21; L. Pop, Contractul, p.93-94.
8
A se vedea M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, op. cit., p.24.

1
reciproce, doar interdependente sau nu sunt nici reciproce şi nici interdependente, contractul va fi unilateral.
Sunt astfel de contracte, spre exemplu:
- împrumutul de consumaţie. Obligat este numai împrumutatul care, potrivit art. 2158 C.civ., trebuie să restituie, după
o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate ca cele primite de la
împrumută tor;
- depozitul gratuit. Singurul obligat este depozitarul, care trebuie să pă streze bunul primit pentru o perioadă de timp
şi, la împlinirea termenului sau la cererea deponentului, să îl restituie în natură [art. 2103 alin. (1) C.civ.].
Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral care presupune, potrivit art. 1324 C.civ., numai
manifestarea de voinţă a autorului să u. Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale şi multilaterale se face după numă rul
pă rţilor, pe câ nd contractele se împart în sinalagmatice şi unilaterale în funcţie de conţinutul lor.
Importanţa clasifică rii. În primul râ nd regulile aplicabile celor două categorii de contracte sunt diferite în ceea ce
priveşte proba prin înscrisuri sub semnă tură privată .
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor atrage anumite consecinţe juridice comune tuturor contractelor, cum sunt
executarea silită în natură 9 sau prin echivalent10 şi restituirea prestaţiilor, dar şi anumite efecte specifice datorate caracterului
reciproc şi interdependent al obligaţiilor rezultate din contractele sinalagmatice, cum ar fi excepţia de neexecutare, rezoluţiunea
(sau rezilierea) şi riscul neexecută rii fortuite a contractului.

2.2. Clasificarea după scopul urmărit de către părţi


După criteriul scopului urmă rit de pă rţi, contractele se clasifică în contracte cu titlul oneros şi contracte cu titlu gratuit,
însă , deseori, elementele caracteristice celor două categorii se întrepă trund11.
Potrivit alin. (1) al art. 1172 C.civ., „contractul prin care fiecare parte urmă reşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”. Avantajul urmă rit de că tre pă rţi are natură patrimonială , prestaţiile reciproce fiind
„relativ echivalente”12. Această categorie se subdivide în contracte comutative şi contracte aleatorii (art. 1173 C.civ.).
Potrivit alin. (1) al art. 1173 C.civ., contractul comutativ este acela în care existenţa drepturilor şi obligaţiilor pă rţilor
este certă la momentul încheierii contractului, iar întinderea prestaţiilor datorate de pă rţi este determinată sau cel puţin
determinabilă .
Sunt astfel de contracte, deoarece existenţa drepturilor şi obligaţiilor pă rţilor sunt cunoscute de la încheierea lor iar
întinderea prestaţiilor determinată sau determinabilă , de exemplu:
- vâ nzarea - vâ nză torul fiind obligat la transmiterea sau constituirea dreptului şi la predarea bunului în schimbul
obligaţiei cumpă ră torului de plată a preţului (art. 1650 C.civ.);
- antrepriza - antreprenorul obligâ ndu-se să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală , sau să presteze un
anumit serviciu pentru beneficiar în schimbul preţului plă tit de că tre cel din urmă (art. 1851 C.civ.);
- schimbul - copermutanţii transmiţâ nd fiecare un bun pentru a dobâ ndi un altul (art. 1763
C.civ.).
Contractul aleatoriu este acela în care, prin natura lui sau prin voinţa pă rţilor, întinderea sau
chiar existenţa tuturor prestaţiilor sau numai a unora dintre ele, depinde de un eveniment viitor şi incert13. Astfel, în momentul
încheierii lui, nu se pot stabili cu certitudine şansele de câ ştig sau pierdere pentru pă rţile contractante şi, uneori, nu se poate şti
dacă va exista un câ ştig sau o pierdere.
Sunt astfel de contracte, după natura lor: contractul de asigurare - evenimentul viitor şi incert

9
A se vedea L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.499-501 şi 512-515.
10
A se vedea C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., 1993, p.288-302; Ch. Larroumet, op. cit., p.621-789.
11
A se vedea O. Că pă ţînă , Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.78-241.
12
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.74.
13
Art. 1173 alin. (2) C.civ.: „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa pă rţilor, oferă cel puţin uneia dintre pă rţi
şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”.
fiind producerea riscului asigurat [art. 2199 alin. (1) C.civ.]; contractul de rentă viageră – întinderea prestaţiilor depinzâ nd, ca
regulă , de durata vieţii credirentierului [art. 2242 alin. (2) C.civ.]; jocul şi pariul (art. 2264 C.civ.). Este posibilă şi încheierea unor
contracte care, ca regulă , sunt comutative dar devin aleatorii prin voinţa pă rţilor, cum este, de exemplu, contractul de vâ nzare
dacă , prin voinţa lor, pă rţile introduc o clauză de întreţinere, aceasta determinâ nd o şansă de câ ştig, respectiv un risc pentru
cocontractanţi14.
Contractul prin care una dintre pă rţi urmă reşte să procure celeilalte pă rţi un beneficiu, fă ră a obţine în schimb vreun
avantaj, este, conform alin. (2) al art. 1172 C.civ., cu titlu gratuit. Contractele cu titlul gratuit se subclasifică în contracte
dezinteresate şi liberalită ţi.
Contractul dezinteresat, este acela prin care una din pă rţi urmă reşte să facă un serviciu gratuit celeilalte, fă ră ca prin
aceasta să se producă o micşorare a patrimoniului său.
Sunt astfel de contracte: mandatul gratuit [potrivit art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dintre două persoane fizice se
prezumă a fi cu titlu gratuit]; comodatul (calificarea fiind dată de chiar prevederile art. 2164 C.civ.); fidejusiunea cu titlu gratuit
(atunci câ nd fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu
titlu gratuit, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută , conform art. 2280 C.civ.) etc.
Liberalitatea, este actul juridic prin care se realizează o creştere a activului patrimonial al unei persoane şi o micşorare a
patrimoniului celui care a fost gratificat fă ră a urmă ri un echivalent în schimb. Art. 948 C.civ. defineşte liberalitatea ca fiind „actul
juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane” 15. Este
cazul donaţiei, contract prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în
favoarea celeilalte pă rţi, numită donatar (art. 985 C.civ.).
Există categorii de contracte care sunt prin esenţa lor cu titlu oneros (vâ nzarea, schimbul, închirierea etc.) ori gratuit
(comodatul16), dar există şi contracte cu titlu gratuit prin natura lor, ele putâ nd fi transformate în contracte cu titlu oneros
(mandatul dintre două persoane fizice17, depozitul18, împrumutul de consumaţie19) prin prezenţa elementului opus20. Dacă în cazul
celor care prin esenţa lor aparţin unei anumite categorii iar aceasta nu poate fi schimbată prin voinţa pă rţilor, în cazul celorlalte,
cocontractanţi, prin voinţa lor, le pot stabili o altă natură .
Importanţa clasifică rii21. Datorită efectelor juridice ale fiecă rei categorii de contracte, acestea au şi regimuri juridice
diferite. Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de validitate pentru contractele cu titlu gratuit sunt reglementate expres restricţii şi
reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun. În materia condiţiilor de fond cerute contractelor cu titlu gratuit sunt instituite
incapacită ţi speciale în privinţa ambelor pă rţi [cum este cazul incapacită ţilor speciale reglementate de art. 990 alin. (1) şi (3) C.civ.
în materia liberalită ţilor22, a interdicţiei pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrâ nsă de a
dispune de bunurile sale prin liberalită ţi reglementată de art. 988

14
A se vedea M. Ioan, A.-D. Dumitrescu, I. Iorga, op. cit., p.38.
15
De altfel, liberalită ţile sunt donaţia şi legatul, acesta din urmă fiind însă un act juridic unilatral pentru cauză de moarte.
16
Art. 2146 C.civ.: „Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun
mobil sau imobil celeilalte pă rţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit
timp”.
17
Art. 2010 alin. (1) teza I-a C.civ.: „Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros”.
18
Art. 2106 alin. (1) C.civ.: „Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia pă rţilor sau din uzanţe ori din alte împrejură ri,
precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plă tită o remuneraţie”.
19
Art. 2159 alin. (1) C.civ.: „În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit”.
20
A se vedea A.A. Moise, în op. cit., de Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, p.1226.
21
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.34-35; C. Stă tescu, C. Bîrsan, op. cit., 1993, p.35-36; L. Pop, Drept civil. Teoria generală
a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.40-41; Ch. Larroumet, op. cit., p.169; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil.
Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p.78-79; J. Flour. J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.61; Ph. Malinvaud, op. cit., p.47.
22
Art. 990 C.civ.: „(1) Sunt anulabile liberalită ţile fă cute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod
direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispună torului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate
de la prevederile alin. (1): a) liberalită ţile fă cute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalită ţile
fă cute altor rude pâ nă la al patrulea grad inclusiv, dacă , la data liberalită ţii, dispună torul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau
colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau
asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului”.
C.civ.] dar şi condiţii de formă mai restrictive (de exemplu, potrivit art. 1011 C.civ., donaţia se încheie prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulită ţii absolute). În plus, de regulă , contractele cu titlu oneros, spre deosebire de cele cu titlu gratuit, se încheie fă ră a
avea importanţă identitatea sau calită ţile cocontractantului şi, ca atare, eroarea asupra persoanei nu influenţează validitatea
acestora23.
În materia contractelor cu titlu oneros, ră spunderea şi obligaţia de garanţie sunt, în principiu, mai severe 24. Astfel,
conform art. 1018 alin. (1) C.civ., „donatorul nu ră spunde pentru evicţiune decâ t dacă a promis expres garanţia sau dacă
evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o
donatarului la încheierea contractului”. În schimb, în cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul ră spunde
pentru evicţiune ca şi vâ nză torul [alin. (2) al art. 1018 C.civ.]. La polul opus se situează vâ nzarea, potrivit art. 1695 alin. (1) C.civ.,
vâ nză torul fiind de drept obligat să îl garanteze pe cumpă ră tor împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în
stă pâ nirea netulburată a bunului vâ ndut şi, conform art. 1699 C.civ., chiar dacă s-a convenit că vâ nză torul nu va datora nicio
garanţie, el ră spunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vâ nză rii prin faptul să u personal ori de cea provenită din cauze pe care,
cunoscâ ndu-le în momentul vâ nză rii, le-a ascuns cumpă ră torului, orice stipulaţie contrară fiind considerată nescrisă .
O altă diferenţă de regim juridic este dată de faptul că dispoziţiile referitoare la reducţiune şi raport se aplică numai
liberalită ţilor. Astfel, conform art. 1092 C.civ., după deschiderea moştenirii, liberalită ţile care încalcă rezerva succesorală sunt
supuse reducţiunii, la cerere, iar, potrivit art. 1146 alin. (1) C.civ., soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv
şi împreună la moştenirea legală sunt obligaţi de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fă ră scutire de raport de
că tre cel ce lasă moştenirea25.
Acţiunea revocatorie, prin care creditorul, dacă dovedeşte un prejudiciu, poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el
actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, presupune, pentru admiterea sa, dovada faptului că terţul
contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi mă reşte starea de insolvabilitate (art. 1562
C.civ.), pe câ nd în cazul contractelor cu titlu gratuit această condiţie nu există , nefiind cerută complicitatea terţului cocontractant
la frauda debitorului26.
Problema leziunii se poate ridica doar în cazul contractelor comutative deoarece, potrivit art. 1221 alin. (1) C.civ., „Există
leziune atunci câ nd una dintre pă rţi … stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai
mare, la data încheierii contractului, decâ t valoarea propriei prestaţii”.

2.3. Clasificarea după modul de formare


După criteriul modului de formare, distingem între contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale [art.
1174 alin. (1) C.civ.].
Contractul consensual este acela care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al pă rţilor [alin. (2) al art.
1174 C.civ.], fă ră a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă . Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţiile de la
această regulă fiind prevă zute expres de lege (art. 1178 C.civ.) şi concretizâ ndu-se în contractele solemne şi cele reale27.
Chiar dacă pă rţile îşi însoţesc manifestarea de voinţă cu un înscris, contractul ră mâ ne consensual, ele asigurâ ndu-şi, în
acest mod, doar un mijloc de probă , potrivit art. 1242 alin. (2) C.civ.
Sunt consensuale, de exemplu: contractul de vâ nzare (cu unele excepţii), proprietatea stră mutâ ndu-se de drept
cumpă ră torului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plă tit încă (art. 1674
C.civ.); contractul de locaţiune (cu unele excepţii)

23
Potrivit art. 1207 alin. (2) pct.3 C.civ., eroarea este esenţială „câ nd poartă asupra identită ţii persoanei sau asupra unei calită ţi a
acesteia în absenţa că reia contractul nu s-ar fi încheiat”.
24
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p.30; L. Pop, Contractul, p.113.
25
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.404-406.
26
A se vedea, pe larg, L. Pop, Acţiunea pauliană (I), în Curierul Judiciar nr. 4/2006, p.68-93; L. Pop, Acţiunea pauliană (II), în
Curierul Judiciar nr. 5/2006, p.41-50.
27
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.77.
fiind considerat încheiat de îndată ce pă rţile au convenit asupra bunului şi preţului (art. 1781 C.civ.); contractul de mandat (cu
unele excepţii) pentru care legea permite să fie încheiat în mod valabil în oricare dintre forme (scrisă , autentică ori sub semnă tură
privată , sau chiar verbală ), acceptarea sa putâ nd rezulta şi numai din executarea sa de că tre mandatar [art. 2013 alin. (1) C.civ.]
etc.
Contractul solemn este acela pentru a că rui încheiere valabilă se cere respectarea unei formalită ţi prevă zută de lege
[alin. (3) al art. 1174 C.civ.], care, în cazul contractelor, presupune, ca regulă , încheierea lor sub forma înscrisului sub semnă tură
privată sau a înscrisului autentic. Nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem atrage nulitatea absolută a contractului,
potrivit art. 1242 alin. (1) C.civ.
Sunt solemne, spre exemplu: contractul de vâ nzare de bunuri imobile şi toate contractele prin care se stră mută sau
constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară (art. 1244 C.civ.); donaţia [art. 1011 alin. (1) C.civ.];
contractul de arendare [art. 1838 alin. (1) C.civ.] etc. Ca regulă , forma cerută este cea autentică , dar uneori se cere doar forma
scrisă , cum este cazul contractului de arendare28 şi al fidejusiunii29.
Dar forma cerută de lege nu constituie întotdeauna o condiţie de validitate, rolul să u fiind uneori de asigurare a
mijloacelor de probă sau a opozabilită ţii. Astfel, de exemplu, în cazul contractului de depozit (art. 2104 C.civ.), a contractului de
asigurare [art. 2200 alin. (1) C.civ.] şi a tranzacţiei (art. 2282 C.civ.), forma scrisă este cerută ad probationem.
Contractul real este acela pentru a că rui formare valabilă este necesară şi remiterea materială a lucrului, potrivit art.
1174 alin. (3) C.civ. Astfel, tradiţiunea bunului constituie o condiţie de validitate şi nu un efect al contractului, ca în cazul
contractelor consensuale sau solemne în care una sau ambele pă rţi au obligaţia de remitere a unui bun. Remiterea bunului este
cea care duce la naşterea drepturilor şi obligaţiilor pă rţilor. Astfel, contractul de depozit [art. 2103 alin. (2) C.civ.], gajul [art. 2481
alin. (1) şi (2) C.civ.], împrumutul de consumaţie [art. 2158 alin. (1) C.civ.], comodatul (art. 2146 C.civ.) etc. sunt valabil încheiate
la momentul remiterii lucrului.
Înţelegerea pă rţilor în ce priveşte contractele reale constituie doar promisiune de a contracta în temeiul că reia
promitentul se obligă a contracta prin remiterea efectivă a lucrului30.
Importanţa clasifică rii priveşte în primul râ nd examinarea validită ţii acestor categorii de contracte. Astfel, în cazul
contractelor consensuale se examinează îndeplinirea condiţiilor de fond,
„esenţiale”, prevă zute de art. 1179 alin. (1) C.civ., în cazul celor solemne se verifică şi îndeplinirea condiţiei de formă ca cerinţă de
validitate a consimţă mâ ntului31 - care este intrinsecă orică rui contract din această categorie32 -, iar în cazul celor reale şi remiterea
materială a bunului. În al doilea râ nd, momentul încheierii contractului diferă pentru fiecare dintre aceste categorii. Contractele
consensuale se încheie în momentul realiză rii acordului de voinţă , cele solemne în momentul în care acordul de voinţă îmbracă
forma cerută imperativ de lege, iar cele reale în momentul remiterii bunului.

2.4. Clasificarea după rolul voinţei părţilor la determinarea clauzelor contractuale


După modalitatea în care pă rţile stabilesc, prin acordul de voinţe, clauzele contractuale se poate distinge între contracte
negociate, contracte de adeziune şi contracte forţate.
Sunt negociate33 contractele care reprezintă rezultatul negocierilor dintre pă rţile contractante, acestea constituind
regula. Datorită faptului că perioada pre-contractuală , a negocierilor, poate avea o durată mai mare sau mai mică , se poate ajunge
chiar la încheierea unor acorduri de voinţă parţiale34 şi

28
Art. 1838 alin. (1) C.civ.: „Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă , sub sancţiunea nulită ţii absolute”.
29
Art. 2282 C.civ.: „Fideiusiunea nu se prezumă , ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnă tură
privată , sub sancţiunea nulită ţii absolute”.
30
A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1980, p.198; Fr. Deak, St.
Că rpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, p.201; L. Pop,
Contractul, p.119; L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.78.
31
A se vedea L. Pop, Contractul, p.120.
32
A se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ş tiinţifică , Bucureşti, 1969, p.240.
33
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.83-84 şi 184-201.
34
A se vedea J. Goicovici, Acordul de principiu, în Dreptul nr. 4/2002, p.47-74.
chiar la antecontracte distincte de contractul definitiv35.
Libertatea şi buna-credinţă trebuie să caracterizeze şi această perioadă precontractuală 36. Astfel, conform art. 1169 C.civ.,
pă rţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi
de bunele moravuri şi, potrivit art. 1170 C.civ., ele trebuie să acţioneze cu bună -credinţă la negocierea contractului.
Art. 1183 C.civ. dezvoltă principiul bunei-credinţe pentru faza negocierilor, în strâ nsă legă tură cu libertatea de a
contracta. În acest sens se prevede că „pă rţile au libertatea iniţierii, desfă şură rii şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute
ră spunză toare pentru eşecul acestora. Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe.
Pă rţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii”.
Ruperea intempestivă şi abuzivă a negocierilor constituie o faptă ilicită şi angajează ră spunderea delictuală a autorului37.
Alin. (3) al art. 1183 C.civ. exemplifică ară tă nd că „este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita pă rţii care
iniţiază sau continuă negocieri fă ră intenţia de a încheia contractul”. În mă sura dovedirii producerii unui prejudiciu, partea care
iniţiază , continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe ră spunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte pă rţi, la stabilirea
prejudiciului fiind avute în vedere, printre altele, „cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de că tre cealaltă
parte la alte oferte şi de orice împrejură ri asemă nă toare”. Tot aşa, nu respectă această obligaţie, participantul la negocieri care
divulgă sau foloseşte o informaţie confidenţială comunicată de că tre cealaltă parte în cursul negocierilor, indiferent dacă se
încheie sau nu contractul (art. 1184 C.civ.).
Art. 1175 C.civ. reglementează expres, pentru prima oară , contractul de adeziune. Este de adeziune contractul în care
„clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre pă rţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale,
cealaltă parte neavâ nd decâ t să le accepte ca atare”.
Aceste contracte „nu se încheie în urma discuţiilor sau negocierilor libere, ci prin adeziunea pă rţii contractante mai slabă
la proiectul de contract al că rui conţinut este prestabilit de că tre partea contractantă mai puternică ” 38, fiind fondate pe inegalitatea
„nă scută din urgenţa şi intensitatea trebuinţelor” existente „peste tot şi dintotdeauna”39.
În doctrină 40 contractele de adeziune au fost definite „ca fiind contracte tip al că ror conţinut, ale că ror clauze sunt
prestabilite unilateral de că tre una dintre pă rţilor contractante; cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le
accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă , atunci aderă pur şi simplu la contractul al că rui conţinut este prestabilit”.
Ele se caracterizează prin41: inegalitatea economică dintre pă rţile contractante; oferta de a contracta este generală , fiind
adresată publicului, permanentă şi detaliată ; sunt opera uneia singure dintre pă rţi. În ceea ce priveşte ultima tră să tură , observă m
formularea textului de lege. „impuse ori sunt redactate de una dintre pă rţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale”.
Contractele forţate42 sunt acelea a că ror încheiere şi conţinut sunt impuse de lege. Este cazul asigură rii pentru
ră spunderea civilă delictuală pentru accidente de circulaţie43 şi al asigură rii obligatorii a locuinţelor 44. Încheierea unor asemenea
contracte este obligatorie, fiind stabilită prin norme imperative, libertatea contractuală manifestâ ndu-se doar în ceea ce priveşte
contractantul (atunci câ nd este posibil).

35
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.199-201; D. Chirică , Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, op. cit.,
p.155-224.
36
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.185-192.
37
Ibidem, p.187-188.
38
A se vedea L. Pop, Contractul, p.126-131.
39
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.119-120.
40
A se vedea L. Pop, Contractul, p.126-131.
41
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.118-119; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.202-203. 42 A se vedea
M. Fabre-Magnan, op. cit., p.77-78; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p.86; Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.211-
212; Chr. Larroumet, op. cit., p.107-109, 128-129 şi 207-208; L. Pop, Contractul, p.130.
43
A se vedea Legea nr. 136/1995 privind asigură rile şi reasigură rile în Româ nia, publicată în M.Of. nr. 303 din 29 decembrie 1995,
modificată .
44
A se vedea Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecă rilor de teren şi
inundaţiilor, republicată în M.Of. nr.115 din 15 februarie 2011.
2.5. Clasificarea după modul de executare
După modul de executare, întâ lnim contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă .
Contractul cu executare imediată este acela a că rui executare se produce dintr-odată , la data câ nd obligaţia devine
exigibilă , care, de regulă , coincide cu data încheierii contractului. Au acest caracter contractele prin care se constituie ori se
transmit drepturi. Astfel, potrivit art. 1674 C.civ., în materia vâ nză rii, „cu excepţia cazurilor prevă zute de lege ori dacă din voinţa
pă rţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se stră mută de drept cumpă ră torului din momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plă tit încă ”.
Contractul cu executare succesivă este acela care presupune că obligaţiile, cel puţin ale uneia dintre pă rţi, se execută în
timp, fie continuu, fie la anumite intervale de timp. Se încadrează în această categorie: contractul de furnizare (art. 1766 C.civ.
vorbeşte de obligaţia de a transmite „proprietatea asupra unei cantită ţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai
multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii”), contractul de locaţiune
(art. 1786 C.civ. foloseşte sintagmele „pe toată durata locaţiunii” şi „pe tot timpul locaţiunii”), contractul de rentă viageră (potrivit
art. 2242 C.civ., obligaţia debirentierului are ca obiect „prestaţii periodice, constâ nd în sume de bani sau alte bunuri fungibile”) etc.
Importanţa clasifică rii45. În timp ce rezoluţiunea se aplică în cazul neexecută rii culpabile a contractelor cu executare
imediată şi produce efecte şi pentru trecut, pă rţile fiind repuse în situaţia anterioară [art. 1554 alin. (1) C.civ.], rezilierea se aplică
în cazul contractelor cu executare succesivă şi produce efecte numai pentru viitor [art. 1554 alin. (2) C.civ.], prestaţiile executate
ră mâ nâ nd valabil făcute.
Problema impreviziunii şi a adaptă rii contractului privesc, de regulă , contractele cu executare succesivă , fiind posibilă în
cazul contractelor cu executare instantanee doar câ nd acestea din urmă sunt afectate de un termen suspensiv de executare46.
Reînnoirea contractului poate opera doar în cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe durată determinată ,
în cazul celor cu executare imediată sau cu executare succesivă încheiate pe durată nedeterminată fiind imposibilă sau inutilă ,
după caz.
În acest sens sunt prevederile art. 1810 C.civ. care dispune că , după împlinirea termenului, dacă locatarul continuă să
deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fă ră vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune,
în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor, însă pe durată nedeterminată , dacă prin lege sau convenţia pă rţilor nu se
prevede altfel. Un alt exemplu este dat de dispoziţiile art. 1931 C.civ. care permit prelungirea tacită a contractului de societate, în
situaţia în care, după expirarea duratei sale, societatea continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii să iniţieze acţiuni care
intră în obiectul său şi să se comporte ca asociaţi.
Ca regulă , pă rţile pot insera în contract stipulaţii privind reînnoirea tacită a contractului, cu precizarea că atunci câ nd se
prezintă sub forma unor clauze standard neuzuale, acestea produc efecte numai dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de
că tre cealaltă parte (art. 1203 C.civ.).
Suspendarea execută rii prestaţiilor este specifică contractelor executare succesivă . De pildă , contractul de asigurare se
suspendă pe durata câ t asiguratul nu plă teşte primele de asigurare. Exemplul elocvent, din punctul nostru de vedere, este
contractul individual de muncă . Suspendarea acestuia poate interveni de drept prin acordul pă rţilor sau prin act unilateral al
uneia dintre pă rţi, fie salariatul, fie angajatorul [art. 49 alin. (1) C.mun.]. Suspendarea contractului individual de muncă înseamnă
de fapt suspendarea principalelor obligaţii ale pă rţilor – prestarea muncii şi plata salariului -, existâ nd posibilitatea ca anumite
drepturi şi obligaţii să continue a exista în această perioadă 47.
Denunţarea unilaterală , chiar dacă este permisă , de principiu, în cazul tuturor contractelor,

45
A se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, Fr. Chabas, J. Mazeaud, op. cit., p.97-98; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p.44-45; L. Pop,
I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.85.
46
A se vedea L. Pop, Contractul, p.124; L. Pop, Fiinţa obligaţiilor civile, p.471-477.
47
Pentru analiza acestei instituţii a se vedea I.T. Ş tefă nescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p.367-379.
operează diferit pentru fiecare categorie în parte:
a. în cazul contractelor cu executare dintr-o dată , atunci câ nd „dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia
dintre pă rţi”, exercitarea sa se poate face numai dacă executarea nu a început [art. 1276 alin. (1) C.civ.]. Norma indicată priveşte
situaţiile în care un asemenea drept este consacrat la nivel legislativ printr-o prevedere imperativă sau câ nd nu există stipulaţie
contrară [alin. (4) al art. 1276 C.civ.];
b. în contractele cu executare succesivă , dreptul de denunţare unilaterală poate fi exercitat cu respectarea unui termen
de preaviz rezonabil, chiar şi după începerea execută rii sale, producâ ndu-şi efectele numai ex nunc. Durata determinată sau
nedeterminată atrage implicaţii în ceea ce priveşte posibilitatea inseră rii unor clauze ce au ca obiect limitarea sau înlă turarea
acestui drept şi eventuale prestaţii în schimbul denunţă rii, acestea fiind posibile numai în cazul duratei determinate [art. 1276
alin. (2)-(4) şi art. 1277 C.civ.], o soluţie contrară însemnâ nd crearea unor raporturi obligaţionale de natură contractuală
perpetue48.

2.6. Clasificarea după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţie


După cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia, contractele se clasifică în numite şi nenumite. Această clasificare se
deduce din prevederile art. 1168 C.civ. care vorbeşte de: „contractele nereglementate de lege”49.
Contractele numite sunt acelea care fac obiectul unei reglementă ri speciale, au o denumire specială , prevă zută de lege şi
au ca obiect o operaţiune juridică determinată . Sunt asemenea contracte: vâ nzarea, locaţiunea, mandatul, voluntariatul etc.
Contracte nenumite, sunt acelea care nu sunt reglementate expres de lege50 chiar dacă au o denumire specifică 51.
Contractelor nenumite li se aplică regulile din dreptul comun, iar dacă acestea nu sunt îndestulă toare, regulile speciale
privitoare la contractul cu care se aseamă nă cel mai mult (art. 1168 C.civ.). Contractelor numite li se aplică regulile particulare,
specifice, prevă zute în Codul civil sau în legile speciale, iar în mă sura în care acestea nu sunt îndestulă toare, regulile dreptului
comun (art. 1167 C.civ.).

2.7. Clasificarea după raportul dintre ele


După criteriul raportului care se poate stabili între ele, contractele se clasifică în contracte principale şi contracte
accesorii. Contractele principale sunt acelea care au o existenţă de sine stă tă toare iar accesorii sunt acelea care însoţesc unele
contracte principale, de a că ror soartă depind. Sunt astfel de contracte: gajul, ipoteca, fidejusiunea.

2.8. Clasificarea contractelor după structură


După structura lor, se poate distinge între contracte simple, contracte complexe şi grupuri de contracte.
Contractele simple sunt acelea prin intermediul că rora se realizează o singură operaţie juridică
- din această categorie fă câ nd parte majoritatea contractelor tradiţionale numite: vâ nzarea, locaţiunea, mandatul, comodatul 52-,
contractele complexe rezultă din combinarea mai multor contracte simple53 şi presupun realizarea a două sau mai multe operaţii
juridice, iar grupurile de contracte presupun încheierea a două sau mai multe contracte avâ nd acelaşi obiectiv dar care
îşi păstrează

48
A se vedea L. Pop, Contractul, p.123.
49
A se vedea L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p.79.
50
A se vedea L. Pop, Contractul, p.113-115.
51
Un asemenea contract de natură civilă , frecvent utilizat în practică înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil era
convenţia civilă de prestă ri de servicii (numită uneori şi contract de colaborare). Preciză m că , în prezent, nu mai putem vorbi de
aceasta deoarece obiectul său se circumscrie normelor care reglementează contractele de antrepriză (art. 1851- 1873 C.civ.).
Pentru analiza convenţiilor civile de prestă ri de servicii a se vedea M. Ioan, Contractul individual de muncă şi convenţia civilă de
prestări de servicii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008.
52
A se vedea L.Pop, Contractul, p.132.
53
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p.90-91.
individualitatea54.
În cazul contractului de hotelă rie întâ lnim ală turarea a trei contracte simple - locaţiune, antrepriză şi depozit -, care
formează un tot unitar, contractul de hotelă rie fiind unic dar obiectul să u fiind tripartit.
Grupurile de contracte sunt definite în doctrină 55 ca fiind două sau mai multe contracte strâ ns legate între ele prin faptul că
sunt încheiate în vederea realiză rii aceluiaşi obiectiv final56, contracte care însă îşi conservă propria individualitate57. Există mai multe
tipuri de grupuri de contracte58:
- cu structură lineară - formate din contracte care au ca obiect acelaşi bun;
- structură radiantă - unul, două sau mai multe subcontracte se grefează pe un contract principal;
- ansamblurile contractuale - contractele legate între ele prin identitate de cauză .

2.9. Clasificarea contractelor după efectele produse59


După efectele produse, contractele se clasifică în contracte constitutive sau translative de drepturi şi contracte declarative de
drepturi. Nici această clasificare nu este consacrată expres, dar ea rezultă din prevederile Codului civil. Astfel, art. 1274 C.civ.
reglementează „riscul în cadrul contractului translativ de proprietate” şi art. 2353 C.civ. face referire la „partaj sau alt act constitutiv
ori translativ de drepturi”. Astfel, partajul convenţional nu mai este privit ca un contract declarativ de drepturi, soluţie nefirească ,
dreptul existâ nd anterior încheierii contractului de partaj.
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acelea care au ca obiect constituirea sau transmiterea unor
drepturi şi produc efecte, de regulă , din momentul încheierii lor. De exemplu, prin contractul de vâ nzare se poate transmite
proprietatea asupra unui bun sau se pot constitui dezmembră minte ale acesteia (art. 1650 C.civ.).
Contractele declarative de drepturi sunt acelea care recunosc situaţii juridice preexistente şi au efect retroactiv. Un
asemenea contract este tranzacţia atunci câ nd „pă rţile previn sau sting un litigiu... prin concesii sau renunţă ri reciproce la drepturi...”.
Cu toate acestea dacă prin tranzacţie se realizează
„transferul unor drepturi” de la o parte că tre cealaltă , contractul nu va mai fi declarativ (art. 2267 C.civ.).

TEMA 3. FORMAREA CONTRACTELOR


1. Structura acordului de voinţă. Principiul consensualismului
Încheierea contractelor poate fi precedată de negocieri. Art. 1182 alin. (1) C.civ. precizează cele două modalită ţi concrete de încheiere
a contractului:
- acceptarea fă ră rezerve a ofertei;
- cea bazată pe negociere, atunci câ nd oferta iniţială nu este acceptată de că tre destinatarul ei, acesta formulâ nd rezerve –
exprese sau în mod tacit -. În acest caz ră spunsul destinatarului nu constituie acceptare, ci, eventual, o nouă ofertă (contraofertă ),
deoarece mecanismul realiză rii acordului de voinţă al pă rţilor este dat de întâ lnirea concordantă a ofertei cu acceptarea acesteia.
Deoarece întreg contractul trebuie să îmbrace forma prevă zută de lege pentru validitatea sa, această condiţie de trebuie îndeplinită şi
de ofertă şi de acceptare (art. 1187 C.civ.). Ca regulă , dat fiind faptul că majoritatea contractelor sunt consensuale, oferta şi acceptarea
nu trebuie fă cute, pentru validitate, într-o anumită formă , simpla manifestare de voinţă a ofertantului şi acceptantului fiind suficiente.
Prin excepţie de la acest principiu al consensualismului, ori de câ te ori este impusă de lege vreo formalitate pentru încheierea valabilă
a contractului, ambele sale componente, oferta şi acceptarea trebuie să o respecte. De exemplu, atâ t oferta câ t şi acceptarea donaţiei,
dacă sunt cuprinse în acte distincte (instrumentum) trebuie să fie în formă autentică .
Codul civil consacră legislativ principiul consensualismului în art. 1178 C.civ.: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
pă rţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă ”. Rezultă că , de regulă , pentru încheierea
contractelor în mod valabil este suficientă simpla manifestare de voinţă a pă rţilor, fă cută verbal, în scris sau printr-un comportament
care, potrivit legii, convenţiei pă rţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a
produce efectele juridice corespunză toare (art. 1240 C.civ.).
Acest principiu este consacrat expres şi în cazul actelor translative sau constitutive de drepturi reale prin art. 1273 alin. (1) teza I-a
C.civ.: „Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al pă rţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest
acord poartă asupra unor bunuri determinate…”. De asemenea, în materia contractului de vâ nzare, art. 1674 C.civ. dispune: „Cu
excepţia cazurilor prevă zute de lege ori dacă din voinţa pă rţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se stră mută de drept
cumpă ră torului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plă tit încă ”.

2. Buna-credinţă şi obligaţia de confidenţialitate în faza precontractuală


Faza precontractuală poate fi constituită din negocieri care pot fi concretizate chiar şi prin încheierea unor precontracte. În practică se
întâ lnesc, astfel, scrisorile de intenţie, condiţiile generale, angajamentele de onoare, contractele de de oportunitate, de impact, de
fezabilitate şi prefezabilitate etc., precum şi convenţiile de porte-fort (promisiunea faptei altuia) şi „contractele preparatorii” (cum
sunt: contractele de negociere, pactele de preferinţă , contractele-cadru ori contractele de promisiune). Acestea pot da naştere unora
sau mai multor drepturi și/sau obligații, cum ar fi: drept de preferinţă , obligația de a perfecta contractul prefigurat, obligaţia de
exclusivitate etc.
Buna-credinţă este reglementată de actualul Cod civil ca o obligaţie generală , a orică rui subiect de drept, ce trebuie respectată în
exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri, şi indiferent de natura contractuală
sau extracontractuală a acestor drepturi şi obligaţii (art. 4 C.civ.). Art. 1170 şi 1183 C.civ., aplicații ale principiului general, dispun că
buna- credinţă trebuie să guverneze conduita pă rţilor atâ t pe perioada negocierilor şi la încheierea contractului, câ t şi pe tot timpul
execută rii sale, nerespectarea acesteia putâ nd atrage angajarea ră spunderii pentru prejudiciul cauzat celeilalte pă rţi.
Buna credinţă în negocieri nu echivalează cu obligativitatea încheierii contractului, astfel că
1
„pă rţile au libertatea iniţierii, desfă şură rii şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute ră spunză toare pentru eşecul acestora”, atâ ta timp
câ t acestea au fost fă cute cu respectarea exigenţelor bunei-credinţe [art. 1183 alin. (1) şi (2) C.civ.]. Alin. (3) al art. 1183 C.civ. prezintă
un exemplu de încă lcare a acestui principiu, respectiv iniţierea sau continuarea negocierilor fă ră intenţia de a încheia contractul.
Stabilirea prejudiciului produs prin iniţierea, continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei-credinţe se va face

2
în funcţie împrejură ri, alin. (4) avâ nd în vedere, cu titlu de exemplu, cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunţarea de că tre
cealaltă parte la alte oferte şi orice împrejură ri asemă nă toare.
Pe parcursul negocierilor, în virtutea obligaţiei de informare, pă rţile sunt ţinute să aducă una la cunoştinţa celeilalte toate informaţiile
necesare pentru ca încheierea contractului să se facă în cunoştinţă de cauză , în vederea asigură rii unui consimță mâ nt în cunoștință de
cauză . Aceste informaţii pot fi confidenţiale, fie prin natura lor, fie prin voinţa celui care le comunică . Partea că reia i-au fost comunicate
astfel de informaţii este obligată să nu le divulge şi să nu le folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul,
nerespectarea acesteia atră gâ nd ră spunderea pă rţii în culpă (art. 1184 C.civ.).

3. Oferta de a contracta
Oferta este propunerea de a contracta fă cută de o persoană în vederea încheierii unui contract, o manifestare de voinţă
exprimată cu această intenţie, aşa cum rezultă din prevederile art. 1182 alin. (2) coroborat cu art. 1888 C.civ.: oferta trebuie să conţină
cel puţin elementele esenţiale - atât cele obiective, stabilite de lege ca fiind esenţiale, cât şi cele subiective, esenţiale prin voinţa părţilor -
şi să exprime intenţia ofertantului de a se obliga.
Ea reprezintă un act juridic unilateral tocmai pentru că reprezintă o manifestare de voinţă a unei singure pă rţi cu intenţia de a
produce efecte juridice. Astfel, aceasta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate cerute de art. 1179 C.civ., deoarece,
potrivit art. 1325 C.civ., în lipsa unor dispoziţii legale contrare, regulile privitoare la contract se aplică şi actelor unilaterale şi, în plus,
în cazul în care oferta ar fi fă cută cu nerespectarea acestor cerinţe, întreg contractul ar fi afectat.
Propunerea de a contracta este calificată ofertă de a contracta doar în ipoteza lipsei orică ror rezerve din partea destinatarului să u.
Dacă acesta din urmă modifică în vreun fel propunerea primită acesta din urmă este lipsită , ca regulă , de efecte juridice.
Fiind componente ale contractului, atâ t oferta câ t şi acceptarea trebuie să corespundă acestuia în totalitate şi, bineînţeles una alteia.
Oferta trebuie să fie exteriorizată , fie în scris, fie verbal, dar, în anumite condiţii, poate consta într-un act sau fapt concludent al
destinatarului să u, dar poate fi chiar şi tacită . Astfel, simpla tă cere sau inacțiunea au semnificaţia juridică a unei oferte numai câ nd, din
împrejură ri, se desprinde intenţia de a contracta. De exemplu, legea precizează că ne află m în prezenţa tacitei relocațiuni în cazul în
care, deşi termenul locaţiunii s-a împlinit, locatarul continuă a folosi lucrul şi a plă ti chirie [art. 1810 C.civ.: „(1) Dacă , după împlinirea
termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fă ră vreo împotrivire din partea locatorului, se
consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor. (2) Noua locaţiune va fi însă pe durată
nedeterminată , dacă prin lege sau convenţia pă rţilor nu se prevede altfel”].
Potrivit art. 1189 C.civ., propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă , nu valorează ofertă , ci, după
împrejură ri, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. În acest caz se prezumă lipsa intenţiei de a se angaja din punct de vedere
juridic a emitentului propunerii respective, neavâ nd importanţă dacă este respectată condiţia conţinutului acesteia.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate dar şi unor persoane nedeterminate. În acest din urmă caz, conform alin. (2) al art.
1189 C.civ., propunerea valorează ofertă numai dacă aceasta rezultă din lege (de exemplu, în cazul ofertei publice de valori mobiliare
sau a furniză rii de energie electrică de că tre utilizatori - art. 31 alin. (1) din Legea nr. 13/2007: „ La cererea scrisă a unui utilizator de
reţea, nou sau preexistent, operatorul de transport şi de sistem sau operatorul de distribuţie, după caz, este obligat să comunice, în
scris, în termen de 30 de zile, condiţiile tehnico-economice de racordare la reţea şi să colaboreze cu solicitantul pentru alegerea celei
mai avantajoase soluţii de racordare”), din uzanţe (de exemplu, potrivit uzanţelor, încă rcarea se face de că tre port) ori din împrejură ri
(de exemplu, staţionarea taximetrului sau a inseră rii unei clauze exprese care să prevadă că respectiva propunere constituie o ofertă
de a contracta), regula în materie fiind că o asemenea propunere poate fi considerată solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. De
aceea, ca regulă , ră spunsul la o propunere adresată unei persoane nedeterminate constituie ofertă de a contracta şi nu acceptare a
unei oferte.
Oferta poate să cuprindă un termen de acceptare sau poate fi fă ră termen. Din redactarea alin. (1) al art. 1191 C.civ. („oferta este
irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen”) rezultă fă ră tă gadă că interesează termenul la care s-a
obligat autorul, nu un termen oarecare
precizat în contract.
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar (art. 1192 C.civ.). De la acest moment oferta nu mai
poate fi retrasă şi, fiind cu termen, este irevocabilă , iar o eventuală revocare este fă ră efect. Nu are relevanţă dacă destinatarul ofertei
a luat la cunoştinţă de aceasta sau nu, iar ofertantul nu poate stabili în mod unilateral un alt moment pentru începutul curgerii
acestuia decâ t dacă este în beneficiul destinatarului.
Fiind o latură a consimţă mâ ntului, oferta trebuie:
- să fie o manifestare de voinţă serioasă , conştientă , neviciată . Nu constituie, de exemplu, ofertă , propunerea fă cută din
simplă curtoazie, cea care conţine o condiţie pur potestativă , aceea fă cută cu o rezervă mintală cunoscută de cealaltă parte sau sub
imperiul unui viciu de consimţă mâ nt;
- să fie fă cută cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
- să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea valabilă a contractului, cel puţin cele esenţiale [art. 1182 C.civ.:
„(2) Este suficient ca pă rţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente
secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane. (3) În condiţiile prevă zute la alin.
(2), dacă pă rţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana că reia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o
decizie, instanţa va dispune, la cererea orică reia dintre pă rţi, completarea contractului, ţinâ nd seama, după împrejură ri, de natura
acestuia şi de intenţia pă rţilor”] - determinarea acestora realizâ ndu-se în funcţie de situaţia concretă şi de voinţa pă rţilor. Astfel, de
exemplu, într-un contract de vâ nzare, constituie clauze esenţiale obiectul şi preţul.
În orice caz, trebuie fă cută distincţia între retragerea ofertei şi revocarea acesteia:
- retragerea priveşte momentele anterioare primirii de că tre destinatar a ofertei, art. 1199 C.civ. dispunâ nd că „Oferta sau
acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea”.
Astfel, şi o ofertă irevocabilă poate fi retrasă deoarece irevocabilitatea este raportată la termenul de acceptare care curge de la
momentul în care oferta ajunge la destinatar;
- revocarea presupune că oferta a ajuns la destinatar şi ea priveşte perioada dintre recepţia ofertei şi recepţia acceptă rii;
- ambele au drept consecinţă lipsirea de efecte a ofertei, dar revocarea intempestivă a unei oferte fă ră termen atrage
ră spunderea ofertantului, în timp ce oferta cu termen este irevocabilă , orice manifestare de voinţă în acest sens fiind fă ră efecte.
Oferta, fiind o manifestare de voinţă fă cută în scopul încheierii unui contract, obligă pe ofertant să o menţină în perioada termenului
(precizat sau, în lipsă de stipulaţie, rezonabil), spre a da posibilitate destinatarului să se pronunţe în legă tură cu posibila sa acceptare
şi să transmită această acceptare ofertantului.
Forţa obligatorie a ofertei trebuie analizată după cum aceasta este cu termen sau fă ră termen şi dacă a fost adresată unor persoane
prezente sau absente.
Între prezenţi oferta fără termen devine caducă , dacă nu este acceptată de îndată [art. 1194 alin.
(1) coroborat cu art. 1195 alin. (1) lit.a) C.civ.]. Tot între prezenţi, oferta cu termen este irevocabilă (art. 1191 C.civ.) şi nici nu poate
fi retrasă deoarece destinatarul său a luat cunoştinţă de ea, retragerea producâ nd efecte numai dacă ar ajunge la destinatarul ofertei
înainte sau cel mai tâ rziu în acelaşi timp cu aceasta din urmă , fapt practic imposibil.
Între absenţi, dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate retrage fă ră a avea de suportat vreo consecinţă , sub
condiţia ca retragerea să ajungă la destinatar cel mai tâ rziu odată cu oferta. Dacă oferta a ajuns la destinatar se distinge după cum:
- oferta este cu termen, ipoteză în care aceasta este irevocabilă , iar revocarea sa nu produce efecte [art. 1191 alin. (2)
C.civ.]. Astfel, dacă destinatarul o acceptă , contractul va fi considerat încheiat. Trebuie precizat că o ofertă este irevocabilă nu numai
atunci câ nd există un termen de acceptare, ci și atunci când
„poate fi considerată astfel în temeiul acordului pă rților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei
ori al uzanțelor” [art. 1191 alin. (1) teza a II-a C.civ.];
- oferta este fără termen, ipoteză în care ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil, spre a permite, după
împrejură ri, ca destinatarul să o primească , să o analizeze şi să expedieze acceptarea. Acest „timp rezonabil” este o chestiune de fapt
ră masă , în caz de litigiu, la aprecierea instanţei. Dacă
revocarea ajunge la destinatarul ofertei înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea să vâ rşirii actului ori
faptului concludent care să echivaleze acceptare, ofertantul va ră spunde delictual pentru prejudiciul cauzat prin revocare,
destinatarul ofertei avâ nd dreptul la despă gubiri, fă ră a putea obţine, în acest caz o hotă râ re care să ţină loc de contract. Dacă
revocarea ajunge ulterior acestui moment, contractul este deja încheiat, revocarea ră mâ nâ nd fă ră efecte [art. 1191 coroborat cu art.
1996 alin. (2) C.civ.].
Dacă oferta devine caducă ea ră mâ ne fă ră efecte, acceptarea sa putâ nd fi considerată contraofertă [art. 1197 alin. (2) C.civ.].
Din coroborarea art. 1195 alin. (1) cu art. 1191 alin. (1) C.civ. rezultă că oferta devine caducă
dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă , într-un termen rezonabil;
b) destinatarul o refuză .
Art. 1195 alin. (2) C.civ. prevede că moartea sau incapacitatea ofertantului nu atrage decât în
mod excepţional caducitatea ofertei, astfel că , de regulă , succesorii ofertantului vor fi ţinuţi de efectele acesteia. Din modul de
formulare al art. 1195 C.civ., rezultă că împlinirea termenului şi refuzarea ofertei reprezintă cauze generale de caducitate a ofertei, fie
că este irevocabilă , fie că este revocabilă , iar decesul sau incapacitatea ofertantului constituie cauze speciale, excepţii de la regulă ,
aplicabile doar ofertei irevocabile în situaţiile prescrise de alin. (2) al art. 1195 C.civ., respectiv „natura afacerii” sau
„împrejură rile” care impun caducitatea. Prin natura afacerii, în sensul art. 1195 alin. (2) C.civ., înţelegem, de exemplu, cazul în care
obligaţiile ofertantului au caracter intuitu personae, oferta devenind caducă (de exemplu, decesul pictorului care a fă cut o ofertă
pentru a picta un tablou atrage caducitatea ofertei).

4. Acceptarea ofertei
Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei în care se exprimă acordul cu oferta primită , un act juridic unilateral,
care nu este supus, ca regulă , unor condiţii speciale de formă .
Ea trebuie să fie expresă, şi poate fi exteriorizată în scris, verbal sau poate rezulta din orice act sau fapt concludent al destinatarului
ofertei. Ne află m, deci, în prezenţa unei acceptă ri şi atunci câ nd
„destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent”, „dacă indică în mod neîndoielnic acordul să u cu privire la ofertă , astfel
cum a fost acesta formulată , şi ajunge în termen la autorul ofertei”. De altfel, art. 1186 alin. (2) C.civ. precizează că nu este necesară
înștiințarea ofertantului pentru ca acel contract să fie considerat încheiat, în urmă toarele situaţii:
- câ nd rezultă din ofertă că acceptarea se poate face în acest mod. Astfel, dacă oferta este exclusiv în interesul
destinatarului, ofertantul poate stipula că nu mai este necesară acceptarea expresă , ci doar încheierea, de exemplu, a unui anumit act
juridic;
- câ nd rezultă din uzanţe sau din practicile obişnuite între pă rţi. Astfel, urmare ofertei privind vâ nzarea unor mă rfuri,
destinatarul acesteia virează în contul ofertantului suma de bani reprezentâ nd preţul precizat în ofertă , aceasta fiind o practică
obişnuită între aceştia;
- câ nd rezultă din natura afacerii.
Simpla tăcere a persoanei că reia i s-a fă cut o ofertă sau inacțiunea acesteia nu are valoarea de acceptare decâ t în mod excepţional şi
anume:
- câ nd rezultă din lege. Astfel, în cazul tacitei relocaţiuni, reglementată de art. 1810 C.civ., se consideră că s-a încheiat un
nou contract de locaţiune, acceptarea locatorului fiind tacită . De asemenea, prorogarea tacită (implicit şi acceptarea este tacită ) este
reglementată de Codul civil pentru contractul de arendare (art. 1848 C.civ.) şi pentru cel de societate (art. 1931 C.civ.);
- câ nd rezultă din acordul pă rţilor. Există , astfel, posibilitatea ca pă rţile să fi stipulat într-un contrat anterior – de exemplu,
un contract cadru sau un antecontract - ca simpla tă cere să valoreze acceptare;
- câ nd rezultă din practicile statornicite între acestea ori din uzanţe. De exemplu, furnizorul s-a obişnuit să onoreze fiecare
comandă primită fă ră a ră spunde că o acceptă ;
- câ nd rezultă din alte împrejură ri.
În această ipoteză în care tă cerea valorează acceptare, refuzul de a încheia contractul trebuie să fie manifestat expres. Dacă oferta este
cu termen, atunci, în absenţa unui refuz expres al destinatarului ofertei, contractul va fi considerat încheiat la momentul împlinirii
acestuit termen, iar dacă oferta este fă ră
termen, la împlinirea termenului rezonabil.
Acceptarea, pentru a fi valabilă şi a produce efecte juridice, trebuie să îndeplinească urmă toarele
condiţii:
- să concorde cu oferta. În caz contrar, dacă acceptarea depă şeşte, limitează sau condiţionează cuprinsul ofertei, se
consideră că oferta a fost refuzată , iar acceptarea poate avea valoarea unei contraoferte [art. 1197 alin. (2) C.civ.];
- să fie fă cută cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să provină de la persoana că reia i-a fost adresată . Dacă oferta a fost adresată publicului şi sunt îndeplinite condiţiile
cerute de art. 1189 alin. (2) C.civ., acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul iar aceasta va lă sa fă ră efect
acceptă rile ulterioare;
- să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată .
Atunci câ nd ră spunsul destinatarului ofertei nu corespunde ofertei primite sau ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă ,
acesta poate fi considerat, în funcţie de împrejură rile concrete, ca fiind o contraofertă, deci o nouă ofertă de a contracta (art. 1197
C.civ.). Diferenţele dintre ofertă şi ră spunsul destinatarului ofertei trebuie să fie semnificative pentru economia contractului
prefigurat, în sensul că acestea să privească elemente esenţiale, de natură obiectivă sau subiectivă .
În ipoteza reglementată de alin. (1) al art. 1998 C.civ., ne află m în prezenţa unei contraoferte, deoarece împlinirea termenului de
acceptare atrage caducitatea ofertei, deci acesta nu îşi mai produce efectele, iar acceptarea este fă cută în afara acestui termen, nu doar
nu este adusă la cunoştinţa ofertantului, şi pe acela că este necesară înştiinţarea „de îndată ” despre încheierea contractului.
În cea de a doua ipoteză , de la alin. (2) al art. 1198 C.civ. – „Acceptarea fă cută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea
termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată ” -, ne
află m, într-adevă r, în prezenţa unei acceptă ri tardive, deoarece numai înştiinţarea este ulterioară împlinirii termenului, aceasta nu
este imputabilă acceptantului şi nu este necesară înştiinţarea din partea ofertantului, tă cerea celui din urmă însemnâ nd renunţare la
invocarea caducită ţii. Totuşi formularea acestei norme nu este în afara criticilor deoarece, de principiu, ofertantul nu are cum să aibă
cunoştinţă de caracterul neimputabil al motivelor ce au determinat întâ rzierea comunică rii acceptă rii.
TEMA 4
1. MOMENTUL ŞI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
Tradiţional, momentul încheierii contractului este considerat a fi acela în care acceptarea întâ lneşte oferta şi are loc formarea
consimţă mâ ntului. Deoarece majoritatea contractelor sunt consensuale, momentul încheierii contractului este cel al realiză rii
acordului de voinţe. În schimb, contractele solemne se încheie în momentul îndeplinirii formalită ţilor cerute de lege pentru validitate
(data autentifică rii înscrisului sau a întocmirii înscrisului sub semnă tură privată ), în timp ce contractele reale se încheie în momentul
remiterii bunului.
Determinarea momentului presupune şi analiza locului în care se află pă rţile, contractul putâ nd fi încheiat între persoane prezente
sau între „absenţi” – persoane neprezente.
Între prezenţi, şi cei asimilaţi acestora [art. 1194 alin. (2) C.civ.] – „prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la
distanţă ” cum sunt videotelefonul, calculatorul conectat la internet - momentul încheierii contractului va fi marcat de realizarea
acordului de voinţe deoarece, de regulă , acceptarea este concomitentă ofertei, iar luarea la cunoştinţă se produce imediat.
Între absenţi, deoarece momentul acceptă rii nu coincide cu cel al cunoaşterii acesteia de că tre acceptant, simpla primire de că tre
ofertant a corespondenţei expediate de acceptant, constituie o prezumţie că ofertantul a luat la cunoştinţă de acceptare. Astfel, art.
1186 C.civ. stabileşte că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul primeşte acceptarea (sistemul recepţiei), riscul
informă rii aparţinâ nd ofertantului deoarece contractul se consideră încheiat chiar şi atunci câ nd ofertantul ar putea proba că nu a
luat cunoştinţă de acceptare din motive neimputabile lui.
Însă există şi excepţii prevă zute expres de lege, cum este cea reglementată de art. 1033 alin. (1) C.civ., în materia donaţiilor momentul
încheierii fiind acela în care ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea ofertei de că tre destinatar.
Deoarece acceptarea poate fi şi „implicită ” atunci câ nd constă în „orice act sau fapt al destinatarului... dacă indică în mod neîndoielnic
acordul să u cu privire la ofertă ” [art. 1196 alin. (1) C.civ.] ori în „tă cerea sau inacţiunea destinatarului” în condiţiile prevă zute de art.
1196 alin. (2) C.civ. rezultă că :
- momentul încheierii contractului este acela în care destinatarul să vâ rşeşte actul sau faptul concludent, dacă această
soluţie rezultă din ofertă , din practicile statornicite între pă rţi, din uzanţe sau din natura afacerii [art. 1186 alin. (2) C.civ.];
- în toate celelalte cazuri în care aceptarea constă într-un act sau fapt concludent, din momentul înştiinţă rii ofertantului
despre act sau fapt;
- în cazul în care tă cerea valorează acceptare, momentul încheierii contractului va fi cel în care se împlineşte termenul de
acceptare (menţinere a ofertei irevocabile) .
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes sub urmă toarele aspecte :
- în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea revocă rii şi caducită ţii ofertei, respectiv a retragerii acceptă rii;
- cauzele de nulitate trebuie să existe în momentul încheierii contractului;
- efectele contractului se produc începâ nd cu momentul încheierii acestuia;
- în cazul ofertei adresate publicului în condiţiile art. 1189 alin. (2) C.civ., momentul primei acceptă ri lasă fă ră efect
acceptă rile ulterioare ;
- momentul determină şi locul încheierii contractului;
- în cazul conflictului de legi în timp, este determinată legea civilă aplicabilă sau norma conflictuală aplicabilă în dreptul
internaţional privat.
Locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la ofertant, indiferent dacă aceasta se face verbal, în scris sau rezultă
din orice act sau fapt concludent al destinatarului ofertei. În funcţie de modul în care se realizează acceptarea şi de obligativitatea
ajungerii ei la ofertant distingem:
- între prezenţi, locul este cel în care se gă sesc pă rţile la momentul încheierii contractului;
- în cazul încheierii contractului prin telefon sau alte asemenea mijloace de comunicaţie, locul încheierii este cel în care se
află ofertantul deoarece acolo primeşte acceptarea;
- în cazul contractului încheiat prin corespondenţă , locul încheierii va fi cel la care i-a fost adresată ofertantului
corespondenţa şi poate fi domiciliul sau sediul sau reşedinţa ori orice loc stabilit de

1
el în care primeşte corespondenţa. Astfel, locul fie este stabilit de că tre ofertant şi adus la cunoştinţa destinatarului prin ofertă ori prin
alt mod, fie este determinat în funcţie de situaţia concretă ;
- dacă acceptarea constă în să vâ rşirea unui act sau fapt concludent şi contractul se consideră încheiat fă ră a-l înştinţa pe
ofertant, în condiţiile art. 1186 alin. (2) C.civ., locul încheierii contractului va fi cel în care a fost să vâ rşit actul sau faptul concludent;
- atunci câ nd tă cerea valorează acceptare, locul încheierii contractului va fi locul în care destinatarul a primit oferta.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes cel puţin sub urmă toarele aspecte:
- în materia dreptului internaţional privat pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului de legi în spaţiu. De
exemplu, potrivit art. 2579 alin. (2) C.civ. „lipsa calită ţii de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu
poate fi opusă terţului care cu bună -credinţă s-a încrezut în această calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul
a fost încheiat între prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat”;
- în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial. Astfel,
spre exemplu, potrivit art. 1662 alin. (2) C.civ. „... preşedintele judecă toriei de la locul încheierii contractului” este cel care desemnează
prin încheiere definitivă un expert pentru determinarea preţului vâ nză rii.

2. MATERIALIZAREA VOINŢEI PĂRŢILOR


2.1. Clauze (elemente) esenţiale şi secundare
Potrivit alin. (2) al art. 1182 C.civ. „Este suficient ca pă rţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar
dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane”, însă fă ră
a defini noţiunile de
„elemente esenţiale” şi „elemente secundare”. Cu toate acestea, art. 1185 C.civ. dispune că încheierea contractului este condiţionată de
ajungerea pă rţilor la un acord cu privire la elementele asupra că rora una dintre pă rţi insistă în timpul negocierilor, prin aceasta
elementele secundare respective dobâ ndind caracterul de elemente esenţiale de ordin subiectiv, fă ră a fi obligatorie existenţa
acestora, existâ nd posibilitatea ca niciuna dintre pă rţi să nu insiste asupra vreunui element calificat, ca regulă , drept secundar.
În cazul contractelor numite, elementele esenţiale se desprind din chiar definiţia legală a acestora (exemplu clasic fiind chiar cel al
contractului de vâ nzare în care elementele esenţiale sunt preţul şi bunul
– art. 1650 C.civ.). În schimb, în cazul contractelor nenumite, stabilirea acestora este mai dificilă . Cum pentru cele numite, esenţiale
sunt elementele ce ţin de determinarea prestaţiilor pă rţilor, atâ ta timp câ t prin contract au fost stabilite drepturile şi obligaţiile
principale ale pă rţilor, este îndeplinită cerinţa impusă de art. 1182 alin. (2) C.civ., la care se pot adăuga elementele esenţiale de ordin
subiectiv.
Din formularea alin. (2) al art. 1182 C.civ. s-ar putea desprinde ideea că numai elementele secundare pot fi convenite ulterior sau
determinarea lor să fie încredinţată altei persoane. Numai că preţul constituie un element esenţial al contractului de vâ nzare, iar
acesta trebuie să fie cel puţin determinabil [art. 1660 alin. (2) C.civ.] adică pă rţile să fi „convenit asupra unei modalită ţi prin care
preţul poate fi determinat ulterior” (art. 1661 C.civ.), inclusiv prin desemnarea unui terţ care să îl determine (art. 1662 C.civ.). În
consecinţă , pă rţile trebuie să se pună de acord în privinţa elementelor esenţiale fie în sensul determină rii acestora, fie prin stabilirea
unor criterii exacte de determinare, criterii care includ şi desemnarea unui terţ care să le determine. Cu toate acestea, nu pot fi lă sate
la aprecierea unui terţ toate elementele esenţiale.
Elementele secundare pot fi convenite ulterior încheierii contractului de că tre pă rţi sau de că tre un terţ. În lipsa unei alte modalită ţi
alternative de stabilire a elementelor secudare, dacă pă rţile nu ajung la un acord asupra acestora ori persoana că reia i-a fost
încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea orică reia dintre pă rţi, completarea contractului, ţinâ nd
seama, după împrejură ri, de natura acestuia şi de intenţia pă rţilor [art. 1182 alin. (3) C.civ.].
2.2. Clauze extrinseci şi intrinseci
Clauzele intriseci sunt cele proprii ale unui contract, care fac parte din acesta, în timp ce clauzele extrinseci sunt cel proprii altor acte
juridice, dar prin voinţa pă rţilor sunt aplicabile contractului în care se face trimitere la ele. În scopul determină rii conţinutului unui
contract sau al completă rii elementelor acestuia, pă rţile pot face trimitere la stipulaţii existente în alte acte juridice sub condiţia să nu
existe prevedere legală contrară .
Dacă aceste clauze extrinseci reprezintă clauze standard neuzuale, potrivit art. 1203 C.civ., ele trebuie acceptate în mod expres, în
scris, de că tre cocontractantul celui care le propune, cu respectarea formei cerută de lege pentru validitatea contractului. Astfel, în
cazul contractelor consensuale şi reale, clauzele standard neuzuale vor fi acceptate în scris, iar în cazul celor solemne, în forma cerută
de lege pentru validitatea acestora (înscris sub semnă tură privată sau înscris autentic, după caz).

2.3. Clauze negociate şi impuse. Clauze standard


Clauzele contractuale, ca regulă , constituie rezultatul negocierilor pă rţilor dar, prin excepţie, în contracte pot fi inserate clauze
stabilite exclusiv de că tre una singură dintre pă rţi. De altfel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori defineşte clauza contractuală nenegociată direct ca fiind aceea „stabilită fă ră a
da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de
vâ nzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
Din categoria clauzelor nenegociate fac parte atâ t clauzele standard câ t şi clauzele abuzive.
Alin. (2) al art. 1202 C.civ. stabileşte că „Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre pă rţi pentru a fi utilizate în
mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fă ră să fi fost negociate cu cealaltă parte”. Clauzele abuzive sunt definite de art.
4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care dispune: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă , prin ea însă şi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pă rţilor”.
Nu toate clauzele care nu fac obiectul negocierilor pă rţilor sunt clauze standard, pentru acestea din urmă fiind necesară îndeplinirea
urmă toarelor condiţii: să nu fie negociată cu cealaltă parte, ci stabilită în prealabil de una dintre pă rţi; intenţia autorului să fie în
sensul utiliză rii generale şi repetate a acesteia. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, efectele sunt urmă toarele: clauze negociate vor
prevala asupra clauzelor standard [alin. (3) al art. 1202 C.civ.] în mă sura în care atrag imposibilitatea execută rii concomitente ; câ nd
ambele pă rţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor
convenite şi a orică ror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre pă rţi notifică celeilalte pă rţi, fie
anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată , că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract [alin. (4)
al art. 1202 C.civ.] fiind astfel conferit pă rţilor dreptul de a denunţa unilateral contractul.

2.4. Clauze uzuale şi neuzuale


Clauzele neuzuale sunt stabilite de art. 1203 C.civ., ele fă câ nd parte din categoria celor standard, aşa cum sunt acestea definite de art.
1202 C.civ. şi se împart în:
- clauze în folosul celui care le propune în ce priveşte limitarea ră spunderii sau dreptul de a denunţa unilateral contractul.
În mă sura în care clauzele standard care au un asemenea obiect sunt stipulate în beneficiul celeilalte pă rţi decâ t cea care le propune,
ele nu vor fi considerate neuzuale, şi ca atare acceptarea lor nu va trebui să fie expresă şi fă cută în formă scrisă ;
- clauze în detrimentul cocontractantului celui care le propune care prevă d decă derea din drepturi ori din beneficiul
termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrâ ngerea libertă ţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a
contractului, legea aplicabilă , clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor
judecă toreşti nu produc efecte decâ t dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
2.5. Promisiunea de a contracta şi pactul de opţiune
Promisiunea unilaterală de a contracta a fost definită drept „convenţia prin care una dintre pă rţi, numită promitent, se obligă faţă de
cealaltă , numită beneficiar, să încheie în viitor, la cererea acesteia, un anumit contract, al că rui conţinut esenţial este determinat în
prezent prin promisiunea de a contracta” iar cea bilaterală ca fiind „contractul prin care pă rţile sale se obligă ferm şi reciproc să
încheie în viitor un anumit contract ale că rui elemente esenţiale sunt stabilite în prezent”.
Prin promisiunea unilaterală de a contracta ia naştere un raport juridic obligaţional unilateral care are în conţinutul său dreptul
beneficiarului de a opta între încheierea sau nu a contractului şi obligaţia corelativă a promitentului de a încheia respectivul contract.
Prin promisiunea bilaterală de a contracta („precontract”, „contract provizoriu” „antecontract”) ia naştere un raport juridic
obligaţional sinalagmatic care are în conţinutul său obligaţii corelative de a face ale promitenţilor - de a încheia contractul ale că rui
clauze esenţiale sunt stabilite încă din cuprinsul promisiunii.
Codul civil reglementează promisiunea de a contracta, fă ră a face distincţie după cum este unilaterală sau bilaterală , în art. 1279 fiind
stabilite conţinutul şi efectele neexecută rii. Astfel, această normă constituie dreptul comun în materie, atâ t în ce priveşte cele două
forme ale promisiunii, câ t şi în ce priveşte promisiunile care vizează anumite contracte speciale.
Chiar dacă norma indicată nu prevede expres, promisiunea de a contracta, fiind un contract, este supusă tuturor regulilor cu privire la
acesta - condiţiile de validitate prevă zute de art. 1179 alin. (1) C.civ. În ceea ce priveşte forma promisiunii de a contracta, neexistâ nd o
normă specială rezultă că se aplică principiul consensualismului, nefiind necesară îndeplinirea vreunei formalită ţi, ci doar simplul
acord de voinţă al pă rţilor. Astfel, chiar dacă promisiunea are ca obiect încheierea unui contract solemn, promisiunea nu va trebui să
fie fă cută cu respectarea aceloraşi formalită ţi.
Alin. (2) şi (3) ale art. 1279 C.civ. stabilesc efectele neexecută rii promisiunii de a contracta. În primul râ nd beneficiarul „are dreptul la
daune-interese”. Prin aplicarea regulilor generale din materia contractelor, beneficiarul poate cere executarea silită dar, în principiu,
numai prin echivalent, deoarece executarea silită în natură nu este posibilă . Astfel, în cazul promisiunii unilaterale, dacă promitentul
nu îşi îndeplineşte obligaţia de a face, care constă în încheierea contractului, beneficiarul va putea pretinde repararea prejudiciului
provocat prin această neexecutare; în schimb, promitentul nu are niciun drept în acest sens, el neputâ nd cere nici încheierea
contractului proiectat. Dacă promisiunea este bilaterală oricare dintre pă rţi se poate prevala de încheierea contractului şi poate
pretinde despă gubiri în cazul refuzului nejustificat al celeilalte pă rţi de a-şi onora obligaţia corelativă .
Prin excepţie, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea pă rţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii,
poate să pronunţe o hotă râ re care să ţină loc de contract. Această executare silită atipică în natură este posibilă dacă sunt îndeplinite
cumulativ urmă toarele condiţii: natura contractului o permite, cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite, iar
reclamantul şi-a îndeplinit propriile obligaţii [alin. (3) teza I-a a art. 1279 C.civ.]. Prin excepţie de la excepţie, instanţa nu poate
pronunţa o hotă râ re care să ţină loc de contract în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel
[alin. (3) teza II-a a art. 1279 C.civ.] şi nici în cazul promisiunii unilaterale de cumpă rare a unui bun individual determinat, dacă , mai
înainte ca promisiunea să fi fost executată , creditorul înstră inează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia
promitentului considerâ ndu-se stinsă [art. 1669 alin. (4) C.civ.].
Art. 1278 C.civ., avâ nd denumirea marginală „Pactul de opţiune”, reglementează obiectul, condiţiile, conţinutul şi forma acestuia,
precum şi mecanismul închierii contractului proiectat.
Prin încheierea pactului de opţiune, beneficiarul opţiunii dobâ ndeşte angajamentul contractual al promitentului de a încheia
contractul, fă ră a se obliga. Pactul de opţiune are în conţinutul să u o declaraţie irevocabilă a promitentului de a încheia contractul şi dă
naştere unui drept de opţiune pentru beneficiar care poate accepta sau refuza încheierea respectivului contract. Oferta este
irevocabilă iar destinatarul să u o poate accepta sau nu, dar reprezintă mai mult decâ t o promisiune unilaterală de a contracta
deoarece nu mai este necesară încheierea contractului proiectat, ci doar a actului unilateral al acceptă rii, fiind exclus refuzul
promitentului de a încheia contractul.
Contractul proiectat este format din pactul de opţiune, care conţine şi clauzele contractuale esenţiale, şi actul uniteral al acceptă rii,
ambele trebuind să respecte condiţiile de formă prevă zută de lege pentru contractul pe care pă rţile urmă resc să îl încheie.
Pactul de opţiune, pe lâ ngă elementele esenţiale, obiective şi subiective, ale contractului prefigurat, trebuie să conţină şi elemente
specifice lui, cum sunt termenul de acceptare şi modalitatea în care se realizează acceptarea sau refuzul beneficiarului pactului. De
altfel, alin. (3) al art. 1278 C.civ. prevede posibilitatea ca, în lipsa unei stipulaţii în acest sens, instanţa să poată stabili acest termen pe
calea sumară şi caracterizată de celeritate a ordonanţei preşedinţiale.

2.6. Contractul-cadru
Codul civil defineşte contractul-cadru în alin. (1) al art. 1176: „… acordul prin care pă rţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale că ror elemente esenţiale sunt determinate de acesta”. Contractul-cadru implică tehnica dublului
consimţă mâ nt: încheierea contractului- cadru care dă naştere unei obligaţii de a negocia, a încheia sau a menţine raporturi
contractuale şi încheierea unor contracte ulterioare prin care se execută contractul cadru.
Unul dintre cele mai cunoscute contracte-cadru este contractul colectiv de muncă . Potrivit art. 1 lit.i) din Legea dialogului social
nr.62/2011, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală şi
reprezentanţii salariaţilor. Contractul colectiv de muncă cuprinde clauze aplicabile raporturilor juridice de muncă şi norme care
vizează relaţiile dintre angajator şi sindicat, fă ră a da naştere unor raporturi juridice individuale de muncă ale că ror izvoare sunt
exclusiv contractele individuale de muncă , fiind încheiat întotdeauna pe durată determinată (între 12 şi 24 de luni) putâ nd fi prelungit
o singură dată cu cel mult 12 luni [art. 141 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 62/2011]. Contractul colectiv de muncă este contractul-cadru,
iar contractele individuale reprezintă contractele de aplicaţie, însă nu este obligatorie încheierea celor din urmă ulterior contractului
colectiv de muncă . În aceste condiţii contractul-cadru stabileşte uneori numai condiţiile aplicabile unor relaţii contractuale
preexistente.

3. EFECTELE CONTRACTULUI FAŢĂ DE PĂRŢI


3.1. Reglementarea principiului forţei obligatorii a contractului. Enunţarea principiului
Art. 1270 C.civ. prevede: „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între pă rţile contractante. (2) Contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul pă rţilor ori din cauze autorizate de lege.”
Contractul este obligatoriu între pă rţile contractante, titularul drepturilor nă scute din contract fiind în drept să pretindă debitorului
satisfacerea acelor drepturi. Acesta constituie o normă privată , fiind generator de efecte juridice, însă doar câ nd este concordant cu
norma obiectivă . Consecinţă a puterii de lege a contractului faţă de pă rţi, contractul nu poate fi modificat şi nici nu poate înceta prin
voinţa uneia singure dintre pă rţile contractante.

3.2. Impreviziunea
3.2.1. Reglementare şi noţiune
Codul civil reglementează impreviziunea în cadrul efectelor contractului între pă rţi, după principiul obligativită ţii efectelor
contractului între pă rţile contractante. De altfel, art. 1271 C.civ., avâ nd denumirea marginală „Impreviziunea”, debutează [alin. (1)] cu
reafirmarea acestui principiu, chiar în condiţiile în care executarea devine mai oneroasă : „pă rţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile,
chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă , fie datorită creşterii costurilor execută rii propriei obligaţii, fie datorită scă derii
valorii contraprestaţiei”. Cu toate acestea, legea a prevă zut şi posibilitatea revizuirii contractului prin invocarea impreviziuni, dacă ,
executarea sa a devenit excesiv de oneroasă - cum ar fi situaţia creşterii execută rii propriei obligaţii (riscul de curs valutar ), ori
situaţia scă derii valorii contraprestaţiei (devalorizarea bunurilor imobile) - datorită unei schimbă ri excepţionale a împrejură rilor care
ar face vă dit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei.
Normele din Codul civil privitoare la impreviziune reprezintă cadrul general, existâ nd unele norme speciale cum sunt:
a. art. 44 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe: „În cazul unei disproporţii vă dite
între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiune drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor
jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mă rirea convenabilă a remuneraţiei”;
b. art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului: „Dacă pe parcursul execută rii contractului de voluntariat intervine,
independent de voinţa pă rţilor, o situaţie de natură să îngreuneze executarea obligaţiilor ce revin voluntarului, contractul va fi
renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”;
c. art. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică : „(1) Raporturile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al
concesiunii între drepturile care îi sunt acordate concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. (2) concesionarul nu va fi obligat să
suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei măsuri
dispuse de o autoritate publică , b) unui caz de forţă majoră sau caz fortuit”.
Impreviziunea contractuală a fost definită drept „prejudiciul pe care îl suferă una din pă rţile contractante ca urmare a dezechilibrului
grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte pă rţi, în cursul execută rii contractului, dezechilibru
cauzat de conjunctura economică , mai ales de fluctuaţiile monetare”.
Invocarea impreviziunii se prezintă ca modalitatea de reechilibrare a valorii prestaţiilor reciproce ale pă rţilor contractante, realizată
prin intermediul instanţei de judecată . Potrivit alin. (2) al art. 1271 C.civ., dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbă ri excepţionale a împrejură rilor care ar face vă dit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa
poate să dispună :
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între pă rţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea
împrejură rilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Astfel, invocarea şi, bineînţeles, dovedirea impreviunii pot duce fie la modificarea judiciară a contractului, fie la desfiinţarea
contractului, pentru protejarea pă rţii care a ajuns pe parcursul sau înaintea începerii execută rii obligaţiilor contractuale într-o poziţie
vă dit injustă .
Domeniul de aplicaţie al impreviziunii este dat de contractele cu titlu oneros - deoarece numai în cazul acestora se poate pune
problema unui „dezechilibru al prestaţiilor” - a că ror executare este succesivă sau afectată de un termen suspensiv (legal, judiciar,
convenţional) - numai în privinţa acestor acte juridice putâ ndu-se vorbi despre prevederea efectelor şi modifică rile generate de
împrejură ri ulterioare, neprevă zute şi imprevizibile.
Impreviziunea nu poate fi invocată în situaţia în care pă rţile au inserat în contract clauze de indexare, care permit modificarea
preţului prin raportare la un indice ales de ele, sau au convenit ca, în anumite situaţii, pe cale amiabilă sau solicitâ nd instanţei de
judecată , să revizuiască contractul, clauze care oferă pă rţilor posibilitatea adaptă rii imediate a acestuia.

3.2.2. Condiţiile revizuirii judiciare a contractelor pentru impreviziune


Impreviziunea poate fi admisă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevă zute de Codul civil [art. 1271 alin. (3)]:
a. schimbarea împrejură rilor a intervenit după încheierea contractului, schimbare ce are ca efect fie modificarea creşterii
costurilor execută rii propriei obligaţii, fie scă derea valorii contraprestaţie. Neîndeplinirea condiţiei anteriorită ţii încheierii
contractului faţă de această schimbare a împrejură rilor înseamnă că ne putem situa în prezenţa fie a leziunii, fie a erorii - viciu de
consimţă mâ nt;
b. schimbarea şi redimensionarea împrejură rilor, nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de că tre debitor, în mod
rezonabil, în momentul încheierii contractului. Prin sintagma „nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de că tre debitor, în mod
rezonabil” se înţelege că schimbarea împrejură rilor trebuie să nu fi fost previzibilă , fapt ce urmează a fi apreciat în mod obiectiv, prin
raportare la capacitatea
de prevedere care se poate pretinde în mod rezonabil orică rui debitor, în împrejură ri similare. Dezechilibrul contractual trebuie să
intervină independent de voinţa pă rţilor iar imprevizibilitatea dezechilibrului nu poate fi prezumată , ci trebuie dovedită ;
c. debitorul nu şi-a asumat riscul schimbă rii împrejură rilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi
asumat acest risc, voinţa pă rţilor înlă turâ nd posibilitatea invocă rii impreviziunii deoarece echivalează cu renunţarea la acest drept;
d. debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună -credinţă , negocierea adaptă rii rezonabile şi echitabile a
contractului. Este necesar să se dovedească faptul că debitorul a încercat să obţină de la creditor renegocierea rezonabilă şi echitabilă
a contractului, adică negocierea adaptă rii contractului.
Instanţa de judecată sesizată să judece o cauză în care se invocă faptul că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbă ri excepţionale a împrejură rilor care ar face vă dit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, poate să
dispună , în temeiul prevederilor art. 1271 C.civ., fie adaptarea contractului, în vederea unei juste distribuţii a pierderilor şi
beneficiilor ce rezultă din schimbarea împrejură rilor între pă rţi, fie încetarea contractului, la un moment şi în condiţiile pe care tot ea
le stabileşte.

3.3. Modificarea şi încetarea contractelor


3.3.1. Regula simetriei
Consecinţa imediată a principiului obligativită ţii contractului priveşte modul în care acesta se poate modifica ori stinge. Contractele
vor putea fi modificate sau stinse, ca regulă , în acelaşi mod în care s-au constituit, adică prin acordul pă rţilor (principiului simetriei
actelor juridice).
Regula simetriei în contracte este prevă zută în art. 1270 C.civ., care dispune: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
pă rţilor sau din cauze autorizate de lege”.
În orice caz nu este posibilă desfacerea unui contract care a fost executat integral, deoarece el nu mai există şi desfacerea este fă ră
obiect, un acord cu privire la acesta însemnâ nd modificarea raporturilor juridice existente ulterior execută rii şi nu o desfacere a
contractului iniţial. Pe cale de consecinţă , desfacerea unui contract presupune o neexecutare a sa, cel puţin parţială .
Desfacerea contractului prin acordul pă rţilor, chiar înainte de începerea execută rii poate privi doar o parte dintre efectele acestuia
sau pe toate, în integralitatea lor, dar numai efectele viitoare ale acestuia, nu şi pe cele deja produse, dacă repunerea pă rţilor în
situaţia anterioară este imposibilă .

3.3.2. Asimetrii. Cauze autorizate de lege


3.3.2.1. Noţiunea de asimetrie
Deoarece dreptul de a modifica sau a face contractul să înceteze poate fi, în funcţie de originea sa, legal - câ nd este prevă zut expres de
lege - sau convenţional - câ nd este stipulat într-o clauză contractuală , asimetriile presupun că modificarea sau încetarea contractului
se face (altfel decâ t prin acordul pă rţilor)
„din cauze autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2) C.civ.]. Aceste asimetrii se prezintă ca excepţii de la principiul forţei obligatorii a
contractului, spre deosebire de cele convenite de pă rţi care constituie aplicaţii ale principiului libertă ţii contractuale.
Dacă în ceea ce priveşte modificarea, nu există o normă avâ nd caracter general care să le enumere, art. 1321 C.civ. dispune în privinţa
cauzelor de încetare: „Contractul încetează , în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al pă rţilor, denunţare unilaterală ,
expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice
alte cauze prevă zute de lege”. Acestea se constituie în cauze generale de încetare a contractelor (de la acestea putâ nd exista excepţii
stabilite prin norme speciale) şi cauze aplicabile numai anumitor contracte, stabilite în materie specială . Lor li se adaugă cauzele de
transformare, transmitere şi stingere a obligaţiilor, în unele situaţiile normele care reglementează modificarea sau încetarea
contractului reprezentâ nd doar aplicaţii ale celor din materia obligaţiilor.

3.3.5.2. Încetarea şi modificarea contractelor pe cale convenţională


Pă rţile contractante, în virtutea principiului libertă ţii de voinţă , au posibilitatea să insereze în contract clauze cu privire la modificarea
sau încetarea contractelor în mod unilateral, în beneficiul uneia sau ambelor pă rţi, dacă acestea nu sunt interzise în mod expres de
lege.
Pă rţile pot să prevadă în contract posibilitatea denunţă rii unilaterale, cu respectarea urmă toarelor condiţii :
- clauza de denunţare unilaterală nu poate fi introdusă în contract dacă legea prevede că el este irevocabil. Astfel, de
exemplu, în cazul contractului de donaţie, pentru care legea (art. 1015 C.civ.) prevede că , prin esenţa sa, este irevocabilă , nu sunt
permise, sub sancţiunea nulită ţii absolute, clauze prin care donatorul îşi rezervă dreptul de a denunţa unilateral contractul [art. 1015
alin. (2) C.civ.];
- clauza de denunţare unilaterală să nu fie o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă , deoarece obligaţiile
contractate sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produc niciun efect (art. 1403 C.civ.).
Art. 1276 C.civ. („Denunţarea unilaterală ”) reglementează tocmai modul în care se realizează această modalitate de desfacere a unui
contract. Sunt avute în vedere numai contracte pe durată determinată , deoarece în cazul celor pe durată nedeterminată denunţarea
este permisă , ca regulă , cu respectarea anumitor condiţii stabilite de art. 1277 C.civ.
Deoarece art. 1276 C.civ. nu distinge între denunţarea convenţională şi denunţarea autorizată de lege („dacă dreptul de a denunţa
unilateral contractul este recunoscut unei dintre pă rţi”), în contractele pe durată determinată , dacă nu se interzice prin lege, pă rţile
pot insera clauze convenţionale de denunţare unilaterală , sau, în anumite cazuri, denunţarea unilaterală este permisă printr-o normă
legală , ceea ce presupune că o eventuală clauză în acest fel nu face decâ t să reitereze respectiva reglementare.
În cazul contractelor uno ictu, problema denunţă rii nu se poate pune după executarea acestora, ci doar înainte ca aceasta să fi început
[alin. (1) al art. 1276 C.civ.], în timp ce denunţarea contractelor cu executare succesivă se poate face şi după începerea execută rii, dar
înainte să se fi epuizat toate prestaţiile contractuale.
Denunţarea unilaterală a contractelor uno ictu produce efecte fă ră a fi necesară curgerea vreunui termen rezonabil de preaviz, în timp
ce în cazul celor cu executare succesivă efectele denunţă rii se produc numai pentru viitor („prestaţiile executate şi cele care se află în
curs de executare” ră mâ n valabile) şi numai cu respectarea termenului rezonabil de preaviz [art. 1276 alin. (2) C.civ.].
Constituirea pe cale convenţională a dreptului de denunţare unilaterală se poate face cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, situaţie în
care denunţarea produce efecte numai din momentul execută rii prestaţiei stabilită în schimbul dreptului de denunţare [art. 1276 alin.
(3) C.civ.].

3.3.5.3. Cauzele autorizate de lege


Art. 1277 C.civ. dispune: „Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre pă rţi cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţă rii contractului
se consideră nescrisă ”.
Dacă în privinţa contractelor pe durată nedeterminată regula este denunţarea unilaterală , în cazul celor pe durată determinată
aceasta constituie excepţia, cazurile în care este posibilă fiind prevă zute expres de norme speciale.
În afara denunţă rii unilaterale a contractelor pe durată nederminată , sunt consacrate în materia contractelor numite şi alte cauze
independente de voinţa pă rţilor, cum ar fi:
A. revocarea donaţiei pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea sarcinilor. În ambele cazuri, revocarea este judiciară ,
„nu operează de drept” (art. 1021 C.civ.).
Cauzele de ingratitudine stabilite limitativ de lege se prezintă sub forma unor fapte calificate, ele trebuind să fie destul de grave şi nu
doar simple atitudini lipsite de respect faţă de donator. Potrivit art. 1023 C.civ., „donaţia se revocă pentru ingratitudine în
urmă toarele cazuri:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze,
nu l-a înştiinţat”;
b) „dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator”;
c) „dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a
bunului donat, ţinâ ndu-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei”.
Urmare a admiterii acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine, contractul de donaţie va fi desfiinţat cu efect retroactiv, chiar şi
atunci câ nd aceasta nu se poate realiza datorită pieirii bunului dintr- un caz de forţă majoră sau caz fortuit.
De asemenea, donaţia poate fi revocată „pentru neexecutarea fă ră justificare a sarcinilor la care s- a obligat donatarul” (art. 1020
C.civ.). Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusă de că tre dispună tor gratificatului în actele juridice cu titlu
gratuit, liberalită ţi şi poate fi stabilită în favoarea dispună torului, a gratificatului sau a unui terţ.
Ca şi în cazul neexecută rii culpabile a obligaţiilor nă scute din contracte sinalagmatice, ia naştere un drept de opţiune între executarea
sarcinii şi revocarea donaţiei. Acest drept aparţine donatorului sau succesorilor să i în drepturi [art. 1027 alin. (1) C.civ.], dar şi
creditorului donatorului sau succesorilor donatorului, care pot solicita revocarea donaţiei pe calea acţiunii oblice (art. 1560 C.civ.).
De acest drept nu beneficiază şi terţul în beneficiul că ruia sarcina a fost stipulată care poate cere numai executarea acesteia, nu şi
revocarea donaţiei [alin. (2) al art. 1027 C.civ.], el nefiind nici parte în contract şi nici succesor al donatorului, deoarece atunci câ nd
sarcina este stipulată în favoarea unui terţ ne află m în prezenţa unei stipulaţii pentru altul.
B. încetarea contractului de locaţiune. Art. 1816 C.civ. reglementează dreptul la denunţarea unilaterală a contractului de
locaţiune încheiat pe perioadă nedeterminată („fă ră determinarea duratei”) în beneficiul ambelor pă rţi – locatorul şi locatarul.
Termenul de preaviz stabilit în vederea acordă rii pentru cealaltă parte a posibilită ţii de a gă si un nou locatar sau a unui bun similar pe
care să îl ia în locaţiune, după caz, este determinat de lege (cum este, de exemplu, cazul termenelor prevă zute de art. 1824 şi 1825
C.civ.) sau, în lipsă , de uzanţe (art. 1816 C.civ.). Chiar dacă nu există prevedere legală în acest sens şi nici uzanţe în materie, termenul
va fi, în aplicarea regulilor de drept comun, unul rezonabil - caracter care este stabilit de instanţă , în funcţie de împrejură rile concrete.
Denunţarea se realizează prin notificarea celeilalte pă rţi, ea constituind un act unilateral de voinţă ale că rui efecte se produc de la data
împlinirii termenului de preaviz şi fă ră a fi necesară vreo acceptare din partea cocontractantului.
Notificarea poate consta în orice act prin care se aduce la cunoştinţa celeilalte pă rţi intenţia de a înceta contractul, chiar şi prin
introducerea unei acţiuni în instanţă sau prin publicarea scoaterii la licitaţie în vederea închirierii spaţiului deţinut de chiriaş.
Contractul de locaţiune nu este, ca regulă , unul intuitu personae şi, drept consecinţă , el nu încetează prin moartea locatorului sau
locatarului (art. 1820 C.civ.), fiind opozabil succesorilor pă rţilor, care vin în poziţia contractuală a autorilor lor.
Prin excepţie de la această regulă , art. 1820 alin. (2) C.civ., care se prezintă ca o aplicaţie a prevederilor art. 1277 C.civ., recunoaşte
moştenitorilor locatarului dreptul de a denunţa locaţiunea în termen de 60 de zile de la data câ nd au luat cunoştinţă de moartea
locatorului şi existenţa locaţiunii. Bineînţeles că temeiul încetă rii locaţiunii este confuziunea, în cazul în care locatorul este unul dintre
aceşti succesori, sau chiar moartea locatorului, dacă există stipulaţie în acest sens (fie prin ară tarea caracterului intuitu personae în
privinţa orică ruia dintre pă rţi, fie prin stipularea morţii unei dintre pă rţi drept cauză de încetare).
C. încetarea contractului de arendare în cazuri speciale. Chiar dacă locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului sau
locatarului [art. 1820 alin. (1) C.civ.], contractul de arendare – specie a locaţiunii
– încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului (art. 1850 C.civ.), contractul dobâ ndind un caracter intuitu
personae, în considerarea persoanei arendaşului.
D. încetarea contractului de antrepriză . Din prevederile art. 1870 şi 1871 alin. (1) C.civ. rezultă că antrepriza nu este prin
esenţa sa un contract intuitu personae, nici în considerarea persoanei antreprenorului, nici a beneficiarului.
Art. 1870 C.civ. dispune: „Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decâ t dacă aceasta face imposibilă sau inutilă
executarea sa”. Astfel, decesul beneficiarului, ale că rui calită ţi nu
interesează la momentul încheierii antreprizei, va atrage, prin excepţie, încetarea acestui contract, numai atunci câ nd executarea sa
devine imposibilă sau inutilă . De exemplul, executarea antreprizei devine imposibilă atunci câ nd beneficiarul se obligă să pună la
dispoziţia antreprenorului materiale pe care numai el le putea procura. Executarea devine inutilă şi atunci câ nd antreprenorul s-a
obligat să presteze un anumit serviciu care privea strict persoana beneficiarului (executarea uni lucră ri stomatologice).
De asemenea, contractul încetează atunci câ nd antrepriza a fost încheiată în considerarea calită ţilor antreprenorului, iar acesta
decedează sau devine incapabil de a executa contractul. Nu este vorba de incapacitate în sensul lipsei de capacitate civilă , ci de
intervenirea unei inaptitudini care nu mai permite antreprenorului să execute prestaţiile la care s-a obligat (de exemplu, realizarea
unei picturi de că tre pictorul care şi-a pierdut vederea).
E. încetarea mandatului. Pe lâ ngă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin urmă toarele
moduri, care se încadrează în categoria „alte auze autorizate de lege”:
a) revocarea sa de că tre mandant;
b) renunţarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului, primele două fiind manifestă ri unilaterale de
voinţă ale uneia dintre pă rţile contractante.
Datorită caracterului intuitu personae al mandantului ce are la bază calită ţi personale ale mandatarului şi încrederea mandantului în
acesta, mandantul poate oricâ nd revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi
chiar dacă a fost declarat irevocabil.
Alin. (2) al art. 2031 C.civ. reglementează un mod în care mandatul este revocat tacit: împuternicirea dată unui nou mandatar pentru
aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial. În schimb, pă rţile au posibilitatea să „declare” mandatul revocabil, respectiv să insereze o
clauză expresă în contract, în baza că reia mandantul va putea revoca mandatul numai dacă revocarea este determinată de culpa
mandatarului, forţă majoră sau caz fortuit [art. 2032 alin. (2) C.civ.].
Revocarea va produce efecte între pă rţi de la momentul revocă rii, iar faţă de terţi de la acelaşi moment, cu excepţia situaţiei în care
procura a fost dată în formă autentică notarială , pentru informarea terţilor, situaţie în care efectele revocă rii se vor produce de la
înscrierea revocă rii în Registrul naţional notarial [art. 2033 alin. (1) C.civ.].
Ş i mandatarul poate renunţa oricâ nd la mandat, notificâ nd mandantului renunţarea sa [art. 2034 alin. (1) C.civ.]. Astfel, chiar dacă
ambele pă rţi au posibilitatea denunţă rii unilaterale a mandatului, în timp ce mandatul îl poate denunţa şi tacit, mandatarul este
obligat la înştiinţarea cocontractantului să u.
Mandatul încetează de drept la moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre pă rţi (art. 2035
C.civ.).
TEMA 5
1. Principiul relativităţii efectelor contractului
1. Reglementare. Enunţarea principiului
Potrivit art. 1280 C.civ., contractul produce efecte numai între pă rţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. La râ ndul să u, art. 1281 C.civ.
reglementează principiul opozabilită ţii efectelor contractului:
„Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor nă scute din contract. Terţii se pot prevala de
efectele contractului, însă fă ră a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevă zute de lege”.
Astfel, terţii, ca regulă , nu pot fi ţinuţi de obligaţiile şi nici nu pot dobâ ndi drepturile nă scute dintr-un contract, dar contractul le este
opozabil terţilor, în sensul că trebuie să respecte aceste drepturi. Terţii trebuie, astfel, să nu aducă atingere drepturilor şi obligaţiilor
nă scute din contract.
Însă prin sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel”, se permite expres existenţa excepţiilor de la principiul relativită ţii efectelor
contractului, existâ nd situații, prevă zute expres de lege, în care contractul produce efecte şi faţă de persoane care nu au calitatea de
pă rţi, acestea neparticipâ nd la încheierea lui. Este vorba atâ t cazurile permise de lege în care pă rţile contractului stipulează crearea,
prin acesta, de drepturi sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la încheierea acestuia, nici personal, nici prin
reprezentare, câ t şi cele în care legea prevede expres producerea efectelor sau a unora dintre ele în persoana unui terţ.
Se încadrează în categoria acestor excepţii, reale sau aparente: promisiunea faptei altuia, stipulaţia pentru altul şi acţiunile directe,
precum şi transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor că tre succesori care, potrivit art. 1282 C.civ., la moartea uneia dintre pă rţi, pot
exercita aceste drepturi, asumâ ndu-şi totodată obligaţiile izvorâ te din contractul încheiat de autorul lor.
Faţă de terţi contractul reprezintă un fapt juridic stricto sensu pe care îl pot invoca în interesul lor, împotriva pă rţilor, prevalâ ndu-se
de efectele acestuia.

2. Sfera persoanelor faţă de care se produc efectele contractului. Părţi, terţi, avânzi-cauză
2.1. Delimitarea domeniului de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului
Art. 1282 C.civ., denumit „Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor că tre succesori” dispune: „(1) La moartea unei pă rţi, drepturile şi
obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor să i universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia pă rţilor
ori din natura contractului nu rezultă contrariul (2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevă zute de lege, obligaţiile contractuale în
strâ nsă legă tură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai pă rţilor”.
Din coroborarea art. 1280 cu art. 1282 C.civ. rezultă că principiul relativită ţii priveşte pă rţile şi pe succesorii acestora care
sunt ţinuţi de efectele contractului (succesorii universali şi cu titlu universal ai pă rţilor - persoane fizice sau persoane juridice).
Trebuie precizat că anumiţi terţi pot deveni, ulterior încheierii contractului, pă rţi ale raportului juridic contractual.

2.2. Părţile contractante


Pă rţile sunt persoane fizice şi juridice care au încheiat, personal şi direct sau prin reprezentant, contractul şi în patrimoniul ori
persoana că rora se produc efectele actului respectiv, prin raportare la momentul încheierii contractului, câ t şi cei care au dobâ ndit
această calitate pe parcursul desfă şură rii ori execută rii contractului ( spre exemplu, terţul care aderă la un contract substituind una
din pă rţi sau ală turâ ndu-se acesteia).
Calitatea de parte este fundamentată pe cauza juridică concretă şi interesul propriu al celui în cauză și priveşte producerea efectelor
juridice datorate emiterii declaraţiei de voinţă .
Pot fi pă rţi ale contractelor persoanele fizice şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unită ţile administrativ teritoriale (art. 25, 34 şi
urm., art. 187 şi urm. C.civ.).
Atunci câ nd mai multe persoane au un interes sau o poziţie comună , ele vor forma o singură parte a contractului (spre exemplu,
copropietarii care vâ nd bunul proprietate comună fomează partea numită vâ nză tori).
În cazul contractelor speciale, pă rţile poartă denumiri specifice cum sunt, de exemplu: vâ nză tor-

1
cumpă ră tor, locator-locatar, mandant-mandatar, donator-donatar etc.
Art. 1280 C.civ. utilizează noţiunea de „parte”, cea de „parte contractantă ” regă sindu-se în art. 901, 1270, 1680, 2201 C.civ., astfel că , în
materia relativită ţii, se vorbeşte de pă rţi, iar în cea a forţei obligatorii de pă rţi contractante.
În concluzie, prin parte se înţelege persoana (sau persoanele) care este ţinută de efectele contractului ca urmare a propriei
manifestă ri de voinţă în acest sens, iar prin parte contractantă persoana (sau persoanele) care au participat la încheierea contractului
ale că rui efecte se produc în persoana sa (lor).

2.3. Terţii
Terţii sunt persoanele care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea actului juridic şi care ră mâ n stră ine de
efectele acestuia.
Însă :
- există anumite categorii de persoane care, fă ră să -şi fi exprimat voinţa în sensul ară tat mai sus, suportă efectele
contractelor, cum sunt: creditorii chirografari care, în realizarea dreptului lor faţă de una dintre pă rţile contractante, suportă
fluctuaţiile patrimoniul debitorului datorate încheierii de contracte; terţii beneficiari ai unei stipulaţii pentru altul sau debitorul cedat
din cadrul unei cesiuni de creanţă ; titularii acţiunilor directe;
- anumite persoane, chiar dacă au participat la încheierea contractului, ră mâ n terţi şi nu suportă efectele acestuia, precum
reprezentantul care a încheiat un contract pentru şi în numele reprezentatului, notarul public, ofiţerul de stare civilă , martorii;
- uneori, persoane care, în virtutea legii, sunt ţinute de efectele unui contract la a că rui încheiere nu au participat le pot
înlă tura prin dovedirea încă lcă rii drepturilor proprii tocmai prin respectivul contract. De exemplu, în materia simulaţiei, succesorii
universali şi cu titlu universal, ca regulă , sunt ţinuţi de efectele contractului secret, cel care corespunde voinţei reale a pă rţilor. Cu
toate acestea, câ nd scopul pentru care a fost încheiat respectivul contract este tocmai fraudarea drepturilor acestor succesori, ei vor
dobâ ndi calitatea unor terţi desă vâ rşiţi faţă de ei producâ ndu-şi efectele contractul public;
- neîndeplinirea obligaţiei de a respecta situaţia nă scută din contractul la care nu au fost parte poate atrage răspunderea
delictuală a pă rţilor.

2.4. Avânzii-cauză
Între cele două categorii, pă rţi şi terţi desă vâ rşiţi, există o categorie intermediară , cea a succesorilor pă rţilor denumiţi şi avâ nzi-cauză
– persoanele care, deşi nu au participat, nici personal și nici prin reprezentare, la încheierea contractului şi nici nu au dobâ ndit
calitatea de pă rţi pe parcursul execută rii contractului în baza propriei manifestă ri de voinţă , sunt ţinute de efectele acestuia datorită
legă turii juridice cu una dintre pă rţile acelui contract.
Tradiţional se consideră că sunt avâ nzi-cauză : succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii
chirografari.
a. Succesorii universali sunt persoanele care dobâ ndesc de la una dintre pă rţile contractului o universalitate de drepturi şi
obligaţii, un patrimoniu: moştenitorul legal unic, legatarii universali şi persoana juridică primitoare a întregului patrimoniu în caz de
reorganizare a persoanelor juridice.
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobâ ndesc de la una dintre pă rţile contractante numai o fracţiune dintr-un
patrimoniu: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică primitoare a unei fracţiuni de patrimoniu în caz de
reorganizare a persoanelor juridice.
Între succesorii universali şi succesorii cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă .
Conform alin. (1) al art. 1282 C.civ. aceşti succesori vor dobâ ndi, după caz, şi drepturile şi obligaţiile nă scute din contract,
substituindu-se pă rţii contractante, cu excepţia situaţiilor în care respectivele drepturi şi obligaţii sunt netransmisibile:
- potrivit legii. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 752 C.civ., dreptul de uz şi abitaţia nu pot fi transmise. Ca atare decesul
titularului atrage şi stingerea dreptului;
- datorită unei stipulaţii a pă rţilor. Pă rţile pot să prevadă în contract că anumite drepturi şi obligaţii se sting la moartea
uneia dintre pă rţile contractante, dâ ndu-le, astfel, caracter personal;
- potrivit naturii contractului. De exemplu, în cazul drepturilor şi obligaţiilor intuitu personae,
acestea fiind strâ ns legate de persoana unuia dintre cocontractanţi, se vor stinge la moartea acestuia.
În cazul moştenirii, persoanele cu vocaţie succesorală vor deveni avâ nzi-cauză la data deschiderii succesiunii ca urmare a exprimă rii
voinţei lor în sensul de a dobâ ndi universalitatea juridică sau fracţiuni din aceasta, iar acceptarea moştenirii presupune că suscesorii
„universali sau cu titlu universal ră spund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul sucesoral,
proporţional cotei fiecă ruia”.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobâ ndesc de la una dintre pă rţile contractante un bun privit în
mod individual.
Potrivit alin. (2) al art. 1282 C.civ., „drepturile, precum şi, în cazurile prevă zute de lege, obligaţiile în strâ nsă legă tură cu un bun se
transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular”.
Acestora li se transmit numai drepturile şi obligaţiile care au legă tură cu bunul transmis, nă scute din contractele încheiate de autorii
lor anterior transmiterii dreptului.
Este astfel considerat succesor cu titlu particular cel care dobâ ndeşte un bun în temeiul unui legat cu titlu particular, ori dobâ nditorul
unui bunului însoţit de un drept accesoriu sau o garanţie.
Data contractelor din care au luat naştere aceste drepturi şi obligaţii trebuie să fie anterioară momentului dobâ ndirii bunului de că tre
succesorul cu titlu particular și, pentru a fi opozabilă terţului, este necesară dată certă . Spre exemplu, potrivit art. 1811 lit.b) C.civ.:
„Dacă bunul dat în locaţiune este înstră inat, dreptul locatarului este opozabil dobâ nditorului, după cum urmează … în cazul imobilelor
neînscrise în cartea funciară , dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstră ină rii …”.
În situaţia în care legea impune anumite formalită ţi de publicitate, acestea trebuie să fie îndeplinite tot anterior dobâ ndirii bunului de
că tre succesorul cu titlu particular. Tot art. 1811 C.civ. prevede o aplicaţie a acestei regului la lit.c): „Dacă bunul dat în locaţiune este
înstră inat, dreptul locatarului este opozabil dobâ nditorului, după cum urmează … în cazul mobilelor supuse unor formalită ţi de
publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalită ţi”.
În ce priveşte obligaţiile care au legă tură cu bunul, acestea nu se transmit succesorilor cu titlu particular, cu excepţia situaţiilor câ nd
aceasta rezultă din lege. Sintagma „în cazurile prevă zute de lege” vizează atâ t situaţiile câ nd un act normativ prevede că acestea se
transmit succesorilor cu titlu particular câ t şi pe acelea câ nd pă rţile stipulează expres acest lucru, dacă nu este interzis de lege.
Spre exemplu, transmiterea obligaţiilor că tre succesorul cu titlu particular este impusă în urmă toarele situaţii:
- art. 759 C.civ. dispune că , în situaţia în care prin actul de constituire a servituţii au fost impuse anumite obligaţii în
sarcina proprietarului fondului aservit pentru asigurarea uzului şi utilită ţii fondului dominant, acestea se vor transmite şi
dobâ nditorilor subsecvenţi ai fondului aservit, sub condiţia notă rii în cartea funciară . Tot astfel, art. 765 alin. (1) C.civ. prevede că
pă rţile contractului prin care s-a constituit o servitute pot stipula că lucră rile pentru exercitarea şi conservarea servituţii să fie
realizate de că tre proprietarul fondului aservit. Dobâ nditorii ulteriori ai acestuia sunt ţinuţi de această obligaţie, sub condiţia
respectă rii formalită ţilor de publicitate şi a inexistenţei unei stipulaţii contrare (în care să se prevadă că această obligaţie nu este
transmisibilă );
- art. 2361 alin. (1) teza I-a C.civ. prevede: „cel care dobâ ndeşte un bun ipotecat ră spunde cu acel bun pentru toate
datoriile ipotecare”.
În orice caz, succesorul cu titlu particular va fi ţinut de modifică rile aduse bunului transmis, care sunt anterioare transmiterii.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o cauză de preferinţă (privilegiu, ipotecă sau gaj), ci
numai de garanţia comună a creditorilor, avâ nd vocaţie la toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale debitorului lor [art.
2324 alin. (1) C.civ.].
Această garanţie comună nefiind fixată asupra unui anumit bun, fluctuaţiile activului şi pasivului din patrimoniul debitorului vor fi
opozabile creditorului chirografar, care va putea să urmă rească numai bunurile existente în acest patrimoniu la data exigibilită ţii
creanţei. Astfel, ei nu pot fi consideraţi terţi desă vâ rşiţi, chiar dacă legea nu îi enumeră printre avâ nzii-cauză . Dar, spre deosebire de
succesorii universali, cu titlu universal sau particular, ei nu vor lua poziţia juridică a debitorului lor în contractele pe care acesta le-a
încheiat, şi nu vor dobâ ndi drepturi sau obligaţii rezultate din acestea.
Creditorii chirografari sunt consideraţi ca fiind singura categorie care face parte din clasa avâ nzilor-cauză pentru raţiuni de ordin
tehnic.
Astfel, creditorii chirografari pot invoca inopozabilitatea actelor încheiate de că tre debitorii lor, cu fraudarea drepturilor lor sau prin
simulaţie. Astfel, art. 1565 C.civ. prevede: „(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atâ t faţă de creditorul care a introdus acţiunea, câ t
şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putâ nd introduce acţiunea, au intervenit în cauză . Aceştia vor avea dreptul de a fi plă tiţi din preţul
bunului urmă rit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei”. De asemenea, art. 1290 alin. (2) C.civ. dispune: „Terţii pot
invoca simulaţia împotriva pă rţilor, atunci câ nd aceasta le vă tă ma drepturile”.

3. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractelor


3.1. Noţiune. Enunţare. Clasificare
Prin excepţie de la principiul relativită ţii efectelor contractului se înţelege situaţia în care contractul, prin voinţa pă rţilor, produce
efecte şi faţă de alte persoane decâ t pă rţile ori succesorii lor în drepturi.
Excepţiile de la principiul relativită ţii efectelor contractului au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel, întâ lnim:
a) excepţii active, câ nd prin contract se conferă drepturi unui terţ, cum este cazul stipulaţiei pentru altul, al acţiunilor
directe, al contractului colectiv de muncă ;
b) excepţii pasive, câ nd prin contract se transmit obligaţii în sarcina unui terţ. Într-o altă
clasificare, excepţiile sunt:
a) aparente, cum este cazul reprezentă rii, acţiunilor directe, al contractelor colective de muncă şi al promisiunii faptei
altuia. În cazul acestora, terţele persoane nu devin creditori sau debitori fă ră să îşi fi exprimat voinţa şi, deci, nu se produc efecte
contrare principiului relativită ţii;
b) veritabile (reale). În această categorie intră stipulaţia pentru altul, fiind, de fapt, singura care a primit o asemenea
calificare unanimă , deoarece numai în acest caz un terţ devine creditor prin acordul de voinţă al pă rţilor contractante.

3.2. Promisiunea faptei altuia – excepţie aparentă de la principiul relativităţii contractelor


3.2.1. Noţiune
Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul-promitent se obligă faţă de creditor, să determine o terţă persoană să -şi
asume un anume angajament juridic, care constă fie în încheierea, fie în ratificarea unui anumit act juridic [art. 1283 alin. (1) C.civ.].
Acest contract se încheie între creditor şi debitorul promitent, terţul fiind şi ră mâ nâ nd stră in de contract. Obiectul constă nu în fapta
terţului, ci în obligaţia de rezultat a debitorului-promitent de a-l determina pe terţ să execute prestaţia care constă în încheierea sau
ratificarea unui act juridic. Din aceste motive, promisiunea faptei altuia reprezintă o excepţie aparentă de la principiul relativită ţii
efectelor contractului. Efectele promisiunii faptei altuia se vor produce faţă de terţ doar dacă acesta ratifică acest contract. În orice
caz, decizia terţului nu reprezintă o condiţie de validitate a promisiunii.
Promisiunea faptei altuia se poate înfă ţişa ca un contract sau ca o clauză într-un contract. De aceea, ea trebuie să îndeplinească
cerinţele generale de valabilitate prevă zute de art. 1179 C.civ. (capacitatea, consimţă mâ ntul, obiectul şi cauza), dar şi condiţia specială
cerută expres art. 1283 alin. (3) C.civ.: intenţia promitentului „să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejură rile în care acesta a
fost încheiat”. Prin sintagma „să reiasă neîndoielnic din contract” se înţelege că interpretarea clauzelor contractuale să nu ridice
semne de întrebare cu privire la existenţa acestei intenţii. „Împrejură rile” în care a fost încheiat contractul semnifică faptul că intenţia
promitentului de a se angaja rezultă neîndoielnic din domeniul în care acesta îşi desfă şoară activitatea, din contractele anterioare,
încheiate între pă rţi, din modul în care au decurs negocierile sau din felul în care a fost încheiat contractul ş.a.

3.2.2. Efecte
Promitentul se poate obliga fie numai la a obţine consimţă mâ ntul terţului, fie şi la garantarea că terţul va executa obligaţia nă scută în
sarcina sa ca urmare a angajamentului asumat. În prima ipoteză , obligaţia promitentului se consideră executată din momentul în care
terţul a încheiat sau a ratificat actul avut în vedere, fă ră a fi angajată ră spunderea promitentului dacă terţul nu îşi execută propria
obligaţia.
Dacă , însă , indiferent de diligenţele depuse, promitentul nu îl determină pe terţ la ratificarea sau încheirea actului juridic avut în
vedere, el va ră spunde contractual, iar culpa sa se va prezuma, obligaţia
fiind una de rezultat.
De aceea, în caz de litigiu, creditorul va fi ţinut să probeze doar existenţa contractului, urmâ nd ca promitentul să dovedească fie că şi-a
executat obligaţia, fie că neexecutarea se datorează unei cauze exoneratoare de ră spundere.
În cea de a doua ipoteză , debitorul-promitent dobâ ndeşte atâ t calitatea de promitent al faptei altuia câ t şi pe cea de fideiusor. Astfel,
promisiunea faptei altuia va trebui să îmbrace forma unui înscris, sub semnă tură privată sau autentic, sub sancţiunea nulită ţii
absolute (art. 2282 C.civ.).
Alin. (2) al art. 1283 C.civ. dispune că: „Promitentul nu ră spunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fă ră a se produce vreun
prejudiciu creditorului”. Cum executarea obligaţiei terţului, presupune că acesta a ratificat sau încheiat actul juridic, efectele ce
urmează a se produce în persoana promitentului sunt cele stabilite de lege în art. 2293-2313 C.civ.
În orice caz, în raporturile dintre creditor şi promitent se vor produce efectele generale ale contractelor, în funcţie de natura
unilaterală sau sinalagmatică a promisiunii.
Faţă de terţ, promisiunea nu produce direct niciun efect, el avâ nd, ca urmare a încheierii acesteia, doar un drept de opţiune între a
încheia sau ratifica actul ori a refuza. Astfel, terţul va putea încheia un contract (diferit, bineînţeles de promisiune) cu creditorul sau
va ratifica un act (promisiunea sau un alt contract, deoarece legea nu distinge) devenind parte a acestuia.
Refuzul terţului nu trebuie să îmbrace vreo formă şi nici măcar nu trebuie să fie manifestat în vreo formă sau să rezulte din vreun act
sau fapt neîndoielnic al acestuia, simpla tă cere fiind suficientă .
Spre exemplu, potrivit art. 2017 C.civ., mandatarul nu poate depă şi limitele stabilite prin mandat, dar el poate, totuşi, să se abată de la
instrucţiunile primite câ nd se află în imposibilitate de a-l înştiinţa „în prealabil pe mandant, şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat
abaterea dacă ar fi cunoscut împrejură rile ce o justifică ”. Mandantul nu este ţinut însă de efectele actelor încheiate de că tre mandatar
cu depă şirea limitelor mandatului [art. 1309 alin. (1) C.civ.], cu excepţia cazului câ nd ratifică respectivele acte, această ratificare
producâ ndu-şi efectele retroactiv [art. 1311 alin. (1) C.civ.]. Dacă mandantul refuză ratificarea acestor acte, ele nu vor produce efecte
între mandant şi terţ.
O aplicaţie a acestei norme generale se regă seşte în materia specială a contractului de vâ nzare, în art. 1683 C.civ., care înlă tură
controversele existente în doctrină legate de vâ nzarea bunului altuia, cerinţa vâ nză torului titular al dreptului de proprietate suferind
o atenuare condiţionată . Vâ nzarea unui bun individual determinat, proprietatea unui terţ, este valabilă , obligaţia vâ nză torului de a
asigura transmiterea dreptului de la titular la cumpă ră tor fiind executată fie prin dobâ ndirea de că tre vâ nză tor a bunului, fie prin
ratificarea vâ nză rii de că tre proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpă ră torului proprietatea asupra
bunului (de exemplu, proprietarul încheie un contract translativ de proprietate cu cumpă ră torul). Prevederile art. 1683 C.civ. vizează
şi situaţia în care un coproprietar vinde, în întregime, bunul proprietate comună . În orice caz, pentru a ne afla în prezenţa promisiunii
faptei altuia este necesar ca, la momentul încheierii contractului, cumpă ră torul să aibă cunoştinţă de faptul că vâ nză torul nu este
proprietarul bunului sau că este doar coproprietar.

3.3. Stipulaţia pentru altul - excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului
3.3.1. Noţiune
Codul civil nu defineşte stipulaţia pentru altul, dar reglementează efectele acesteia (art. 1284 - 1288 C.civ.).
Potrivit art. 1284 C.civ., oricine poate stipula în numele să u, însă în beneficiul unui terţ care, astfel, dobâ ndeşte dreptul de a cere direct
promitentului executarea prestaţiei.
Stipulaţia pentru altul reprezintă acel contract sau clauză contractuală prin care promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o
prestaţie în beneficiul unei alte persoane, numită terţ beneficiar, care devine creditor prin efectul unui contract la care nu este
parte şi poate pretinde direct promitentului executarea prestaţiei.
3.3.2. Condiţii de validitate
Pentru validitatea acestui contract se cer a fi întrunite condiţiile generale de validitate prevă zute de art. 1176 alin. (1) C.civ., precum
şi urmă toarele condiţii specifice:
- voinţa de a stipula să fie certă , neîndoielnică . Pentru a exista stipulaţia pentru altul, aceasta
presupune intenţia clară a pă rţilor de a stipula şi un interes al stipulantului de a face acest lucru. Actul trebuie să conţină , în primul
râ nd, intenţia clară de a crea un veritabil drept în favoarea unui terţ desă vâ rşit, mai ales câ nd stipulaţia nu este formulată în termeni
juridici sau suficient de explicită . În al doilea râ nd, pentru a stipula valabil în favoarea altuia, este suficient doar un simplu interes
moral din partea stipulantului, un oarecare interes în executarea unei obligaţii în favoarea unui terţ. Legea nu impune un anume mod
de formulare a stipulaţiei, dar ea trebuie să fie expresă , nu doar subînţeleasă sau dedusă pe cale de interpretare a contractului în
cauză ;
- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care
promitentul trebuie să îşi execute obligaţia (art. 1285 C.civ.). Astfel, terţul beneficiar poate fi chiar o persoană viitoare raportat la
momentul încheierii contractului, important fiind ca aceasta să existe la momentul scadenţei. În orice caz, beneficiarul trebuie să fie
un terţ, calitatea de parte a acestuia înlă turâ nd caracterul de stipulaţie pentru altul. Astfel, el nu trebuie să participe la încheierea
contractului, nici personal şi nici prin reprezentare şi, mai mult, acceptarea nu îl va transforma în parte a stipulaţiei.
Prin beneficiar determinat al stipulaţiei se înţelege că acesta este individualizat în mod concret în contract. Determinabil este
beneficiarul care va fi stabilit potrivit unor elemente de individualizare prevă zute în contract, însă lipsa sau insuficienţa acestor
elemente de individualizare nu atrag ineficacitatea contractului ci acesta îşi va produce efectele în beneficiul stipulantului.
În ce priveşte condiţia ca beneficiarul să existe la momentul execută rii prestaţiei de că tre promitent, acesta poate fi o persoană fizică
concepută sau nu la epoca încheierii stipulaţiei sau o persoană juridică în curs de constituire. De exemplu, într-un contract de
transport, expeditorul poate indica transportatorului să livreze marfa unui destinatar pe care îl va preciza ulterior începerii execută rii
transportului, dar pâ nă la momentul execută rii obligaţiei de predare a mă rfii la destinaţie.
Dacă beneficiarul nu este la momentul încheierii stipulaţiei nici determinat, nici determinabil sau nu există la momentul în care
promitentul trebuie să îşi execute obligaţia, stipulaţia va profita stipulantului, fă ră a agrava însă sarcina promitentului (art. 1285 teza
a II-a C.civ.). Astfel, dacă executarea obligaţiei că tre stipulant este mai oneroasă decâ t ar fi fost dacă era fă cută faţă de terţ, promitentul
nu va putea fi ţinut de aceasta. Cum în această ipoteză nu se mai pune problema existenţei unei relaţii triunghiulare, se vor aplica
regulile generale din materia contractelor sau ale celui special a că rui „haină ” a îmbră cat-o stipulaţia respectivă .

3.3.3. Acceptarea stipulaţiei


Acceptarea din partea terţului beneficiar nu este o condiţie de validitate ci de eficacitate a stipulaţiei pentru altul. Astfel, dacă terţul
beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul să u se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 C.civ.), lipsa acceptă rii sau refuzul avâ nd
efect retroactiv.
Urmare a acceptă rii, dreptul beneficiarului se va consolida retroactiv, el fiind dobâ ndit nu în temeiul acceptă rii, ci ca urmare şi din
momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent. Beneficiarul devine creditorul obligaţiei promitentului şi poate pretinde
executarea acesteia, dreptul fiind din acest moment irevocabil, iar obligaţia actuală .
Deoarece acceptarea constituie, ca regulă , un act unilateral aceasta trebuie, potrivit art. 1326 alin.
(1) C.civ., să fie comunicată , numai că această comunicare poate consta şi doar în solicitarea adresată promitentului să execute
prestaţia. Astfel, acceptarea nu poate fi tacită ci trebuie să fie expresă sau să rezulte dintr-un act sau fapt neechivoc al beneficiarului.

3.3.4. Revocarea stipulaţiei


Încheierea stipulaţiei pentru altul are scopul de a da naştere unui drept în favoarea unui terţ, care devine creditor prin efectul unui
contract la care nu este parte, sub condiţia acceptă rii. Stipulaţia poate fi revocată doar de că tre stipulant dacă acceptarea
beneficiarului nu a ajuns la cel dintâ i sau la promitent.
Cum stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului, dar creditorii sau moştenitorii stipulantului nu o
pot revoca, rezultă că , prin moartea stipulantului, stipulaţia devine irevocabilă chiar dacă acceptarea beneficiarului nu a ajuns la
stipulant sau promitent.
În concluzie, stipulaţia devine irevocabilă în două situaţii:
- câ nd acceptarea a ajuns la stipulant sau la beneficiar, chiar dacă aceştia nu au luat cunoştinţă de
aceasta din motive neimputabile lor [art. 1326 alin. (3) C.civ.];
- la moartea stipulantului.
Revocarea, pentru a produce efecte, trebuie să fie acceptată de promitent, dacă acesta are interesul să execute stipulaţia (de exemplu,
stipulaţia este un contract sinalagmatic). În toate cazurile, însă , revocarea va produce efecte din momentul ajungerii sale la promitent
[alin. (2) al art. 1287 C.civ.]. Astfel, se poate vorbi de revocare unilaterală sau revocare bilaterală a stipulaţiei, după cum este nevoie
sau nu de acceptarea din partea promitentului.
Spre deosebire de situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la terţul beneficiar, revocarea profită altui beneficiar, iar în
lipsa acestuia, stipulantului sau moştenitorilor, dar nici în acest caz executarea faţă de aceştia a prestaţiei nu trebuie „să agraveze”
sarcina promitentului.

3.3.5. Efecte
Stipulaţia pentru altul creează un raport juridic obligaţional între terţul beneficiar şi promitent, dar nu şi între cel dintâ i şi stipulant.
Între promitent şi stipulant, există un raport de tipul creditor-debitor, iar terţul are o acţiune directă împotriva promitentului pentru
executarea promisiunii. Terţul beneficiar nu devine creditor al stipulantului pentru că dreptul la beneficiul stipulaţiei decurge direct şi
nu prin intermediul celui din urmă . Astfel că , în fapt, mecanismul stipulaţiei produce două categorii de drepturi dar, totodată , distincte
cu titulari diferiţi: stipulantul şi terţul beneficiar.
a. Raporturile dintre stipulant şi promitent. Aceste raporturi sunt contractuale, supuse normelor de drept comun. Atâ t
stipulantul câ t şi promitentul pot solicita daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei de că tre cealaltă parte, pot invoca excepţia de
neexecutare sau cere rezoluţiunea (rezilierea stipulaţiei), dacă stipulaţia pentru altul este un contract sinalagmatic.
b. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Deşi terţul beneficiar nu este parte la contract, el dobâ ndeşte dreptul de
a cere direct promitentului executarea prestaţiei, atâ t pe cale de acţiune, câ t şi pe cale de excepţie. Deoarece acest drept nu face parte
din patrimoniul stipulantului, terţul nu suportă concursul creditorilor şi moştenitorilor acestuia.
Terţul poate pretinde daune interese pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecută rii, însă nu poate cere rezoluţiunea
(rezilierea) contractului deoarece nu este parte la contract. În caz de deces al terţului beneficiar, dreptul şi acţiunile accesorii se
transmit succesorilor să i.
În schimb, promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care, în temeiul contractului, le putea opune
stipulantului pentru a-şi motiva refuzul de executare (art. 1288 C.civ.), inclusiv excepţia de neexecutare.
c. Raporturile între stipulant şi terţul beneficiar. Între stipulant şi terţ nu se nasc raporturi juridice contractuale din
stipulaţia pentru altul, dar aceasta poate produce efecte indirect. Astfel, prin stipulaţie se poate urmă ri stingerea unui raport
obligaţional preexistent dintre stipulant şi beneficiar, gratificarea terţului ş.a.
De asemenea, terţul beneficiar, în calitate de creditor al promitentului, poate folosi: acţiunea oblică , acţiunea revocatorie, precum şi
garanţiile constituite de promitent, cum ar fi fideiusiunea, gajul sau ipoteca.
Spre exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, potrivit art. 2242 C.civ., „prin contractul de rentă -viageră , o parte,
numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii periodice, constâ nd în sume
de bani sau alte bunuri fungibile”. Din definiţia legală a contractului de rentă viageră nu rezultă expres dacă este credirentier una
dintre pă rţile contractului sau dacă acesta este terţ faţă de contract. În schimb, alin. (2) al art. 2243 C.civ. vorbeşte despre situaţia în
care „renta-viageră este stipulată în favoarea unui terţ”. Rezultă că poate fi credirentier atâ t una dintre pă rţi, dar şi un terţ, în această
situaţie aflâ nd-ne în prezenţa unei stipulaţii pentru altul. Debirentierul este promitent, cealaltă parte contractantă este stipulantul, iar
credirentierul este terţ beneficiar, faţă de acesta din urmă executâ ndu-şi prestaţiile debirentierul şi, deoarece, prestaţiile succesive
sunt legate între ele, terţul beneficiar-credirentier trebuie să existe la momentul primei execută ri. Spre deosebire de regula generală
din materia stipulaţiei pentru altul, în cazul stipulaţiei constituită prin contractul de rentă - viageră , promitentul-debirentier are
obligaţia de a presta periodic că tre terţul beneficiar-credirentier, obiectul acestor prestaţii putâ nd consta în sume de bani sau alte
bunuri fungibile. Drept consecinţă , promitentul-debirentier nu va putea invoca imposiblitatea fortuită de executare a obligaţiei sale
faţă de
credirentier. În ceea ce priveşte art. 2251 C.civ. care reglementează rezoluţiunea contractului de rentă - viageră la cererea
credirentierului, acesta nu este aplicabil şi în cazul stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar - chiar fiind credirentier - nu devine parte
a contractului din care a luat naştere dreptul său, neexecutarea din partea debirentierului dâ nd posibilitatea numai pentru stipulant
de a apela la acest remediu.
Prin excepţie de la regula potrivit că reia stipulaţia pentru altul trebuie să fie încheiată în forma cerută de lege pentru contractul care o
conţine, chiar dacă terţul beneficiar „o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevă zute pentru donaţie” [art. 2234
alin. (2) C.civ.]. Astfel, chiar dacă îmbracă forma unei donaţii, stipulaţia pentru altul din contractul de rentă -viageră poate fi încheiată
sub forma unui înscris sub semnă tură privată . Oricum gratuitatea stipulaţiei pentru altul nu se referă la faptul că terţul beneficiar ar
putea fi vreodată ţinut de o obligaţie, ci că promitentul se obligă fă ră a aştepta vreo contraprestaţie din partea stipulantului. De altfel,
art. 2234 alin. (2) C.civ. constituie o aplicaţie particulară a prevederilor art. 1011 alin. (2) C.civ. potrivit că rora donaţiile indirecte nu
trebuie încheiate în formă autentică , sub sanţiunea nulită ţii absolute.
În cazul rentei viagere cu titlu gratuit, renta poate fi declarată insesizabilă prin contract, în limita valorii necesare credirentierului
pentru asigurarea întreţinerii [hrană , îmbră că minte, încă lţă minte, menaj, folosinţa unei locuinţe corespunză toare, îngrijirile şi
cheltuielile necesare în caz de boală – art. 2257 alin.
(2) C.civ.]. Astfel, creditorii terţului beneficiar-credierentier nu vor putea urmă ri renta în aceste limite, în timp ce creditorii
stipulantului nu vor putea urmă ri renta în integralitatea sa pentru că acesta nu a fost niciodată în patrimoniul stipulantului.

3.4. Acţiunile directe


3.4.1. Noţiune
Pă rţile contractante au posibilitatea să invoce contractul în cadrul acţiunilor în justiţie, acestea constituind un accesoriu al drepturilor
din conţinutul raporturilor juridice născute din contract. De la această regulă , există situaţii, expres prevă zute de lege, în care se
recunoaşte şi unor terţi faţă de contract posibilitatea de a exercita „acţiuni directe” împotriva uneia dintre pă rţile contractante,
invocâ nd tocmai acel contract în favoarea lor. Acţiunile directe reprezintă , astfel, posibilitatea creditorului de a cere plata direct de la
debitorul debitorului să u fă ră a-şi pierde dreptul împotriva debitorului. Termenul „directă ” semnifică faptul că , şi în absenţa unei
legă turi juridice dintre titularul acţiunii şi terţul ţinut la plata creanţei, primul va obţine de la cel din urmă această plată , care îi va
profita direct, şi pe orice cale directă , dar nu în mod necesar în justiţie. Rolul instanţei se face simţit doar atunci câ nd debitorul nu
plă teşte cu bună -credinţă ceea ce datorează creditorului în baza legii ori contestă existenţa sau întinderea datoriei sale.
Acţiunea directă presupune existenţa a trei pă rţi din cadrul a două contracte distincte, dar cu un element comun care este tocmai una
dintre aceste pă rţi: creditor – debitor principal – debitor al debitorului principal (subdebitor).
Creditorul este titularul acţiunii directe împotriva subdebitorul în virtutea unui drept propriu, dar şi a unui drept al debitorului său.
Exercitarea acţiunii directe în virtutea existenţei unui drept al debitorului înseamnă că , pe de o parte, creditorul nu va putea să
acţioneze decâ t în limita drepturilor debitorului său şi, pe de altă parte, că el va beneficia de garanţiile accesorii creanţei debitorului
să u. În contrapartidă , subdebitorul va putea să îi opună excepţiile pe care le avea împotriva propriului creditor survenite înainte de
exercitarea acţiunii.
Prin acţiunile directe nu sunt protejaţi toţi creditorii ci doar cei anume desemnaţi de lege şi numai împotriva anumitor subdebitori
stabiliţi tot de lege.

3.4.2. Aplicaţii ale acţiunilor directe


Codul civil actual nu cuprinde o reglementare avâ nd caracter general, de drept comun, a acţiunilor directe, existâ nd doar norme care
privesc situaţii particulare, cum sunt:
a. Acţiunea directă din materia contractului de antrepriză
Art. 1856 C.civ., avâ nd denumirea marginală „Acţiunea directă a lucră torilor”, dispune: „În mă sura în care nu au fost plă tite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfă şurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau
executarea lucră rii contractate au acţiune directă
împotriva beneficiarului, pâ nă la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii
acţiunii”.
Codul civil stabileşte expres natura juridică a acţiunii și sfera persoanelor care beneficiază de această acţiune directă .
Art. 1856 C.civ. impune ca persoanele să fi prestat munca sau, în general, serviciile în baza unui contract încheiat cu antreprenorul,
fiind vorba de asigurarea mijloacelor de probă necesare pentru dovedirea valorii sumei pe care antrenorul o datorează titularilor
acţiunii directe, nu de o condiţie suplimentară pentru exercitarea acţiunii, deoarece majoritatea contractelor sunt consensuale.
Condiţiile exercită rii acţiunii directe sunt:
- existenţa contractului de antrepriză valabil încheiat;
- existenţa lucră rilor sau efectuarea serviciilor de că tre antreprenor, prin intermediul persoanelor
„angajate”;
- beneficiarul să nu fi plă tit antreprenorului preţul antreprizei;
- antreprenorul să nu fi plă tit, la râ ndul să u, remuneraţia persoanelor care au prestat serviciile sau au executat lucrarea.
Acţiunile directe nu sunt acţiuni în justiţie, ele dobâ ndind acest caracter numai în mă sura în care subdebitorul (beneficiarul
antreprizei, în acest caz) refuză să execute plata respectivă .
Acţiunea directă are, în materia contractului de antrepriză , caracter unilateral, astfel că beneficiarul nu se poate îndrepta direct
împotriva persoanelor care au desfă şurat activită ţi pentru prestarea serviciilor sau executarea lucră rii contractate de că tre
antreprenor.
b. Acţiunea directă din materia contractului de mandat
Art. 2023 C.civ., intitulat „Substituirea făcută de mandatar”, dispune: „(6) În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva
persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o”.
Expresia „în toate cazurile” se referă la faptul că acţiunea directă poate fi exercitată şi atunci câ nd mandantul l-a autorizat pe
mandatar în mod expres să -şi substituie o altă persoană şi atunci câ nd substituirea operează în lipsa unei asemenea autoriză ri. Astfel,
mandantul are o acţiune directă împotriva orică rei persoane pe care mandatarul şi-a substituit-o, cu sau fă ră voia celui dintâ i.
Submandatarul nu poate să se îndrepte împotriva mandatarului nici măcar pentru realizarea creanţei sale nă scută din cheltuielile
fă cute pentru executarea submandatului şi nici mă car atunci câ nd substituirea a fost autorizată de mandant.
c. Acţiunea directă din materia sublocaţiunii
Art. 1807 C.civ., intitulat „Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului”, dispune: „(1) În caz de neplată a chiriei cuvenite în
temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmă ri pe sublocatar pâ nă la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului
principal. Plata anticipată a chiriei că tre locatarul principal nu poate fi opusă locatorului. (2) Locatorul îşi păstrează dreptul prevă zut
la alin. (1) atunci câ nd creanţa avâ nd ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată . (3) Locatorul poate, de asemenea,
să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrâ nge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de
sublocaţiune”.
Locatorul are la-ndemâ nă două acţiuni directe împotriva sublocatarului: una privind plata chiriei, pâ nă la concurenţa preţului
sublocaţiunii [art. 1807 alin. (l) C.civ.] şi a doua pentru executarea celorlalte obligaţii asumate de că tre sublocatar prin contractul de
sublocaţiune [art. 1807 alin. (3) C.civ.].

3.4.3. Efectele acţiunii directe


Titularii acţiunilor directe se pot îndrepta atâ t împotriva debitorului lor cu o acţiune fondată pe chiar contractul încheiat cu acesta, câ t
şi împotriva subdebitorului, în baza dreptului direct recunoscut de lege. Ei beneficiază astfel de un drept de opţiune care să le permită
satisfacerea creanţei. Ei vor putea utiliza oricare dintre cele două acţiuni, separat sau concomitent, cumulâ ndu-le. Întrucâ t creditorul
exercită dreptul debitorului să u, el nu poate avea mai multe drepturi decâ t acesta, astfel că va intra în concurs cu creditorii proprii ai
subdebitorului în ceea ce priveşte realizarea creanţei sale. Debitorul intermediar va fi liberat de datoria sa, doar la momentul la care
aceasta va fi achitată integral.
Pâ nă la momentul execută rii integrale a plă ţii, debitorul intermediar ră mâ ne debitorul creditorului. Plata integrală a creanţei de că tre
subdebitor îl va libera atâ t pe debitorul intermediar faţă de creditor, câ t şi pe subdebitor în limita plă ţii efectuate faţă de debitorul
intermediar.
3.5. Contractul colectiv de muncă (acordul colectiv)
Contractul colectiv de muncă este o convenţie specifică dreptului muncii şi este considerat excepţie de la principiul relativită ţii
efectelor contractelor deoarece se aplică unor persoane care nu sunt nici pă rţi şi nici avâ nzi-cauză .
Art. 1 lit.i) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social defineşte contractul colectiv de muncă ca fiind „convenţia încheiată în formă
scrisă între angajator sau organizaţia patronală şi reprezentanţii angajaţilor, prin care se stabilesc clauze privind drepturile şi
obligaţiile ce decurg din relaţiile de muncă . Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmă reşte promovarea şi apă rarea
intereselor pă rţilor semnatare, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă , în vederea asigură rii pă cii sociale”.
Contractul colectiv de muncă îşi produce efectele nu numai faţă de cei care l-au încheiat, ci faţă de toţi salariaţii şi angajatorii la care se
referă aşa cum rezultă din prevederile art. 133 din Legea nr. 62/2011, respectiv:
a) pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest
nivel;
b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unită ţile care fac parte din grupul de unită ţi pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă ;
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unită ţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de
muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.
Art. 1176 alin. (1) C.civ. dispune că prin contract-cadru se înţelege acordul prin care pă rţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale că ror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. Astfel, contractul colectiv de muncă
(respectiv acordul colectiv) este un contract- cadru, deoarece clauzele acestuia se pun în aplicare prin contracte individuale, iar
pă rţile acestuia acţionează şi în calitate de reprezentanţi.
Acest contract este doar o excepţie aparentă de la principiul relativită ţii efectelor contractului, deoarece produce efecte şi faţă de terţii
salariaţi, aceste efecte se produc ex lege şi nu pentru că pă rţile au stipulat în acest sens.

3.6. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană , numită reprezentant, încheie un act juridic, în numele şi pe seama
altei persoane, numită reprezentat, astfel încâ t efectele acelui act juridic se produc direct în persoana celui reprezentat.
Reprezentarea, după natura sa, este de trei feluri:
a) convenţională, în care puterea reprezentantului îşi are izvorul într-un contract de mandat încheiat cu reprezentatul;
b) legală, în care puterea reprezentantului izvoră şte direct şi nemijlocit din lege, cum este cazul reprezentă rii copilului
minor de că tre pă rinţii să i, tutore sau curator.
c) judiciară . Instanţa este cea care dispune ca o anumită persoană să fie reprezentantul alteia, cum este cazul instituirii
curatorului special, în baza prevederilor art. 167 C.civ.
Reprezentarea este o excepţie aparentă de la principiul relativită ţii efectelor contractului, deoarece efectele actului juridic încheiat
prin reprezentare se produc faţă de reprezentat, fă ră ca reprezentatul să devină parte în contract în virtutea voinţei reprezentatului.
Astfel, potrivit art. 1296 C.civ., contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce
efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.
TEMA 6. PRINCIPIUL OPOZABILITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI

6.1. Reglementare. Enunţarea principiului


Art. 1281 C.civ. statuează expres asupra opozabilită ţii efectelor contractului dispunâ nd:
„Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor nă scute din contract. Terţii se pot prevala de
efectele contractului, însă fă ră a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevă zute de lege”.
Opozabilitatea se înfă ţişează ca un principiu general al contractului, şi, mai mult, al actului juridic civil, deoarece art. 1325 C.civ.
statuează că dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunză tor şi actelor juridice unilaterale, neexistâ nd norme
speciale în materie, care să îi înlă ture aplicabilitatea.
Opozabilitatea reflectă respectul datorat de terţi faţă de situaţia juridică creată printr-un contract, aceștia nefiind obligaţi să execute
prestaţiile contractuale, dar fiind ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea
prestaţiilor.
Opozabilitatea asigură eficacitatea deplină a contractului dar, în acelaşi timp, înseamnă şi că terţii pot invoca în folosul lor şi împotriva
pă rţilor existenţa acestui contract. De exemplu, terţul va putea angaja responsabilitatea pă rţii care, în executarea unui contract, l-a
prejudiciat. Deoarece pentru terţi contractul are valoare de fapt juridic, în sens restrâ ns, acesta va putea folosi orice mijloc de probă .

6.2. Înţelesurile noţiunii de opozabilitate


Opozabilitate este folosită sub diferite înţelesuri şi în construcţii juridice diferite:
a) opozabilitate virtuală - principiul în sine - şi opozabilitate eficientă - are rolul de a apă ra terţii de unele consecinţe
dă ună toare ale contractului;
b) opozabilitate de plin drept şi opozabilitate condiţionată . Opozabilitatea de plin drept sau naturală – fundamentată pe o
prezumţie relativă de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui contract - este specifică situaţiilor juridice, fiind impusă de
asigurarea celerită ţii circuitului civil în condiţii de maximă siguranţă . Opozabilitatea condiţionată presupune instituirea îndeplinirii
anumitor formalită ţi, prezumţia relativă generală de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui contract fiind, astfel, înlocuită de o
prezumţie absolută de cunoaştere a contractului;
c) opozabilitate substanţială şi opozabilitate probatorie. Opozabilitatea probatorie vizează contractul ca mijloc de probă
iar cea substanţială vizează contractul ca negotium.

6.3. Opozabilitate - inopozabilitate


Ca regulă , opozabilitatea contractului „operează erga omnes, spontan şi ope legis”, însă , în anumite cazuri, opozabilitatea faţă de terţi
este condiţionată de îndeplinirea unor formalită ţi (de exemplu, în materia cesiunii de creanţă - art. 1581 C.civ. -, a vâ nză rii - art. 1675
C.civ.-, a clauzelor de insesizabilitate - art. 2329 alin.(3) C.civ.-) ori de existenţa datei certe pe înscrisul sub semnă tură privată ce
constată actul (de exemplu, în materia mandatului fă ră reprezentare, data certă anterioară măsurilor asigură torilor sau de executare,
asigură opozabilitatea acestuia faţă de creditorii mandatarului care ar dori să urmă rească bunurile dobâ ndite de mandatar în nume
propriu, dar pe seama mandantului - art. 2042 C.civ.).
Inopozabilitatea reprezintă ineficacitatea unui act faţă de terţi, permiţâ nd acestora să îi ignore existenţa sau efectele, chiar dacă el este
valabil încheiat. Astfel, faţă de terţi contractul nu îşi va produce efectele sau îşi va produce doar o parte din efecte, pă rţile neputâ nd
invoca în acest caz efectele produse între ele de acel contract.

6.5. Simulaţia - excepţia de la principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi


6.5.1. Reglementare. Noţiune
Sediul materiei este în actualul Cod civil, în secţiunea a 6-a intitulată „Efectele contractului”, subsecţiunea a II-a, „Efectele faţă de terţi”,
pct. IV, art. 1289-1294, ce reglementează efectele simulaţiei între pă rţi, faţă de terţi, raporturile cu creditorii, proba simulaţiei,
includerea actelor unilaterale şi excluderea celor nepatrimoniale în, respectiv din domeniul simulaţiei. De asemenea, sunt
reglementate

1
aplicaţii ale simulaţiei în materia: convenţiei matrimoniale (art. 331), a partajului simulat (art. 679), a liberalită ţilor (art. 992), a
donaţiilor (art. 1033) şi a contractului de tranzacţie (art. 2278). Se regă sesc în legislaţie şi alte norme legate de instituţia simulaţiei,
cum este, de exemplu: art. 10 din Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor
publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere.
Simulaţia este operaţiunea juridică , prin care se încheie două contracte, unul public, prin care se creează o anumită aparenţă juridică
ce nu corespunde realită ţii şi altul secret, care corespunde voinţei reale a pă rţilor şi prin care se anihilează , în tot sau în parte
aparenţa juridică creată prin actul public. Aceasta are caracter convenţional pentru că se naşte în baza acordului simulatoriu care ţine
de esenţa sa.

6.5.2. Scopul şi sancţiunea simulaţiei


Simulaţia este deseori utilizată în vederea comiterii unei fraude la lege, pentru evitarea unei interdicţii legale sau pentru a se realiza
indirect ceea ce legea nu permite a se face direct. Astfel, în general, simulaţia este analizată pornind de la ideea urmă rii de scopuri
frauduloase, cum sunt: frauda fiscului, frauda creditorilor sau moştenitorilor rezervatari. Chiar dacă este în general frauduloasă ,
pă rţile pot avea motive să ascundă contractele lor, iar scopul să fie licit, fapt pentru care simulaţia este reglementată şi nu prohibită
legal, acţionâ nd principiul neutralită ţii simulaţiei potrivit că ruia aceasta nu este lovită de nulitate câ t timp nu există o cauză care să
atragă această sancţiune.
Ca excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, simulaţia presupune că , în anumite împrejură ri, o terţă persoană este
îndreptă ţită să ignore ori să respingă situaţiile juridice create prin contractul secret, sancţiunea fiind, deci, inopozabilitatea. Simulaţia,
în sine, nu constituie o cauză de nulitate, dar poate duce la nulitate atunci câ nd se urmă reşte fraudarea legii sau vă tă marea drepturilor
unor terţe persoane. În plus, nu întotdeauna intenţia de a frauda interesele terţilor este sancţionată cu nulitatea. Ca regulă , fraudarea
intereselor terţilor se sancţionează cu inopozabilitatea faţă de aceştia a contractului fraudulos, cu excepţia cazurilor în care fraudarea
intereselor terţilor constituie o fraudă la lege.

6.5.3. Structura şi condiţiile simulaţiei


Ne află m în prezenţa simulaţiei în toate cazurile în care pă rţile se înţeleg să ascundă terţilor voinţa lor contractuală reală în spatele
unui act aparent care o contrazice, o modifică sau îi schimbă efectele. Orice simulaţie presupune deci două acte distincte: pe de o
parte, un act aparent, care reprezintă ceea ce pă rţile au vrut să creadă terţii şi, pe altă parte, un act secret, care reflectă intenţia lor
adevă rată şi care trebuie să fie încheiat înaintea sau în acelaşi timp cu actul aparent.
Simulaţia are în structura sa trei elemente: contractul secret, contractul public şi acordul simulatoriu. Contractul secret (denumit şi
ocult sau ascuns) este acela care corespunde voinţei reale a pă rţilor şi guvernează adevă ratele raporturi juridice dintre pă rţi, iar cel
public (denumit şi ostensibil) este acela prin care se creează o anumită aparenţă juridică prin care se ascunde realitatea juridică şi ale
că rei efecte sunt modificate în totalitate sau parţial.
Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea de voinţă a pă rţilor de a crea aparenţe şi de a ascunde raporturile juridice dintre ele,
fă câ nd legă tura dintre contractul public şi cel secret.
Deoarece acordul simulatoriu, de regulă , face parte din „componenta ascunsă a simulaţiei, simulaţia are două elemente structurale:
contractul public şi contractul secret lato sensu, care este, uneori, alcă tuit din două manifestă ri de voinţă - acordul simulatoriu şi
contractul secret stricto sensu, care este numai în ipoteza deghiză rii şi a interpunerii de persoane.
Lipsa existenţei unei operaţiuni juridice oculte între pă rţile contractante, prin care să fie negate sau să se schimbe elementele
contractului public echivalează cu lipsa simulaţiei. De exemplu, dacă au existat înstră ină ri succesive, menite a scoate din patrimoniul
proprietarilor iniţiali şi valorifica un bun la un preţ avantajos pentru mandatar, nu echivalează cu existenţa unui contract secret.
Una dintre condiţiile discutate o reprezintă identitatea pă rţilor celor două contracte care formează operaţiunea juridică a simulaţiei,
fiind susţinute două opinii contrare. Într-o susţinere se afirmă că aceasta reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru existenţa
simulaţiei, atâ t în actul public, câ t şi în actul secret trebuind să figureze aceleaşi pă rţi. Într-o altă opinie se apreciază că „participarea
tuturor protagoniştilor actului public şi la acordul simulatoriu, constituie caracteristici care sunt de natura, iar nu
de esenţa simulaţiei”, deoarece în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane avem de a face cu trei pă rţi, una singura fiind comună
celor două contracte. Într-adevă r, structura tripartită a simulaţiei prin interpunere de persoane - contractul public dintre terţul
contractant şi interpus, contractul secret în care figurează interponenetul ca adevă rat beneficiar al simulaţiei şi acordul simulatoriu la
care participă toate cele trei pă rţi - nu presupune participarea persoanei interpuse la încheierea contratului secret stricto sensu,
acesta putâ nd să îşi exprime ulterior acordul cu privire la simulaţie.
Realizarea simulaţiei presupune îndeplinirea urmă toarelor condiţii:
a. anterioritatea sau concomitenţa încheierii contractului secret faţă de cel public. Pentru existenţa simulaţiei este necesar
fie ca actul public şi cel secret să fie încheiate simultan, fie ca actul secret să fie încheiat anterior celui public şi să fie menţinut şi după
acest moment, pentru ca cele două contracte să coexiste. Încheierea actului public anterior celui ascuns reprezintă doar o modalitate
de modificare sau încetare a primului contract încheiat prin intermediul celui posterior;
b. contractul secret, pentru a avea acest caracter, trebuie să rămână necunoscut terţilor, această condiţie nefiind îndeplinită
atunci câ nd acesta este supus publicită ţii sau existenţa sa este menţionată în actul public.
Orice modalitate prin care actul secret ajunge la cunoştinţa terţilor, ca urmare a modului intenţionat de manifestare a pă rţilor,
înlă tură caracterul secret. Astfel, nu suntem în prezenţa unei simulaţii, în cazul în care actul secret explică , interpretează , dezvoltă ori
completează efectele actului public. De asemenea, deoarece formalită ţile de publicitate sunt incompatibile cu noţiunea de contract
secret, ori de câ te ori acesta a fost supus unor formalită ţi de publicitate (transcriere, intabularea, înscrire, primire de dată certă ),
drept consecinţă , îşi va pierde caracterul secret.
Caracterul secret nu trebuie confundat cu neaducerea la cunoştinţa publicului a încheierii unui contract, lipsa orică rui mod de
publicitate neechivalâ nd cu existenţa simulaţiei, dacă nu este respectată structura simulaţiei;
c. ambele contracte, atât cel public, cât şi cel secret, să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege . Potrivit art.
1289 alin. (2) C.civ., indiferent care este voinţa reală a pă rţilor, exprimată în contractul secret lato sensu, acesta „nu produce efecte nici
între pă rţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă ”;
d. intenţia comună a părţilor de a simula (acordul simulatoriu). Acesta presupune că pă rţile sunt de acord cu producerea
efectelor specifice simulaţiei şi constituie un element intern, o condiţie de esenţa simulaţiei, în absenţa sa simulaţia neexistâ nd, cele
două contracte fiind doar acte juridice succesive lipsite de efectele simulaţiei.
Datorită acestui acord simulatoriu prin care se urmă reşte crearea unei aparenţe, simulaţia constituie o minciună comună a pă rţilor
îndreptată împotriva terţilor, ceea ce o distinge de dol prin intermediul că ruia una dintre pă rţi întreprinde manopere dolosive pentru
a înşela cealaltă parte.
Ca natură juridică , acordul simulatoriu este un act juridic nenumit consensual, pentru existenţa sa fiind necesară întrunirea condiţiilor
de fond prevă zute de art. 1179 C.civ.: consimţă mâ nt, capacitate, obiect şi cauză .
Acordul simulatoriu se identifică uneori cu actul secret, el nefiind în acest caz explicit dar este întotdeauna implicit, respectiv are o
existenţă de sine-stă tă toare şi intervine cel mai tâ rziu la momentul încheierii actului secret, în sensul de negotium.

6.5.4. Formele simulaţiei


În funcţie de scopul simulaţiei sau de elementul asupra că ruia poartă acordul simulatoriu avem: simulaţie absolută - pă rţile stabilesc
faptul că între ele nu s-a încheiat în realitate niciun contract şi simulaţie relativă care se subclasifică în: simulaţie relativă obiectivă, ce
poartă asupra naturii juridice ori asupra unui element obiectiv al contractului public şi simulaţie relativă subiectivă, ce se referă la
identitatea persoanelor care au calitatea de pă rţi ale contractului secret sau real şi se realizează prin interpunere de persoane.
După criteriul modului în care este conceput contractul aparent şi al elementului în privinţa că ruia operează simulaţia avem:
contractul disimulat, contractul deghizat şi interpunerea de persoane. Pot fi întâ lnite însă construcţii juridice care să îmbine
caracteristicile unor forme diferite, cum este cazul
donaţiei deghizate prin persoană interpusă .

6.5.3.1. Contractul fictiv


Prin disimulare (contractul fictiv sau simulaţia absolută ) pă rţile încheie un contract public, care, în realitate, nu există , fiind disimulată
complet realitatea. Această formă de simulaţie are ca scop, de regulă , fraudarea creditorilor chirografari prin reducerea aparentă a
activului patrimonial sau chiar frauda la lege. De exemplu, pă rţile încheie un contract de vâ nzare, cel public, şi, concomitent sau
anterior acestuia, încheie şi un contract secret în care prevă d că , în realitate, înstră inarea nu există . Cum creditorii chirografari
urmă resc teoretic toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi vitoare din patrimoniul debitorului [art. 2324 alin. (1) teza I-a C.civ.],
potrivit contractului public vor putea urmă ri un patrimoniu să ră cit aparent. De asemenea au fost întâ lnite şi alte cazuri de fictivitate:
schimbul fictiv, donaţia fictivă , închirierea fictivă , partajul fictiv, societatea fictivă .

6.5.3.2. Deghizarea totală sau parţială a contractului secret


În cazul deghiză rii, pă rţile încheie un contract secret, ascunzâ nd fie natura acestuia (deghizare totală ) fie unul sau mai multe elemente
ale acestuia (deghizare parţială ) printr-un contract public. Deghizarea se mai numeşte şi simulaţie relativă obiectivă deoarece ea
poartă asupra unui element obiectiv al contractului public: fie natura acestuia, fie alt element esenţial sau neesenţial al contractului
public, cum ar fi obiectul, cauza, data, locul ş.a.
Deghizarea totală a fost analizată fie ca o simulaţie asupra cauzei, fie asupra naturii juridice a contractului. Deoarece natura juridică a
contractului este legată de cauza acestuia, ascunderea naturii juridice constituie o simulaţie a cauzei fiind suficientă simulaţia cauzei
pentru existenţa degiză rii totale.
Deghizarea parţială nu schimbă natura juridică a contractului secret, contractul public producâ ndu-şi efectele între pă rţile simulaţiei
cu excepţia celor mincinoase.

6.5.3.3. Interpunerea de persoane


Interpunerea de persoane este utilizată pentru ocolirea prohibiţiilor legale privind incapacită ţile sau, uneori, numai pentru evitarea
indică rii identită ţii adevă ratului beneficiar al contractului. Aceasta se realizează prin încheierea unui contract public, între anumite
persoane, şi a unuia secret în care se arată că unul dintre cei care au încheiat contractul public nu are calitatea de parte şi se stabileşte
adevă ratul contractant. Cele trei pă rţi poartă denumiri specifice: interponentul, care este beneficiarul real al dreptului, interpusul
(persoana interpusă ) care figurează în mod aparent în actul public şi terţul contractant.
Interpunerea de persoane sau simulaţia relativă subiectivă ia naştere ca urmare a manifestă rilor de voinţă exprimate de trei pă rţi
distincte, dintre care una singură participă la încheierea ambelor contracte care intră în structura operaţiunii juridice a simulaţiei.
„Actul public se încheie între terţul contractant şi persoana interpusă , iar în actul secret figurează o a treia persoană , interponentul, cu
privire la care toţi trei au convenit să ră mâ nă ascunsă , în cele mai multe cazuri, pentru «ocolirea unor norme prohibitive» şi care este
adevă ratul beneficiar al operaţiunii; terţul contractant cunoaşte, aşadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă , adevă ratul
să u cocontractant fiind interpusul”. Toate cele trei pă rţi implicate în realizarea simulaţiei trebuie să aibă cunoştinţă atâ t de existenţa
actului public, câ t şi de existenţa actului secret, fiind „absolut necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toţi cei trei
participanţi la această construcţie juridică ”.
6.5.5. Efectele simulaţiei
6.5.5.1. Delimitarea categoriilor de persoane în raport cu simulaţia
Art. 1289, 1290 şi 1291 C.civ. reglementează efectele simulaţiei, în ceea ce priveşte pă rţile, terţii şi creditorii. Din formularea acestor
norme pot fi identificate mai multe categorii de subiecte: pă rţile, succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu
particular, înstră ină torul aparent, dobâ nditorul aparent, achizitorul aparent, creditorii înstră ină torului aparent, creditorii
dobâ nditorului aparent şi terţii care au dobâ ndit drepturi de la achizitorul aparent.
Pă rţile simulaţiei sunt persoanele care încheie cele două contracte, cel secret şi cel public, personal sau prin reprezentare, şi care
sunt ţinute de efectele contractului public care corespunde voinţei
lor reale în baza principiului obligativită ţii efectelor contractului între pă rţi. Avâ nd în vedere terminologia folosită de actualul Cod
civil, pă rţile sunt cele care au participat la încheierea actului public şi a celui secret, indiferent dacă acestea sunt comune sau nu, cum
este în cazul interpunerii de persoană , situaţie în care simulaţia se prezintă ca o operaţiune tripartită .
Înstră ină torul aparent este partea care doar aparent transmite un drept, iar achizitor sau dobâ nditor aparent este cel care
dobâ ndeşte, în aparenţă , dreptul respectiv - fiind folosite două denumiri pentru a desemna aceeaşi calitate.
Succesorii universali şi titlu universal pă strează , ca regulă , calitatea de avâ nzi-cauză .
Art. 1289 C.civ. are denumirea marginală „Efectele între pă rţi”, dar în cuprinsul normei se vorbeşte de pă rţi şi de succesori în mod
distinct, dar este vorba doar de o situaţie juridică asemă nă toare datorită faptului că sunt continuatori în drepturi şi obligaţii ai
acestora, nu de asimilarea succesorilor indicaţi în categoria pă rţilor. Aceştia vor dobâ ndi, în anumite condiţii, întreg patrimoniul
autorului lor sau doar o fracţiune, respectiv atâ t drepturi câ t şi obligaţii. Prin excepţie, succesorii universali şi cu titlu universal pot fi
încadraţi în categoria terţilor, „dacă din natura contractului sau stipulaţia pă rţilor rezultă ” aceasta.
Din structura celor trei forme ale simulaţiei, rezultă că despre achizitor aparent sau dobâ nditor aparent putem vorbi în cazul actului
fictiv şi al interpunerii de persoane, doar în aceste cazuri în mod aparent un bun ajunge în alt patrimoniu decâ t cel în care se afla la
momentul încheierii simulaţiei. Despre înstră ină tor aparent putem vorbi doar în cazul actului fictiv deoarece în cazul celorlalte forme
ale simulaţiei bunul „pă ră seşte” patrimoniul înstră ină torului care nu este, deci, aparent.
Terţul dobâ nditor de bună -credinţă , la care face referire art. 1290 C.civ., este succesorul cu titlu particular al achizitoriului aparent în
simulaţia prin interpunere de persoane sau în cazul actului fictiv. Pentru a nu i se putea opune actul secret acesta trebuie să fie de
bună -credinţă , adică să fi cunoscut caracterul aparent al actului public, buna-credinţă trebuind să existe în momentul dobâ ndirii
dreptului.
Succesorii universali şi cu titlu universal sunt acele persoane care dobâ ndesc de la autorul lor, parte a simulaţiei, un patrimoniu sau o
fracţiune dintr-un patrimoniu şi care, ca regulă , sunt ţinute de efectele contractului secret, fiind continuatoare ale personalită ţii
autorului. Ei se substituie în toate drepturile şi obligaţiile autorului lor, astfel că le sunt opozabile excepţiile ce pot fi ridicate faţă de
autorul pe care aceştia îi reprezintă . Astfel, succesorii universali şi cu titlu universal sunt, de regulă , în materia simulaţiei, avâ nzi-
cauză . Spunem de regulă , deoarece aceştia devin terţi faţă de simulaţie dacă din natura contractului ori din stipulaţia pă rţilor rezultă
că faţă de ei nu îşi produce efectele contractul secret.
Terţi sunt toate celelalte persoane, deci aceia care nu sunt nici pă rţi şi nici succesori universali sau cu titlu universal ai pă rţilor, şi care
sunt ţinute, datorită prezumţiei de bună -credinţă , să respecte, ca regulă , aparenţa creată prin actul public. Aceştia pot fi de bună sau
de rea-credinţă , după cum au cunoscut sau nu existenţa actului secret.

6.5.5.2. Efectele între părţi


Potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., între pă rţi îşi produce efectele numai actul secret întrucâ t acesta corespunde voinţei lor reale, sub
condiţia ca el să fie valid sub aspectul cerinţelor de fond, fă câ ndu-se aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului. Actul secret
produce întotdeauna efecte între pă rţile simulaţiei, în timp ce actul public produce faţă de aceştia numai efectele care nu sunt
modificate sau înlă turate prin cel ascuns.
Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal ai pă rţilor, cu excepţia situaţiilor în care din natura
contractului (de exemplu, contractul este încheiat intuitu personae) ori din stipulaţia pă rţilor (cum ar fi situaţia în care prin simulaţie
s-a urmă rit chiar fraudarea acestor succesori universali sau cu titlu universal ori pă rţile au prevă zut expres că efectele contractului
secret nu se transmit succesorilor, sub condiţia inexistenţei unei norme contrare imperative) rezultă contrariul. Astfel, în practica
judiciară s-a decis că , dacă prin simulaţie se ascunde, faţă de un succesor, un act prin care se aduce atingere rezervei sale succesorale,
acesta va putea apela la acţiunea în declararea simulaţiei, acţionâ nd astfel în virtutea unui drept propriu, conferit de lege.
În aceste cazuri, succesorul universal sau cu titlu universal nu mai este ţinut de obligaţiile pe care autorul să u şi le-a asumat faţă de
cocontractant, el intrâ nd în clasa terţilor faţă de care contractul secret se prezintă ca un simplu fapt juridic.
În situaţia în care contractul are caracter intuitu personae numai faţă de una dintre pă rţi, contractul secret va fi opozabil, dacă nu
rezultă contrariul din alte cauze circumscrise prevederilor art. 1289 alin. (1) C.civ., numai succesorilor universali sau cu titlu universal
ai celorlalte pă rţi.

6.5.5.3. Efectele faţă de terţi


În materia simulaţiei, conţinutul categoriei terţilor este altul decâ t cel obişnuit, respectiv cel din materia principiului relativită ţii
efectelor contractului.
După cum vă zut, succesorii universali şi cu titlu universal ai pă rţilor simulaţiei păstrează calitatea de avâ nzi-cauză , ei fiind ţinuţi de
efectele actului secret, cu unele excepţii [art. 1289 alin. (1) C.civ.]. Totuşi aceştia devin terţi faţă de simulaţie atunci câ nd aceasta din
urmă a fost făcută în vederea fraudă rii drepturilor lor şi, pe cale de consecinţă , vor fi prejudiciaţi.
Succesorii cu titlu particular, în materia simulaţiei, sunt cei care dobâ ndesc de la pă rţile simulaţiei un bun individual determinat care
formează obiectul derivat al actelor juridice ce alcă tuiesc simulaţia. Potrivit principiului relativită ţii efectelor contractului, aceştia
dobâ ndesc drepturile, şi, în cazurile prevă zute de lege, obligaţiile în strâ nsă legă tură cu bunul respectiv. Cum simulaţia presupune
încheierea a două contracte, succesorii vor fi ţinuţi de drepturile şi obligaţiile nă scute doar din unul dintre acestea. În consecinţă ,
atunci câ nd cunosc numai aparenţa creată de actul public, vor fi ţinuţi de efectele acestuia în legă tură cu bunul care li se transmite.
Astfel, numai actul public le este opozabil, nu şi cel secret, şi, pe cale de consecinţă , succesorii cu titlu particular de bună -credinţă sunt
avâ nzi-cauză faţă de contractul public dar nu sunt, în principiu, avâ nzi-cauză şi în raport cu contractul secret şi, implicit, faţă de
simulaţie, ci terţi.
Creditorii chirografari de bună-credinţă vor fi ţinuţi, în raporturile cu pă rţile şi cu succesorii univesali şi cu titlu universal ai acestora,
de efectele actului public. În realizarea creanţelor lor, ei vor suporta fluctuaţiile patrimoniului debitorului, parte a simulaţiei, dar pe
cele aparente, nu pe cele reale. Astfel, creditorul chirografar va putea urmă ri bunurile care numai aparent sunt în patrimoniul
debitorului, pentru că lui nu îi poate fi opusă realitatea juridică la a că rei naştere nu a participat şi de care nu avea ştiinţă .
Pentru terţii desă vâ rşiţi nu există vreo normă specială pentru că lor li se aplică regulile generale în materie, respectiv ei vor fi ţinuţi să
respecte realitatea nă scută din actul public, cu excepţia situaţiei câ nd simulaţia le vată mă drepturile.
În raporturile dintre pă rţi şi terţi, primii, câ t şi succesorii universali şi cu titlu universal care le sunt pă rţilor continuatori în drepturi şi
obligaţii, nu vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună -credinţă pe contractul public, au
dobâ ndit drepturi de la achizitorul aparent. Per a contrario, vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care nu sunt de bună -
credinţă câ t şi împotriva celor de bună -credinţă care au dobâ ndit drepturi de la înstră ină torul aparent.
Potrivit art. 1291 alin. (1) C.civ., existenţa contractului secret nu poate fi opusă de pă rţi creditorilor dobâ nditorului aparent care, cu
bună -credinţă , au notat începerea urmă ririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul
simulaţiei. Cum legea nu distinge iar creditorii care beneficiază de o cauză de preferinţă pot să îşi completeze garanţiile execută rii
creanţei, consideră m că sunt avute în vedere toate categoriile de creditori.
În cazul creditorilor dobâ nditorului aparent, terţi faţă de simulaţie, pentru a beneficia de protecţia conferită de art. 1291 alin. (1)
C.civ. în raport cu pă rţile, trebuie îndeplinite urmă toarele condiţii:
a. să fi început urmărirea silită sau să fi instituit sechestrul cu privire la bunul ce formează obiectul simulaţiei . Cum legea nu
distinge cu privire la forma sechestrului, se apreciază că este vorba de sechestrul asigură tor, pus la dispoziţia creditorului, prin care se
indisponibilizează bunuri mobile sau imobile ale debitorului pâ râ t, ce se află la acesta sau la un terţ, pâ nă la terminarea procesului, în
scopul garantă rii reclamantului în vederea realiză rii unei creanţe ce constituie obiectul acţiunii;
b. să fi notat în cartea funciară urmărirea;
c. să fi fost de bună-credinţă la momentul notării urmăririi sau a instituirii sechestrului. Buna- credinţă presupune că pâ nă
la momentul la care a notat în cartea funciară urmă rirea sau a fost înfiinţat sechestrul asigură tor, creditorul să nu fi avut cunoştinţă de
existenţa simulaţiei.
Prin excepţie, în cazul creditorilor dobâ nditorului aparent, acesta, pentru a beneficia de protecţia
conferită de lege, trebuie îndeplinite, în persoana lor, condiţiile cerute de art. 1291 alin. (1) C.civ.
Terţii pot invoca în beneficiul lor efectele actului secret atunci câ nd acesta le vă tă ma drepturile. Astfel, ei au un drept de opţiune între
a invoca actul aparent sau actul secret, dacă au fost de bună - credinţă în momentul realiză rii simulaţiei, aceasta prezumâ ndu-se
relativ [art. 14 alin. (2) C.civ.].

6.5.5.4. Efectele simulaţiei în cazul conflictului dintre terţi


Există posibilitatea apariţiei unui conflict între terţi, dat fiind dreptul de opţiune al acestora: unii pot fi interesaţi să invoce în favoarea
lor actul public, iar ceilalţi actul secret.
Alin. (1) al art. 1290 C.civ. dispune „Contractul secret nu poate fi invocat de pă rţi, de că tre succesorii lor universali, cu titlu universal
sau cu titlu particular şi nici de că tre creditorii înstră ină torului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună -credinţă pe
contractul public, au dobâ ndit drepturi de la achizitorul aparent”.
Prevederile art. 1290 alin. (1) C.civ. privesc situaţiile actului fictiv şi a interpunerii de persoane. Aceasta deoarece norma indicată
reglementează un mijloc de protecţie a unei anumite categorii de terţi, şi anume cei „care, întemeindu-se cu bună -credinţă pe
contractul public, au dobâ ndit drepturi de la achizitorul aparent”, dreptul nefiind condiţionat de existenţa aparenţei calită ţii de
înstră ină tor a uneia dintre pă rţile simulaţiei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească terţul:
a. să se întemeieze cu bună -credinţă pe contractul public – prin aceasta se înţelege că ei trebuie să nu fi cunoscut existenţa
simulaţiei, adică a actului secret, ci doar a actului public. Buna-credinţă , potrivit regulii de drept comun, se prezumă şi ea trebuie să fi
existat la momentul naşterii dreptului lor;
b. să fi dobâ ndit drepturi de la achizitorul aparent. În cazul actului fictiv prin care s-a simulat o vâ nzare, terţul în cauză
poate fi cel care cumpă ră bunul de la achizitorul aparent. Cumpă râ nd de la acesta, el este, de fapt, un succesor cu titlu particular al
uneia dintre pă rţile simulaţiei. La râ ndul să u, înstră ină torul aparent, transmite bunul, ulterior încheierii simulaţie, unei a patra
persoane care este tot de bună -credinţă şi care, firesc, are tot calitatea de succesor cu titlu particular al unei dintre pă rţi, asemenea
celui care a dobâ ndit de la achizitorul aparent. Fiecare va fi interesat să invoce efectele contractului care îl avantajează , unul
contractul public, celă lalt contractul secret. Potrivit art. 1290 alin. (1) C.civ., va avea câ ştig de cauză primul dintre aceşti succesori.
De asemenea, şi creditorii achizitorului aparent - chirografari sau care beneficiază de o cauză de preferinţă - sunt protejaţi prin art.
1290 alin. (1) C.civ., deoarece nu se distinge care este natura drepturilor dobâ ndite pe această cale de că tre ei.
În concluzie, succesorul cu titlu particular, de bună -credinţă , al înstră ină torului aparent, care se întemeiază pe actul public va fi
preferat în concursul cu succesorul cu titlu particular de bună -credinţă care se întemeiază pe actul secret. În plus, buna credinţă poate
exista şi în persoana celorlalţi terţi.
Creditorii înstră ină torului aparent sunt tot terţi în raport cu simulaţia, dar dată fiind sursa drepturilor lor este firesc ca ei să invoce în
favoarea lor actul secret.
Cum atâ t creditorii înstră ină torului aparent câ t şi cei ai dobânditorului aparent sunt terţi în raport cu simulaţia, prin aplicarea
prevederilor analizate mai sus, rezultă că în cazul conflictului între ei vor avea câ ştig de cauză cei din urmă dacă se întemeiază cu
bună-credinţă pe actul public.

 Prin excepţie de la această regulă , potrivit art. 1291 alin. (2) C.civ., dacă există un conflict între creditorii înstră ină torului
aparent şi creditorii dobâ nditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâ i, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului
secret. Exigenţa bunei-credinţe nu mai este impusă , prevalâ nd condiţia ca data creanţei creditorilor înstră ină torului aparent să
fie anterioară contractului secret. Per a contrario, dacă această dată este ulterioară contractului secret, vor fi preferaţi creditorii
dobâ nditorului aparent.

6.5.6. Aplicaţii particulare


A. Ca aplicaţii particulare ale efectelor simulaţiei, respectiv a inopozabilită ţii actului secret faţă de terţi, întâ lnim în Codul
civil: inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial
stabilit în condiţiile art. 330 şi art. 334 C.civ. (art. 331 C.civ.); partajul simulat (art. 679 C.civ.); tranzacţia simulată constatată printr-o
hotă râ re judecă torească (art. 2278 C.civ.).
a. potrivit art. 331 C.civ., avâ nd denumirea marginală „Simulaţia convenţiei matrimoniale”, „actul secret, prin care se alege
un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalită ţile de publicitate prevă zute de
lege, produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bună -credinţă ”.
În această ipoteză , pă rţile încheie o convenţie matrimonială şi aleg un regim matrimonial, cu respectarea formalită ţilor de publicitate
pentru opozabilitatea faţă de terţi, iar, pe de altă parte, concomitent sau anterior, încheie un contract secret din care rezultă că , în
realitate, între ele se va aplica un alt regim matrimonial. Fiind o aplicaţie a dreptului comun, regimul matrimonial secret va produce
efecte doar între soţi şi nu va putea fi opus terţilor de bună -credinţă care sunt ţinuţi să respecte efectele doar regimul matrimonial
public.
Soţii pot alege între unul dintre cele trei regimuri matrimoniale: comunitatea legală , separaţia de bunuri şi comunitatea
convenţională . Art. 329 C.civ. prevede că alegerea unui alt regim matrimonial decâ t cel al comunită ţii legale se face prin încheierea
unei convenţii matrimoniale, în lipsa acesteia aplicâ ndu-li-se, ope legis, regimul comunită ţii legale care reprezintă , astfel, dreptul
comun în materie. Încheierea acestei convenţii implică şi respectarea unor condiţii de formă pentru validitate [alin. (1) al art. 330
C.civ.], dar şi a unor condiţii de publicitate, pentru opozabilitate faţă de terţi [alin. (1) al art. 334 C.civ.].
b. conform art. 679 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) C.civ., creditorii personali ai unui coproprietar şi creditorii care au un
drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a că ror creanţă s-a nă scut în legă tură cu conservarea sau administrarea acestuia pot
să atace un partaj efectuat dacă acesta a fost simulat.
Creditorul personal al unui coproprietar poate urmă ri numai ceea ce i se cuvine debitorului său din bunul urmă rit, el neputâ ndu-şi
îndrepta urmă rirea şi asupra cotelor coproprietarilor nedebitori. Anterior, creditorul urmă reşte bunurile proprii ale debitorului să u,
şi, în mă sura în care a sa creanţă nu va fi satisfă cută , va putea urmă ri bunul ce face obiectul coproprietă ţii. Partajul poate fi cerut de
că tre creditor, pe calea acţiunii oblice, dar art. 679 alin. (1) C.civ. vizează partajul realizat de că tre pă rţi.
De aceste prevederi beneficiază şi creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a că ror creanţă s-a nă scut în
legă tură cu administrarea sau conservarea acestuia
c. potrivit art. 2278 C.civ., tranzacţia care, punâ nd capă t unui proces început, este constatată printr-o hotă râ re
judecă torească poate fi … atacată … cu acţiunea în declararea simulaţiei.
Acţiunea în declararea simulaţiei vizează tranzacţia, nu hotă râ rea de expedient în care aceasta este consfinţită , aceasta putâ nd
introdusă pentru ca instanţa să „constate că întregul litigiu a fost simulat şi că raporturile juridice dintre pă rţi sunt altele decâ t cele
deduse judecă ţii, respectiv decâ t cele nă scute din hotă râ rea instanţei”.

B. Prin excepţie de la regula inopozabilită ţii efectelor actului secret faţă de pă rţi, sancţiunea este nulitatea, absolută sau
relativă a simulaţiei, în situaţiile reglementate de art. 992, art. 1033, art. 1091 alin. (4), art. 1653 şi 1654 C.civ.

6.5.7. Acţiunea în declararea simulaţie


Întrucâ t simulaţia tinde a crea o aparenţă ce riscă să cauzeze prejudicii terţilor, orice persoană interesată poate exercita o acţiune prin
care să demonstreze caracterul simulat al actului public şi să înlă ture caracterul ocult al actului secret.
Acţiunea în simulaţie (în declararea simulaţiei) reprezintă acţiunea specifică prin care persoana interesată poate cere instanţei să
constate existenţa simulaţiei şi conţinutul actului secret şi să înlă ture actul public şi efectele sale spre a face să -şi producă efectele
actul ce corespunde voinţei reale a pă rţilor (actul secret).
Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare, imprescriptibilă , putâ nd fi invocată oricâ nd, pe cale principală ori pe cale de
excepţie. Însă , în ipoteza în care acţiunea în simulaţie este însoţită de o acţiune subsecventă prescriptibilă extinctiv, acţiunea va fi
respinsă ca lipsită de interes.
Ea poate fi exercitată de orice persoană interesată de a face să se aplice contractul secret, terţii de bună -credinţă putâ nd invoca, în
funcţie de interese lor, atâ t actul public câ t şi pe cel secret. Astfel, în
cazul actului fictiv, nu se urmă reşte readucerea unui bun în patrimoniul debitorului ci demonstrarea faptului că bunul nu a ieşit
niciodată din respectivul patrimoniu. Tot astfel, în situaţia actului deghizat, scopul acţiunii nu este desfiinţarea actului şi readucerea
bunului în patrimoniul debitorului, ci ară tarea naturii juridice reale a acestuia sau a conţinutului clauzelor sale. În cazul interpunerii
de persoane scopul este ară tarea adevă ratului beneficiar al caracterului. În niciuna din formele simulaţiei, acţiunea nu are un caracter
reparator, ci se prezintă ca o măsură de conservare.
Potrivit art. 1292 C.civ. „Dovada simulaţiei poate fi fă cută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă . Pă rţile pot dovedi şi ele
simulaţia cu orice mijloc de probă , atunci câ nd pretind că aceasta are caracter ilicit”. Terţilor le este permis orice mijloc de probă
pentru a dovedi existenţa actului secret deoarece regula generală în materia probă rii contractelor nu se aplică decâ t pă rţilor.
Conform art. 249 C.pr.civ., avâ nd denumirea marginală „Sarcina probei”, „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o
dovedească , în afară de cazurile anume prevă zute de lege”. Astfel, sarcina probei incumbă reclamantului el fiind cel ţinut să
dovedească existenţa actului secret şi a unui interes legitim.
Însă aşa cum rezultă din prevederile art. 1292 C.civ. regimul probelor este diferit după cum reclamantul are calitatea de terţ sau de
parte. Deoarece faţă de terţi simulaţia constituie un fapt juridic, în sens restrâ ns, ei vor putea să probeze existenţa actului secret, a
simulaţiei prin orice mijloc de probă , inclusiv cu martori, interogatoriu sau prezumţii.
Pă rţile simulaţiei vor fi ţinute de regulile de drept comun în materia simulaţiei şi vor face dovada acesteia:
- prin înscrisuri, câ nd valoarea obiectului să u este de peste 250 lei [art. 309 alin. (2) teza I-a C.pr.civ.];
- prin orice mijloace de probă câ nd valoarea actului este de pâ nă la 250 lei şi în cazurile stabilite de art. 309 alin. (2) teza a
II-a şi alin. (4) C.pr.civ.
Prin excepţie de la dreptul comun, pă rţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă dacă pretind că acesta are caracter ilicit.
Mai mult sunt instituite unele prezumţii legale relative în privinţa existenţei simulaţiei, ceea ce presupune că sarcina probei revine
celeilalte pă rţi care trebuie să ră stoarne aceste prezumţii:
- în cazul incapacită ţii speciale prevă zute de art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 C.civ., „sunt prezumate pâ nă la proba
contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalită ţi, precum şi
ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane” [art. 992 alin. (2) C.civ.];
- în materia revocabilită ţii donaţiilor între soţi, este prezumată persoană interpusă orice rudă a donatarului la a că rei
moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din că să toria cu donatorul (art. 1033 C.civ.);
- în materia rezervei succesorale „pâ nă la dovada contrară , înstră inarea cu titlu oneros că tre un descendent ori un
ascendent privilegiat sau că tre soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstră inarea s-a fă cut cu rezerva uzufructului,
uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor,
ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstră inare” [art. 1091 alin. (4)
C.civ.].
TEMA 7. EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

7.1. Enumerare
Potrivit art. 1516 C.civ., în cazul neexecută rii contractului de bună -voie, creditorul poate cere executarea silită în natură sau prin
echivalent, rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului, sau repararea prejudiciului în baza ră spunderii contractuale.
Tot efecte ale neexecută rii contractelor, dar aplicabile exclusiv în cazul contractelor sinalagmatice, sunt: reducerea obligaţiei proprii a
creditorului, excepţia de neexecutare şi imposibilitatea fortuită de executare (riscul) a contractului.

7.2. Excepţia de neexecutare a contractului


7.2.1. Noţiune
Excepţia de neexecutare (exceptio de non adimpleti contractus) a contactului sinalagmatic este o
„cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor contractuale” (art. 1556 C.civ.), un mijloc de apă rare specific, întemeiat pe
interdependenţa obligaţiilor reciproce, aflat la îndemâ na pă rţii că reia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fă ră ca partea
care pretinde această executare să -şi fi executat propria obligaţie sau să ofere executarea.
Ea reprezintă o garanţie pentru creditor şi un mijloc de presiune pentru debitor, care creează o situaţie provizorie. Invocarea ei este
decisă în mod unilateral de că tre debitor, fiind posibil ca partea faţă de care îşi produce efectele excepţia de neexecutare să sesizeze
instanţa ori de câ te ori pretinde că invocarea ei s-a fă cut în mod abuziv. Astfel de exemplu, cel că ruia i se opune excepţia de
neexecutare a contractului poate să ceară instanţei să constate că neexecutarea nu a fost posibilă datorită faptei însuşi a celuia care
invocă excepţia, sau că neexecutarea obligaţiei de că tre cel care i se opune este numai parţială , sau de mică însemnă tate, şi, deci, nu
justifică refuzul celeilalte pă rţi de a-şi executa obligaţiile.
Excepţia poate fi invocată împotriva cocontractantului, dar şi împotriva terţilor ale că ror drepturi sunt întemeiate pe contractul
sinalagmatic. Astfel, în cazul stipulaţie pentru altul care constituie un contract sinalagmatic, promitentul va putea invoca faţă de terţul
beneficiar excepţia de neexecutare dacă stipulantul nu şi-a executat propriile obligaţii, în baza prevederilor art. 1288 C.civ.

7.2.2. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare


Pentru ca excepţia de neexecutare să fie invocată şi să -şi producă efectele, trebuie întrunite urmă toarele condiţii:
- obligaţiile reciproce şi interdependente ale pă rţilor să -şi aibă izvorul în acelaşi contract. Astfel, chiar dacă între anumite
persoane există obligaţii reciproce, dar nu şi interdependente datorită izvoarelor diferite, excepţia de neexecutare nu poate fi opusă ,
cel interesat avâ nd posibilitatea să apeleze la alte instrumente juridice cum este, de exemplu, compensaţia;
- neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie suficient de importantă pentru a justifica invocarea excepţiei.
Astfel, neexecutarea poate fi chiar parţială dar suficient de importantă pentru a justifica această mă sură . Această condiţie trebuie să
fie privită prin prisma cauzei contractului, numai raportat la acest element putâ ndu-se aprecia dacă o executare parţială este în
mă sură să satisfacă exigenţele creditorului. Dacă prestaţia neexecutată este de mică însemnă tate sau priveşte o obligaţie accesorie,
neafectâ nd îndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat contractul şi, avâ nd în vedere şi împrejură rile concrete ale cauzei,
executarea nu poate fi refuzată , refuzul fiind contrar bunei-credinţe [art. 1556 alin. (2) C.civ.];
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, ci debitorului să u. Astfel, dacă o parte „oferă
executarea obligaţiei” iar cealaltă refuză sau omite primirea acesteia, cel din urmă nu va putea invoca excepţia de neexecutare, prin
1
aplicarea art. 1517 C.civ. Poziţia debitorului cu privire la neexecutare este indiferentă , neavâ nd importanţă dacă aceasta este culpabilă
sau fortuită în raport cu acesta;
- obligaţiile trebuie să fie scadente simultan şi să fie exigibile. Situaţiile care se circumscriu acestei condiţii sunt
urmă toarele:
a. pă rţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce. Aceasta

2
deoarece obligaţiile nă scute din contracte sinalagmatice sunt reciproce şi interdependente şi, în unele cazuri, ordonate temporal iar
aceste tră să turi atrag anumite reguli de executare, dar şi reguli care privesc conduita juridică a pă rţilor în situaţia în care cealaltă
parte nu execută propriile obligaţii, cum este şi cazul invocă rii excepţiei de neexecutare. Ordinea execută rii obligaţiilor este prevă zută
de art. 1555 C.civ. Astfel, dacă din convenţia pă rţilor sau din împrejură ri nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi
executate simultan, pă rţile sunt ţinute să le execute în acest fel. Dacă , prin excepţie, executarea obligaţiei uneia dintre pă rţi necesită o
perioadă de timp, cealaltă parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia pă rţilor sau din împrejură ri nu rezultă
altfel.
De exemplu, ca regulă , în materia vâ nză rii, în lipsa unui termen, cumpă ră torul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este
plă tit (art. 1693 teza I-a C.civ.). Astfel, dacă pă rţile au convenit ca predarea bunului să se realizeze la un termen ulterior plă ţii preţului,
cumpă ră torul nu va putea invoca excepţia de neexecutare a obligaţiei de plată a preţului pe motiv că vâ nză torul nu i-a remis bunul.
Existenţa termenului poate fi, însă , dedusă şi din împrejură ri. În măsura în care acestea erau cunoscute cumpă ră torului la momentul
vâ nză rii, predarea bunului nu se poate face decâ t după trecerea unui termen, pă rţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să
aibă loc la expirarea acelui termen (art. 1693 teza a II-a C.civ.);
b. din lege sau din uzanţe nu rezultă că partea ce se prevalează de invocarea excepţiei trebuia să îşi execute prima propria
obligaţie. Aceasta deorece pă rţile s-ar afla într-o situaţie similară celei în care a fost stipulat un termen pentru executarea uneia dintre
obligaţiile reciproce şi interdependente, fiind înlă turat, şi în aceste cazuri, caracterul simultan al acestor obligaţii. De exemplu, în cazul
contractului de asigurare, obligaţia de plată a primei de asigurare ce incumbă asiguratului este, potrivit legii, anterioară obligaţiei de
plată a indemnizaţiei de că tre asigură tor, asiguratul neputâ nd invoca în acest caz excepţia de neexecutare.

7.2.3. Efectele invocării excepţiei de neexecutare


Urmarea invocă rii acestei excepţii – pe cale extrajudiciară sau judiciară - constă în suspendarea execută rii propriei obligaţii de că tre
partea care apelează la acest remediu, pâ nă câ nd partea cealaltă îşi execută obligaţia, contractul ră mâ nâ nd în fiinţă . Invocâ nd excepţia
de neexecutare, creditorul se pune la adă post faţă de orice încercare a debitorului de a obţine o executare doar din partea
cocontractantului. Astfel, debitorul nu este îndreptă ţit să obţină executarea obligaţiei corelative a creditorului.
Suspendarea execută rii obligaţiilor pă rţii care invocă excepţia se produce fă ră a fi necesară punerea în întâ rziere sau sesizarea
instanţei de judecată şi durează pâ nă câ nd obligaţia celeilalte pă rţi a fost executată . Ea poate privi propriile obligaţii în tot sau în
parte, după cum cel împotriva că ruia a fost invocată nu şi-a executat obligaţiile total sau parţial. Efectul suspensiv este, însă , opozabil
erga omnes, inclusiv faţă de creditorii celui care invocă excepţia.

7.3. Riscul contractului (imposibilitatea fortuită de executare a contractului sinalagmatic)


Ideea de risc trebuie privită în triplu sens: riscul pierii bunului, riscul imposibilită ţii fortuite de executare a obligaţiei şi riscul
imposibilită ţii fortuite de executare a contractului.

7.3.1. Riscul pierii bunului


Riscul pierii bunului priveşte raportul real ce are în conţinutul să u dreptul de proprietate, independent de existența vreunui raport
juridic obligaţional. Potrivit art. 558 C.civ., riscul pieirii bunului este suportat de că tre proprietarul acestuia, cu excepţia situaţiilor în
care a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege se dispune altfel. Astfel, ca regulă , pierea bunului este suportată de că tre
proprietar, acesta nefiind indemnizat pentru pierderea suferită . Deoarece riscul presupune o pierdere patrimonială , riscul pierii
bunului se extinde şi asupra titularilor altor drepturi reale cu privire la acesta, dar în limita întinderii dreptului lor asupra bunului
altei persoane.
Regula generală prezintă şi aplicaţii reglementate expres, cum este cazul prevă zut de art. 2160 C.civ., în materia împrumutului de
consumaţie. Astfel, prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia.
Excepţiile prevă zute de art. 558 C.civ. îl scot pe proprietar din sfera riscului pierii bunului, dar
fă ră ca cel care şi l-a asumat, voluntar - fă ră a deosebi între un contract sau un act juridic unilateral, esenţială fiind manifestarea de
voinţă a celui în cauză , în sensul ară tat - sau ex lege, să fie sub incidenţa acestuia, dată fiind intervenţia existenţei unui raport juridic
obligaţional. Cel din urmă va fi ţinut la executarea unei obligaţii contractuale fondată pe ideea producerii unui eveniment viitor şi
incert care constă tocmai în pierea bunului. Astfel, contractele aleatorii, liber încheiate sau obligatorii, transferă riscul pierderii de la
proprietar la cocontractantul să u.
Sunt reglementate expres astfel de excepţii cum este cazul prevă zut de art. 1755 C.civ., potrivit că ruia atunci câ nd, într-o vâ nzare cu
plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpă ră torul dobâ ndind dreptul de
proprietate la data achită rii ultimei rate din preţ, dar riscul bunului fiind transferat cumpă ră torului de la momentul predă rii acestuia.
Desigur, pierea bunului care reprezintă obiectul derivat al unei obligaţii va antrena imposibilitatea fortuită de executare a acesteia,
dar fă ră ca între cele două noţiuni - riscul pierii bunului şi riscul imposibilită ţii fortuite de executare a obligaţiei - să existe identitate,
ci raportul este de la cauză la efect.

7.3.2. Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii


Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii priveşte exonerarea sau nu a debitorul de obligaţia ce a devenit imposibil de executat. Art.
1634 alin. (1) şi (2) C.civ. dispune că debitorul este liberat atunci câ nd obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe
majore [art. 1351 alin. (2) C.civ. defineşte forţa majoră ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil], a
unui caz fortuit [alin. (3) al art. 1351 C.civ. : „cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevă zut şi nici împiedicat de că tre cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”] ori a unor alte evenimente asimilate acestora [sunt acelea pe
care legea le declară astfel, cum este cazul reglementat de 1376 alin. (2) teza a II-a care vorbeşte de cel „a că rui faptă culpabilă
întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”] - stră ine de intervenţia şi voinţa debitorului-, produse înainte ca debitorul să fie
pus în întâ rziere, dar şi atunci câ nd, independent de faptul că debitorul este în întâ rziere, creditorul nu ar fi putut, oricum, să
beneficieze de executarea obligaţiei, cu excepţia situaţiei în care debitorul a luat asupra sa riscul evenimentului fortuit.
„Imposibilitatea fortuită de executare” a fost definită ca fiind un „mod de stingere a obligaţiilor contractuale care are ca obiect
prestaţia de predare, restituire sau de asigurare a folosinţei unui bun individual determinat, cum sunt: obligaţia vâ nză torului de a
preda cumpă ră torului bunul cert care face obiectul material al contractului; obligaţia locatorului de a preda locatarului bunul închiriat
şi de a-i asigura folosinţa lui paşnică şi netulburată etc.” Numai că aceste definiţii nu au în vedere imposibilitatea fortuită de executare
a obligaţiilor de „a face” intuitu personae. Astfel, urmare a pierderii de că tre debitor a calită ţilor intrinseci persoanei sale care au dus la
naşterea obligaţiei, aceasta devine imposibil de executat fiind inaplicabile, în acest caz, prevederile art. 1528 C.civ. („în cazul
neexecută rii unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată
obligaţia”).
Dovada imposibilită ţii fortuite de executare este în sarcina debitorului [art. 1634 alin. (4) C.civ.], creditorul fiind obligat
doar la probarea existenţei dreptului să u corelativ obligaţiei în cauză .
Exonerarea debitorul este condiţionată de notificarea creditorului cu privire la existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea
de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut
sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul ră spunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului, potrivit
art. 1634 alin. (5) C.civ. Cu toate acestea, prin excepţie, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, debitorul nu poate invoca imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiei care are ca obiect bunuri de gen, acestea fiind fungibile.
De lege lata, atunci câ nd imposibilitatea fortuită de executare este temporară , ea va antrena suspendarea execută rii obligaţiei pentru
un termen rezonabil, în funcţie de durata şi urmă rile evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare [art. 1634 alin. (3)
C.civ.].
În cazul contractelor unilaterale, existâ nd doar o singură obligaţie ce trebuie executată , riscul neexecută rii contractului se suprapune
peste riscul neexecută rii obligaţiei, acesta fiind suportat de că tre creditorul obligaţiei imposibil de executat, „acesta neavâ nd nicio
obligaţie corelativă de executat”. În
acestă materie există reglementă ri exprese care privesc aplicaţii ale riscului contractual cum sunt cele prevă zute de 2030 lit.c) şi art.
2319 C.civ.

7.3.3. Riscul în contractele sinalagmatice netranslative de proprietate


Este posibil ca o prestaţie posibilă la momentul încheierii contractului să devină imposibil de executat după acest moment, fie înainte
de începerea execută rii, fie pe parcursul acesteia. Pentru a ne încadra în ipoteza imposibilită ţii fortuite de executare este necesar ca
această neexecutare să se datoreze unui caz fortuit sau de forţă majoră , şi nu voinţei vreuneia dintre pă rţile contractante. Astfel, riscul
se diferenţiază de rezoluţiune, contractul fiind desfiinţat de plin drept, fă ră a interveni instanţa judecă torească , invocarea sa putâ nd fi
fă cută de oricare dintre pă rţi.
Riscul contractului este efectul specific contractelor sinalagmatice ce constă în aceea ca una din pă rţile contractului să suporte
consecinţele imposibilită ţii fortuite de executare a uneia dintre obligaţiile contractuale reciproce şi interdependente. Prevederile art.
1557 alin. (1) şi (2) C.civ. subliniază diferenţele dintre cele două riscuri - al obligaţiei şi al contractului - imposibilitatea execută rii
fortuite a obligaţiei contractuale fiind cauza desfiinţă rii contractului sau a suspendă rii obligaţiilor celeilalte pă rţi.
Regula în materie este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, în temeiul reciprocită ții şi
interdependenţei obligaţiilor nă scute dintr-un contract sinalagmatic. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor unei pă rţi are
drept consecinţă stingerea obligaţiilor celeilalte pă rţi şi încetarea contractului sinalagmatic care le-a dat naştere.
Potrivit acesteia, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte pă rţi să - şi execute obligaţia corelativă sau
va trebui să restituie prestaţiile primite [art. 1557 alin. (1) coroborat cu art. 1635 alin. (1) C.civ.]. Nici cealaltă parte nu va putea
pretinde despă gubiri pentru neexecutare, de la debitorul obligaţiei imposibil de executat, contractul desfiinţâ ndu-se cu efect
retroactiv. Ca atare, pentru contractele cu executare imediată , prestaţiile deja efectuate vor fi restituite. În schimb, în cazul
contractelor cu executare succesivă , imposibilitatea operează doar pentru viitor, prestaţiile deja executate nemaifiind restituite. Este
necesar ca obligaţia contractuală ce nu poate fi executată să fie suficient de importantă pentru ca prin această neexecutare să nu mai
fie satisfă cut scopul pentru care contractul a fost încheiat, în caz contrar creditorul avâ nd dreptul doar la reducerea contraprestaţiei
sale.
Riscul va trece în sarcina creditorului din momentul în care acesta a fost pus în întâ rziere, potrivit art. 1557 alin. (1) teza a II-a
coroborat cu art. 1274 alin. (2) C.civ. Aceasta va opera de plin drept dacă punerea în întâ rziere a creditorului se face de drept, în
temeiul legii.
Dacă obligaţia devine numai temporar imposibil de executat, potrivit art. 1557 alin. (2) C.civ., creditorul are un drept de opţiune între
suspendarea execută rii propriilor obligaţii şi desfiinţarea contractului - caz în care imposibilitatea fortuită de executare se prezintă ca
o cauză de încetare a contractului, potrivit art. 1321 C.civ. Pe perioada suspendă rii execută rii contractului, debitorul nu datorează
despă gubiri iar după încetarea cazului fortuit pă rţile vor trebui să -şi execute reciproc obligaţiile contractuale. Dacă optează pentru
cea de a doua variantă este necesar ca executarea cu întâ rziere să nu satisfacă scopul în vederea că ruia a fost încheiat contractul.
Regula în materia riscului contractului prezintă aplicaţii în diferite materii, cum este cea prevă zută de art. 1818 alin. (1) C.civ.

7.3.4. Riscul contractului sinalagmatic translativ de proprietate


În temeiul anumitor contracte, dreptul de proprietate asupra unui bun se poate transmite din patrimoniul unei persoane în
patrimoniul alteia. Acest fapt este datorat efectului traslativ de proprietate care necesită o atenţie specială . Astfel, sunt translative sau
constitutive de drepturi reale şi reprezintă un mod de dobâ ndire a drepturilor reale contracte precum vâ nzarea, schimbul şi donaţia.
Este important a se face deosebirea între momentul încheierii contractului şi predarea efectivă a bunului deoarece, ca regulă ,
„drepturile reale se constituite şi se transmit prin acordul de voinţă al pă rţilor chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord
poartă asupra unor bunur determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri de gen” [art.
1273 alin. (1) C.civ.]. De exemplu, în cazul unui contract de vâ nzare a unui bun mobil individual determinat, proprietatea bunului se va
trasmite în momentul încheierii acordului de voinţă al pă rţilor. Cumpă ră torul devine
proprietar atunci câ nd împreună cu vâ nză torul au că zut de acord asupra încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat sau
preţul nu a fost plă tit (art. 1674 C.civ.). Cu toate acestea, prin excepţie, contractul poate conţine o stipulaţie prin care vâ nză torul îşi
rezervă proprietatea bunului pâ nă la plata intergală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat (art. 1684 C.civ.).
Efectul translativ de proprietate are importanţă în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului, precum şi în privinţa fructelor
produse de bunul obiect al dreptului de proprietate supus transferului.
Contractele sinalagmatice translative de proprietate presupun atâ t riscul neexecută rii fortuite a obligaţiilor uneia dintre pă rţi câ t şi pe
cel al pieririi bunului care constituie obiectul derivat al obligaţiilor contractuale.
Astfel, contractul este translativ sau constitutiv de drepturi reale prin efectul consimţă mâ ntului pă rţilor. Remiterea materială a
bunului nu constituie o condiţie pentru ca acest transfer (respectiv constituire) să opereze. Prin excepţie, transferul (sau constituirea)
dreptului real principal nu are loc la momentul încheierii contractului în urmă toarele cazuri:
- atunci câ nd transferul (sau constituirea) dreptului real este afectat de un termen sau condiţie suspensive. Potrivit art.
1400 C.civ., condiţia este suspensivă atunci câ nd de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei, iar termenul este suspensiv,
conform art. 1412 C.civ., atunci câ nd, pâ nă la împlinirea lui, este amâ nată scadenţa obligaţiei;
- în cazul bunurilor viitoare, transferul drepturilor reale se va realiza la momentul realiză rii bunului. Astfel, potrivit art.
1658 alin. (1) teza I-a C.civ., dacă obiectul vâ nză rii îl constituie un bun viitor
- cu excepţia construcţiilor -, cumpă ră torul dobâ ndeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat;
- în cazul bunurilor de gen, transferul drepturilor reale are loc la momentul individualiză rii. Astfel alin. (2) al art. 1658
C.civ. dispune: „În cazul vâ nză rii unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpă ră torul
dobâ ndeşte proprietatea la momentul individualiză rii de că tre vâ nză tor a bunurilor vâ ndute”;
- atunci câ nd legea prevede, pentru anumite categorii de bunuri, cum sunt, de exemplu, cele imobile [art. 557 alin. (4)
coroborat cu art. 855 C.civ.], că transferul operează în momentul realiză rii anumitor formalită ţi;
- în cazul bunurilor mobile corporale, dacă au fost încheiate mai multe contracte translative de proprietate, succesiv, că tre
mai multe persoane, transmiterea proprietă ţii va opera la momentul în care una dintre acestea, cu bună credinţă , deci necunoscâ nd şi
neputâ nd să cunoască obligaţia asumată anterior de înstră ină tor, va intra în posesia bunului respectiv, sau la momentul sesiză rii
instanţei de că tre prima dintre aceste persoane, dacă niciunul dintre dobâ nditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil
corporal şi creanţa fiecă ruia de predare a bunului este exigibilă (art. 1275 C.civ.).
Riscul în contractele translative de proprietate ca urmare a pierii fortuite a bunului este suportat de transmiţă tor – debitor al
obligației de predare imposibil de îndeplinit -, cu excepţia situaţiei în care părţile au convenit ca riscul să fie suportat de creditorul
obligaţiei de predare sau câ nd acesta a fost pus în întâ rziere. Debitorul, va pierde astfel, dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o,
este obligat să o restituie.
Pentru a fi evitate eventuale interpretă ri tributare regulilor anterioare în materie, teza a II-a a art. 1274 alin. (2) C.civ. dispune: „El
(creditorul - s.n.) nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.

7.4. Rezoluţiunea şi rezilierea


7.4.1. Dreptul de opţiune al creditorului contractual
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale dă naştere unui drept de opţiune pentru creditorul contractual care poate alege
între a cere executarea silită a obligaţiilor contractuale sau rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului, după caz, şi daune-interese,
în mă sura producerii unui prejudiciu prin această neexecutare [art. 1549 alin. (1) coroborat cu art. 1350 alin. (2) C.civ.].
Dreptul de opţiune al creditorului este limitat sub dublu aspect:
a) remediile folosite trebuie să fie prevă zute de lege sau cel puţinsă fie în acord cu spiritul ei, fiind prevă zute expres
urmă toarele: excepţia de neexecutare (art. 1556 C.civ.), executarea silită în natură a
obligaţiei (art. 1527-1529 C.civ.), acordarea unui termen suplimentar de executare a obligaţiei de că tre debitor (art. 1522 C.civ.),
executarea prin echivalent sau daunele-interese (art. 1530-1548 C.civ.), rezoluţiunea, respectiv rezilierea (art. 1549-1554 C.civ.),
reducerea prestaţiilor (art. 1551 C.civ.);
b) alegerea creditorului poate fi cenzurată de judecă tor sau chiar de lege.

7.4.2. Reglementare. Noţiune. Domeniu de aplicare


Codul civil reglementează în cadrul Că rţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V („Executarea obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită
a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase articole, această instituţie (art.
1549-1554), prevă zâ nd expres dreptul creditorului la rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutare. Dispoziţiile generale
referitoare la rezoluţiunea contractului se completează cu cele speciale privitoare la rezoluţiunea contractelor numite, cum este cazul
contractului de vâ nzare: art. 1700 C.civ.; art. 1725 C.civ.; art. 1728 C.civ.; art. 1757 C.civ. etc.
Rezoluţiunea este vă zută de unii autori ca o sancţiune a „neexecută rii culpabile” care constă în desfiinţarea contractului cu efect
retroactiv. Alţi autori consideră , pentru a evita contradicţiile legate de folosirea improprie a termenului de sancţiune, că rezoluţiunea
este o tehnică originală de desfiinţare a contractului.
În dezvoltarea acestei opinii, în literatura de specialitate recentă se arată că rezoluţiunea contractului reprezintă un remediu al
neexecută rii culpabile a contractului, constâ nd în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea pă rţilor în situaţia avută anterior
încheierii contractului.
Rezoluţiunea mai este definită ca fiind o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv, a contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecută rii
culpabile a uneia dintre obligaţiile care servesc reciproc de cauză .
Într-o altă definiţie, rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea unui contract, de regulă sinalagmatic, cu executare dintr-o dată , la cererea
uneia dintre pă rţi, pentru motivul că cealaltă parte nu a executat obligaţiile la care s-a îndatorat prin angajamentul să u contractual.
Rezoluţiunea se aplică în cazul contractelor cu executare uno ictu, iar rezilierea celor cu executare succesivă . Chiar dacă această
diferenţiere nu este prevă zută expres, totuşi pentru reziliere se precizează domeniul de aplicare al acesteia, în art. 1551 alin. (1) teza a
II-a C.civ.: „în cazul contractelor cu executare succesivă , creditorul are dreptul la reziliere”. Per a contrario, rezoluţiunea se aplică doar
contractelor cu executare imediată .
Rezoluţiunea poate fi invocată de că tre partea care şi-a executat propria obligaţie sau se declară gata să o execute.
Domeniul de aplicare al rezoluţiunii este reprezentat de contractele sinalagmatice, reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
constituind fundamentul acesteia, obligaţia uneia dintre pă rţi fiind cauza obligaţiei celeilalte pă rţi. Altfel spus, „cauza este
fundamentul rezoluţiunii, şi astfel, numai lipsirea de cauză , prin neexecutare, este în mă sură să atragă după sine rezoluţiunea”. Însă ,
potrivit art. 2492 C.civ. debitorul poate cere instanţei judecă toreşti restituirea bunului înainte de executarea obligaţiei, dacă folosirea
ori conservarea bunului se face de că tre creditor în mod abuziv. Or, gajul are natură contractuală , iar prin acordul dintre creditor şi
debitor aceştia au consimţit şi la asumarea obligaţiei prevă zută expres de art. 795 C.civ. Cum restituirea bunului echivalează cu
desfiinţarea contractului de gaj, pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii accesorii a uneia dintre pă rţi, putem considera că
suntem în prezenţa rezoluţiunii chiar dacă art. 2492 C.civ. vorbeşte doar de restituire.

7.4.3. Condiţiile rezoluţiunii judiciare


Condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare sunt:
- să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor contractuale ale uneia din pă rţi, dar suficient de importantă
pentru a justifica rezoluţiunea. Dacă neexecutarea este de mică însemnă tate, creditorul nu are dreptul la rezoluţiune [art. 1551 alin.
(1) teza I C.civ.], ci doar la reducerea proporţională a prestaţiei sale sau la daune-interese.
S-a ară tat că neexecutarea totală sau parţială poate fi analizată din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Cantitativ, neexecutarea
este totală atunci câ nd priveşte obligaţia sau obligaţiile uneia dintre pă rţi în integralitate şi parţială dacă priveşte numai o parte a
obligaţiei sau a obligaţiilor.
Din punct de vedere calitativ consideră m că trebuie avută în vedere mă sura în care partea executată satisface scopul pentru care
creditorul a încheiat contractul respectiv. Astfel, dacă neexecutarea este totală , aprecierea calitativă este lipsită de obiect. În orice caz,
nu are importanţă dacă neexecutarea priveşte o obligaţie principală sau accesorie, ci mă sura în care partea executată ră spunde
intereselor creditorului de la momentul încheierii contractului.
În funcţie de neexecutarea obligaţiei - totală sau parţială şi de importanţa sa în economia contractului - rezoluţiunea poate fi
totală sau parţială , după caz.
Rezoluţiunea parţială este posibilă atunci câ nd executarea obligaţiei este divizibilă sau, în cazul contractului plurilateral, doar faţă de
partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, sub condiţia ca prestaţia să nu fie, în funcţie de circumstanţe, considerată esenţială [art. 1549
alin. (2) C.civ.]. Per a contrario, dacă obligaţia este esenţială , neexecutarea acesteia atrage, în cazul contractului plurilateral
rezoluţiunea totală .
Este posibil ca neexecutarea parţială să atragă rezoluţiunea totală , cum este în cazul unei obligaţii indivizibile a că rei neexecutare
parţială duce la rezoluţiunea totală . În orice caz instanţa este cea în mă sură să aprecieze dacă neexecutarea obligaţiei este
importantă , avâ nd în vedere şi normele care conţin
„criterii suplimentare în aprecierea gravită ţii neexecută rii” cum sunt cele din materia vâ nză rii (de exemplu, art. 1743 şi 1756 C.civ.)
ori a antreprizei (art. 1859 C.civ.);
- neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea îndeplinirea obligaţiilor. Rezoluţiunea unui contract este strâ ns
legată de culpa pă rţii care nu şi-a executat propriile prestaţii, fiind consacrată ex lege o prezumţie de culpă în sarcina debitorului
contractual, care derivă din simplul fapt al neexecută rii (art. 1548 C.civ.), nefiind admisă însă în cazul culpei comune a debitorului şi
creditorului contractuali.
Dacă neexecutarea se datorează unor cauze neimputabile pă rţii, inclusiv culpei creditorului, rezoluţiunea nu poate fi cerută . Astfel,
art. 1517 C.civ. dispune că „o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte pă rţi în mă sura în care neexecutarea este
cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”. În cazul în care neexecutarea se datorează unui caz fortuit, prin raportare la debitorul
contractual, dar este independentă de culpa creditorului, ne vom afla în materia riscului contractului (efect al imposibilită ţii fortuite
de executare a contractului);
- debitorul obligaţiei neexecutate să fie în întârziere, în condiţiile cerute de lege.
Într-o opinie, se consideră că punerea în întâ rziere este un element esenţial pentru stabilirea culpei debitorului, pe câ nd alţi autori
susţin că aceasta nu este determinantă pentru dovedirea culpei, vinovă ţia contractuală existâ nd independent de punerea în întâ rziere
a debitorului. S-a mai susţinut şi că , în cazul rezoluţiunii judiciare, punerea în întâ rziere nu este necesară (întrucâ t chemarea în
judecată reprezintă o punere în întâ rziere), dar ea produce totuşi efecte datorită valenţelor conferite de Codul civil cererii de chemare
în judecată .
Consideră m, ală turi de alţi autori că punerea în întâ rziere constituie mijlocul necesar de exercitare a dreptului de opţiune a
creditorului şi de stabilire a datei după care debitorul nu se va mai putea libera în mod valabil. Mai mult, dacă anterior cererii de
chemare în judecată debitorul nu a fost pus în întâ rziere, acesta va putea executa obligaţia într-un termen rezonabil, ce curge de la
data câ nd cererea i-a fost comunicată [art. 1522 alin. (5) C.civ.]. În plus, art. 1515 alin. (2) pct.2 C.civ. prevede expressis verbis:
„… când, fă ră justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fă ră a pierde dreptul
la daune-interese, dacă i se cuvin … să obţină , dacă obligaţia este contractuală , rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz,
reducerea propriei obligaţii corelative”.
Punerea în întâ rziere a debitorului beneficiază de o atenţie specială care se întrevede şi din reglementarea ei amă nunţită (art. 1521-
1526 C.civ.). Punerea în întâ rziere poate avea loc de drept în situaţiile prevă zute de art. 1522 C.civ., ipoteză în care creditorul nu
trebuie să efectueze o comunicare a opţiunii sale, debitorul fiind automat somat să execute, sau punerea în întâ rziere poate fi
superfluă cum este în cazul încă lcă rii obligaţiei de a nu face. Desigur că nu în toate situaţiile prevă zute de lege notificarea prevă zută de
art. 1523 C.civ. nu constituie o condiţie pentru invocarea rezoluţiunii judiciare. Consecinţa este aceea că în situaţiile de mai sus,
debitorul nu poate să împiedice rezoluţiune executâ ndu- şi obligaţiile, în cursul procesului, iar instanţa nu poate să refuze creditorului
rezoluţiunea atâ ta timp câ t acesta dovedeşte că există o ipoteză de punere în întâ rziere de drept a debitorului.
Pe lâ ngă punerea de drept în întâ rziere, care are un caracter de excepţie, punerea în întâ rziere se
realizează prin notificarea cererii de executare adresată debitorului de că tre creditor. Forma notifică rii nu prezintă importanţă , câ t
timp ea asigură o comunicare corectă . Poate fi considerată o comunicare corectă somaţia trimisă prin executorul judecă toresc, cererea
de chemare în judecată , dar şi altă comunicare care, conform art. 1522 alin. (2) C.civ., „asigură dovada comunică rii”. Cu toate acestea,
dovada trebuie să conţină un termen în care debitorul are posibilitatea să -şi execute obligaţia, în lipsă , considerâ ndu-se că debitorul
beneficiază de un termen rezonabil de executare.

7.4.4. Tipuri de rezoluţiune


a. Rezoluţiunea poate fi:
- judiciară , atunci câ nd este pronunţată de că tre instanţă , la cererea pă rţii interesate. Instanţa judecă torească constatâ nd
îndeplinirea condiţiilor cerute, urmează a pronunţa rezoluţiunea contractului, ale că rei efecte sunt condiţionate de ră mâ nerea
definitivă a hotă râ rii judecă toreşti. Numai că instanţa nu este ţinută de admiterea cererii de rezoluţiune, putâ nd constata
neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege, fie şi numai inoportunitatea rezilierii ca urmare a îndeplinirii parţiale a obligaţiilor
contractuale, prin aceasta asigurâ ndu-se realizarea scopului contractului. Acţiunea în rezoluţiune este personală , în realizare şi
prescriptibilă extinctiv în termenul general de 3 ani;
- unilaterală (art. 1552 C.civ.), câ nd se realizează în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune care poate fi fă cută atunci
câ nd pă rţile au convenit în acest sens, câ nd debitorul se află de drept în întâ rziere sau câ nd acesta nu a executat obligaţia în termenul
fixat prin punerea în întâ rziere. Se distinge astfel între situația în care pă rțile au recunoscut, prin contract dreptul la rezoluțiune
unilateral (fiind necesară punerea în întâ rziere a debitorului contractual), și cele în care, chiar în absența unei conveții în acest sens
rezoluțiunea poate fi declarată unilateral - câ nd debitorul se află de drept în întâ rziere sau când acesta nu a executat obligaţia în
termenul fixat prin punerea în întâ rziere.
În toate situațiile este necesară îndeplinirea și a condițiilor privitoare la existenţa unei neexecutări însemnate, respectiv emiterea şi
comunicarea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.
Utilizarea acesteia presupune un risc semnificativ pentru cel care o invoca, creditorul asumâ ndu-şi o ră spundere importantă
deoarece, dacă în ipoteza cererii de rezoluţiune apreciată de instanţă ca fiind nefondată creditorul nu riscă decâ t cheltuieli de judecată
şi eventuale daune-interese generate de tulbură rile contractuale rezultate prin invocarea fă ră temei a rezoluţiunii, în ipoteza celei
unilaterale, creditorul îşi asumă riscul ca instanţa să aprecieze că rezoluţiunea a fost invocată abuziv, deci actul unilateral de invocare
a rezoluţiunii este nul, şi că avem de a face cu un contract în vigoare. De aici rezultă o „re-repunere” a pă rţilor în situaţia anterioară ce
poate genera consecinţe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul abuziv. Rezoluţiunea unilaterală presupune, însă , şi anumite
avantaje practice cum ar fi cel al rapidită ţii încetă rii relaţiei contractuale dacă aceasta constituie o povară excesivă pentru creditor.
Aceast tip de rezoluţiune implică existenţa unei notifică ri scrise a debitorului. Notificarea reprezintă instrumentul prin care se
realizează aducerea la cunoştinţa debitorului a actului unilateral al declaraţiei de rezoluţiune, care, din acest motiv apare ca un act
unilateral supus comunică rii. Lipsa comunică rii atrage inexistenţa declaraţiei şi, ca atare, rezoluţiunea nu va putea opera. Altfel spus
desfiinţarea contractului este subordonată comunică rii declaraţiei de rezoluţiune. Declaraţia trebuie fă cută în termenul de prescripţie
prevă zut pentru acţiunea în rezoluţiune şi înscrisă în cartea funciară sau în alte registre (pentru a fi opozabilă terţilor) şi produce
efecte de la data comunică rii că tre debitor sau de la împlinirea termenului fixat prin punerea în întâ rziere.
Rezoluţiunea de plin drept la râ ndul să u poate fi:
- de drept legală , atunci câ nd este prevă zută expres de lege.
- de drept convenţională . Pă rţile sunt libere să insereze în contract un pact comisoriu care trebuie să prevadă în mod
expres obligaţiile a că ror neexecutare atrage rezoluţiunea, fiind necesară punerea în întâ rziere, cu excepţia situaţiei în care s-a
convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecută rii. Atunci câ nd trebuie realizată , punerea în întâ rziere trebuie să indice în mod
expres condiţiile în care pactul comisoriu operează .
Observă m că am putea vorbi despre rezoluţiune convenţională . Astfel, atâ t pentru a opera rezoluţiunea unilaterală „convenită de
pă rţi”, câ t şi cea de plin drept convenţională , pă rţile pot insera în
contract clauze cu privire la acestea numite pacte comisorii. Scopul inseră rii acestora este limitarea sau chiar înlă turarea rolului
instanţelor de judecată în rezoluţiunea contractului, putâ ndu-se susţine că pă rţile contractante, prin voinţa lor comună şi expresă ,
înlocuiesc acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză rezolutorie.
b. Rezoluţiunea anticipată priveşte situaţiile în care, anterior scadenţei obligaţiilor, creditorul are certitudinea unei
neexecută ri însemnate din partea debitorului.
De aceea, aceasta poate invocată atunci câ nd obligaţiile sunt afectate de un termen suspensiv. Potrivit art. 1417 alin. (1) şi (3) C.civ.:
„Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile
legii, precum şi atunci câ nd, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă , diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului
sau nu constituie garanţiile promise. (3) Decă derea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci câ nd, din culpa sa, debitorul
ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este
necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decă derii, precum şi să fi existat un interes
legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială ”. Ca efect al decă derii din beneficiul termenului, obligaţia
devine exigibilă (art. 1418 C.civ.).
La râ ndul să u art. 1523 alin. (2) lit.c) C.civ. prevede: „… debitorul se află de drept în întâ rziere în cazurile anume prevă zute de lege,
precum şi atunci câ nd … debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau câ nd, fiind
vorba de o obligaţie cu executare succesivă , refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat ….”, în acest caz neexecutarea
putâ nd fi considerată actuală .
Se justifică , astfel, posibilitatea creditorului de a invoca rezoluţiunea.

7.4.5. Efectele rezoluţiunii


Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a contractului. Pă rţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii
contractului, restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul contractului desfiinţat. Astfel, art. 1554 alin. (1) C.civ. dispune: „Contractul
desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută , în
acest caz, să restituie celeilalte pă rţi prestaţiile primite”. Este confirmată , astfel, la nivel legislativ, opinia, formulată anterior intră rii în
vigoare a actualului Cod civil, potrivit că reia „instanţa judecă torească este obligată să dispună repunerea pă rţilor în situaţia anterioară
în mă sura în care aplică sancţiunea rezoluţiunii, indiferent de existenţa unui capă t de cerere în acţiunea reclamantului”.
Restituirea se va face în natură (art. 1639 C.civ.) în funcţie de „momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie” (art.
1640 C.civ.). Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă , ea se va realiza prin echivalent [art. 1640 alin. (1) C.civ.] cu precizarea că ,
în cazul incapabililor, ea se va face doar în limita îmbogă ţirii acestuia, cu excepţia cazului în care, incapabilul, cu intenţie sau din culpă
gravă , a fă cut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 C.civ.).
În raporturile cu terţii se aplică prevederile art. 1648 C.civ.: „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstră inat, acţiunea în restituire
poate fi exercitată şi împotriva terţului dobâ nditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobâ ndirii cu bună -credinţă
a bunurilor mobile ori, după caz, a aplică rii regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost
constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunză tor”. Excepţiile de la regulă sunt prevă zute de art. 909 alin.
(2) şi (3), art. 937 alin. (1)-(3), art. 939 teza I-a, art. 940, 930 şi art. 1649 C.civ.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să
producă efecte chiar în caz de rezoluţiune [art. 1554 alin. (2) C.civ.].
Rezilierea se aplică în cazul neexecută rii contractelor cu executare succesivă şi atrage încetarea efectelor contractului numai pentru
viitor [art. 1554 alin. (3) C.civ.] lă sâ nd neatinse prestaţiile succesive care au fost executate anterior rezilierii. Spre deosebire de
rezoluţiune, rezilierea poate opera chiar dacă neexecutarea este de mică însemnă tate dar are caracter repetat, acesteia fiindu-i
aplicabile toate celelalte reguli ale rezoluţiunii. În orice caz, nu orice neexecutare, chiar şi repetată , justifică desfiinţarea contractului,
această oportunitate ră mâ nâ nd la latitudinea instanţei de judecată .
7.4.6. Renunţarea la rezoluţiune
„Creditorul unor drepturi de creanţă nă scute din contracte sinalagmatice are un drept de opţiune între executarea silită (directă sau
indirectă ) şi rezoluţiunea sau rezilierea contractului. După ce şi-a exercitat dreptul de alegere, creditorul poate, în principiu, să îşi
schimbe opţiunea iniţială , cu condiţia, bineînţeles, de a nu se realiza efectiv una dintre variante. De asemenea, este necesar ca această
revocare a opţiunii creditorului să nu fie împiedicata de anumite dispoziţii procedurale”.

7.4.7. Aplicaţii ale rezoluţiunii


Se regă sesc, cu titlu de exemplu, asemenea aplicaţii în ceea ce priveşte:
a) contractul de vâ nzare (de exemplu art. 1700, 1710-1711, 1724, 1743 şi 1745 C.civ.);
b) contractul de locaţiune (art. 1791, 1792, 1794, 1803, 1817-1818, 1827, 1830 C.civ.);
c) antrepriză (art. 1872, 1873 C.civ.).
Există însă , şi situaţii în care legea interzice, explicit sau implicit, rezoluţiunea, respectiv rezilierea:
a) jocul şi pariul. Potrivit art. 2264 alin. (1) C.civ., „Pentru plata unei datorii nă scute dintr-un contract de joc sau de pariu
nu există drept la acţiune”. Nefiind admisă nicio acţiune în instanţă pentru executare, nici acţiunea în rezoluţiune nu este admisă .
Rezoluţiunea este permisă , ca şi acţiunile pentru executare, în condiţiile art. 2265 alin. (1) şi (3) şi art. 2266 C.civ., în cazul „pariurilor
fă cute între persoanele care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemâ nare sau orice fel de jocuri sportive” şi împotriva
„intermediarilor legali autorizaţi să adune mize de la persoane ce nu iau parte la joc”, precum şi în cazul jocurilor şi pariurilor
„permise de autoritatea competentă ”;
b) contractul de întreţinere. Prin derogare de la regula generală stabilită de art. 1552 C.civ. (care reglementează
rezoluţiunea unilaterală ), „atunci câ nd comportamentul celeilalte pă rţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme
bunelor moravuri” [alin. (2) al art. 2263 C.civ.], „precum şi atunci câ nd se întemeiază pe neexecutarea fă ră justificare a obligaţiei de
întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decâ t de că tre instanţă ” [alin. (3) al art. 2263 C.civ.]. Tot prin excepţie de la regulile
generale, „oferta de întreţinere fă cută de debitorul pâ râ t după introducerea acţiunii”, în cazurile prezentate mai sus, „nu poate
împiedica rezoluţiunea contractului” [art. 2263 alin. (4) din C.civ.].

7.4.8. Reducerea prestaţiilor


Codul civil, în art. 1551, reglementează distinct reducerea prestaţiilor contractuale în cazul rezoluţiunii parţiale: „(1) Creditorul nu are
dreptul la rezoluţiune atunci câ nd neexecutarea este de mică însemnă tate. În cazul contractelor cu executare succesivă , creditorul are
dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnă tate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este
considerată nescrisă . (2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă , după împrejură ri, aceasta este posibilă .
(3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decâ t la daune-interese”.
Într-o opinie „reducerea prestaţiilor proprii … este, de fapt, o rezoluţiune parţială ”. Într-o altă opinie se afirmă că reducerea
prestaţiilor trebuie distinsă de rezoluţiunea parţială .
Consideră m că reducerea prestaţiilor reprezintă o modalitate specifică a contractului. Într-adevă r ea se situează la limita rezoluţiunii,
numai că în cazul acesteia nu apare repunerea pă rţilor în situaţia anterioară , efect specific prevă zut expres. În plus, chiar din
formularea art. 1551 alin. (1) şi (2) C.civ. se desprinde ideea că nu este vorba de rezoluţiune „creditorul nu are dreptul la rezoluţiune
…” ci „are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale”.
Reducerea prestaţiilor presupune îndeplinirea urmă toarelor condiţii: existenţa unei neexecută ri neînsemnate sau însemnate, dar
apreciată de creditor ca neesenţială ; existenţa posibilită ţii obiective a reducerii prestaţiilor, lucru imposibil în ipoteza obligaţiilor
indivizibile; punerea în întâ rziere a debitorului, cu excepţia situaţiilor câ nd aceasta operează de drept.
TEMA 8
1. ACTUL JURIDIC UNILATERAL
După numă rul pă rţilor, actele juridice sunt clasificate în acte unilaterale, câ nd actul constă într-o manifestare unică de voinţă , acte
bilaterale, câ nd necesită acordul de voinţă a două pă rţi, şi acte multilaterale, câ nd implică acordul de voinţă ce provine de la trei sau
mai multe pă rţi.
Deşi în alte ramuri de drept, cum sunt, de exemplu, dreptul administrativ şi dreptul financiar, actul juridic unilateral are o largă
aplicaţiei, şi în dreptul civil acesta este admis ca izvor de obligaţii numai că aplicaţiile sale sunt mai restrâ nse din punct de vedere
numeric. Art. 1165 C.civ., spre deosebire de Codul civil anterior, enumeră actul unilateral printre izvoarele obligaţiilor şi, în art. 1324-
1329, reglementează dispoziţiile generale în materie, dar şi aplicaţii ale acestuia.
Potrivit art. 1324 C.civ. este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului să u, definiţie pe care o
consideră m ca fiind deficitară . În primul râ nd, actul juridic unilateral reprezintă chiar o manifestarea de voinţă , nu doar o presupune.
În al doilea râ nd, din formulare s-ar putea desprinde ideea că nu trebuie îndeplinită condiţia intenţie ca actul să producă efecte
juridice. În al treilea râ nd, este vorba de manifestarea de voinţă a unei pă rţi, nu a unui autor, iar această exprimare poate induce ideea
de unică persoană a că rei voinţă este manifestată , ceea ce este fals, şi, în plus, ar trebui folosiţi aceeaşi termeni care au fost utilizaţi la
definirea contractului în art. 1166 C.civ.
Prin parte unică trebuie să înţelegem partea ca purtă toare a unui interes juridic propriu şi direct. Astfel, spre deosebire de contract,
actul juridic unilateral nu exprimă o conciliere între interese contradictorii ale mai multor persoane, ci exprimă totdeauna interesul
unei pă rţi unice.
Pentru a fi valabilă , manifestarea de voinţă a pă rţii unice trebuie să provină de la persoane care dispun de capacitate, să fie
exteriorizată şi să fie liberă şi neviciată .
În literatura juridică s-au formulat mai multe definiţii:
- actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure pă rţi;
- actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei singure pă rţi;
- actul unilateral reprezintă simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic manifestată de o persoană
suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a acesteia, fă ră a fi necesară o acceptare din partea creditorului;
- actul unilateral de drept civil este manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau juridice cu intenţia de a
produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice civile;
- actul juridic unilateral constituie o manifestare de voinţă a unei singure pă rţi, suficientă şi necesară pentru a da naştere
unui raport juridic avâ nd ca obiect asumarea unei obligaţii determinate faţă de persoana dispusă să satisfacă autorului un interes
propriu şi direct.
Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure pă rţi cu intenţia de a produce efecte juridice.
În principiu, actul unilateral este irevocabil. Ca excepţie, legea admite posibilitatea revocă rii unor acte unilaterale, precum
testamentul (art. 1034, 1051-1052 C.civ.) ori renunţarea la o succesiune neacceptată încă de alţi succesori [art. 1123 alin. (1) C.civ.].
Regimul juridic general aplicabil este cel din materia contractelor, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1325 C.civ.). Astfel, de
exemplu, nulitatea şi interpretarea actelor juridice unilaterale sunt supuse regulilor aplicabile contractelor.
După criteriul condiţiilor de formă la care sunt supuse actele unilaterale distingem între:
a) acte unilaterale supuse comunică rii sunt acelea pentru formarea că rora legea cere îndeplinirea formalită ţii comunică rii
actului, direct destinatarului producâ ndu-şi efectele. Art.1326 C.civ. stabileşte că actele prin care se constituie (de exemplu,
promisiunea publică de recompensă ), modifică (de exemplu, modificarea unilaterală a preţului vâ nză rii în cadrul contractului de
consignaţie) sau stinge [cum ar fi renunţarea mandatarului la mandat prevă zută de art. 2030 lit. c) C.civ.] un drept al destinatarului şi
atunci câ nd ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului sunt supuse comunică rii (alin.1). Lipsa comunică rii în
cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa unui element constitutiv.
Un astfel de act este menit să producă efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o

1
operaţiune socială , fiind vorba, aşadar, de un act care prin chiar natura lui este orientat că tre destinatar (beneficiar). În cazul
anumitor acte unilaterale, această orientare nu este doar abstractă , ci ea dobâ ndeşte un caracter concret, material, prin aceea că actul
nu devine perfect decâ t prin comunicarea lui destinatarului. Pentru acest motiv, actul unilateral va produce efecte din momentul
recepţiei comunică rii de ctre destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile [alin.
(3)].
Spre exemplu, revocarea mandatului produce efecte faţă de mandatar numai de la data câ nd mandantul i-a fă cut cunoscută retragerea
mandatului prin notificare şi nu de la data câ nd această hotă râ re unilaterală a fost luată de mandant [art. 2034 alin. (1) coroborat cu
art. 2036 C.civ.];
Modalitatea în care se realizează comunicarea, ca regulă , poate fi una „adecvată ”, caracter care se apreciază în funcţie de împrejură rile
concrete ale cauzei [alin. (2) al art.1326 C.civ.], ră mâ nâ nd ca, în caz de neînţelegere între autorul actului şi destinatarul său, instanţa
să stabilească dacă această comunicare este conformă . Prin excepţie, legea poată să prevadă că , pentru anumite acte unilaterale
supuse comunică rii, aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă ;
b) acte unilaterale nesupuse comunică rii. Aceste acte se formează prin simpla exteriorizare a voinţei autorului într-un
mod susceptibil a face cunoscută terţilor această voinţă , fă ră a fi necesară aducerea ei la cunoştinţa unei persoane determinate,
deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile sale de existenţă valabilă şi poate produce efecte, în funcţie de natura
sa. Din interpretarea per a contrario a alin. (1) al art. 1326 C.civ., rezultă că toate actele juridice unilaterale prin care nu se constituie,
modifică sau stinge un drept al destinatarului şi pentru care informarea destinatarului nu este necesară potrivit naturii actului, nu
sunt supuse condiţiei comunică rii.
După criteriul interesului urmă rit de autor, actele unilaterale pot fi clasificate în:
a) acte de recunoaştere, cum sunt: recunoaşterea filiaţiei (art. 416 C.civ.) şi confirmarea actului juridic anulabil fă cut în
timpul minorită ţii (art. 48 teza I-a C.civ.) etc.;
b) acte de renunţare la anumite drepturi, cum ar fi: renunţarea la un privilegiu sau la ipotecă (art. 1800 pct.2 C.civ.) şi
renunţarea la prescripţie (art. 2507 C.civ.) etc.;
c) acte de întrerupere a unor legă turi juridice ca: revocarea mandatului de că tre mandant (art. 2034 C.civ.) ori denunţarea
unilaterală a contractelor cu durată nedeterminată (art. 1277 teza I-a C.civ.) etc.;
d) acte unilaterale izvor de obligaţii, prin care autorul lor îşi asumă o obligaţie determinată . Actul juridic unilateral ca izvor
de obligaţii nu are ca efect modificarea sau stingerea unui raport juridic preexistent, ci naşterea unui raport juridic nou în cadrul
că ruia obligaţia incumbă numai autorului.
Codul civil reglementează în secţiunea intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii” doar două acte juridice unilaterale din această
categorie, promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă .
Art.1327 alin.(1) C.civ. prevede că promisiunea unilaterală fă cută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe
autor. Astfel, promisiunea unilaterală nu trebuie confundată cu oferta de a contracta deoarece intenţia autorului ei nu este aceea de a
încheia un anumit contract. De asemenea, aceasta se deosebeşte de promisiunea de a contracta (unilaterală sau bilaterală ) deoarece
aceasta din urmă reprezintă un contract.
Alin.2 al aceluiaşi articol permite destinatarului promisiunii unilaterale „să refuze dreptul astfel nă scut”. Din această formulare rezultă
că dreptul destinatarului se naşte direct în patrimoniul acestuia independent de vreo acceptare din partea sa. Cum autorul actului
poate stipula un termen sau, în lipsă , promisiunea se consideră fă cută pentru o anumită durată , potrivit cu natura obligaţiei şi cu
împrejură rile în care a fost asumată rezultă că acest termenul priveşte executarea obligaţiei şi deci şi posibilitatea destinatarului de a
pretinde debitorului satisfacerea dreptului să u.
O astfel de promisiune unilaterală este cea prin care autorul constituie un drept de preferinţă la dobâ ndirea unui drept real pentru
destinatarul promisiunii.
Promisiunea publică de recompensă este „un act unilateral supus comunică rii, ce se adresează publicului, deci unei persoane
nedeterminate, cu titlu oneros şi comutativ”. Promitentul nu are intenţia de a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să
îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un rezultat concret, în schimbul recompensei stabilite de promitent pentru această
activitate.
Executarea prestaţiei nu are valoarea acceptă rii unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare cu
valoare juridică doar în temeiul promisiunii publice şi numai în mă sura în care condiţiile stipulate în aceasta sunt îndeplinite.
Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul în care terţul a acţionat fă ră a cunoaşte promisiunea făcută , deoarece
promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câ te ori o altă persoană a îndeplinit prestaţia cerută [art.1328 alin. (1)
C.civ.].
Dacă executarea prestaţiei se face de mai multe persoane împreună , acestea au dreptul la recompensă proporţional contribuţiei
fiecă reia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal [art.1328 alin. (2) C.civ.].
Dacă prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâ i rezultatul
[art.1328 alin. (3) C.civ.].
Potrivit art. 1329 C.civ., promisiunea publică de recompensă poate fi revocată dar numai dacă a fost fă cută publică şi numai faţă de cei
care nu au executat prestaţia înainte de publicarea ei. Revocarea intempestivă dă naştere unei obligaţii de a-i despă gubi, în limita
recompensei promise, pe cei care înainte de publicarea revocă rii au făcut cheltuieli în vederea execută rii prestaţiei, cu excepţia
situaţiei în care promitentul dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut, dreptul la acţiunea în despă gubiri fiind prescrptibil în
termen de un an care curge de la data publică rii revocă rii.

2. FAPTUL JURIDIC LICIT, IZVOR DE OBLIGAŢII

Faptul juridic licit constă în acţiunea omenească admisă de norma juridică , să vâ rşită fă ră intenţia de a produce efecte juridice, efecte
care însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa autorului acţiunii şi uneori chiar împotriva acestei voinţe.
Faptul juridic licit este privit ca un fapt juridic în sens restrâ ns care, în virtutea legii, produce anumite efecte juridice, dâ nd naştere la
raporturi obligaţionale, independent de faptul dacă pă rţile au dorit sau nu acest lucru. Astfel, faptul juridic licit este o acţiune umană ,
admisă de lege, a că rei motivaţie nu este producerea de efecte juridice, dar care se produc şi constau în naşterea de raporturi
obligaţionale, iar dacă din să vâ rşirea faptului juridic licit rezultă modifică ri în patrimoniul unei persoane este admisă reparaţia
acestora pentru restabilirea unui echilibru de interese a pă rţilor ce riscă să devină injust datorită efectelor faptului licit. Faptul juridic
licit poate fi probat, în principiu, prin orice mijloc de probă admis de lege, atâ t între pă rţi câ t şi faţă de terţi.
Sunt fapte juridice licite, izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C.civ.), plata nedatorată (art. 1341-1344 C.civ.) şi
îmbogă ţirea fă ră justă cauză în (art. 1345-1348 C.civ.).

Secţiunea 1. Gestiunea de afaceri


Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană numită gerant, intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi să vâ rşeşte
acte materiale sau juridice, în folosul altei persoane numită gerat, fă ră să fi primit mandat din partea acestuia din urmă , fie pentru că
geratul nu cunoştea existenţa gestiunii, fie că o cunoştea dar „nu este în mă sură ” să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt
fel de afacerile sale [art. 1330 alin. (1) C.civ.]. Fapta unilaterală şi voluntară a gerantului, prin efectul legii, dă naştere unui raport
juridic între gerant şi gerat. Deoarece art. 1332 şi 1333 C.civ. fac referire la moştenitorii geratului şi ai gerantului rezultă că geratul şi
gerantul pot fi doar persoane fizice.
Obiectul gestiunii poate consta atâ t în acte materiale (de exemplu, repararea unui bun al gerantului), câ t şi în acte juridice (de
exemplu, plata unor taxe sau impozite, angajarea unei persoane care să execute reparaţii etc.). Actele juridice pot fi încheiate de
gerant şi în nume propriu dar cu intenţia ca ele să profite geratul.
Actele de gestiune efectuate de gerant, în principiu, nu trebuie să depă şească limitele unui act de conservare sau de
administrare, prin raportare la întreg sau la o fracţiune din patrimoniul geratului. Astfel, vâ nzarea de că tre gerant a unor bunuri ale
geratului supuse pierii sau strică ciunii (de exemplu, bunuri perisabile), deşi sunt acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului
au numai semnificaţia de act de administrare. Gerantul poate încheia acte de dispoziţie şi atunci câ nd interesele gerantului sau
obligaţiile sale impun să vâ rşirea unor asemenea acte şi poate chiar „executa obligaţii personale cu caracter patrimonial al celui
gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii
legale”. Astfel, noţiunea de gerare trebuie înţeleasă în sens larg, mergâ nd chiar pâ nă la executarea unei obligaţii cu caracter personal
cum ar fi asigurarea intereselor altor persoane îndreptă ţite a primi întreţinere de la gerat, cu excepţia actelor juridice strict
personale, care pot fi încheiate numai personal, nu şi prin reprezentare.
Gestiunea efectuată de gerant trebuie să ră spundă condiţiei de a fi oportună geratului, de a avea drept scop evitarea sau limitarea unei
pierderi patrimoniale, dar se admite că există situaţii în care conţinutul gestiunii este unul nepatrimonial.
În ce priveşte pă rţile, trebuie îndeplinite urmă toarele condiţii:
a) geratul trebuie fie să fie stră in de operaţia pe care gerantul o să vâ rşeşte în interesul său, să nu aibă cunoştinţă de ea, ori
să cunoască existenţa gestiunii dar să nu fie în mă sură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. În caz
contrar gestiunea ar fi un mandat tacit, cum este situaţia în acre geratul cunoştea existenţa gestiunii şi se putea ocupa de afacerile
sale. În orice caz, gestiunea nu se poate realiza împotriva voinţei geratului, gerantul avâ nd, într-o asemenea ipoteză , obligaţia de a se
abţine, în caz contrar fiind antrenată ră spunderea sa delictuală ;
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia. Dar este posibil ca gerantul să acţioneze
concomitent, atâ t în interes propriu câ t şi în interesul altei persoane. Dacă acţiunea sa este întemeiată pe convingerea că să vâ rşeşte
acte pentru sine nu ne află m în prezenţa gestiunii de afaceri, restituirea cheltuielilor întemeindu-se pe îmbogă ţirea fă ră justă cauză
[art. 1330 alin. (2) C.civ.].
c) actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea
lor. Dacă intenţia actelor să vâ rşite ar avea în vedere un alt scop am fi în prezenţa unei liberalită ţi ori a unui act dezinteresat [alin. (2)
şi (3) ale art. 1330 C.civ.].
Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate specială , el putâ nd fi atâ t o persoană capabilă deplin dar şi o persoană
lipsită de capacitate ori cu capacitate de exerciţiu restrâ nsă . Gerantul, în principiu, trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.
Dacă gerarea constă în fapte materiale sau acte juridice de conservare sau de mică importanţă , ea poate fi realizată şi de persoane cu
capacitate de exerciţiu restrâ nsă ori lipsite de această capacitate.
Să vâ rşirea de acte de gestiune de afaceri în condiţiile analizate dă naştere prin voinţa legii unui raport juridic obligaţional. Acesta va
avea în conţinutul să u drepturi şi obligaţii reciproce pentru gerant şi gerat.
Gerantul are urmă toarele obligaţii:
a) să îl înştiinţeze pe gerant despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil (art. 1331 C.civ.), cum ar fi în
momentul în care cunoaşte, ulterior începerii gestiunii, persoana geratului;
b) să continue, el sau moştenitorii să i, gestiunea începută pâ nă câ nd geratul sau moştenitorii să i vor fi în măsură să o preia
(art. 1332 şi 1333 C.civ.). Gerantul nu poate abandona efectuarea gestiunii decâ t dacă aceasta nu prezintă riscul producerii vreunui
prejudiciu pentru gerat şi chiar dacă aceasta ar deveni prejudiciabilă pentru el, în timp ce moştenitorii acestuia nu vor fi ţinutţi de
obligaţia de a o continua dacă nu cunoşteau existenţa acesteia sau fac dovada că autorul lor a avut intenţia de a-l gratifica pe gerat;
c) gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar în efectuarea actelor de gestiune [art. 1334 alin. (1) C.civ.],
astfel că obligaţia gerantului de a arealiza gestiunea este una de diligenţă . În mă sura în care intervenţia sa a fost necesară pentru
evitarea unei pagube iminente, răspunderea gerantului va fi angajată numai pentru un eventual prejudiciu cauzat de că tre el cu
intenţie sau culpă gravă [alin. (2) al art. 1334 C.civ.]. Dacă intervenţia gerantului nu a avut acest scop, acesta va fi ţinut să ră spundă
indiferent de gradul vinovă ţiei sale, iar dacă beneficiarul gestiunii s-a împotrivit, va ră spunde şi pentru prejudiciul cauzat şi din cea
mai uşoară culpă [art. 1338 alin. (2) C.civ.].
d) gerantul este obligat să dea socoteală geratului cu privire la operaţiile şi să remită toate bunurile obţinute cu ocazia
gestiunii (art. 1335 C.civ.), inclusiv cele primite în legă tură cu gestiunea, dar fă ră a se cuveni geratului;
e) dacă gerantul încheie acte juridice cu terţii, în nume propriu dar în beneficiul geratului (un contract pentru efectuarea
unor reparaţii, de exemplu) el va fi ţinut ră spunză tor faţă de terţi pentru obligaţiile asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu
utilă pentru gerat. Terţii se vor putea întoarce şi împotriva geratului dacă actele încheiate cu ei sunt în numele geratului, iar
gerantul nu va ră spunde
decâ t dacă geratul nu este obligat (art. 1336 C.civ.).
Geratul are urmă toarele obligaţii:
a) să îl despă gubească pe gerant pentru toate cheltuielile necesare, integral, precum şi pentru cele utile, în limita sporului
de valoare. Caracterul acestor cheltuieli de a fi necesare sau utile trebuie să existe la momentul efectuă rii gestiunii [art. 1337 alin. (3)
C.civ.]. Acestora li se vor adăuga şi dobâ nzi din ziua în care aceste cheltuieli au fost efectuate, precum şi despă gubiri pentru prejudiciul
suferit din cauza gestiunii, dacă acesta s-a produs fă ră culpa gerantului. Aceaste despă gubiri sunt datorate chiar dacă rezultatul
urmă rit prin gestiune nu a fost atins [art. 1337 alin. (1) C.civ.].
În cazul în care geratul se opune începerii sau continuă rii gestiunii, gerantul, care cunoştea sau trebuia să cunoască împotrivirea, are
dreptul numai la restituirea cheltuielilor necesare, instanţa, la cererea titularului afacerii, putâ nd acorda un termen pentru executarea
obligaţiei de restituire [art. 1338 alin. (1) C.civ.].
Cheltuielile voluptuarii (acte şi cheltuieli care nu au fost necesare sau utile), efectuate pe perioada gestiunii se vor restitui numai în
mă sura în care i-au procurat geratului vreun avantaj (art. 1339 C.civ.).
b) să execute toate obligaţiile ce decurg din actele necesare şi utile încheiate în numele sau în beneficiul său de că tre
gerant, deoarece prin ratificarea gestiunii, aceasta se converteşte retroactiv într-un contract de mandat (art.1340 C.civ.), cu excepţia
situaţiei în care geratul s-a opus efectuă rii gestiunii (art. 1338 C.civ.). În schimb, serviciile să vâ rşite de gerant nu vor fi remunerate
decâ t în ipoteza în care au fost fă cute de că tre acesta în virtutea profesiei sale.
Proba gestiunii de afaceri se va efectua ţinâ nd seama după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte juridice. Câ nd operaţiile
pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale, ele vor putea fi probate prin orice mijloc de probă . Dacă gerarea s-a realizat prin
acte juridice, atunci pentru proba lor se vor aplica regulile specifice.

Secţiunea 2. Plata nedatorată


Plata desemnează executarea de bună voie a unei obligaţii, indiferent de obiectul ei. Cu privire la aceasta, art. 1470 C.civ. instituie
principiul potrivit că ruia „orice plată presupune o datorie”. Dacă o asemenea datorie nu există , în tot sau în parte, dar s-a fă cut o plată ,
ea nu este valabil să vâ rşită , fiind lipsită de cauză .
Plata nedatorată este acel fapt licit care constă în executarea de că tre o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi care a fost
fă cută fă ră intenţia de a plă ti datoria altuia.
Efectuarea unei plă ţi nedatorate dă naştere, în virtutea legii, unui raport juridic în temeiul că ruia cel care a făcut plata devine
creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plă tit, iar cel care a primit plata este debitorul acelei obligaţii [art. 1341 alin. (1)
C.civ.]. Acest raportul juridic se naşte numai în mă sura în care sunt întrunite urmă toarele condiţii:
a) prestaţia executată (de a da sau de a face) să se fi făcut cu titlu de plată , indiferent de obiectul ei. Dacă prestaţia nu s-a
fă cut cu titlu de plată ci cu titlu gratuit sau ca gestiune de afaceri [art. 1341 alin.
(2) C.civ.], obligaţia de restituire se va naşte pe un alt temei juridic. În orice caz, se prezumă relativ că plata s-a fă cut cu intenţia de a
stinge o datorie proprie [art. 1341 alin. (3) C.civ.];
b) datoria în vederea stingerii că reia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre cel care a
fă cut plata şi cel care a primit plata în momentul plă ţii. Inexistenţa datoriei poate fi totală sau parţială , absolută – atunci câ nd între
pă rţi nu există nicio obligaţie – sau relativă – dacă obiectul obligaţiei dintre pă rţi era altul sau obligaţia respectivă nu exista, ci o alta.
Datoria este socotită inexistentă şi câ nd plata s-a fă cut altei persoane decâ t creditorului, reprezentantului său, persoanei indicate de
acesta ori autorizate de justiţie să o primească ori câ nd raportul juridic obligaţional care a dat naştere plă ţii a fost desfiinţat
retroactiv;
c) plata să fi fost fă cută din eroare, cel care a fă cut plata avâ nd credinţa că este debitor al celui care a primit plata, neavâ nd
relevanţă , în ceea ce priveşte naşterea raportului obligaţional, dacă cel care a primit plata era sau nu în eroare. Acestă falsă credinţă
este urmare a erorii sau a dolului şi trebuie să fie determinantă pentru executarea prestaţiei. Dacă cel care a executat prestaţia a fă cut-
o ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată fie ca o liberalitate, fie ca o gestiune a de afaceri.
În unele situaţii, prin excepţie de la regulă , pentru a se naşte obligaţia de restituire nu se cere
condiţia erorii celui care a fă cut plata. De exemplu, plata efectuată de debitorul care execută a doua oară prestaţia pentru că a pierdut
chitanţa liberatorie şi doreşte să evite eventuala urmă rire silită . Dacă va gă si chitanţa, a doua plată este supusă restituirii, deşi nu a
fost fă cută din eroare.
Plata nedatorată naşte, potrivit legii, obligaţia pentru cel care a primit plata de a restitui celui care a fă cut-o. Acesta din urmă , la râ ndul
să u, poate avea anumite obligaţii faţă de cel care a primit plata, cum ar fi restituirea cheltuielilor necesare sau utile privitoare la bun.
Acţiunea în restituire este fie pesonală , fie are caracterul unei acţiuni în revendicare, în funcţie de obiectul plă ţii nedatorate, şi, pe cale
de consecinţă , este prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, fie imprescriptibilă , după caz.
Prin excepţie de la obligaţia legală de restituire a plă ţii nedatorate, ceea ce s-a prestat nu este supus restituirii în urmă toarele cazuri:
a) executarea de bună -voie de că tre debitor a unei obligaţii naturale (art. 1471 C.civ.);
b) plata datorată care a fost fă cută creditorului de bună -credinţă de că tre o altă persoană decâ t debitorul, sub condiţia ca
acela „care a primit-o cu bună -credinţă a lă sat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de
creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”, cel care a plă tit avâ nd posibilitatea de a se întoarce „împotriva adevă ratului debitor în
temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plă tit” (art. 1342 C.civ.);
c) plata anticipată ;
Ceea ce debitorul a plă tit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decâ t atunci câ nd plata s-a fă cut prin dol sau
violenţă (art. 1343 teza I-a C.civ.). În celelalte situaţii, renunţarea de că tre debitor la beneficiul termenului şi, pe cale de consecinţă , şi
plata sunt valabile. De asemenea, este supusă restituirii şi plata fă cută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (art. 1343 teza a II-
a C.civ.), restituirea fiind posibilă numai dacă această condiţie nu s-a îndeplinit la data restituirii.
d) plata fă cută unui terţ în alte condiţii decâ t cele menţionate de art. 1477 alin. (1) C.civ. şi care nu a profitat creditorului
[din interpretarea per a contrario a alin. (2) al art. 1477 C.civ.];
e) plata fă cută făcută cu bună -credinţă unui creditor aparent, acesta din urmă fiind ţinut să restituie adevă ratului creditor
plata primită , potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor (art. 1478 C.civ.).

Secţiunea 3. Îmbogăţirea fără justă cauză

Pentru prima oară reglementată în legislaţia româ nească (art. 1345-1348 C.civ.), îmbogă ţirea fă ră justă cauză reprezintă faptul juridic
licit prin care patrimoniul unei persoane este mă rit pe seama patrimoniului altei persoane fă ră ca pentru aceasta să existe un temei
juridic. În acest sens, art. 1345 C.civ. dispune: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogă ţit fă ră justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în mă sura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană , dar fă ră a fi ţinut dincolo de limita propriei sale
îmbogă ţiri”. Îmbogă ţirea, potrivit art. 1346 C.civ., este justificată (are o justă cauză sau un just temei) atunci câ nd rezultă :
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de că tre cel pă gubit a unui drept contra celui îmbogă ţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel pă gubit în interesul să u personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a
gratifica.
Cum art. 1345 C.civ. precizează că este necesar ca îmbogă ţirea să fie neimputabilă celui care a beneficiat de ea, în caz contrar ne
situam în sfera ilicitului, care este caracterizat de repararea integrală a prejudiciului produs.
Faptul juridic al îmbogă ţirii fă ră justă cauză dă naştere, prin voinţa legii, unei obligaţii a celui care îşi vede mă rit patrimoniul, de a
restitui, în limitele acestei mă riri, că tre cel al că rui patrimoniu s-a diminuat (art. 1345 C.civ.). Acestuia din urmă i se recunoaşte
posibilitatea exercită rii unei acţiuni în justiţie (actio de in rem verso) prin care pretinde restituirea, acesta fiind dublu condiţionată : de
valoarea îmbogă ţirii unei dintre pă rţi şi de valoarea însă ră cirii ceilalte. Întinderea obligaţiei de restituire este apreciată la momentul
introducerii acţiunii, deoarece legea cere ca mă rirea să subziste şi la data sesiză rii
instanţei.
Actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, care curge de la data la care însă ră citul a
cunoscut sau trebuia să cunoască faptul însă ră cirii sale fă ră justă cauză , precum şi persoana îmbogă ţitului.
Pentru admiterea acţiunii în restituire trebuie îndeplinite urmă toarele condiţii
A. materiale:
a) să existe o mă rire a patrimoniului unei persoane, fie prin mă rirea activului patrimonial, fie prin diminuarea pasivului;
b) mă rirea să subziste şi la data sesiză rii instanţei [art. 1347 alin.(1) C.civ.];
c) să existe o diminuare a patrimoniului titularului dreptului la acţiune în restituire, care s-a produs fie prin diminuarea
elementelor activului patrimonial, fie prin creşterea elementelor pasivului ale acestuia;
d) mă rirea şi diminuarea patrimoniului să fie corelative, să fie consecinţa unei cauze unice - fapt juridic sau un eveniment.
B. juridice:
a) absenţa unei juste cauze a mă ririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului alteia. Mă rirea unui
patrimoniu şi diminuarea celuilalt poate avea ca temei un contract, o dispoziţie legală (dobâ ndirea unui bun prin uzucapiune sau
posesia de bună credinţă ), împlinirea unui termen de prescripţie extinctivă sau o hotă râ re judecă torească . Lipsa unui temei pentru
îmbogă ţire dă dreptul celui al că rui patrimoniu s-a micşorat împotriva celui al că rui patrimoniu s-a mă rit. Asemenea situaţie este cea
reglementată de art. 1330 alin.(2) C.civ., potrivit că ruia cel care, fă ră să ştie, lucrează în interesul altuia este îndreptă ţit la restituire
potrivit regulilor aplicabile îmbogă ţirii fă ră justă cauză ;
b) absenţa orică rui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderilor suferite. Această acţiune are caracter subsidiar. Ea
poate fi exercitată numai câ nd nu există şi nu a existat o altă acţiune (de exemplu, acţiunea în revendicare sau o acţiune derivată din
contract) pentru a obţine ceea ce îi este datorat (art.1348 C.civ.);
c) titularul dreptului la acţiune în restituire nu trebuie să dispună de capacitate deplină de exerciţiu întrucâ t obligaţia se
naşte independent de vreo manifestare de voinţă ;
d) fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se va face prin orice mijloc de probă .
TEMA 9

FAPTUL JURIDIC ILICIT (I)

1. FAPTUL JURIDIC ILICIT – IZVOR DE OBLIGAŢII


Faptul juridic ilicit constă în acţiunea omenească cauzatoare de prejudicii, să vâ rşită fă ră intenţia de a produce efecte juridice, efecte
care se produc în temeiul legii şi se concretizează în naşterea unui raport juridic obligaţional ce are în conţinutul său obligaţia civilă a
fă ptuitorului de reparaţie a prejudiciului cauzat şi dreptul corelativ al victimei de a pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

2. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ


Ră spunderea juridică civilă reprezintă o categorie fundamentală , o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic
obligaţional, conform că ruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa sau de care este ţinut ră spunză tor prin
dispoziţiile legale.
Dreptul civil distinge două forme de ră spundere civilă : delictuală şi contractuală , aceste forme fiind consacrate expres de art. 1349 şi
1350 C.civ.
Ră spunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al ră spunderii civile şi constă în obligaţia unei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extra-contractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să
ră spundă . Aceasta se aplică nu numai în considerarea persoanei care a să vâ rşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, dar şi în
considerarea patrimoniului să u.
Ră spunderea civilă contractuală constă în îndatorirea debitorului unei obligaţii nă scută dintr-un contract de a repara prejudiciul
cauzat creditorului să u prin faptul neexecută rii lato sensu a prestaţiei datorate, adică a execută rii ei cu întâ rziere sau
necorespunză toare ori a neexecută rii stricto sensu totală sau parţială .
Astfel, ori de câ te ori nu suntem în prezenţa unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită contractuală , creditorul va putea cere repararea
acestuia bazâ ndu-şi acţiunea pe ră spunderea civila delictuală .
Potrivit art.1350 C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre pă rţi nu poate înlă tura aplicarea regulilor ră spunderii
contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.

3. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ. FELURI. FUNCȚII. PRINCIPII


Instituţia ră spunderii civile delictuale are rolul de a asigura conservarea, apă rarea şi garantarea valorilor fundamentale ale societă ţii,
este o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru să vâ rşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Ră spunderea civilă delictuală este reglementată în principal de Codul civil, fiind prevă zute trei ipoteze: ră spunderea pentru
prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a altei persoane și ră spunderea
pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale și de ruina edificiului. La acestea se adaugă situațiile prevă zute în legislația specială :
ră spunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele ilicite ale autorită ților publice, ră spunderea pentru prejudiciile cauzate de
defectele produselor, ră spunderea pentru prejudiciile ecologice, ră spunderea civilă medicală și ră spunderea statului pentru prejudicii
le cauzate prin erori judiciare.
Ră spunderea civilă delictuală se împarte în ră spundere subiectivă și ră spundere obiectivă . Potrivit normelor din Codul civil,
ră spunderea are ca fundament vinovă ția autorului faptei prejudiciabilă , sens în care art. 1357 alin. (1) C. civ. prevede:. „Cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Ră spunderea delictuală obiectivă este acea formă de ră spundere civilă delictuală care are ca fundament ideea de garanție, risc de
activitate sau risc de autoritate, nemaifiind necesară condiția vinovă ției persoanei ră spunză toare. Se încadrează în această categorie
toate celelalte feluri, cu excepția ră spunderii pentru ca prejudiciul cauzat prin fapta proprie.
Astfel, art. 1.349 C.civ. prevede: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului
le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile

1
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, avâ nd discernă mâ nt, încalcă această îndatorire răspunde de
toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevă zute de lege, o persoană este obligată să
repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială .”
Funcţiile ră spunderii civile delictuale, identificate de doctrină sunt: funcţia social-preventivă şi funcţia reparatorie. Astfel, conştiinţa
că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu ră mâ ne nesancţionată , ci atrage după sine obligaţia de dezdă unare, este de natură a
îndeplini o funcţie educativă şi deci o funcţie de prevenire a producerii unor asemenea fapte. Funcţia reparatorie este materializată
prin aceea că , repararea prejudiciului reprezintă principalul scop al angajă rii acestei forme de ră spundere.
În ceea ce principiile ră spunderii civile delictuale, opiniile doctrinei sunt neunitare, reținâ nd-o pe aceea potrivit că reia aceste principii
sunt: principiul repară rii integrale a prejudiciului, principiul repară rii în natură a prejudiciului şi principiul repară rii prompte a
prejudiciului.
Principiul repară rii prompte a prejudiciului se subsumează principiului repară rii integrale, ca o condiţie şi un mijloc eficace de
realizare a repară rii integrale.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlă turarea tuturor consecinţelor dă ună toare ale unui fapt ilicit, în scopul
repunerii victimei în situaţia anterioară . Art. 1385 C.civ. prevede: „(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să
cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit,
precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.”
Astfel, anterior, instanţa supremă a reţinut că „despă gubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a
pagubei”, întinderea despă gubirilor fiind determinată de
„principiul reparaţiei integrale a prejudiciului”.
Prin reparare integrală , se înţelege atâ t repararea prejudiciului efectiv produs (damnum emergens), câ t şi beneficiul nerealizat de
victimă (lucrum cessans).
Principiul repară rii în natură exprimă activitatea sau operaţia materială , concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe
nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea strică ciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea
sau ridicarea lucră rilor fă cute cu încă lcarea unui drept etc. în acest sens, art. 1386 C.civ. dispune: „(1) Repararea prejudiciului se face
în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în
natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. (2) La stabilirea
despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. (3) Dacă prejudiciul are un caracter
de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice. (4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de
forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a
încetat.”
Scopul repară rii în natură , indiferent de forma sa, este înlă turarea prejudiciului suferit de o persoană şi repunerea acesteia în situaţia
anterioară . Desigur, reparaţia se va face în natură doar în limita posibilită ţilor, urmâ nd ca, în mă sura în care acest lucru nu este cu
putinţă se va recurge la repararea prejudiciului prin echivalent bă nesc, cuantumul despă gubirilor urmâ nd să fie decis de că tre pă rţii,
prin acord, sau în lipsa acordului cocontractanţilor, de că tre instanţa judecă torească , prin raportare la data producerii prejudiciului.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. Condițiile generale ale răspunderii civile delictuale
Ră spunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este angajată dacă sunt îndeplinite cumulativ urmă toarele patru condiții: existența
prejudiciului, existența fapte ilicite, existența raportului de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovă ția fă ptuitorului.
Art. 1357 alin. (1) C.civ. dispune: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este
obligat să îl repare”.

4.4.1. Fapta ilicită


Fapta ilicită reprezintă acea conduită a omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială ,
să vâ rşite fă ră intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuşi se produc în virtutea legii. Fapta ilicită
constă , aşadar, într-o acţiune sau o inacţiune prin care se produce un prejudiciu unei persoane ca rezultat al încă lcă rii drepturilor sale
subiective sau a intereselor sale legitime.
Fapta ilicită prezintă urmă toarele tră să turi:
- caracter obiectiv sau existenţă materială constâ nd într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată ;
- este rezultatul unei atitudini psihice;
- este contrară ordinii sociale şi este reprobată de societate. Reprobarea socială , din punct de vedere subiectiv, este legată
de greşeală , iar din punct de vedere obiectiv, îşi gă seşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Uneori, fapta omului, deşi producă toare de prejudicii, nu este considerată de legiuitor ca fiind ilicită , fiind în prezența unor cauze care
înlă tură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii.
a. Legitima apă rare. Art. 1360 C.civ. prevede: „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat
agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o
infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări”. Avâ nd în vedere faptul că legitima apă rare nu era şi nu este definită în Codul
civil, trebuie să ne raportă m la dispoziţiile Codului Penal pentru fixarea acestui concept.
b. Starea de necesitate. Art. 1361 C.civ. dispune: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile
altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit
regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”. Ș i în acest caz, în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul Codului civil, analiza stă rii
de necesitate se realizează prin raportare la prevederile Codului penal.
Trebuie subliniat că , potrivit art. 1362 C.civ., atunci câ nd fapta pă gubitoare a fost să vâ rşită în interesul unei terţe persoane, cel
prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogă ţirii fă ră justă cauză , pentru ipotezele prevă zute de art. 1360 alin. (2) şi
art. 1361 C.civ. astfel, în care se acţionează cu depă şirea limitelor legitimei apă ră ri sau în stare de necesitate pentru salvarea bunurilor
altei persoane, legea dă , expres, posibilitatea celui pă gubit să se întoarcă împotriva persoanei ale că ror bunuri au fost salvate pentru
repararea prejudiciului, printr-o acţiune fundamentată pe îmbogă ţirea fă ră just temei.
c. Îndeplinirea unei activită ţi impuse ori permise de lege. Potrivit art. 1364 C.civ., „îndeplinirea unei activităţi impuse ori
permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei
sale săvârşite în asemenea împrejurări.” Pentru a fi înlă turat caracterul ilicit al unei fapte să vâ rşite în aducerea la îndeplinire a
ordinului superiorului se cere ca respectivul ordin să fie emis de organul competent, cu respectarea formalită ţilor legale, să nu fie
vă dit ilegal sau abuziv, iar modul de executare să nu fie ilicit.
d. Divulgarea secretului comercial. Conform art. 1363 C.civ., „o persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul
cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau
siguranţa publică”. Nu este specificat ce anume se înţelege prin „împrejură ri grave”, astfel că sarcina stabilirii lor revine instanţei de
judecată cu ocazia soluţionă rii fiecă rei cauze.
e. Exercitarea normală şi legală a unui drept subiectiv. De asemenea, să vâ rşirea faptei prejudiciabile în exercitarea
drepturilor subiective ale autorului să u, cu excepţia abuzului de drept, este o cauză care îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a repara
prejudiciul astfel cauzat. Astfel conform art. 1353 C.civ., „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este
obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.
Pentru a nu constitui o faptă ilicită , exerciţiul dreptului subiectiv trebuie să fie unul normal, cu
respectarea limitelor interne şi externe ale acestuia, sens în care art. 14 alin. (1) C.civ. prevede că : „Orice persoană (...) trebuie să îşi
exercite drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”, iar art. 15 C.civ. dispune: „Niciun drept nu
poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Exercitarea drepturilor subiective cu nerespectarea limitelor lor externe şi interne rezonabile ori exercitarea în scopul de a vă tă ma
sau pă gubi pe altul ori cu rea-credinţă constituie o faptă ilicită , un abuz de drept.

4.4.2. Prejudiciul
Prejudiciul constă în rezultatul negativ suferit de o anumită persoană , ca urmare a faptei ilicite să vâ rşită de o altă persoană ori ca
urmare a „faptei” unui animal sau lucru, sau a ruinei edificiului pentru care este ţinută a ră spunde o anumită persoană .
Ră spunderea delictuală nu poate fi concepută înafara existenței unui prejudiciu, acesta constituind un element esențial pentru
angajarea ră spunderii.
Prejudiciul, potrivit art. 1359 C.civ., ca element fundamental al ră spunderii civile delictuale constituie „urmarea atingerii
aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”.
Existența prejudiciului dă naștere dreptului la reparație, din chiar ziua producerii acsetuia, chiar și atunci câ nd acesta nu poate fi
valorificat imediat [art. 1381 alin. (1) și (2) C.civ.]
Prejudiciul, în literatura de specialitate, a fost clasificat după diverse criterii: după natura intrinsecă (prejudicii patrimoniale şi
prejudicii morale); după criteriul dacă un prejudiciu aduce atingere fiinţei umane însă şi sau dacă fizic, se plasează în afara acesteia
(prejudicii ce pot fi cauzate direct persoanei şi prejudicii cauzate direct bunurilor sale); după criteriul previzibilită ţii (prejudicii
previzibile şi imprevizibile); după modul de producere (prejudicii instantanee şi prejudicii succesive).
Prejudiciul patrimonial constituie rezultatul negativ al încă lcă rii unui drept subiectiv sau, în anumite situaţii, a unor simple
interese, rezultat ce poate fi evaluat în bani. Prejudiciul moral nu poate fi evaluat în bani, fiind vă tă mă rii unor drepturi personal-
nepatrimoniale, fă ră conţinut economic, cum este cel produs prin atingerea adusă onoarei şi demnită ţii unei persoane sau suferința
produsă prin moartea victimei. Astfel, art. 1391 alin. (1) și (2) C.civ. stabilește: „(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. (2) Instanţa judecătorească
va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin
moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.
Repararea prejudiciului presupune îndeplinirea a două condiţii:
- prejudiciul să aibă un caracter cert, atâ t cu privire la existenţa sa, câ t şi cu privire la posibilitatea evaluă rii acestuia;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă , deoarece repararea are scopul de a înlă tura în totalitate efectele faptei ilicite, iar nu
de a aduce câ ştiguri suplimentare victimei acestuia.
Prin prejudiciul cert se înțelege că existenţa prejudiciului trebuie să fie neîndoielnică şi, totodată, să poată fi evaluat în prezent.
Prejudiciul actual este cert, adică s-a produs în totalitate pâ nă la data câ nd se cere repararea lui, dar poate fi cert şi prejudiciul viitor
dacă este sigur că se va produce şi există elementele necesare pentru a le determina întinderea.
Cu privire la prejudiciul viitor, art. 1385 alin. (2) C.civ. arată că : „Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor
dacă producerea lui este neîndoielnică”, în timp ce alin. (4) prevede şi posibilitatea pierderii unei şanse de a obţine un avantaj odată cu
prejudiciul produs. În acest al doilea caz prejudiciul va fi reparat în funcţie de probabilitatea producerii.
Cea de-a doua condiţie, ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă , se justifică prin existenţa principiului repară rii integrale a
prejudiciului, în sensul repunerii victimei (pe câ t posibil) în situaţia anterioara producerii prejudiciului şi nu la o îmbogă ţire fă ră justă
cauză a acesteia.
În practică au fost întâ lnite mai multe situații privitoare la repararea prejudiciului. Astfel, un prim caz în acest sens este acela câ nd
victima beneficiază de o pensie de la Asigură rile sociale de stat. Dacă această pensie nu acoperă în totalitate prejudiciul produs,
diferenţa de prejudiciu va trebui plă tită de
autorul faptei prejudiciabile.
O altă situaţie care se poate ivi este cea în care victima primeşte despă gubiri de la societatea de asigură ri. Dacă victima are o asigurare
de persoane, va primi suma asigurată de la respectiva societate, care se cumulează cu pensia de asigură ri sociale, precum şi cu
despă gubirile datorate pentru repararea pagubei de că tre cei ră spunză tori de producerea ei. În cazul asigură rii de bunuri, victima
asigurată primeşte indemnizaţia de la societatea de asigurare, care însă nu se poate cumula cu despă gubirile datorate de autorul
prejudiciului. De data aceasta, victima poate obţine de la autorul prejudiciului numai diferenţa dintre indemnizaţia primită de la
asigurator şi prejudiciul suferit.
Dacă autorul prejudiciului este asigurat, victima prejudiciului poate primi despă gubirea de la societatea de asigurare. Dacă suma nu
este îndestulă toare, victima are dreptul să obţină despă gubiri de la autorul prejudiciului.
Ultima situaţie posibilă este aceea în care o terţă persoană despă gubeşte victima. În acest caz, trebuie să se stabilească cu ce titlu a fost
fă cută respectiva plată . Dacă terţa persoană doreşte să facă o liberalitate autorului prejudiciului, plă tind victimei despă gubirile în
locul autorului prejudiciului şi acoperind întreaga daună , obligaţia autorului prejudiciului se stinge. Dacă se acoperă doar o parte din
daună , cel prejudiciat poate urmă ri pe autor doar pentru partea din daună ră masă neacoperită .
Situaţia este diametral opusă în cazul în care terţa persoană acordă despă gubiri victimei cu titlul de ajutor, dorind să vină în sprijinul
acesteia. Dreptul la despă gubire al victimei ră mâ ne neatins, putâ nd pretinde autorului prejudiciului repararea integrală .
Stabilirea despă gubirilor trebuie privită în fucție de:
- vă tă marea să nă tă ţii. Aici există două posibilită ţi: vă tă marea să nă tă ţii nu a avut consecinţe de durată sau, din contră ,
vă tă marea este cu consecinţe de durată (intervine infirmitatea).
- dacă prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane.
În cazul unei vă tă mă ri a să nă tă ţii produsă printr-o faptă ilicită care nu are consecinţe pe termen lung, victima are dreptul la
acoperirea cheltuielilor ocazionate de îngrijirile medicale necesare însă nă toşirii, precum şi, eventual diferenţa dintre retribuţie şi
sumele primite pe durata concediului medical pâ nă la însă nă toşire ori retribuţia de care a fost lipsit în această perioadă . De regulă , în
acest caz, despă gubirile se acordă sub forma unei sume globale.
În cazul în care vă tă marea să nă tă ţii are consecinţe pe termen lung, prin intervenirea infirmită ţii, în mod evident capacitatea de muncă
şi efort a persoanei se diminuează . Dacă persoana este încadrată în muncă , o primă situaţie este aceea în care, în urma infirmită ţii
survenite, veniturile dobâ ndite anterior scad ca urmare a diminuă rii capacită ţii de muncă . În acest caz, victima este îndreptă ţită să
primească , de regulă sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia sau ajutorul social primit de la asigură rile sociale şi
veniturile lunare de care a fost lipsită ca urmare a vă tă mă rii suferite.
În cazul în care, deşi victima a suferit o vă tă mare a să nă tă ţii cu consecinţe de durată , veniturile ei nu s-au diminuat, justificarea
despă gubirilor constau în efortul suplimentar depus de acea persoană pentru a avea acelaşi randament in muncă .
Legat de cazurile de vă tă mare a să nă tă ţii cu urmă ri de durată prezentate mai sus, Codul civil consacră dreptul victimei la a obţine
aceleaşi venituri pe care le obţinea anterior producerii vă tă mă rii, prin cumularea pensiei de la asigură rile sociale cu un ajutor de la
autorul prejudiciului, dacă pensia este neîndestulă toare [art. 1387 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 1388 alin. (1) şi (2), precum şi cu
art. 1393 C.civ.]. La acestea se adaugă şi dreptul victimei la acoperirea cheltuielilor ocazionate de îngrijiri medicale, precum şi
„cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă [...], precum şi orice alte prejudicii materiale” [art. 1387 alin. (1) C.civ.].
De regulă , despă gubirile, în acest caz, se acordă sub forma unor prestaţii bă neşti periodice, însă nu este obligatoriu. „La cererea
victimei, instanţa va putea acorda despă gubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale” [art. 1387 alin. (2) C.civ.].
Trebuie subliniat că hotă râ rile pronunţate în materia despă gubirilor nu constituie, de regulă autoritate de lucru judecat, acestea
putâ nd fi reexaminate în cazul în care starea de să nă tate a victimei se modifica.
În situația în care victima majoră nu era încadrată în muncă anterior producerii vă tă mă rii, este impus un criteriu abstract în stabilirea
despă gubirilor, Codul civil ară tâ nd că „despă gubirea se va stabili
pe baza salariului minim net pe economie” [art. 1388 alin. (3) C.civ.].

Atunci câ nd a avut loc vă tîmarea să nă tă ţii unei persoane care nu a împlinit vâ rsta majoratului se aplică prevederile art. 1389
C.civ., care dispune: „(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită
potrivit prevederilor art. 1.388 alin. (1) va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională
pe care o primea. (2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza
câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1.388, care se aplică în mod corespunzător. Această din
urmă despăgubire va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de
muncă.”
Atunci câ nd, în urma unei fapte ilicite, se produce moartea unei persoane, se vor lua în calcul toate cheltuielile ocazionate de îngrijirea
victimei înainte de deces şi cheltuielile de înmormâ ntare (art.1392 C.civ.). De asemenea, persoana ră spunză toare este obligată să
despă gubească sub forma unor prestaţii periodice pe cei ce aveau dreptul la întreţinere de la victimă sau se gă seau în întreţinerea în
fapt a acesteia [art. 1390 alin. (1) și (2) C.civ.]. Dacă persoanele respective au dreptul la pensie de urmaş, ele vor putea pretinde
despă gubiri pentru diferenţa dintre pensia pe care o primesc şi valoarea întreţinerii ce le era prestată de victimă . Celelalte persoane
vor primi despă gubiri numai dacă se află în nevoie, fiind minori, bă trâ ni sau în incapacitate de muncă .
Protecţia victimei prejudiciului, asigurată prin materializarea principiului repară rii integrale a prejudiciului este dublată prin
statuarea ră spunderii solidare a persoanelor responsabile de producerea acestui prejudiciu (art. 1382 C.civ.). Regula este aceea a
individualiză rii ră spunderii debitorilor, proporţional cu gradul acestora de participare la producerea prejudiciului sau potrivit
vinovă ţiei lor, în măsura în care această participare se poate stabili, iar în mă sura în care nu se poate stabili, fiecare debitor va
participa în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1383 C.civ.).
Pluralitatea debitorilor se particularizează în situaţia răspunderii pentru fapta altei persoane, prin existenţa şi analiza asupra
dreptului de regres al persoanei care ră spunde pentru fapta altuia (art.1384 C.civ.).
Astfel, cel care ră spunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care
acesta din urmă nu este ră spunză tor pentru prejudiciul cauzat (exemplu: în mă sura în care prejudiciul nu a fost produs ca urmare a
unei fapte a comitentului, comitentul se va putea îndrepta cu o acţiune în regres împotriva prepusului, dacă împotriva s-a a fost
promovată o acţiune avâ nd ca obiect repararea prejudiciului provocat de prepus).
Dacă cel care ră spunde pentru fapta altuia este statul, atunci, Ministerul Finanţelor Publice se va îndrepta cu o acţiune în regres
împotriva celui care a produs prejudiciul şi ră spunde în temeiul unor legi speciale (de exemplu, dacă C.E.D.O. constată îngră direa unei
libertă ţi fundamentale a unei persoane, va obliga statul la plata prejudiciului produs, urmâ nd ca acesta din urmă să promoveze o
acţiune în regres împotriva celui care a generat prejudiciul - poliţist, magistrat sau un alt funcţionar).
Dacă mai multe persoane au generat prejudiciul, iar persoana care ră spunde pentru fapta acestor persoane a plă tit despă gubirea,
acesta din urmă , se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului (de exemplu, un
comitent are mai mulţi prepuşi, doi prepuşi produc un prejudiciu, însă se reţine şi vinovă ţia comitentului ală turi de vinovă ţia celor doi
prepuşi. Atunci câ nd comitentul a achitat suma corespunză toare întregului prejudiciu, el se va îndrepta cu acţiune în regres împotriva
celor doi prepuşi ai să i, pentru a recupera o parte din suma de bani plă tită , corespunză toare vinovă ţiei prepuşilor să i) sau, dacă va fi
cazul, împotriva celor care ră spund pentru acestea (exemplu: cei 3 prepuşi ai unui comitent produc un prejudiciu şi instanţa reţine
vinovă ţia exclusivă a prepuşilor. Urmare a acţiunii promovate de victimă împotriva sa, comitentul plă teşte integral contravaloarea
prejudiciului produs şi se îndreaptă pe calea acţiunii în regres împotriva prepuşilor să i în vederea recuperă rii sumei integrale).
În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depă şeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depă şi
partea din despă gubire ce revine fiecă reia dintre persoanele împotriva că rora se exercită regresul.
Bineînţeles că , cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despă gubire care
corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului (exemplu: dacă la producerea unui prejudiciu se reţine atâ t culpa
comitentului câ t şi culpa celor 2 prepuşi ai acestuia, atunci câ nd, pe calea acţiunii în regres comitentul se va adresa pentru
recuperarea prejudiciului generat de că tre prepuşi, nu va putea recupera de la aceştia decâ t prejudiciul corespunză tor vinovă ţiei
prepusului şi nu prejudiciul corespunză tor vinovă ţiei sale, comitent).
Art. 1369 C.civ. instituie ră spunderea instigatorilor, complicilor, tă inuitorilor, favorizatorilor, aceştia urmâ nd să ră spundă pentru
prejudiciul creat, ală turi de autor, solidar. Ră spunde solidar cu autorul faptei ilicit şi persoana care obstrucţionează prin împiedicare
sau întâ rziere chemarea în judecată a autorului.

4.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.


Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta se materializează în faptul că prejudiciul este
consecinţa faptei ilicite, care reprezintă cauza.
Această condiţie reiese atâ t din dispoziţii legale, dar este şi subînţeleasă , neputâ ndu-se concepe obligarea unei persoane la plata unor
despă gubiri atâ ta timp câ t nu se poate dovedi că fapta sa ilicită a produs prejudiciul pentru care s-ar pretinde despă gubiri.
Aşadar, raportul de cauzalitate trebuie înţeles ca o legă tura de la cauza la efect, unde fapta ilicită reprezintă cauza, iar prejudiciul este
efectul, rezultatul faptei ilicite.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, care nu se confundă cu vinovă ția (condiţie subiectivă ). Prin urmare, este posibil să
existe raport de cauzalitate şi să lipsească culpa şi invers.

4.4.4. Vinovăţia
Ră spunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul poate fi angajată , dacă se întruneşte condiţia ca fapta ilicită să se afle în legă tură de
cauzalitate cu prejudiciul produs, iar fapta îi fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci câ nd a să vâ rşit-o.
În dreptul civil, spre deosebire de alte ramuri de drept, ră spunderea va interveni indiferent de forma de vinovă ţie, iar prejudiciul va fi
reparat integral în toate cazurile, chiar dacă , în cazul existenţei mai multor autori, aceştia vor suporta prejudiciul proporţional cu
gravitatea vinovă ţiei fiecă ruia.
O condiţie esenţială de existenţă a vinovă ţiei o reprezintă capacitatea delictuală (discernă mâ ntul), care constă în aptitudinea psihică a
persoanei de a înţelege semnificaţia faptei sale şi de a-îşi reprezenta în conştiinţă rezultatul acesteia, lipsa acestei aptitudini ducâ nd la
înlă turarea ră spunderii autorului pentru faptei ilicită cauzatoare de prejudiciu.
Vinovă ția constituie atitudinea psihică a autorului faptei ilicite cu privire la fapta sa şi la consecinţele pe care le aduce, atitudine
psihică pe care o are autorul faptei înaintea să vâ rşirii sau în momentul să vâ rşirii ei. În analiza culpei se porneşte mereu de la cei doi
factori care o alcă tuiesc, respectiv factorul intelectiv şi factorul volitiv. Aceasta îmbracă două forme: intenţia şi culpa. Intenţia este fie
directă , fie indirectă , iar culpa poate fi simplă (neglijenţa) sau cu prevedere (uşurinţa).
Avâ nd în vedere aceste preciză ri, se distinge între urmă toarele forme ale culpei:
- intenţia directă - se caracterizează prin aceea că este prevă zut și urmă rit rezultatul dă ună tor al
faptei;
- intenţia indirectă se deosebeşte de intenția directă prin aceea că rezultatul pă gubitor al faptei nu
este urmă rit, ci este doar acceptat;
- imprudenţa (culpa cu prevedere) – fă ptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei, însă consideră , în mod
uşuratic, că acesta nu se va produce. Aşadar, în mintea fă ptuitorului există anumite obstacole care, crede el, ar trebui să împiedice
producerea prejudiciului.
- neglijenţa (culpa simplă ) - aici fă ptuitorul nu prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, deşi avea această
posibilitate („trebuia şi putea să îl prevadă ”).
Pe lâ ngă formele vinovă ţiei, mai trebuie fă cută distincţia între gradele culpei. În dreptul româ n coexistă gradual culpa lata (culpa
gravă ), culpa levis (culpa uşoară ) şi culpa levissima (culpa foarte uşoară ). De culpa gravă nu s-ar face vinovat nici omul cel mai
mă rginit, pe câ nd culpa uşoară este imprudenţa sau neglijenţa pe care nu ar fi să vâ rşit-o un om cu diligenţa normală , medie.
Gravitatea culpei are în unele cazuri relevanţă dacă ne referim mai ales la ră spunderea
contractuală , iar în materie delictuală , de gravitatea culpei depinde, în parte, admisibilitatea clauzelor de neră spundere.
Codul civil, reţine, în ceea ce priveşte stabilirea vinovă ţiei, un sistem mixt care ţine şi seama de împrejură ri obiective şi, dacă situaţia o
impune, dacă este vorba de un profesionist în exerciţiul activită ţii sale (art. 1358 C.civ.). Câ t priveşte situaţia profesionistului în
exercitarea activită ţii sale, acesta este prezumat a fi în culpă datorită termenului de „profesionist”, care îl califică şi îi conferă o
diligenţă deosebită în domeniul respectiv, ne natură să preîntâ mpine paguba.
În cazul imposibilită ții de individualizare a autorului faptei ilicite (art. 1370 C.civ.), în vedere situaţia în care mai multe persoane
acţionează simultan sau succesiv fă ră a se putea stabili care persoană a generat sau nu a generat prejudiciul. Legiuitorul a optat
pentru a considera că acţiunile persoanelor se completează reciproc, ei urmâ nd să ră spundă solidar faţă de victimă .
Art. 1371 C.civ. prevede: „(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea
prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de
prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta
săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să
răspundă.”
Astfel, formele vinovă ţiei au relevanţă în materia ră spunderii civile delictuale în cazul vinovă ţiei comune a autorului şi victimei
prejudiciului (gradul de vinovă ţie al celor doi reprezintă criteriul pentru stabilirea întinderii despă gubirii datorate de autor) şi în
cazul mai multor coautori ai prejudiciului, deşi faţă de victimă aceştia ră spund solidar, între ei suportarea prejudiciului se stabileşte
proporţional cu gravitatea vinovă ţiei fiecă ruia.
Un alt aspect legat de vinovă ție este cel privitor la împrejură rile care înlă tură total sau parţial vinovă ţia, adică acele împrejură ri, mai
mult sau mai puţin exterioare subiectului, care se intersectează cu activitatea acestuia, influenţâ nd ori chiar determinâ nd această
activitate. Aceste împrejură ri sunt: fapta victimei înseşi, fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să ră spundă , cazul fortuit şi
forţa majoră .
a. Forţa majoră şi cazul fortuit (art. 1351 C.civ.)
Producerea unui eveniment extern, imprevizibil (o persoană diligentă , nu ar fi putut să estimeze apariţia acelui eveniment), absolut
invincibil (unei persoane normale şi diligente i-ar fi fost imposibil să combată acel eveniment) şi inevitabil (unei persoane normale i-ar
fi imposibil să împiedice producerea evenimentului), reprezintă un caz de forţă majoră .
Producerea unui eveniment care nu putea fi nici prevă zut (imprevizibil), nici împiedicat (inevitabil) de că tre cel chemat să ră spundă ,
dacă acest eveniment se produce, reprezintă un caz fortuit.
În situaţia de forţă majoră (exemplu: calamitate naturală – cutremur, avalanşă, erupţia unui vulcan, inundaţie) se pune problema
producerii unui eveniment faţă de care se analizează posibilită ţile de evitare ale unei persoane în general, în timp ce, în cazul fortuit
evenimentului produs se analizează prin raportare la posibilitatea concretă a unei persoane determinate de a prevedea, respectiv a
împiedica producerea unui eveniment.
Spre deosebire de evenimentul de forţă majoră , care este extern şi absolut invincibil, evenimentul de caz fortuit este unul intern şi
relativ invincibil.
Problema distincţiei dintre forţa majoră şi cazul fortuit a fost îndelung dezbă tută în doctrină , dar, în materia ră spunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, distincţia dintre cele două nu prezintă importanţă deosebită , ambele avâ nd aceleaşi efecte
exoneratoare.
Dacă legea prevede că debitorul este exonerat de ră spundere contractuală pentru caz fortuit, atunci el este exonerat şi pentru caz de
forţă majoră , adică , dacă o persoană este exonerată pentru prejudiciul produs ca urmare a unui eveniment intern şi relativ invincibil,
cu atâ t mai mult este normal să fie exonerată şi o persoană pentru prejudiciul produs ca urmare a unui eveniment stră in ei (extern) şi
absolut invincibil (de necombă tut).
Deci, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 1351 alin. (1), rezultă că pă rţile pot stabili prin contract ca debitorul să
ră spundă pentru producerea unui prejudiciu chiar dacă acesta a fost cauzat de forţa majoră sau cazul fortuit, iar conform prevederilor
art. 1351 alin. (4) C.civ., dacă în contract pă rţile prevă d exonerarea de ră spundere a debitorului în situaţie de caz fortuit, cu atâ t mai
mult, a
fortiori, el este exonerat dacă se produce prejudiciu din caz de forţă majoră .
b. Fapta victimei sau a terţului
Potrivit art.1352 C.civ., „fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei
majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este
exonerator de răspundere”.
Dacă se produce un eveniment ca urmare a faptei victimei acelui eveniment, sau ca urmare a faptei unui terţ, în cazul în care acel
eveniment va avea mă car acele caracteristici ale cazului fortuit, adică nu putea fi prevă zut sau împiedicat şi nu neapă rat pe acelea ale
cazului de forţă majoră , iar pă rţile sau înţeles astfel, sau legiuitorul a statuat astfel, evenimentul va fi exonerator de ră spundere.
Bineînţeles că dacă fapta victimei sau aceea a terţului vor avea caracteristicile unui caz de forţă majoră , cu atâ t mai mult o astfel de
situaţia va înlă tura ră spunderea, dacă legea sau convenţia pă rţilor exonera de ră spundere pentru cazul fortuit.
Corelâ nd aceste prevedere cu acelea ale art. 1351 C.civ., în material exoneră rii debitorului pentru caz de forţă majoră sau caz fortuit,
prin convenţia pă rţilor sau prin lege, reglementarea este logică . Este normal să -l exonerez de răspundere pe debitor pentru fapta
victimei sau terţului, generate de cazul fortuit şi cu atâ t mai mult de cazul de forţă majoră , de vreme ce l-am exonerat de ră spundere,
în aceleaşi condiţii, chiar şi pentru fapta sa.
c. ajutorul dezinteresat din partea unei persoane. Dacă ajutorul nu este dat cu titlul gratuit ci cu titlu oneros, se va angaja
ră spunderea pentru fapta proprie şi nu pentru lucru, deoarece, seringa, aparatul de sudură şi respectiv ghiveciul de flori nu pot fi
acţionate prin propria lor energie, independent de acţiunea omului, neintervenind nici o modificare generată de factori interni în
starea lor, de natură să determine un prejudiciu.
De exemplu, dacă în timpul acordă rii primului ajutor se rupe fă ră intenţie o bijuterie sau un obiect de vestimentaţie a victimei, cel care
acordă ajutorul este exonerat de răspundere. Acesta din urmă ar ră spunde numai dacă s-ar dovedi că a generat ruperea bijuteriei sau
a articolului vestimentar cu intenţie.
Tot astfel, cel care a împrumutat cu titlu gratuit un lucru a că rui defecţiune nu o cunoştea nu va ră spunde pentru prejudiciu generat,
iar dacă o cunoştea şi cu intenţie sau din culpă gravă a împrumutat obiectul va ră spunde pentru fapta proprie. Dacă defecţiunea
lucrului este de fabricaţie, ră spunderea se va angaja pe temeiul legii speciale şi va fi în sarcina producă torului lucrului, pentru propria
sa faptă .
d. Prejudiciu cauzat de un lucru, animal sau edificiu. Este necesar pentru a fi cauză exoneratoare de ră spundere ca
lucrurile să genereze pagube independent de persoana proprietarului lor, a celui care are paza lor juridică , prin transformă rile
intrinseci ale lor. Proprietarul lucrului nu determină un prejudiciu prin fapta lui, însă lucrul produce acest prejudiciu, de care este
exonerat dacă l-au oferit cu titlu gratuit. Nu va fi exonerat dacă se probează că prejudiciul a fost produs ca urmare a intenţie sau culpei
grave a acestor persoane (proprietarul nu precizează că lucrul prezintă caracteristicile potenţial vă tă mă toare sau nu a informează
asupra unor condiţii specifice pe care le cunoştea, ale manifestă rilor lucrului). De exemplu, în cazul comodatului ce are ca obiect un
bun ce se deteriorează în anumite condiţii, fă ră a le preciza, iar prin aceasta determină deteriorarea altor bunuri. Tot astfel, şi în
situaţia în care comodatul are ca obiect un animal. Comodatarul va răspunde doar dacă avea cunoştinţă de faptul că animalul prezintă
un potenţial risc de producere a unui prejudiciu şi l-a împrumutat cu intenţia de a îi genera comodatarului o pagubă .
e. Ultima cauză care înlă tură vinovă ția este consimţă mâ ntul victimei. Prin acest lucru trebuie înţeles faptul că ne află m în
faţa unei clauze de neră spundere. Astfel, victima consimte la desfă şurarea unei activită ţi, care potenţial ar fi de natură să -i producă o
pagubă . Cu alte cuvinte, ia asupra sa riscul producerii unui prejudiciu.
Art. 1355 C.civ. prevede: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă. (2) Sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei. (3) Răspunderea pentru
prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii. (4) Declaraţia
de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata
despăgubirilor.”
Legea prevede imposibilitatea limită rii şi excluderii ră spunderii, prin convenţii sau actul unilateral, pentru faptul material generat
unei persoane cu intenţie sau din culpă gravă , dar acceptă limitarea ră spunderii pentru prejudiciul generat unui bun al victimei prin
simpla imprudenţă sau neglijenţă , urmâ nd ca natura şi gradul de manifestare al imprudenţei, respectiv al neglijenţei să fie
determinate prin raportare la o persoană diligentă .
Să nă tatea, integritatea fizică şi psihică , nu pot face obiectul unor clauze de înlă turare sau diminuare a ră spunderii, acestea
reprezentâ nd valori deosebite, care obligă la o protecţie constantă şi reală .
Dacă victima acceptă riscul producerii unui eveniment, acceptarea riscului nu echivalează cu renunţarea la plata despă gubirilor.
Ră spunderea pentru un prejudiciul material rezultat în urma unei fapte să vâ rşite cu intenţie sau culpa gravă nu poate fi exclusă
printr-o convenţie sau printr-un act unilateral [art. 1355 alin. (1) C.civ.], ci o atare excludere poate fi admisă doar în cazul unui
prejudiciu cauzat printr-o culpă uşoară [art. 1355 alin. (2)].
În ceea ce priveşte convenţiile de neră spundere care au ca obiect prejudiciile cauzate integrită ţii fizice sau psihice ori să nă tă ţii, art.
1355 alin. (3) C.civ. nu le interzice, însă ele pot fi încheiate doar „în condiţiile legii”. Raţiunile restrâ ngerii sferei acestor convenţii sunt
date de obiectul convenţiilor, anume drepturi personal-nepatrimoniale care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală ) ale
persoanei, că rora legiuitorul le dă o importanţă deosebită .
Dreptul victimei la obţinerea de despă gubiri în cazul producerii de prejudicii nu se pierde prin simpla declaraţie a acesteia de
acceptare a riscului producerii prejudiciului(art. 1355 C.civ.). Cu alte cuvinte, aceste clauze de neră spundere nu au caracter absolut, ci
sunt supuse unor restricţii menite a proteja drepturile şi interesele individuale, precum şi bunele moravuri.
Capacitatea delictuală .
Capacitatea delictuală este aptitudinea cuiva de a avea conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis şi
nepermis, licit şi ilicit (ceea ce se numeşte factor intelectiv). Aşadar, capacitatea delictuală este o condiţie a existenţei vinovă ţiei.
Prin art. 1366 alin. (1) C.civ. se instituie o prezumţie relativă de lipsă de discernă mâ nt pentru minorul ce nu a împlinit vâ rsta de 14 ani
pentru persoana pusă sub interdicţie judecă torească . Fiind o prezumţie relativă , poate fi ră sturnată prin proba contrară – dacă se
dovedeşte că minorul a acţionat cu discernă mâ nt în momentul să vâ rşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Alin. (2) instituie prezumţia relativă de existenţă a discernă mâ ntului minorului cu vâ rsta între 14 - 18 ani. Astfel, reclamantului îi
revine sarcina ră sturnă rii prezumţiei relative.
Pe lâ ngă persoanele puse sub interdicţie şi minorii sub 14 ani, art. 1367 C.civ. prevede posibilitatea producerii unor prejudicii de că tre
persoane care, fă ră a fi alienate sau debile mintal, în momentul să vâ rşirii faptei se aflau „într-o stare de tulburare a minţii care l-a pus
în neputinţa de a-şi da seama de urmă rile faptelor lor”. Regula este că aceste persoane nu ră spund delictual, decâ t dacă acea stare a
fost provocată de ei înşişi prin consum de alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe.
Cu toate acestea, „lipsa discernă mâ ntului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii că tre victimă ori de câ te ori
nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea”, care se stabilește „ţinâ ndu-se
seama de starea patrimonială a pă rţilor” (art. 1386 C.civ.).
TEMA 10

1. Răspunderea pentru fapta altuia


În principiu, fiecare persoană este ră spunză toare pentru proprii faptele prejudiciabile. Prin derogare de la regula generală , în vederea
ocrotirii drepturilor şi intereselor unor persoane, s-a extins ră spunderea dincolo de limitele faptelor proprii.
Conform prevederilor Codului civil, ră spunderea pentru fapta altuia poate să apară sub două forme:
a. ră spunderea pentru fapta minorului şi a persoanei puse sub interdicţie;
b. ră spunderea comitenţilor pentru prepuşi.

1.1. Răspunderea pentru fapta minorului şi a persoanei puse sub interdicţie


Potrivit art. 1372 C.civ., „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să
supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane,
răspundere ce subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”.
Dispoziţiile art. 1372 C.civ. sunt aplicabile:
a. în cazul copiilor minori.
O primă observaţie a modifică rilor aduse în acest domeniu de Codul civil constă în aceea că , în ceea ce priveşte ră spunderea pentru
fapta altei persoane, în cadrul ră spunderii pentru fapta minorului, se înlă tură o mai veche controversă cu privire la posibilitatea
aplică rii prin analogie a dispoziţiilor privitoare la ră spunderea pă rinţilor pentru faptele copiilor lor minori şi altor persoane învestite
cu drepturile şi obligaţiile pă rinteşti. Astfel, persoanelor învestite cu drepturile şi obligaţiile pă rinteşti (de exemplu, tutorele,
asistentul maternal profesionist, alte persoane sau instituţii de ocrotire) sunt incluse în categoria persoanelor care ră spund pentru
faptele copiilor minori pe care au obligaţia să -i supravegheze.
Obligaţia de supraveghere a minorului îşi poate avea temeiul în:
- lege. Cei obligaţi prin lege să supravegheze minorul sunt, în primul râ nd, pă rinţii acestuia (art. 483 coroborat cu art. 398
C.civ.). Domeniul de aplicare al acestei ră spunderii priveşte în primul pă rinţii, indiferent că filiaţia este din că să torie sau din afara
că să toriei, ori dacă este filiaţie naturală sau civilă . Chiar dacă , prin hotă râ re judecă torească , exercitarea autorită ţii pă rinteşti se
realizează de că tre un singur pă rinte, obligaţia acestuia îşi are temeiul în lege, hotă râ rea avâ nd ca efect limitarea drepturilor celuilalt
pă rinte. De exemplu, mai sunt obligate prin lege să supravegheze minorul cadrele didactice, centrele de educare şi unită ţile
penitenciare care au sub controlul lor infractori minori;
- contract. Acesta poate constitui temei pentru desemnarea tutorelui, art. 114 alin. (1) C.civ. permiţâ nd desemnarea, de
că tre pă rinte, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică , ori, după caz, prin testament, a persoanei
care urmează a fi numită tutore al copiilor să i. De asemenea, putem aprecia, de exemplu, că au o obligaţie contractuală de
supraveghere a minorului meseriaşul care instruieşte ucenici şi asistentul maternal profesionist, în temeiul prevederilor din
contractul încheiat cu angajatorul;
- prin hotă râ re judecă torească , obligaţia de supraveghere a minorului poate reveni tutorelui, unei rude sau altei persoane
ori familii, sau unei instituţii de ocrotire (art. 118 şi 399 C.civ.), după caz;
Prin minor, în sensul art. 1372 C.civ., se înţelege persoana care nu a împlinit vâ rsta de 18 ani. Această prevedere nu este aplicabilă în
cazul minorului care prin că să torie dobâ ndeşte capacitate deplină de exerciţiu [art. 39 alin. (1) C.civ.] şi nici minorului care a împlinit
vâ rsta de 16 ani şi dobâ ndeşte capacitate de exerciţiu anticipată prin hotă râ rea instanţei de tutelă pronunţată pentru motive
temeinice (art. 40 C.civ.).
„Redobâ ndeşte” calitatea de minor, persoana cu vâ rsta sub 18 ani a că rei căsă torie este anulată şi care a fost de rea-credinţă la
încheierea acesteia, în timp ce minorul care a fost de bună -credinţă la încheierea că să toriei pă strează capacitatea deplină de exerciţiu
[art. 39 alin. 2 C.civ.].
b. în cazul persoanelor puse sub interdicţie.
Obligaţia de supraveghere a acestora îşi poate avea temeiul în:
- act juridic. Este cazul tutorelui desemnat prin contract de mandat, sens în care art. 166 C.civ. prevede că „orice persoană
care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică ,
persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se

1
îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie judecă torească ”;
- prin hotă râ re judecă torească , obligaţia de supraveghere a interzisului poate reveni tutorelui sau curatorului special;
- din lege, cum este cazul unită ţilor spitaliceşti de stat care tratează bolnavii psihici puşi sub interdicţie.
Interzişii judecă toreşti sunt acele persoane împotriva că rora s-a pronunţat o hotă râ re judecă torească prin care s-a constatat că
persoana nu are discernă mâ nt pentru a se îngrijii de interesele sale din cauza alienaţiei sau debilită ţii mintale [art. 164 alin. (1) C.civ.],
indiferent că acesta este un major sau un minor cu capacitate de exerciţiu restrâ nsă .
Potrivit art. 1367 C.civ., „cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta
păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale ” cu
execpția situației în care „starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de
stupefiante sau de alte substanţe”.
Nu intră în domeniul de aplicare al art. 1367 C.civ., persoana care în momentul în care a să vâ rşit fapta pă gubitoare era într-o stare,
chiar vremelnică , de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmă rile faptei sale.
Cu toate acestea, potrivit art.1368, lipsa discernă mâ ntului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii că tre
victimă ori de câ te ori nu poate fi angajată ră spunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
În concluzie, pâ nă la momentul numirii unui curator special de că tre instanţă , nicio altă persoană nu va putea fi ţinută să ră spundă
pentru prejudiciul cauzat de că tre majorul care nu are discernă mâ nt. Autorul prejudiciului, dacă a fost lipsit de discernă mâ nt, va fi
ţinut la plata unei indemnizaţii că tre victimă într-un cuantum echitabil, ţinâ ndu-se seama de starea patrimonială a pă rţilor.
Noţiunea de supraveghere.
Codul civil utilizează termenul de „supraveghere” fă ră a identifica prin vreo calitate pe cel care exercită supravegherea.
Ră spunderea este obiectivă şi nu este necesar să se dovedească culpa persoanei care exercită supraveghere, dovada pe care persoana
trebuie să o facă pentru a fi exonerată de ră spundere trebuie să fie cu privire la existenţa cauzei stră ine ce a împiedicat-o să îl
oprească pe autor de la să vâ rşirea faptei ilicite (de exemplu, forţa majoră , fapta victimei sau a unui terţ).
La o primă vedere s-ar putea crede că noua legislaţie a dorit să „limiteze” ră spunderea pă rintelui şi tutorelui pentru fapta minorului,
impunâ nd conceptul „culpei în supraveghere” în detrimentul conceptul de
„culpă în educaţie”, însă în continuarea textului de lege, se prevede că aceştia vor putea fi exoneraţi de ră spunderea pentru fapta
copilului, cu condiţia să dovedească că fapta copilului s-a produs ca urmarea a unei alte cauze decâ t modul în care aceştia şi-au
îndeplinit îndatoririle decurgâ nd din exerciţiul autorită ţii pă rinteşti (tutelare). Prin urmare, se reconfirmă aplicabilitatea „culpei în
educaţie”, ca parte componentă a exercită rii autorită ţii pă rinteşti, sfera de aplicare a ră spunderii pă rintelui, respectiv tutorelui fiind
mai largi decâ t sfera de aplicare a ră spunderii unei alte persoane pentru fapta minorului.
Realitatea că fă ptuitorul are discernă mâ nt şi ră spunde pentru fapta proprie sau că nu are discernă mâ nt şi nu ră spunde pentru fapta
proprie nu este de natură să diferenţieze în sensul înlă tură rii ră spunderii pentru fapta altuia a celui ce trebuie să -l supravegheze,
decâ t dacă acesta din urmă va putea dovedi că nu a putut înlă tura fapta prejudiciabilă .
Pe de altă parte, ră spunderea nu va fi antrenată pentru o persoană majoră , lipsită de discernă mâ nt, dar care nu a fost pusă sub
interdicţie judecă torească pentru alienaţie ori debilitate mintală .
Pentru angajarea ră spunderii pentru fapta minorului şi a celui pus sub interdicţie se cer a fi întrunite cumulativ, în momentul
să vâ rşirii faptei, condiţiile generale (existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite a minorului sau interzisului; existenţa raportului de
cauzalitate între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul încercat de victimă ) şi speciale:
- existenţa obligaţiei de supraveghere în persoana celui chemat să răspundă . Ră spunderea subzistă chiar în cazul câ nd
fă ptuitorul, fiind lipsit de discernă mâ nt, nu ră spunde pentru fapta proprie şi nu mai este necesară îndeplinirea condiţiei speciale de
comunitate de locuinţă , aceasta fiind înlocuită de obligaţia de
supraveghere ce decurge din lege, contract sau hotă râ re judecă torească ;
- autorul faptei prejudiciabile să fie minor ori să aibă statutul juridic de interzis judecă toresc.
Obiectivitatea răspunderii decurge din ideea de garanţie care are ca suport riscul social ce îi revine persoanei ră spunză toare.
Ră spundere civilă delictuală este una principală , directă şi autonomă a că rei angajare nu depinde de existenţa unei eventuale
ră spunderi a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile şi nici nu este grefată pe aceasta.
În toate cazurile, pă rţile pot conveni prin bună învoială , fă ră intervenţia instanţei, asupra modalită ţii de reparare a prejudiciului.
Dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile generale şi speciale cerute de art. 1372 C.civ., cel care avea obligaţia de supraveghere
este ţinut să ră spundă faţă de victimă pentru întreg prejudiciul.
Victima poate să se îndrepte la alegerea sa pentru reparaţie, fie împotriva cel care avea obligaţia de supraveghere, fie împotriva
minorului sau interzisului ori împotriva ambilor. Ultimele două soluţii sunt posibile în cazul în care fă ptuitorul a acţionat cu
discernă mâ nt.
Cel care a despă gubit victima are acţiunea în regres împotriva minorului sau interzisului judecă toresc care a acţionat cu
discernă mâ nt.
Ră spunderea altor persoane care au obligaţia de supraveghere a minorului, în condiţiile în care aceasta subzistă şi pentru pă rinţi, va
trece înaintea ră spunderii celor din urmă , care este generală şi subsidiară (art. 1374 C.civ.). În consecinţă , numai dacă ceilalţi
dovedesc că „nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă ” vor fi exonerat de răspundere şi se va pune în subsidiar problema răspunderii
pă rinţilor.

1.2. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi


Potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ., „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Comitentul este persoana fizică sau juridică care exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra unei persoane, în temeiul unui
raport de prepuşenie („este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul
asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”). Acest raport ia naştere fie în temeiul legii
(de exemplu, în cazul persoanelor care sunt concentrate sau mobilizate, potrivit Legii nr.446/2006 privind pregă tirea populaţiei
pentru apă rare; a celor care prestează servicii în temeiul Legii nr.132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestă rile de servicii în
interes public; a celor sancţionaţi cu prestarea unei activită ţi în folosul comunită ţii potrivit Ordonanţei Guvernului nr.55/2002; a
persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, aflate în detenţie etc.), fie în temeiul unui contract (de exemplu, angajatorul ră spunde
pentru faptele salariatului său în temeiul contractului de muncă încheiat, ră spunderea beneficiarului pentru faptele prestatorului de
servicii - dacă acesta execută prestaţia sub îndrumarea, supravegherea şi controlul beneficiarului - angajată în temeiul unei convenţii
civile de prestă ri servicii sau mandantul ră spunde pentru mandatar dacă acesta din urmă execută prestaţia sub îndrumarea,
supravegherea şi controlul în primului).
Prepusul este persoana fizică direcţionată , controlată şi îndrumată de comitent.
Raportul de prepuşenie presupune încredinţarea unei anumite funcţii sau însă rcină ri prepusului ce urmează a se executa sub
îndrumarea, autoritatea, controlul comitentului. Pentru angajarea ră spunderii comitenţilor este necesar ca aceste funcţii sau
însă rcină ri să fie exercitate, respectiv executate, fie în interesul comitentului fie în interesul altuia.
Raportul de prepuşenie, fiind nă scut din contract (legea pă rţilor) sau în temeiul legii (normă juridică ) este fondat pe acordul de voinţă
expres (contract) sau tacit (în temeiul legii) dintre comitent şi prepus.
Cel mai adesea, raportul de prepuşenie se naşte din contractul individual de muncă . Salariatul este subordonat, în îndeplinirea
funcţiei sale, faţă de angajator.
Pe perioada detaşă rii, salariatul este subordonat angajatorului cesionar, raportul de prepuşenie se stabilindu-se faţă de cel din urmă ,
întrucâ t aceasta exercită efectiv atributele specifice comitentului, nu faţă de angajatorul cedent.
O situaţie similară este cea funcţionarului public. Astfel, acesta are întotdeauna calitatea de prepus ce decurge din calitatea
funcţionarului public de reprezentant al autorită ţii sau instituţiei publice. Astfel,
potrivit prevederilor alin. 1373 C.civ., în cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovă ţia funcţionarului public, persoana
respectivă va fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea sau instituţia publică .
Raportul de prepuşenie se poate naşte şi din alte contracte precum contractul de societate, antrepriza, mandatul, dacă asociatul,
antreprenorul sau mandatarul renunţă la independenţa lor în executare, acceptâ nd să fie subordonaţi, sub autoritatea celeilalte pă rţi.
Ră spunderea comitenţilor este fundamentată pe ideea de garanţie care dă posibilitatea victimei de a fi despă gubită mai repede şi
integral. În literatura de specialitate s-au conturat două orientă ri în ce priveşte aplicarea acestei garanţii, şi anume: teza garanţiei
subiective şi teoria garanţiei obiective.
Conform ră spunderii comitentului în baza garanţiei obiective, am fi în prezenţa garanţiei întemeiate pe riscul de activitate, care nu
prezumă culpa comitentului. În cadrul acestei garanţii se face trimitere la faptul că este just, normal şi echitabil ca sarcina avansă rii
despă gubirilor şi pe cea a suportă rii eventualei insolvabilită ţi a prepusului să revină comitentului. Prin urmare, garanţia nu are nici o
legă tură cu vinovă ţia şi nici cu riscul de activitate sau de profit, iar în lipsa unui sistem de asigurare care să treacă riscurile asupra
colectivită ţii, este echitabil să fie angajată ră spunderea comitentului, cu atâ t mai mult cu câ t, prin mijloacele de care dispune, el poate
întotdeauna să plă tească despă gubirea.
Potrivit teoriei garanţiei subiective, garanţia se asociază cu ideea de greşeală a comitentului, acestea completâ ndu-se reciproc.
Comitentul ră spunde pentru prejudiciul generat de fapta prepusului în exercitarea atribuţiilor sau funcţiilor încredinţate şi pe temeiul
culpei in vigilendo. Pentru prejudiciul generat de fapta prepusului care a acţionat înafara exercită rii atribuţiilor sau funcţiilor
încredinţate, dar existâ nd cel puţin o aparentă legă tură cu acestea, şi în temeiul culpei in eligendo. În acest din urmă caz, comitentul
poate să se exonereze de ră spunderea pentru culpa in eligendo dacă victima cunoştea sau putea să cunoască faptul că la momentul
să vâ rşirii faptei prejudiciabile, prepusul a acţionat fă ră legă tură cu atribuţiile sau funcţiile încredinţate.
Pentru angajarea ră spunderii comitentului se cer întrunite cumulativ condiţiile generale (existenţa prejudiciului; existenţa faptei
ilicite a prepusului; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul încercat de victimă ; vinovă ţia
prepusului) şi speciale:
- existenţa raportului de prepuşenie la momentul să vâ rşirii faptei;
- prepusul să fi să vâ rşit fapta în legă tură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Astfel, nu are relevanţă dacă
prepusul a acţionat în interesul comitentului, în interes propriu sau al unui terţ. De asemenea, nu prezintă importanţă dacă prepusul a
să vâ rşită fapta în timpul sau în afara funcţiei încredinţate ori prin depă şirea atribuţiilor sau exercitarea lor abuzivă . Astfel, comitentul
va ră spunde chiar dacă dovedeşte că la momentul să vâ rşirii faptei prepusul nu se afla sub controlul sau supravegherea sa ori că acesta
a acţionat înafara limitelor instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Esenţial este să existe o conexiune de timp (de exemplu, în timpul
programului de lucru obişnuit), de loc (de exemplu, în sediul angajatorului) sau de mijloace folosite (de exemplu, folosirea unui
autovehicul al angajatorului pentru transportarea unor mă rfuri), între atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate şi modul în care
fapta a fost să vâ rşită , fiind suficientă şi o simplă aparenţă , pe care victima nu o cunoştea sau nu putea să o cunoască , că fapta e în
legă tură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Ră spunderea comitentului nu va fi angajată atunci câ nd fapta ilicită a prepusului nu are legă tură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiei
încredinţate, chiar dacă ea a fost să vâ rşită în timpul exercită rii acesteia.
Efectele ră spunderii comitentului în raport cu victima prejudiciului. Comitentul va ră spunde faţă de victima prepusului să u, iar
aceasta din urmă va putea, fie să se îndrepte împotriva comitentului, pe temeiul ră spunderii comitentului pentru fapta prepusului, fie
împotriva prepusului, pe temeiul ră spunderii pentru fapta proprie.
În toate cazurile, dacă comitentul (pâ râ t) a că rui ră spundere este discutată , va proba că victima cunoştea sau, după împrejură ri, putea
să cunoască , la data să vâ rşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fă ră nicio legă tură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate, atunci acest comitent nu va răspunde de producerea prejudiciului [art. 1373 alin. (3) C.civ.]. Adică , există prezumţia de
vinovă ţiei, iar comitentul o ră stoarnă probâ nd implicarea victimei.
Efectele ră spunderii comitentului în raport cu prepusul (regresul comitentului). Ră spunderea comitentului este o ră spundere pentru
fapta altuia şi nu pentru propria fapta, fiind în fapt o garanţiei oferită
victimei unui prejudiciu. Câ nd comitentul a reparat prejudiciul cauzat victimei, el are dreptul de regres împotriva prepusului să u,
autor al faptei ilicite (art. 1384 alin. 1 C.civ.).
Acţiunea în regres a comitentului este o acţiune de drept comun prin care acesta va putea obţine chiar recuperarea integrală a
despă gubirilor plă tite. Pe de altă parte, împotriva regresului comitentului, prepusul se poate apă ra doar dovedind fapta proprie a
comitentului, fapta care a determinat în tot sau în parte producerea prejudiciului. Dacă o asemenea apă rare va admisă şi ne află m în
prezenţa culpei comune, instanţa va reduce pretenţiile comitentului obligâ nd prepusul să restituie numai partea corespunză toare
contribuţiei sale la producerea prejudiciului (art. 1384 alin. 4 C.civ.).
Dacă sunt mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în regresul comitentului se menţine
ră spunderea solidară a prepuşilor.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai mulţi prepuşi, cel care, fiind ră spunză tor pentru unuia, a plă tit despă gubirea se poate întoarce şi
împotriva celorlalţi prepuşi care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, împotriva comitenţilor care ră spund pentru aceştia. În
toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depă şeşte partea ce revine prepusului pentru care răspunde şi nu poate depă şi partea
din despă gubire ce revine fiecă reia dintre persoanele împotriva că rora se exercită regresul (art. 1384 C.civ.).
Dacă prepusul este minor şi să vâ rşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în legă tură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate, va răspunde comitentul. Răspunderea pă rinţilor este înlă turată urmâ nd a se aplica regulile ră spunderii comitentului, cu
excepţia cazului câ nd calitatea de comitent aparţine pă rintelui minorului. În această ultimă ipoteză , victima poate invoca după caz, la
alegerea sa, ră spunderea pă rinţilor sau răspunderea pentru fapta minorului (art. 1374 C.civ.).

2. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri

2.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale


Potrivit art. 1375 C.civ., „proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el ră spunde, independent de orice culpă , de prejudiciul
cauzat de animal, chiar dacă acesta a scă pat de sub paza sa”.
Atâ t proprietarul unui animal, câ t şi persoana care se serveşte (se ajută ) de animalul respectiv, indiferent de forma de vinovă ţie pe
care o au în raport cu prejudiciul generat de animal, chiar mai mult, şi dacă animalul a scă pat de sub paza lor, vor ră spunde delictual şi
vor trebui să acopere prejudiciul produs.
Persoana ţinută să ră spundă este paznicul juridic al animalului, după cum rezultă din art. 1377 C.civ. Exercitarea dreptului de
proprietate asupra animalului este de natură să genereze ră spunderea proprietarului, chiar dacă animalul a scă pat de sub paza
proprietarului, deoarece acestuia din urmă îi revin atâ t drepturile câ t şi obligaţiile derivâ nd din proprietatea asupra animalului
(obligaţia de pază a animalului).
Ră spunderea pentru prejudicii cauzate de animale este, în primul râ nd, în sarcina proprietarului. În aceste condiţii ră spunderea
instituită de art. 1375 C.civ. priveşte animalele care pot fi apropriate, controlate şi supravegheate şi pot servi pentru un interes al
omului (art. 1377 C.civ.). În concluzie, este vorba despre animalele domestice şi animalele să lbatice captive din gră dinile zoologice,
circuri, colecţii private. De asemenea, sunt vizate şi animalele să lbatice din parcurile de vâ nă toare şi din rezervaţiile închise, în mă sura
în care prejudiciul s-a produs în interiorul acestora.
Cum art. 1375 C.civ. precizează că ră spunderea este antrenată „independent de orice culpă ” rezultă că fundamentarea ră spunderii
pentru animale rezidă din ideea de garanţie privind comportamentul animalului.
Victima prejudiciului trebuie să dovedească existenţa prejudiciului, faptul că acesta a fost produs de animal şi că acesta se afla în paza
juridică a celui chemat să ră spundă .
Victima poate pretinde despă gubiri de la paznicul juridic, în temeiul art. 1375 coroborat cu art. 1377 C.civ. De asemenea, cel pă gubit
se poate îndrepta şi împotriva paznicului material, în temeiul ră spunderii pentru fapta proprie.
Paznicul juridic va fi exonerat de ră spundere în condiţiile art. 1380 C.civ. iar în situaţia în care a plă tit despă gubirile, are acţiune în
regres împotriva paznicului material.

2.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general


Art. 1376 C.civ. prevede că oricine este obligat să repare, independent de orice culpă , prejudiciul
cauzat de lucrul aflat sub paza sa, inclusiv în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare.
Indiferent de existenţa sau nu a culpei, persoana care are un lucru în pază va ră spunde de prejudiciul cauzat de lucrul respectiv. Sunt
avute în vedere lucrurile, mobile sau imobile, cu sau fă ră dinamism propriu, cu excepţia celor pentru care există reglementă ri speciale
(animale, edificii sau construcţii de orice fel, aeronave, instalaţii nucleare ş.a.) şi a celor ce nu pot fi apropiate.
Observă m astfel că , pentru fapta animalului ră spunde persoana care este „proprietar sau cel care supraveghează ” (art. 1375), în timp
ce pentru prejudiciul generat de un lucru va ră spunde persoana care are
„paza” acestuia [art. 1376 alin. (1) C.civ.].
Dacă în ceea ce îl priveşte pe proprietar, este cert că el are pază juridică a animalului sau lucrului, trebuie distins de ce într-o situaţie,
pentru ră spunderea generată de fapta animalului, lege foloseşte sintagma
„persoană care supraveghează ”, iar într-o altă situaţie, aceea generată de fapta lucrului foloseşte sintagma de „persoana care are
paza”.
Conform art. 1376 alin. (2), dacă are loc o coliziune a unui vehicul, va răspunde integral pentru prejudiciile cauzate aceea persoană a
că rei faptă (comportament neadecvat în trafic) are faţă de ceilalţi participanţi la trafic, persoanele prejudiciate, caracterul unei forţe
majore. Adică , un astfel de comportament era absolut invincibil, imprevizibil, extern şi inevitabil.
Victima trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului, a existenţei acţiunii lucrului, a raportului de cauzalitate dintre acţiunea
lucrului şi prejudiciu şi a faptului că lucrul se afla, la momentul producerii rezultatului pă gubitor, în paza juridică a persoanei de la
care se pretinde repararea. Dar aceasta se poate îndrepta direct şi împotriva paznicului material al lucrului, în temeiul răspunderii
pentru fapta proprie.
Paznicul juridic se va putea exonera de răspundere numai dacă va face dovada existenţei uneia dintre cauzele prevă zute de art. 1380
C.civ. sau, dacă a despă gubit victima, are acţiune în regres împotriva paznicului material.

2.3. Noţiunea de pază


Potrivit art. 1377 C.civ., „În înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel
care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea
asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.”
Atunci câ nd se analizează ră spunderea generată de animale şi de lucruri, paza animalului sau paza lucrului îi aparţine proprietarului
sau unei alte persoane că reia i-a fost conferită în temeiul legii (de exemplu, bunurile din domeniul public date în administrare, dar
paza acestora este exercitată , în temeiul legii, unor instituţii publice), în temeiul unui contract (exemplu, în situaţia în care, între
proprietar şi persoana care preia paza se încheie un contract de închiriere, antrepriză etc.) sau în temeiul unui fapt (o persoană fură
sau se foloseşte fă ră drept de un animal sau un bun).
Pentru ca persoana care exercită paza animalului sau paza lucrului să ră spundă pentru prejudiciul produs, trebuiesc îndeplinite două
condiţii:
a. persoana să exercite în mod independent controlul şi supravegherea animalului sau lucrului şi
b. persoana să se servească de animal sau de lucru în interes propriu.
Sensul noţiunii de „pază ” este deosebit de nuanţat, iar subtilitatea analizei sale este cea care asigură justeţea unei soluţii referitoare la
persoana care ră spunde pentru producerea unui prejudiciu. Trebuie deci diferenţiat între „paza juridică ” şi „paza materială ” a unui
lucru sau a unui animal, observâ nd că doar cel care exercită paza juridică răspunde pentru prejudiciul creat, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legale.
Paza juridică aparţine persoanei care, independent, are puterea controlului, supravegherii şi folosinţei asupra lucrului sau animalului.
Lipsa orică ruia dintre aceste elemente atrage lipsa calită ţii de paznic juridic, cel în cauză fiind un simplu paznic material (care poate fi
obligat la repararea prejudiciului pentru fapta proprie). Paznicul material nu exercită supravegherea şi controlul asupra bunului în
mod independent, ci dependent, în subordinea paznicului juridic.
Astfel, depozitarul, deoarece nu se serveşte de lucru sau animal în interes propriu are doar paza materială asupra acestuia. În acest
caz, paza juridică aparţine deponentului, deoarece aceasta nu presupune contactul direct cu lucrul sau animalul.
Dacă lucrul sau animalul a fost furat sau pierdut, paza juridică revine hoţului sau gă sitorului, aceasta
nu presupune existenţa unui titlu, stă pâ nirea putâ nd fi „chiar în fapt”.
Poate fi paznic juridic, după caz: proprietarul (coproprietarii), titularul altui drept real principal, posesorul, detentorul precar care se
serveşte de lucru sau animal în interes propriu şi îl supraveghează şi controlează independent (de exemplu, locatarul, comodatarul).

2.4. Răspunderea pentru ruina edificiului

Art. 1378 C.civ. dispune: „Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat
prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.
Prin „edificiu” sau construcţie de orice fel, se înţelege orice lucrare realizată de om, prin folosirea de materiale care se încorporează în
sol, devenind imobil prin natura sa. Nu sunt avute în vedere alte imobile, precum cele care nu sunt rezultatul încorporă rii în sol a unor
materiale prin acţiunea omului şi nici lucră rile provizorii sau imobilele prin destinaţie pe timpul separă rii de imobil sau între
momentul dobâ ndirii calită ţii de imobil şi momentul încorporă rii.
Dacă proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice natură (cavou, magazie, tunel etc.) nu întreţine acest bun sau dacă
bunul deţinut are un viciu de construcţie, acest proprietar va trebui să -l despă gubească pe acela care a suferit un prejudiciu generat
de ruina sau desprinderea unei pă rţi din bun. Ruina trebuie, aşa cum, în mod imperativ, prevede art. 1378 C.civ., să fie „urmare a lipsei
de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”, nu a altor cauze.
Observă m, în ceea ce priveşte ră spunderea pentru viciul de construcţie al bunului, că legea nu diferenţiază după cum viciu este
aparent (viciu de construcţie aparent: imobilul, o casă de vacanţă din lemn, rustică , are bâ rnele de rezistenţă la vedere, netencuite, iar
bâ rnele sunt mult prea puţine, rare şi subţiri pentru a putea suporta construcţia în sine) sau ascuns (bâ rnele de rezistenţă sunt
acoperite, tavanele fiind îmbră cate cu rigips, astfel că proprietarul nu a cunoscut că acestea sunt necorespunză toare), sau după cum
proprietarul cunoştea sau nu existenţa viciului respectiv, statuâ nd că proprietarul va ră spunde în toate cazurile pentru prejudiciu.
Ră spunderea pentru ruina edificiului operează independent de existenţa vreunei culpe din partea proprietarului, aflâ ndu-ne în
prezenţa unei ră spunderi obiective, întemeiată pe obligaţia de garanţie. Acesta va ră spunde şi atunci câ nd edificiul sau construcţia se
află în stă pâ nirea altei persoane, indiferent de temeiul acesteia – existenţa unui alt drept real sau de creanţă cu privire la respectivul
edificiu sau la construcţie. Astfel, nu prezintă relevanţă cine are paza juridică sau materială şi cine este ră spunză tor de lipsa de
întreţinere sau de existenţa viciului de construcţie (arhitectul, proiectantul, constructorul).
Astfel, se realizează o protecţie rapidă a celui prejudiciat, iar proprietarul, în măsura în care nu cunoştea viciul de construcţie, va
putea să îl cheme în garanţie pe cel de la care a cumpă rat sau pe constructor.
Victima, pentru invocarea ră spunderii prevă zute de art. 1378 C.civ., trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului, a ruinei, a
raportului de cauzalitate dintre ruină şi prejudiciu, dar şi a faptului că ruina se datorează lipsei de întreţinere sau a viciului de
construcţie
Proprietarul nu poate înlă tura ră spunderea pentru ruină chiar dacă face dovada că a luat mă suri de întreţinere sau pentru înlă turarea
viciilor de construcţie. El se poate exonera de ră spundere doar în condiţiile art. 130 C.civ.
Dacă victima face dovada îndeplinirii condiţiilor ară tate mai sus, iar proprietarul edificiului nu poate dovedi intervenţia unei dintre
cauzele de exonerare, cel din urmă va fi obligat la repararea prejudiciului produs de ruină , avâ nd acţiune în regres, atunci câ nd este
cazul, împotriva celui care ră spunde pentru ruină , în condiţiile ră spunderii pentru fapta proprie, respectiv: vâ nză torul, în temeiul
obligaţiei de garanţie, pentru viciile ascunse; constructorul, arhitectul sau proprietarul, în temeiul contractului de antrepriză sau de
proiectare, pentru viciile ascunse; locatarul, dacă ruina s-a datorat neefectuă rii reparaţiilor care erau în sarcina sa, în temeiul
contractului de locaţiune; orice altă persoană care era ţinută la reparaţii, în temeiul legii sau al unui contract.
2.5. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru
Conform art. 1379 alin. (1) C.civ., cel care ocupă un imobil, chiar fă ră niciun titlu, ră spunde pentru prejudiciul cauzat prin că derea sau
aruncarea din imobil a unui lucru.
Prin „lucru”, în înţelesul art. 1379 C.civ., înţelegem bunuri mobile corporale susceptibile de a fi aruncate, respectiv de a ajunge la o
distanţă oarecare, datorită imprimă rii unei mişcă ri violente, sau, după caz, de a „că dea”, deci a se deplasa de sus în jos datorită
greută ţii.
Pentru a ne afla într-o situaţie circumscrisă prevederilor art. 1379 alin. (1) C.civ., trebuie să facem distincţie între desprinderea unor
pă rţi din imobile şi bunuri aflate în imobile dar care sunt mobile şi care pot fi aruncate sau pot că dea, deci nu sunt la momentul
imediat anterior producerii prejudiciului fixate în imobil. De exemplu, ocupantul ră spunde de prejudiciul cauzat prin că derea unui
ghiveci sau a ţurţurilor.
Responsabile pentru prejudiciile cauzate prin că derea sau aruncarea unui lucru dintr-un imobil sunt persoanele care ocupă acest
imobil, chiar fă ră niciun titlu. Cum „a ocupa” înseamnă „a lua temporar în stă pâ nire, a avea în folosinţă un imobil, un spaţiu locativ”,
consideră m că textul legal vizează numai persoanele care folosesc efectiv imobilul în cauză , fie în calitate de titular al unui drept real
sau de creanţă asupra imobilului, fie fă ră a avea o asemenea calitate (de exemplu, persoanele care ocupă abuziv o locuinţă ).
În orice caz, ocuparea imobilului presupune un anumit caracter de permanenţă în ceea ce priveşte stă pâ nirea acestuia şi reiese din
atitudinea persoanei în cauză (cel care intră în imobil doar pentru a sustrage bunuri nu ocupă imobilul ci doar cel care deţine, chiar
abuziv, şi îl foloseşte pentru sine o anumită perioadă de timp).
Textul de lege stabileşte faptul că cel care ocupa imobilul la momentul producerii prejudiciului, chiar fă ră drept – „chiar fă ră niciun
titlu”, ră spunde pentru prejudiciul cauzat prin că derea sau aruncarea din imobil a unui lucru, fă ră a avea importanţă cine sau ce a
provocat că derea sau aruncarea lucrului. Cu alte cuvinte, ocupantul imobilului a preluat, prin asumare, paza juridică a imobilului care
„ocazionează” producerea prejudiciului de că tre lucrurile aflate în imobil sau în legă tură cu acesta (de exemplu, componentele
instalaţiei de aer condiţionat fixate în exteriorul imobilului) şi ră spunde delictual pentru prejudiciu.
Ră spunderea pentru prejudiciile cauzate prin că derea sau aruncarea unui lucru, dintr-un imobil este angajată , asemenea ră spunderii
pentru ruina edificiului cauzată de vicii, independent de existenţa vreunei culpe din partea celui care ocupă imobilul.
Victima va trebui, pentru invocarea art. 1379 C.civ., să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptului că lucrul a fost aruncat sau a
că zut din imobil, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptul indicat, a calită ţii de ocupant al imobilului de că tre persoana
chemată să ră spundă .
Calitatea persoanei care ocupă imobilul poate rezulta dintr-un act juridic sau poate fi efectul unei simple stă ri de fapt. Cu toate acestea
dovada acestei calită ţi se va face, în toate cazurile, prin orice mijloc de probă , deoarece faţă de victimă ocuparea imobilului se
înfă ţişează ca un simplu fapt juridic.
Ocupantul imobilului se va putea întoarce cu acţiune în regres împotriva terţului vinovat în temeiul ră spunderii pentru fapta proprie,
pentru fapta altuia, a ră spunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri în general, ori ruina edificiului, după caz.
Exonerarea de ră spundere va interveni doar în condiţiile art. 1380 C.civ.
Atunci câ nd ocupantul imobilului exercită şi paza, aşa cum este definită de art. 1377 C.civ., asupra lucrului aruncat sau care a că zut, ne
află m în situaţia îndeplinirii condiţiilor cerute pentru angajarea ră spunderii atâ t pentru lucruri în general, câ t şi a celei reglementate
de art. 1379 C.civ. În această situaţie victima are un drept de opţiune.
Aceeaşi soluţie se impune şi în ipoteza în care condiţiile celor două forme ale ră spunderii delictuale sunt îndeplinite în privinţa a două
persoane diferite (ocupantul imobilului nu se confundă cu paznicul lucrului că zut sau aruncat).

2.6. Cauze de exonerare în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri
Art. 1380 C.civ. dipune că în cadrul ră spunderii pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri nu există obligaţie de reparare a
prejudiciului, atunci câ nd acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră .
În cazul în care producerea prejudiciului a fost determinată exclusiv de că tre victimă , un terţ sau de o situaţie de forţă majoră , atunci nu se
mai reţine obligaţia de reparare a prejudiciului în nici una dintre situaţiile reţinute mai sus, cu privire la ră spunderea pentru fapta animalului
sau lucru.
Prin reglementarea formelor de ră spundere analizate mai sus, legiuitorul a consacrat un sistem al responsabilită ţii obiective, neavâ nd, ca
regulă , importanţă atitudinea subiectivă a celui chemat să ră spundă . Temeiul unei astfel de ră spunderi rezidă în ideea de garanţie pe care o
anumită persoană , care se foloseşte de un lucru ori animal, trebuie să o ofere tuturor celorlalţi, că exploatarea lucrului nu le va provoca vreun
prejudiciu, în detrimentul propriilor interese.
Dacă vinovă ţia, element fundamental al ră spunderii în general, nu prezintă relevanţă în acest caz, nu acelaşi lucru se poate spune despre
raportul de cauzalitate, alt element esenţial al răspunderii. Prin urmare, o persoană este responsabilă dacă există o legă tură de cauzalitate
între lucru ori animal şi prejudiciul produs. Aşadar trebuie cercetat dacă şi în ce mă sură lucrul respectiv a stat la originea producerii
prejudiciului, în sensul că ar fi influenţat în vreun fel rezultatul negativ.
Atunci câ nd lucrul sau animalul nu au avut nicio contribuţie la generarea prejudiciului, nefiind prezente în nex-ul cauzal, chiar sub forma unei
condiţii echivalente cauzei, care ar amplifica ori ar favoriza consecinţele negative, răspunderea este înlă turată .
Această situaţie se întâ lneşte atunci câ nd cauza exclusivă a prejudiciului este fapta victimei înseşi, a unui terţ ori cazul de forţă majoră . În
legă tură cu aceste cauze de exonerare trebuie subliniate câ teva aspecte:
- fapta victimei trebuie să fie imputabilă acesteia. Altfel, cel chemat să ră spundă va fi derobat de ră spundere obiectivă de
atitudinea subiectivă imputabilă victimei, numai atunci câ nd aceasta constituie cauza exclusivă a producerii prejudiciului.
Pe de altă parte, dacă fapta victimei ar fi putut fi preîntâ mpinată de că tre cel chemat să răspundă , putem observa că aceasta nu reprezintă
cauza exclusivă a producerii prejudiciului şi se va reactiva ră spunderea obiectivă . În aceste condiţii evenimentul ocazionat de victimă nu mai
este unul absolut imprevizibil şi invincibil;
- în altă ordine de idei, pentru a opera exonerarea de răspundere, fapta terţului trebuie să prezinte caracteristicile exteriorită ţii,
imprevizibilită ţii şi invincibilită ţii absolute. Aşadar, numai atunci câ nd se înfă ţişează ca un eveniment de forţă majoră , fapta terţului este în
mă sură să elimine orice legă tură de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu;
- fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlă tură ră spunderea chiar dacă un au caracteristicile forţei majore şi doar pe cele ale
cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei pă rţilor cazul fortuit este exonerator de ră spundere (art. 1352
C.civ.). Or, putem observa că , în conformitate cu art. 1380 C.civ., cazul fortuit nu se circumscrie cauzelor de neresponsabilitate prevă zute
limitativ.
De exemplu, fapta terţului chemat să asigure revizia tehnică a lucrului care se află la originea producerii prejudiciului, se înfă ţişează ca un caz
fortuit. În schimb, prezintă caracteristicile forţei majore fapta hoţului care sustrage prin violenţă (cu mâ nă armată ori în grup) un lucru sau
care pă trunde (în acelaşi mod) în imobilul ocupat de o anumită persoană . Prejudiciile provocate de lucrul sustras sau în legă tură cu imobilul
în care s-a pă truns nu vor fi imputabile celui care ar fi fost chemat să răspundă în lipsa faptei terţului;
- evenimentul de forţă majoră , exterior, absolut imprevizibil şi invincibil reprezintă o altă cauză de exonerare a responsabilită ţii
specifice acestui sistem, atunci câ nd îi este atribuită în exclusivitate survenirea prejudiciului;
- cazul fortuit ră mâ ne în sfera de responsabilitate. Un eveniment relativ imprevizibil şi relativ invincibil care nu prezintă tră să tura
exteriorită ţii manifestâ ndu-se (îşi are originea) în sfera de acţiune a lucrului (ţine de particularită ţile intrinseci ale lucrului) este asumat de
paznicul juridic al lucrului în sensul că riscul producerii sale angajează responsabilitatea. Prejudiciul produs de cazul fortuit este imputabil
celui chemat să răspundă pentru că potrivit legii evenimentul fortuit nu este exonerator de ră spundere.
I. PLATA (executarea voluntară în natură a obligațiilor)

1. Noțiune
Plata reprezintă executare voluntară în natură a obligației de că tre debitor, indiferent de obiectul acesteia. Ea poate consta în remiterea unei
sume de bani sau în executarea orică rei alte prestații care constituie obiectul obligației [art. 1469 alin. (2) C.civ.].
Plata poate fi privită și ca un act juridic încheiat între cel care execută și cel care primește plata, motiv pentru care trebuie îndeplinite condițiile
de validitate prevă zute de art. 1279 alin. (1) C.civ.
Temeiul plă ții îl constituie existența unei obligații a debitorului ce consta în a da, a face sau a nu face ceva, prin plată putâ nd fi executate atâ t
obligațiile perfecte cat și cele imperfecte.
2. Subiectele plății
A. Persoanele care pot face plata
Potrivit art. 1472 C.civ., plata poate fi făcută de orice persoană chiar și de că tre cel care este terț în raport cu obligația. Astfel, oricine poate
face plata, respectiv o persoană interesată (debitor, codebitor, fidejusor, dobâ nditorul imobilului ipotecat etc.), dar și o persoană neinteresată
(cum ar fi situația în care terțul face plata în numele debitorului în calitate de gerant, sau aceea în care face plata în nume propriu ca liberalitate
în favoarea debitorului).
Plata nu poate fi făcută de că tre o altă persoană decâ t debitorul în cazul obligațiilor de a face intuitu personae, și nici atunci câ nd pă rțile au
convenit ca plata să nu fie fă cută de că tre o altă persoană , ci numai de că tre debitor.
În situația în care plata este fă cută de un incapabil, acesta nu va putea solicita restituirea invocâ nd starea sa de incapacitate de la momentul
execută rii obligații (art. 1473 C.civ.).
Dacă plata este făcută de că tre un terț, creditorul are posibilitatea sau trebuie să o refuze atunci câ nd debitorul l-a înștiințat în
prealabil că se opune la aceasta, iar refuzul nu îl prejudiciază pe creditor [art. 1474 alin. (1) C.civ.], precum și atunci câ nd natura obligației sau
convenția pă rților impune ca obligația să fie executată numai de că tre debitor [art. 1474 alin. (2) teza a II-a C.civ.].
În schimb, creditorul nu poate refuza plata de la un terț, ca regulă . Mai mult, creditorul poate accepta plata oferită de un terț chiar dacă
debitorul i-a comunicat anterior refuzul să u, atunci câ nd neplata l-ar prejudicia pe creditor.
Ca urmare a plă ții fă cută de că tre terț în numele debitorului obligația se va stinge și, în cazurile și condițiile prevă zute de lege, va opera
subrogarea terțului în drepturile creditorului plă tit.
B. Persoanele care pot primi plata
Potrivit art. 1475 C.civ. plata trebuie făcută creditorului (inclusiv moștenitorilor acestuia, după moartea sa), reprezentantului legal sau
convențional al creditorului, persoanei indicate de că tre creditor pentru a primi plata, persoanei autorizate de că tre instanță să primească
plata (cum este situația creditorului pe opritor).
În situația cesiunii de creanță , debitorul cedat va plă ti cesionarului.
Atunci câ nd plata este fă cută unui creditor incapabil de a o primi, debitorul nu este eliberat decâ t în mă sura în care această plată profită
creditorului (art. 1476 C.civ.). Actul juridic al plă ții este lovit de nulitate relativă , iar cel care a plă tit poate fi obligat să plă tească din nou că tre
persoana care are dreptul să primească plata pentru incapabil, cu excepția situației câ nd dovedește că plata a profitat creditorului incapabil
Dacă plata este fă cută unui terț, aceasta este valabilă atunci câ nd este ratificată de că tre creditor, câ nd cel care a primit plata devine ulterior
titularul creanței, respectiv atunci câ nd plata a fost fă cută celui care a pretins- o în baza unei chitanțe liberatorii semnate de că tre creditor
[art. 1477 alin. (1) C.civ.]. În celelalte situații, plata fă cută unui terț va stinge obligația numai în mă sura în care profită creditorului [art. 1477
alin. (2) C.civ.].
Dacă plata a fost fă cută cu bună credință unui creditor aparent, aceasta este valabilă chiar dacă ulterior se dovedește că acesta nu era
adevă ratul creditor, creditorul aparent fiind ținut să restituie adevă ratului creditor plata primită (art.1478 C.civ.). Astfel, plata fă cută
creditorului aparent duce la stingerea obligației, creditorul avâ nd posibilitatea de a pretinde plata de la respectivul creditorul aparent.
3. Condițiile plății
Potrivit art. 1480 alin. (1) C.civ., debitorul trebuie să-și execute obligațiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale, cu excepția situațiilor în care prin lege sau prin contract s-ar dispune în alt mod.
Plata este guvernată de principiul indivizibilită ții, astfel că acela care face plata trebuie să plă tească în întregime, creditorul neputâ nd fi silit să
primească o plată parțială , nici mă car atunci câ nd obiectul plă ții ar fi divizibil prin natura lui [art. 1490 alin. (1) C.civ.]. Prin excepție, plata
poate fi fă cută divizat: câ nd pă rțile au stabilit ca plata să fie divizibil[; în cazul decesului debitorului, dacă există mai mulți moștenitori (mai
puțin atunci câ nd obligația este indivizibilă ); câ nd obligația se stinge prin compensație; câ nd datoria este plă tită de că tre fideiusori, care
beneficiază de dreptul de diviziune; câ nd instanța acordă un termen de grație cu eșalonarea plă ții; câ nd se aplică prevederile art. 1509 alin. (1)
lit. e) C.civ. (câ nd operează imputația plă ții și obligațiile sunt exigibile, la fel de oneroase, negarantate sau cu aceleași garanții și au aceeași dată ).
În ipoteza în care creditorul acceptă o plată parțială , eventualele cheltuieli suplimentare sunt în sarcina debitorului [art. 1490 alin. (2) C.civ.].
4. Obiectul plății
În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis [art.1481 alin.
(1) C.civ.] iar în cazul celor de mijloace, să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis [art.1481 alin. (2) C.civ.],
regimul juridic fiind diferențiat și în ceea ce privește prezumarea sau nu a vinovă ției debitorului în cazul ]n care nu se atinge rezultatul
promis. Astfel, în cazul obligațiilor de rezultat, neîndeplinirea rezultatului promis constituie o prezumție de nevinovă ție a debitorului, care are
sarcina de a proba executarea obligației, pe câ nd în cazul obligațiilor de mijloace creditorului îi revine sarcina de a dovedi faptul că debitorul
nu a depus toate diligentele necesare pentru îndeplinirea obligației asumate.
Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei [art.1482
alin. (1) C.civ.], obligație ce o cuprinde și pe aceea de a conserva bunul pâ nă la predare (art. 1485 C.civ.).
Obligaţia de a stră muta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva pâ nă la predare, iar în cazul imobilelor înscrise
în cartea funciară , şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.
În ipoteza în care, la momentul predă rii bunului, debitorul nu este titularul dreptului sau nu poate dispune de acesta în mod liber, obligația sa
nu se stinge. Dacă nu există prevedere legală contrară , debitorul are obligația de a procura bunul și de a-l preda creditorului sau de a obține
acordul terțului în acest sens.
Dacă este vorba de neexecutarea unei obligații de a procura bunuri care au fă cut obiectul obligației și care aparținea unui terț, creditorul poate
solicita obligarea debitorului la plata de despă gubiri pentru prejudiciul cauzat prin executare (art. 1230 C.civ.).
Atunci câ nd debitorul predă un bun care nu-i aparține sau de care nu poate dispune, el nu are dreptul de a cere creditorului restituirea, decâ t
atunci câ nd se angajează să execute prestația cu un alt bun de care poate dispune. Dacă creditorul de bună -credință restituie bunul că tre
debitor, el are un drept de opțiune între a accepta executarea prin predarea unui alt bun și a solicita debitorului despă gubiri pentru repararea
prejudiciului produs prin executare (art. 1491 C.civ.).
Atunci câ nd bunul a pierit, a fost pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fă ră culpa debitorului, acesta din urmă este ținut să îi cedeze
creditorului toate drepturile și acțiunile în despă gubire pe care le are cu privire la acel bun (art. 1484 C.civ.).
Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate [art. 1486 teza I C.civ.], de calitate cel
puțin medie [ teza a II-a], dacă nu s-a stabilit altfel prin convenția părților. Pieirea sau deteriorarea bunurilor nu stinge obligația debitorului
deoarece bunurile de gen nu pier.
Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea că tre creditor a sumei nominale datorate.
Atunci câ nd debitorul s-a obligat să constituie o garanție, fă ră a fi determinat modalitatea și forma acesteia, el este eliberat atunci câ nd oferă o
garanție reală sau personală sau altă garanție suficientă , la alegerea sa (art. 1487 C.civ.).
5. Data plății
Ca regulă , plata se face atunci câ nd datoria a ajuns la scadență , adică atunci câ nd creanța devenit exigibilă [art. 1495 alin. (1) C.civ.].
Plata obligațiilor pure și simple trebuie făcută la momentul nașterii raportului juridic obligațional.
Plata obligațiilor afectate de un termen suspensiv devine exigibilă la termenul stabilit de pă rți. În această situație trebuie fă cută distincția între
termenul stipulat în favoarea uneia dintre pă rți sau a ambelor pă rți.
Dacă termenul a fost stipulat exclusiv în favoarea debitorului, el poate face plata și anticipat (spre exemplu, în cazul împrumutului fă ră
dobâ ndă ) . Prin excepție, plata anticipată nu este valabilă dacă pă rțile au prevă zut acest lucru ori dacă posibilitatea plă ții anticipate nu
rezultă din natura contractului sau din împrejură rile în care a fost încheiat [art. 1496 alin. (1) C.civ.] . De asemenea, creditorul poate refuza
plata anticipată dacă dovedește existența unui interes legitim în executarea plă ții la scadență [art. 1496 alin. (2) C.civ.]. Atunci câ nd plata se
face anticipat, cheltuielile suplimentare sunt în sarcina debitorului [art. 1496 alin.
(3) C.civ.].
În cazul termenului prevă zut exclusiv în favoarea creditorului, el are posibilitatea de a pretinde plata și înainte de împlinirea termenului (spre
exemplu, în cazul depozitului neremunerat).
Atunci câ nd termenul este în favoarea ambelor pă rți, atâ t a debitorului câ t și a creditorului, plata anticipată presupune acordul ambelor pă rți
(spre exemplu, în cazul împrumutului cu dobâ ndă ).
Dacă pă rțile nu au prevă zut un termen pentru executarea unei obligații, ori acesta nu este determinat în temeiul naturii ori obiectului
contractului, al practicilor statornicite între pă rți ori al uzanțelor, parte interesată poate solicita instanței stabilirea termenului atunci câ nd
natura prestații sau locul unde urmează să se facă plata o impune (art. 1495 C.civ.).
6. Locul plății
Se stabilește de lege sau pă rți, ori în lipsă , se stabilește potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între
pă rţi ori al uzanţelor [art. 1494 alin. (1) C.civ.]. Dacă nu:
a) obligaţiile bă neşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plă ţii (plata portabilă );
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului (plata cherabilă ).
7. Dovada plății
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plă ții se face cu orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.), sarcina probei incumbă râ nd, în principiu,
debitorului.
Debitorul care și-a executat obligația poate cere creditorul predarea unei chitanțe liberatorii, iar dacă acesta din urmă refuză în mod
nejustificat, debitorul are dreptul să suspende plata [art. 1500 alin. (1) și (3) C.civ.].
Dacă este cazul, debitorul care și-a executat obligația are dreptul și la remiterea de că tre creditor înscrisul original al creanței (cum ar fi, de
exemplu, în cazul contractului de leasing, în vederea înmatriculării autoturismului).
În privința plă ții operează mai multe prezumții:
- prezumția execută rii prestație accesorii;
- prezumția execută rii prestațiilor periodice;
- prezumția stingerii obligații prin plată ;
- prezumția de remitere voluntara înscrisul original al creanței;
- prezumție efectuă rii plă ții prin virament bancar.
8. Imputația plății
Imputația plă ții reprezintă acel mecanism juridic aplicabil în situația în care un debitor are față de același creditor mai multe obligații care au ca
obiect bunuri de aceeași natură , iar debitorul plă tește creditorului prin predarea unei cantită ți de bunuri ce nu este suficientă pentru a stinge
toate datoriile. În această situație este necesar să se stabilească care dintre datoriile respective se va stinge.
Aceasta poate fi voluntară - fă cută prin acordul pă rţilor, de debitor, de creditor – sau legală .
Dacă pă rțile nu s-au înțeles cu privire la imputație, debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice,
atunci câ nd plă teşte, datoria pe care înţelege să o execute. Debitorul poate face imputație a plă ții cu respectarea urmă toarelor reguli: prin
plata să se stingă întreaga datorie asupra că reia s- a fă cut imputația; imputația se va face mai întâ i asupra obligațiilor scadente, cu excepția
situației în care există consimță mâ ntul creditorului ori pă rțile, prin acordul lor, au prevă zut posibilitatea plă ții anticipate; plata se impută mai
întâ i asupra cheltuielilor, apoi asupra dobâ nzilor și, la urmă , asupra capitalului [art. 1507 și art. 1509 alin. (2) C.civ.].
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria
asupra că reia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
Dacă niciuna dintre pă rţi nu face imputaţia plă ţii, vor fi aplicate, în ordine, urmă toarele reguli [art. 1509 alin. (1) C.civ.]:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă ;
b) se vor considera stinse, în primul râ nd, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâ i asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură , garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
9. Punerea în întârziere a creditorului. Oferta reală de plată
Punerea în întâ rziere a creditorului reprezintă mijlocul juridic pus la îndemâ na debitorului de a se elibera de datorie, atunci câ nd creditorul
refuză , în mod nejustificat, primirea plă ții.
Pentru ca oferta de plată să fie valabilă ea trebuie să fie fă cută creditorului care are capacitatea de a primi sau celui care a drept are dreptul de
a primi plata pentru creditor; dacă obligația are ca obiect o sumă de bani, oferta de plată trebuie să fie fă cută pentru toată suma exigibilă ,
inclusiv pentru dobâ nzile datorate; termenul suspensiv în favoarea/ și în favoarea creditorului să fie împlinit, respectiv condiția suspensivă să
se fi realizat; oferta de plată să fie fă cută în locul stabilit pentru plată sau la domiciliul creditorului ori la domiciliul ales pentru executarea
contractului; oferta să fie fă cută prin intermediul executorului judecă toresc sau după caz în fața instanței de judecată .
Punerea în întâ rziere a creditorului poate fi fă cută atunci câ nd:
a) acesta refuză , în mod nejustificat, plata oferită de că tre debitor sau
b) atunci câ nd creditorul refuză să îndeplinească actele pregă titoare fă ră de care debitorul nu își poate executa obligația.
În cazul ofertei de plată prin intermediul executorului judecă toresc, prin somație, creditorul este invitat să primească prestația datorată . În
această somație se vor ară ta ziua, ora și locul unde suma sau obiectul oferit vor fi predate creditorului. Atunci câ nd creditorul primește plata
astfel oferită debitorul va fi eliberat, sens în care se va întocmi un proces-verbal de că tre executorul judecă toresc. În schimb, în situația în care
creditorul nu se prezintă sau refuză să primească plata executorul judecă toresc va încheia un proces-verbal în care va consemna
împrejurarea, iar debitorul va putea consemna suma sau obiectul datorat după ce va comunica o nouă somație creditorului, în care se vor
indica ziua ora și locul unde plata oferită urmează să fie depusă .
Ulterior consemnă rii plă ții, executorul va constata printr-o încheiere efectuarea plă ții și liberarea debitorului, care va fi comunicată
creditorului. Creditorul are posibilitatea de a solicita anularea încheierii pentru nerespectarea condițiilor de fond sau de formă ale ofertei de
plată și consemnațiuni.
Debitorul este eliberat la data consemnă rii plă ții, cu excepția situației în care se dispune anularea ofertei de plată și a consemnațiuni.
În cazul ofertei de plată făcută în fața instanței de judecată , aceasta se poate realiza de că tre debitor în timpul procesului, în fața orică rei
instanțe, inclusiv a uneia necompetente, în orice stadiu al judecă ții, ofertă ce va fi consemnată în încheierea de ședință . Atunci câ nd creditorul
este prezent și acceptă plata, liberarea debitorul va fi constatată prin aceeași încheiere. Dacă acesta refuză primirea plă ții sau lipsește la acel
termen de judecată , oferta se va consemna în încheierea de ședință , debitorul urmâ nd a proceda la consemnarea prestației. După depunerea
recipisei de consemnare la dosarul cauzei, instanța va constata, prin încheiere, eliberarea creditorului.
Prin excepție, debitorul poate apela la procedura vâ nză ri publice a bunului, în situațiile prevă zute de art. 1514 alin. (1) C.civ., respectiv atunci
câ nd natura bunului face imposibilă consemnarea, bunul este perisabil ori depozitarea bunului necesită costuri de întreținere sau cheltuieli
considerabile. În acest caz debitorul, ulterior notifică rii creditorului, va solicita instanței să autorizeze vâ nzarea bunului la licitație publică ,
prețul rămânând să fie consemnat. Prin excepție de la excepție, vâ nzarea bunului fă ră notificarea creditorului poate fi autorizată de instanță în
condițiile art. 1514 alin. (20 C.civ., respectiv atunci câ nd bunul este cotat la bursă sau la pe o altă piață reglementată , bunul are un preț curent
ori valoarea bunului este prea mică față de cheltuielile unei vâ nză ri publice.
Ca urmare a punerii în întâ rziere a creditorului, debitorul va fi liberat de obligația asumată , după consemnarea plă ții. Creditorul pus în
întâ rziere preia riscul imposibilită ții de executare a obligației, nu are dreptul de a solicita obligarea debitorului la restituirea sau la plata
contravalorii fructele culese după punerea în întâ rziere, are obligația de a repara prejudiciile cauzate prin întâ rziere și de a plă ti cheltuielile
de conservare a bunului datorat (art. 1511 C.civ.).

II. EXECUTAREA SILITĂ OBLIGAȚIILOR

În ipoteza în care debitorul nu și-a executat de bună voie obligația, creditorul poate cere executarea silită [art. 1516 alin. (2) C.civ.].
Cu toate acestea creditorul nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte pă rți dacă neexecutarea îi este culpabilă (art 1517 C.civ.).
Neexecutarea obligațiilor poate duce la tragerea la răspundere;
- a debitorului pentru neîndeplinirea propriilor obligații,
- a debitorului pentru faptele terților, dacă s-a folosit de aceștia în executarea obligațiilor contractuale și pă rțile nu au convenit altfel,
- a terților, prin urmă rirea bunurilor acestora dacă au fost afectate pentru plata datoriilor debitorului ori dacă au fă cut obiectul unor
acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiat în frauda creditorului (art. 1518- 1520 C.civ.).

1. Executarea silită în natură


În principiu executarea silită se face în natură , debitorul fiind obligat să execute obiectul obligației pe care și-a asumat-o, la care se adaugă
obligația de a repara sau de a înlocui bunul, precum și orice alt mijloc de a remedia executoare defectuoasă (art. 1527 C.civ.).
Prin excepție, dacă executarea natura obligații nu mai este posibilă , se va trece la executarea prin echivalent, însă , în cazul obligațiilor care
presupun o participare strict personală din partea debitorului, creditorul va avea dreptul doar la plata de daune compensatorii și eventual de
penalită ți.
În cazul obligației de a da o sumă de bani, aceasta poate fi executată numai în natură . În ipoteza în care debitorul refuză să execute voluntar,
creditorul are posibilitatea de a trece la urmă rirea bunurilor mobile sau imobile ori a fructelor și veniturilor imobilelor celui dintâ i, sau poate
solicita poprirea sumelor pe care terții i le datorează debitorului să u.
Prestația de a da un bun individual determinat (distinct de transferul dreptului care se execută întotdeauna în natură ) se poate realiza direct
în mod silit prin apelarea la forța coercitivă a statului, prin predarea silită a bunului respectiv. În cazul bunurilor de gen, prestația de a da
presupune individualizarea respectivelor bunuri, iar dacă debitorul refuză să procedeze la această individualizare creditorul poate cere
predarea acestor bunuri pe cale silită .
În cazul în care bunurile predate de că tre debitor sunt neconforme, executarea silită în natură presupune repararea, respectiv înlocuirea
acestor bunuri, precum și orice alt mijloc prin care se remediază o atare executarea defectuoasă [art 1527 alin. 2 C.civ.].
În ceea ce privește obligațiile de a face, cu excepția celor de a preda un bun, trebuie fă cută distincția între cele care nu implică un fapt personal
al debitorului și care pot fi executate în natură (cum este obligația de a încheia contractul promis, hotă râ rea judecă torească ținâ nd loc de
contract) și obligațiile intuitu personae, pentru care executarea silită în natură nu este posibilă .
După punerea în întâ rziere a debitorului, creditorul poate fi autorizat să ia mă surile necesare pentru executarea în natură a obligațiilor, pe
cheltuiala debitorului (art 1528 alin. 1 C.civ.). Astfel creditorul, pe cheltuiala debitorului, poate să execute el însuși obligația ori să facă să fie
executată de că tre un terț.
În plus, creditorul are posibilitatea de a apela la alte mijloace prin care să îl constrâ ngă pe debitor la executarea obligației de a face, respectiv
la penalită țile cominatorii (sumă de bani datorată pentru fiecare zi de întâ rziere pâ nă la executarea obligației de a face ).
În cazul obligațiilor de a nu face, executarea în natură silită nu este posibilă , însă creditorul poate cere instanței încuviințarea să ridice ceea ce
debitorul a fă cut cu încă lcarea obligației, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotă râ re judecă torească (art. 1529 C.civ.). De
asemenea, creditorul poate apela la procedura penalită ților cominatorii .
2. Excutarea silită prin echivalent
Potrivit art. 1530 C.civ., creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este
consecința directă și necesară a neexecută rii fă ră justificare sau, după caz, chiar culpabilă a obligației.
Executarea silită indirectă sau prin echivalent a unei obligații reprezintă dreptul creditorului de a primi de la debitor echivalentul
prejudiciului suferit ca urmare a ne execută rii lato sensu a obligației asumate. Astfel, prin executarea indirectă , creanța inițială este înlocuită
cu o creanță ce are ca obiect suma de bani reprezentând prejudiciul cauzat creditorului.
S-a observat că art. 1530 C.civ. prevede condițiile ră spunderii civile contractuale, fă ră însă a se înțelege din aceasta că între ră spunderea civilă
contractuală și executarea prin echivalent există o suprapunere perfectă. Ră mâ nâ nd în sfera ră spunderii civile contractuale subliniem faptul
că aceasta poate fi antrenată atunci câ nd sunt îndeplinite urmă toarele condiții: să existe o neexecutare a obligației (totală , parțială , a unei
obligații principale sau accesorii, esențială sau neesențială ), să existe un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită constâ nd
în neexecutare și respectivul prejudiciu, neexecutarea să fie fă ră justificare sau, după caz, culpabilă . Mai mult, pentru antrenarea ră spunderii și
acordarea daunelor interese este necesar ca debitorul să fi fost pus în întâ rziere (sau să fie de drept în întâ rziere) și să nu existe o clauză
valabilă de neresponsabilitate.
Prin neexecutare lato sensu se înțelege neexecutarea totală sau parțială a obligației asumate dar ș i executarea defectuoasă sau cu întâ rziere a
acesteia.
Astfel, în funcție de tipul de neexecutare, creditorul are dreptul de a primi de la debitor daune-interese moratorii sau daune-interese
compensatorii. Deoarece daunele interese moratorii nu locuiesc executarea obligației, ele se pot cumula cu această executare în natură . De
asemenea, ele pot fi cumulate și cu daune-interese compensatorii, în mă sura în care debitorul nu a executat obligația în natură .
Mai mult, art.1530 C.civ. consacră principiul repară rii prejudiciului direct, fiind supuse reparației numai acele prejudicii ce sunt consecința
directă și necesară a neexecută rii obligației. Potrivit art.1531 C.civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit prin
neexecutare, acesta cuprinzâ nd pierderea efectiv suferită și beneficiul de care creditorul este lipsit, la care se adaugă cheltuielile pe care
creditorul le-a fă cut, într-o limită rezonabilă pentru limitarea sau evitarea prejudiciului, după caz.
Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert - existența acestuia este sigură , la fel ca și întinderea sa, prejudiciile actuale fiind întotdeauna
certe. De asemenea, sunt supuse reparației și prejudiciile viitoare atâta timp câ t acestea sunt certe în privința existenței și întinderii. În măsura
în care întinderea prejudiciului nu este certă în prezent, dar vor deveni în viitor certe - prejudiciile viitoare eventuale - , acestea vor fi
recuperate doar după promovarea unei noi acțiuni.
În ceea ce privește prejudiciul constâ nd în pierderea unei șanse, acesta va fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului,
cuantumul despă gubirilor fiind inferior avantajelor pe care creditorul le-ar putea obține din valorificarea respectivei șanse, calculul pentru
stabilirea cuantumului despă gubirilor făcându- se, potrivit art.1532 alin. 2 C.civ., în funcție de circumstanțe și de situația concretă a
creditorului.
Trebuie subliniat faptul că este necesar ca executarea să nu fie imputabilă creditorului, în situațiile când acesta a contribuit prin atitudinea sa
la producerea prejudiciului despă gubirile fiind diminuate în mod corespunză tor (art.1534 alin. 1 C.civ.). Această diminuare se aplică și în
situația în care prejudiciul este cauzat parțial de un eveniment pentru care creditorul și-a asumat riscul. Mai mult, repararea prejudiciului este
limitată și de diligențelele pe care creditorul le putea depune în vederea minimiză rii acestuia (art.1534 alin. 2 C.civ.).
Sarcina probei privind prejudiciul aparține creditorului, cu excepția situațiilor în care prin lege sau prin convenția pă rților se prevede
contrariul. Spre exemplu, în cazul obligațiilor de a da o sumă de bani, în scopul acordă rii daunelor moratorii, nu este necesară dovedirea
vreunui prejudiciu (art. 1535 alin. 1 C.civ.).
Ră spunderea contractuală , fiind guvernată de norme juridice în general supletive, poate fi modificată prin convenția pă rților. Prin asemenea
clauze însă nu se poate stabili exonerarea de ră spundere a debitorului dacă neexecutarea se datorează culpei grave sau dolului, sancțiunea
fiind nulitatea absolută (art.1355 alin. 1 C.civ.).
Sunt valabile clauzele contractuale prin care debitorul este exonerat de ră spundere, dacă neexecutarea se datorează neglijență sau
imprudenței, însă atunci câ nd prejudiciile cauzate privesc bunurile victimei. În cazul prejudiciilor cauzate integrită ții fizice sau psihice ori
să nă tă ții, limitarea sau înlă turarea ră spunderii se poate face numai în condițiile stabilite de lege.
De asemenea, sunt permise clauzele prin care ră spunderea este limitată , în sensul stabilirii unei limite maxime a despă gubirilor la care
debitorul poate o fi obligat pentru neexecutarea obligațiilor, chiar dacă prejudiciul suferit este mai mare iar neexecutarea nu se datorează
dolului sau culpei grave.
În plus sunt permise clauzele de agravare a ră spunderii, atunci câ nd debitorul își asumă ră spunderea și în situațiile în care executarea se
datorează unor cazuri de forță majoră în determinate.
Evaluarea daunelor interese se poate realiza pe cale judiciară , în temeiul legii sau al acordului de voință al pă rților .
Evaluarea judiciară se realizează de că tre instanța de judecată , stabilirea întinderii daunelor interese fiind fă cută cu respectarea principiului
repară rii integrale a prejudiciului, în scopul punerii/repunerii creditorului în situația pe care ar fi avut-o dacă debitorul și ar fi executat
prestațiile datorate (art.1531 alin. 1 C.civ.). În stabilirea valorii daunelor interese, instanța va trebui să țină seama de evoluția cuantumui
prejudiciului de la momentul la care obligația trebuia executată și pâ nă la momentul pronunță rii hotă râ rii judecă torești. Astfel, stabilirea
întinderii daunelor interese trebuie fă cută prin raportare la momentul pronunță rii hotărârii judecă torești.
Evaluarea legală. În cazul obligațiilor pecuniare, care pot fi întotdeauna executate în natură , debitorul poate fi obligat să plă tească daune
interese moratorii. Cuantumul daunelor interese moratorii este stabilit de pă rți, iar în lipsă , despă gubirile vor fi stabilită în funcție de
dobâ nda legală , care este stabilită prin lege specială (art.1535 alin. 1 C.civ.). Creditorul nu este ținut de dovada existenței și întinderii
prejudiciului cauzat prin întâ rzierea execută rii obligațiilor pecuniare, fiind instituită prezumția existenței acestui prejudiciu. Cuantumul
daunelor interese moratorii, stabilit prin convenția pă rților sau, în lipsă , de lege, este fix, ceea ce înseamnă că el nu poate fi modificat prin
probarea unui prejudiciu mai mic, cu excepția situațiilor în care acestea pot fi majorate, respectiv câ nd dobâ nzile moratorii nu sunt stabilite
prin convenția pă rților, dacă înainte de scadență
debitorul datora dobâ nzi mai mari decâ t dobâ nda legală (art. 1535 alin. 2 C.civ.) și atunci câ nd creditorul probează un prejudiciu mai mare
decâ t al dobâ nzii moratorii convenționale (art. 1535 alin. 3 C.civ.).
Spre deosebire de celelalte obligații, în cazul celor pecuniare, daune interese moratorii sunt datorate, ca regulă , din ziua scadentei obligației de
plată , debitorul fiind ținut la plata acestora fă ră a fi necesară punerea sa în întâ rziere (art.1535 alin. 1 C.civ.).
Trebuie subliniat faptul că în materia obligațiilor pecuniare trebuie avute în vedere și reglementările speciale, mai ales cele din Ordonanța
Guvernului nr. 13/2011 privind dobâ nda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bă nești, precum și pentru reglementarea unor
mă suri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Pentru celelalte categorii de obligații stabilirea daunelor moratoriiu se face avâ nd în vedere dobânda legală , însă acesta vor curge nu mai de
la data la care debitorul a fost pus în întâ rziere. Prin excepție, cuantumul daunelor interese va fi altul atunci câ nd există o clauză penală ,
respectiv atunci câ nd creditorul dovedește un prejudiciu mai mare, produs ca urmare a întâ rzierii în executarea obligației.
Evaluarea convențională. Stabilirea întinderii daunelor interese se poate realiza și pe cale convențională, prin acordul de voință al creditorului
și debitorului, respectiv prin stipularea unei clauze penale. Potrivit art.1538 alin. 1 C.civ., clauza penală este aceea prin care pă rțile stipulează
că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecută rii obligației principale.
Clauza penală poate privi atâ t obligații pecuniare câ t și obligații de a da sau de a face. De asemenea, prin aceasta se poate prevedea dreptul
creditorului de a reține sumele încasate pâ nă la momentul la care ar fi trebuit să aibă loc executarea obligației (art.1538 alin. 5 C.civ.). Prin
clauza penală cuantumul despă gubirilor poate fi determinat sau pot fi prevă zute criteriile pentru determinarea ulterioară acestuia.
Art. 1540 alin. 1 C.civ. prevede că nulitatea clauzei penale nu atrage nulitatea obligații principale, însă nulitatea obligației principale o atrage și
pe aceea a clauzei penale. De aici rezultă caracterul accesoriu al acestei clauze, ceea ce înseamnă că toate cauzele de stingere a obligației
principale vor duce și la stingerea efectelor clauzei penale, cu excepția situației în care intervine rezoluțiunea/rezilierea, clauza penală
producându-și efectele.
Clauza penală nu va putea fi însă invocată atunci câ nd executarea obligației a devenit imposibilă din cauză e neimputabile debitorului
(art.1540 alin. 2 C.civ.), dreptul de opțiune aparținâ nd exclusiv creditorului. În acest sens art.1538 alin. 3 C.civ. prevede că stipularea clauzei
penale nu duce la transformarea obligației principale în obligație alternativă .
Cuantumul stabilit prin clauza penală nu poate fi modificat, în principiu, de că tre instanța de judecată , acest lucru fiind posibil numai prin
excepție și anume:
a) diminuarea este permisă atunci câ nd obligația principală a fost executată parțial și executarea a profitat creditorului (art. 1541
alin. 1 lit. a C.civ.);
b) diminuarea clauzei penale este permisă și atunci câ nd penalitatea „este vă dit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevă zut de
pă rți la încheierea contractului” (art.1541 alin. 1 lit. b C.civ.).
III. ALTE MODURI DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR

COMPENSAŢIA
Potrivit art. 1616 C.civ., compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două datorii reciproce, pâ nă la
concurenţa celei mai mici dintre ele. Compensaţia presupune două raporturi juridice obligaţionale distincte în care aceleaşi persoane sunt
creditor şi debitor, una faţă de cealaltă . Dacă obligaţiile sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeaşi valoare, se sting pâ nă la
concurenţa celei mai mici dintre ele. Felurile compensaţiei: - legală ; - convenţională ; - judiciară .
Compensaţia legală. Condiţii:
a) datoriile să fie reciproce.
b) datoriile să fie certe. creanţa certă este aceea a că rei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar
neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta [a se vedea şi art. 664 alin. (2) C.pr.civ. care prevede că o creanţa este certă câ nd
existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu];
c) datoriile să fie lichide. Creanţa este lichidă câ nd obiectul ei este determinat sau câ nd titlul executoriu conţine elementele care
permit stabilirea lui;
d) datoriile să fie exigibile, adică să fie ajunse la scadenţă . O creanţă este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la
scadenţă sau acesta este decă zut din beneficiul termenului de plată ;
e) datoriile să aibă ca obiect o sumă de bani (care este esenţialmente fungibilă) sau o cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi
natură , adică fungibile prin natura lor, dar şi fungibile între ele, ceea ce exclude compensaţia pentru obligaţii de a face, de a nu face şi pentru
multe dintre obligaţiile de a da. Obligaţiile reciproce care au ca obiect bunuri ce nu pot fi înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea
compensaţiei legale, creditorul neputâ nd fi obligat să primească decâ t ceea ce i se datorează .
Compensaţia legală nu poate opera în urmă toarele cazuri:
a) creanţa rezultată dintr-un act fă cut cu intenţia de a păgubi nu poate fi stinsă prin compensaţie legală . Astfel, celui care a fost
pă gubit (i s-a luat în mod ilicit un lucru sau o sumă de bani), chiar dacă este debitor al celui care a să vâ rşit acest act, nu i se poate opune
compensaţia legală ;
b) compensaţia legală este exclusă dacă datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
c) compensaţia legală este exclusă dacă datoria are ca obiect un bun insesizabil. Potrivit art. 2329 C.civ., toate bunurile care sunt,
potrivit legii, inalienabile (nu pot fi înstră inate) sunt insesizabile (nu pot fi urmă rite); clauza de insesizabilitate trebuie înscrisă în registrul
de publicitate mobiliară sau, după caz, imobiliară .
Compensaţia judiciară, „aceea pe care o face justiţia, sesizată de o reclamaţie şi de o cerere reconvenţională ”. După împlinirea
termenului de prescripţie, compensaţia nu mai poate fi opusă .
Spre deosebire de compensaţia legală , compensaţia judiciară produce efecte din momentul ră mâ nerii definitive a hotă râ rii prin care
a fost dispusă .
Precizări:
* termenul de graţie nu poate fi opus compensaţiei.
* atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru
imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător, după cum urmează :
– se vor compensa cu prioritate datoriile ajunse la scadenţă ;
– se vor considera compensate, în primul râ nd, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine
garanţii;
– compensaţia se va face mai întâ i asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
– dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală mă sură , garantate şi oneroase, se vor compensa datoriile
mai vechi.
* fideiusorul poate refuza plata solicitată de creditor invocând stingerea obligaţiei prin compensaţie cu o creanţă pe care
debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate prin fideiusiune. În schimb, compensaţia nu poate fi
invocată de către debitor pentru ceea ce creditorul său datorează fideiusorului.
CONFUZIUNEA
Confuziunea constituie un drept mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceeaşi persoană , în cadrul aceluiaşi
raport juridic, a calită ţii de creditor şi debitor. Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi accesoriile sale. Ea se
aplică tuturor obligaţiilor indiferent de izvorul lor (contractual sau extracontractual).
Cazuri în care nu operează confuziunea. În cazul în care în patrimoniul aceleiaşi persoane există mase de bunuri cu regimuri juridice
distincte, iar creanţa şi datoria se gă sesc în mase de bunuri diferite, compensaţia nu operează .

Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.

REMITEREA DE DATORIE
Remiterea de datorie ca mijloc de stingere a obligaţiilor nu are ca efect realizarea directă sau indirectă a drepturilor creditorului, fiind
un act juridic (contract) de renunţare a creditorului la valorificarea creanţei pe care o are împotriva debitorului.
Felurile remiterii de datorie. După cum creditorul îl liberează pe debitor de întreaga datorie sau numai de o parte a acesteia,
remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Potrivit alin. (2) al art. 1629 C.civ., se consideră că remiterea de datorie este totală , în lipsă
de stipulaţie contrară .

Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se
realizează.
Astfel, voinţa tacită a creditorului poate rezulta din remiterea voluntară a titlului constatator al creanţei debitorului sau din
distrugerea voluntară de că tre creditor a titlului constatator al creanţei sale. În ceea ce-l priveşte pe debitor, acceptarea acestuia este tacită
atunci câ nd, în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la oferta creditorului de a-l libera de datorie, nu a fă cut nicio opoziţie.
Remiterea de datorie, ca act juridic cu titlu gratuit, dacă se realizează prin acte între vii, constituie o donaţie indirectă şi este supusă
regulilor specifice acesteia (revocare, raport, reducţiune), cu excepţia regulilor de formă ale donaţiei, iar dacă se face prin testament, trebuie
să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului.
Dovada remiterii de datorie se face în aceleaşi condiţii cu dovada plă ţii, respectiv cu orice mijloc de probă , dacă prin lege nu se
prevede altfel. Astfel, dovada remiterii de datorie se face prin chitanţă liberatorie dată de creditor, precum şi, dacă este cazul, prin
remiterea înscrisului original al creanţei.
În lipsa înscrisului care constată în mod direct remiterea de datorie, se prezumă stingerea obligaţiei în cazul remiterii voluntare a
înscrisului original constatator al creanţei, fă cute de creditor debitorului.

IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE


Pe durata existenţei unui raport obligaţional, o obligaţie nă scută valabil poate deveni imposibil de executat, din cauze obiective care
exclud culpa debitorului şi a creditorului şi conduc la stingerea obligaţiei pentru viitor.
Imposibilitatea fortuită de executare este mijlocul de stingere a obligaţiilor care nu are ca efect realizarea directă sau indirectă a
drepturilor creditorului, cauzele care o pot determina fiind: forţa majoră , cazul fortuit ori alte evenimente asimilate acestora. Imposibilitatea
fortuită de executare nu este incidentă în cazul în care obligaţia are ca obiect bunuri de gen deoarece aceste bunuri sunt bunuri fungibile şi
pot fi înlocuite unele cu altele Debitorul este liberat dacă nu este în culpă şi nu a fost pus în întâ rziere de a executa obligaţia.
Efectele forţei majore, ale cazului fortuit ori ale altor evenimente asimilate acestora sunt: imposibilitatea execută rii obligaţiei,
liberarea debitorului de datorie şi exonerarea acestuia de răspundere pentru consecinţele neexecută rii; debitorul suportă doar propriul
prejudiciu determinat de stingerea atâ t a propriilor obligaţii, câ t şi a obligaţiilor celeilalte pă rţi faţă de el, deci suportă riscul încetă rii
contractului, nu şi repararea prejudiciului cauzat creditorului.
Excepţie: alin. (2) al art. 1634 C.civ. prevede un caz special – liberarea debitorului pus în întâ rziere dacă acesta face dovada (în
instanţă ) că din cauza evenimentului fortuit creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligaţiei.
În cazul imposibilităţii temporare de executare, debitorul poate beneficia de un termen suplimentar pentru executare. Acest termen
se determină ţinâ nd seama, în fiecare caz în parte, de durata şi urmă rile evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
Câ nd termenul de executare stabilit printr-un contract este esenţial, contractul poate înceta.
Cauza stră ină (forţa majoră , cazul fortuit ori alt eveniment asimilat acestora) care a determinat imposibilitatea execută rii obligaţiei
trebuie dovedită de debitor şi , fiind o chestiune de fapt, dovada acestei se poate face cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prin
prezumţii.
Notificarea creditorului. Potrivit alin. (5) al art. 1634 C.civ., debitorul obligaţiei trebuie să aducă la cunoştinţa celeilalte pă rţi apariţia
cauzelor care fac imposibilă executarea pentru a permite acesteia să ia mă surile necesare protecţiei propriilor interese. Notificarea trebuie să
indice existenţa imposibilită ţii, dar şi efectele pe care aceasta le va avea, în opinia debitorului, asupra execută rii contractului. Notificarea
trebuie făcută într-un termen rezonabil de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea imposibilită ţii de executare.
Încă lcarea obligaţiei de notificare atrage ră spunderea debitorului pentru prejudiciile cauzate creditorului prin faptul că acesta nu a cunoscut
existenţa evenimentului fortuit.
TEMA 13 GARANTAREA OBLIGAȚIILOR I

1. Noţiune
Prin „garantarea execută rii obligaţiilor” se înţelege totalitatea mijloacelor juridice, respectiv a drepturilor şi acţiunilor, legale sau
convenţionale, prin a că ror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă .
Acestea se împart în mijloace generale şi speciale, cele din prima categorie fiind recunoscute tuturor creditorilor, atâ t celor care beneficiază
de o cauză de preferinţă , câ t şi creditorilor chirografari, în temeiul garanţiei generale a creditorilor pe care o constituie patrimoniul
debitorului.
Mijloacele generale, întemeiate pe garanţia generală a creditorilor se subdivid în mijloace de conservare şi reparatorii.

2. Instrumente juridice ale creditorilor de asigurare a realizării integrale a creanţelor în baza


garanţiei comune
2.1. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) – 1560-1561 C.civ.

Acţiunea oblică reprezintă acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său, atunci câ nd acesta refuză sau
neglijează să şi le exercit.
Natură juridică - o mă sură conservatorie.
Domeniu de aplicare
Potrivit art. 1560 alin. 1 C.civ. „creditorul poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului atunci câ nd acesta, în prejudiciul creditorului,
refuză sau neglijează să le exercite.” Dispoziţiile alin. 1 ale art. 1560 C.civ. par să confere creditorului un drept cu o arie foarte largă de acţiune,
echivalentă cu dreptul de administrare a patrimoniului debitorului.
Domeniul de aplicaţie al acţiunii oblice cunoaşte o serie de limită ri.
În primul râ nd, această acţiune poate privi numai exercitarea drepturilor şi acţiunilor de natură patrimonială ale debitorului existente în
patrimoniul acestuia din urmă , deoarece ea constituie o măsură conservatorie pusă la îndemâ na creditorilor, a celor chirografari, dar şi a
celor care beneficiază de o cauză de preferinţă . În al doilea râ nd, drepturile debitorului împotriva terţilor trebuie să fie însoţite de dreptul la
acţiune şi să fie susceptibile de realizare în justiţie.
Nu pot fi exercitate pe cale oblică :
a. drepturile debitorului susceptibile de o exercitare extrajudiciară deoarece art. 1558 C.civ. le califică drept mă suri
conservatorii de sine stă tă toare, distinct de acţiunea oblică ;
b. acţiunile extrapatrimoniale, în general acelea care se referă la starea persoanelor, deoarece acestea nu vizează un drept
patrimonial;
c. actele de administrare a patrimoniului debitorului (acte de administrare în sens restrâ ns precum încheierea de acte de
arendarea, închirierea şi nici acte de dispoziţie cum sunt vâ nzarea ori schimbul. Creditorul nu poate exercita, pe calea acţiunii oblice, acte
prin care se dobâ ndesc sau se modifică drepturi patrimoniale ori se asumă noi datorii;
c. drepturile patrimoniale insesizabile deoarece exercitarea acestora ar nu permite creditorilor posibilitatea de a le urmă ri. Din această
categorie fac parte: dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de a primi o bursă , dreptul de proprietate asupra bunurilor de uz personal şi
casnic necesare debitorului şi familiei sale, dreptul la întreţinere, dreptul la alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii ş.a.
Prin excepţie de la excepţie, este prevă zută posibilitatea creditorului de a exercita, pe calea acţiunii oblice, unele drepturi inalienabile şi
insesizabile, cum este dreptul de întreţinere convenţional (art. 2259 C.civ.), pe care tot legea (art. 2258 C.civ.) îl declară inalienabil şi
insesizabil.
d. drepturile şi acţiunile care sunt strâ ns legate de persoana debitorului (art. 1560 alin.2 C.civ.), cele a că ror exercitare implică o apreciere
subiectivă , de ordin moral şi familial, din partea acestuia cum sunt: acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine; dreptul de a
revoca donaţia pe care soţul debitor a fă cut-o celuilalt soţ, acţiunea în desfiinţarea sau micşorarea pensiei de întreţinere datorate de că tre
debitor unei persoane; dreptul debitorului de a solicita repararea patrimonială , a prejudiciilor morale.

1
Condiţiile de exercitare
Exercitarea acţiunii oblice presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii exercitate prin intermediul acesteia
şi a condiţiilor generale de admisibilitate a acţiunii oblice, respectiv:
a. Creanţa creditorului trebuie să fie certă şi lichidă . Conform dispoziţiilor art. 662 alin. 2 şi 3 C.pr.civ. creanţa este certă atunci
câ nd are o existenţă neîndoielnică şi este lichidă dacă obiectul ei este determinat sau câ nd titlul executoriu conţine elementele care permit
stabilirea lui.
Soluţia este în acord cu opinia formulată în doctrină potrivit că reia nu este obligatorie exigibilitatea creanţei, deoarece acţiunea oblică nu
este un mijloc de executare, ci o măsură conservatorie a drepturilor debitorului, ceea ce permite exercitarea acesteia chiar şi în situaţia
existenţei unei creanţe afectate de un termen sau de o condiţie, creditorul nemaifiind obligat să aştepte scadenţa obligaţiei sale.
Nu prezintă relevanţă izvorul creanţei - contractual sau extracontractual -, natura obiectului creanţei creditorului prestaţia la care este
obligat debitorul putâ nd fi de a da, a face sau a nu face ceva, raportul dintre valoarea creanţei şi dreptul debitorului, data la care se naşte
dreptul de creanţă al creditorului în raport cu dreptul debitorului exercitat prin intermediul acţiunii oblice, anterioară sau ulterioară celei
a dreptului debitorului şi nici a scadenţei acestora.
b. Debitorul trebuie să fie inactiv, adică să neglijeze exercitarea drepturilor sale. Inactivitatea poate fi rezultatul relei-credinţe,
neglijenţei ori chiar a imposibilită ţii obiective a debitorului de exercitare a dreptului sau a acţiunii. Este de remarcat faptul că în situaţia în
care debitorul îşi schimbă conduita, devenind activ, continuarea exercită rii acţiunii oblice nu mai este posibilă . În această situaţie,
creditorului îi mai ră mâ ne doar posibilitatea de a interveni în proces, în scopul apă ră rii intereselor sale.
c. Creditorul trebuie să facă dovada unui interes serios şi legitim. Există un atare interes atunci câ nd prin inactivitatea sa
debitorul se află în situaţia de a-l prejudicia pe creditor, atitudinea subiectivă a debitorului nefiind indiferentă în exercitarea acţiunii
oblice, ceea ce determină faptul că este în sarcina creditorului probarea prejudiciului şi a legă turii de cauzalitate dintre prejudiciul să u şi
refuzul sau neglijenţa debitorului. Spre deosebire, cu titlu general, s-a afirmat că există interesul serios şi legitim ori de câ te ori creditorul
dovedeşte că există pericolul de a nu îşi realiza creanţa din cauza neexercită rii de că tre debitor a unui drept sau a unei acţiuni pe care le
deţine împotriva unui terţ şi ori de câ te ori debitorul, datorită pasivită ţii sale, este în pericol de a deveni insolvabil sau de a-şi accentua o
stare de insolvabilitate, în cazul obligaţiilor pecuniare, în cazul celorlalte obligaţii interesul serios şi legitim nemaifiind identificat cu
starea de insolvabilitate a debitorului.
Determinarea momentului la care trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile mai sus enumerate prezintă o deosebită importanţă practică . În
opinia unor autori de aceste condiţii depinde posibilitatea intentă rii acţiunii oblice, alţi autori se referă la condiţiile de exerciţiu ale
acţiunii oblice, iar alţii apreciază că reprezintă condiţii de admisibilitate. Cum schimbarea atitudinii debitorului duce la imposibilitatea
continuă rii acţiunii de că tre creditor apreciem că ultima calificare este cea corectă şi, în ipoteza în care exercitarea de că tre creditor a
drepturilor debitorului se realizează pe cale judiciară , condiţiile acţiunii oblice trebuie îndeplinite la momentul pronunţă rii hotă râ rii
judecă toreşti, iar în cazul exercită rii pe cale extrajudiciare, acestea trebuie îndeplinite la data formulă rii cererii de că tre creditor.
Prescripţia extinctivă a acţiunii oblice este determinată atâ t de prescripţia dreptului de creanţă al creditorului contra debitorului, care
este dată de termenul general de 3 ani, câ t şi de prescriptibilitatea şi termenul de prescripţie ale dreptului debitorului exercitat de
creditor, acestea fiind determinate de natura juridică a acestui drept. Astfel, pentru admisibilitatea acţiunii oblice este necesar ca atâ t
dreptul creditorului, câ t şi cel al debitorului să nu se fi prescris extinctiv. În lipsa unei prevederi legale exprese, pentru evitarea orică ror
opinii contrare, propunem introducerea unui nou articol care să reglementeze prescriptibilitatea acţiunii oblice: „dreptul la acţiune se
prescrie în termenul prevă zut pentru creanţa titularului acţiunii, dar nu mai tâ rziu de împlinirea termenului de prescripţie al dreptului
debitorului”.
Efectele acţiunii oblice
Creditorul exercită drepturile debitorului să u, în numele şi în locul să u, împotriva terţului pâ râ t, pentru acesta din urmă creditorul avâ nd
calitatea unui reclamant aparent, titular al dreptului invocat fiind debitorul celui care a introdus acţiunea. Pe cale de consecinţă , terţul
pâ râ t poate opune creditorului toate excepţiile şi mijloacele de apă rare pe care le-ar fi putut opune debitorului (art. 1560 alin. 3 C.civ.),
indiferent dacă acestea
sunt anterioare sau posterioare intentă rii acţiunii. Aceasta înseamnă că terţul pâ râ t ar putea invoca, spre exemplu, compensaţia datoriei sale
cu o creanţă pe care o are împotriva debitorului reclamantului, chiar dacă acea creanţă s-ar fi nă scut după intentarea acţiunii, ori uzucapiunea
sau dobâ ndirea bunului mobil revendicat în baza prevederilor art. 937 alin.1, sau decă derea din dreptul de a revendica bunul mobil furat sau
pierdut (art. 937 alin. 2 şi C.civ.). Cu toate acestea, terţul pâ râ t nu se poate prevala de excepţiile nă scute în raporturile sale cu creditorul,
acestea putâ nd fi opuse numai atunci câ nd creditorul acţionează în nume propriu pentru a-şi realiza un drept al său, personal, împotriva
pâ râ tului.
Exercitarea acţiunii oblice nu modifica situaţia juridică a debitorului neglijent, drepturile acestuia din urmă nefiind indisponibilizate ca efect
al admiterii acţiunii oblice, şi, pe cale de consecinţă , acesta poate să îşi administreze, în continuare, liber patrimoniul. El poate încheia orice fel
de acte administrare ori de dispoziţie cu privire la bunurile sale, actele de dispoziţie fiind opozabile creditorului dacă nu sunt frauduloase.
În tă cerea legii, s-a ridicat problema opozabilită ţii şi a puterii de lucru judecat a hotă râ rii pronunţate în acţiunea oblică faţă de debitorul
neglijent, câ nd acesta nu a fost introdus în proces. Se arată că hotă râ rea judecă torească este opozabilă debitorului numai dacă el a participat
la proces şi că numai pentru opozabilitatea hotă râ rii judecă toreşti se cere ca debitorul să fie introdus în proces. Opozabilitatea sau autoritatea
de lucru judecat a hotă râ rii înseamnă că în cazul respingerii acţiunii debitorul nu va mai putea introduce o nouă acţiune împotriva terţului-
pâ râ t, sau, atunci câ nd acţiunea este admisă , eventuala obligare la executarea prestaţiei avâ nd ca obiect bunul sau valoarea readusă în
patrimoniul să u.
Dar, prin aplicarea principiului relativită ţii efectelor hotă râ rii judecă toreşti, în lipsa unei prevederi legale contrare, debitorul nu va fi ţinut de
efectele hotă râ rii, el nefiind parte sau succesor al unei dintre pă rţile procesului civil (art. 435 alin.1 C.civ.) cu un simplu terţ, chiar dacă , pe
cale oblică , sunt exercitate drepturile sale. În schimb, dacă a fost introdus în proces, efectele hotă râ rii se vor răsfrâ nge şi asupra debitorului.
„Acţiunea oblică este individuală prin exercitarea ei şi colectivă prin efectele” ei, ea profitâ nd tuturor creditorilor. Aşadar, ca efect al
pronunţă rii unei hotă râ ri favorabile, în patrimoniul debitorului se conservă dreptul care era pe cale să se piardă , sens în care art. 1561 C.civ.
dispune: „hotă râ rea judecă torească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fă ră nicio preferinţă în favoarea creditorului care
a exercitat acţiunea”.
De acest drept urmează a se bucura toţi creditorii debitorului, indiferent dacă au intervenit sau nu în proces, iar nu numai cel care a iniţiat
acţiunea oblică . Ca atare, acţiunea oblică nu aduce creditorului nicio preferinţă sau drept exclusiv asupra valorii readuse în patrimoniul
debitorului ca urmare a admiterii acţiunii oblice, cu excepţia situaţiei în care acesta urmă reşte şi execută respectiva valoare înainte ca ceilalţi
creditori să fi fă cut demersuri în acest sens.
Cum textul de lege afirmă opozabilitatea numai a hotă râ rii de admitere a acţiunii oblice, per a contrario, hotă râ rea judecă torească de
respingere va avea efecte doar între creditorul-reclamant şi terţ

2.2. Acţiunea pauliană - art. 1562-1565 C.civ.

Prin acţiunea pauliană , creditorii unei persoane urmă resc să obţină declararea inopozabilită ţii actelor juridice frauduloase - în prejudicierea
drepturilor lor - ale debitorului şi care au adus atingere dreptului lor de a beneficia de garanţie generală pe care o constituie patrimoniul
debitorului. Aşadar, este vorba nu despre desfiinţarea actului juridic erga omnes, ci doar de înlă turarea inopozabilită ţii acelui act juridic faţă
de creditorul care a introdus acţiunea sau care a intervenit în cursul unui astfel de proces.
Acţiunea pauliană constituie un mijloc de protecţie a drepturilor creditorului, o acţiune patrimonială în inopozabilitatea actului încheiat de
debitor în prejudicierea drepturilor creditorului să u, recunoscută creditorului în scopul repară rii prejudiciului cauzat creditorului.
Domeniu de aplicare
Art. 1562 C.civ. nu delimitează domeniul de aplicare a acţiunii pauliene, însă doctrina a ară tat că aceasta presupune cu necesitate, ca o
condiţie sine qua non, existenţa unui act fraudulos al debitorului, fiind

3
excluse faptele juridice propriu-zise, de aceasta putâ nd beneficia oricare dintre creditori, atâ t cei care beneficiază de o cauza de preferinţă
ce nu presupune deposedarea debitorului, câ t şi cei chirografari.
Domeniul de aplicare al acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, toate actele juridice civile cu privire la drepturi patrimoniale, indiferent
de natura juridică a acestora: acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, acte juridice unilaterale sau contracte, contracte sinalagmatice sau
unilaterale, acte abdicative sau extinctive de drepturi, acte constitutive sau translative de drepturi, acte creatoare de obligaţii ş.a., fiind
chiar mai extins decâ t cel al acţiunii oblice, deoarece acţiunea pauliană poate fi intentată şi în cazul unora din drepturile insesizabile.
Potrivit art. 1562 alin. 2 C.civ., plata fă cută în temeiul unui contract cu titlu oneros poate face obiectul acţiunii pauliene. Însă trebuie avut
în vedere faptul că plata făcută de debitor că tre unul dintre creditorii să i nu este, în principiu, atacabilă prin acţiunea pauliană , deoarece
unul dintre efectele sale este şi acela ar diminuă rii pasivului patrimonial şi, ca atare, creditorul va suporta concursul unui numă r redus de
creditori. Admiterea acţiunii pauliene îşi gă seşte justificarea însă atunci câ nd respectiva plată priveşte din proprie iniţiativă o obligaţie
care nu era scadentă ori o datorie de care nu este ţinut, cum este cazul celor sub condiţie suspensivă sau termen suspensiv ori o obligaţie
naturală .
O altă situaţie care, în principiu, nu face obiectul acţiunii pauliene este aceea în care debitorul contractează noi datorii. Astfel, debitorului i
se recunoaşte dreptul de a-şi administra patrimoniul, iar asumarea unor noi datorii nu reprezintă o însă ră cire a debitorului, cel puţin pâ nă
la data scadenţei obligaţiei. Totuşi, în situaţia în care debitorul contractează noi datorii cu unicul scop de a diminua garanţia generală a
creditorilor prin aducerea lor în imposibilitatea de a-şi realiza creanţele, acţiunea revocatorie devine admisibilă . De asemenea, s-a reţinut
că şi tranzacţia consemnată printr-o hotă râ re judecă torească poate fi atacată pe calea acţiunii pauliene de că tre creditorul uneia dintre
pă rţi.
În ceea ce priveşte actele care nu pot fi declarate inopozabile pe cale pauliană , acestea sunt:
- actele care privesc drepturi nepatrimoniale ale debitorului, precum că să toria, recunoaşterea paternită ţii, adopţia ş.a.,
deoarece încheierea lor implică o apreciere de ordin personal şi moral din partea debitorului;
- actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului, pentru care aprecierea personală din partea
debitorului este esenţială . Renunţarea la repararea unui prejudiciu moral, refuzul de a cere revocarea unei donaţii pentru ingratitudine
sunt astfel de cazuri;
- actele juridice referitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale debitorului. Prin excepţie, acţiunea pauliană este admisibilă
şi în privinţa unor acte juridice la drepturi insesizabile, în cazurile prevă zute expres de lege. În acest sens, art. 2259 C.civ., permite
creditorilor ambelor pă rţi ale contractului de întreţinere să solicite, pe cale pauliană , declararea contractului ca fiindu-le inopozabil.
Creditorii întreţinutului vor justifica un interes în ipoteza în care contractul de întreţinere este cu titlu oneros.
Condiţiile de exercitare
Din prevederile art. 1562-1565 C.civ. rezultă este necesară îndeplinirea cumulativă a urmă toarelor condiţii:
- cu privire la creanţă , art. 1563 C.civ. impune singura condiţie ca acesta să fie certă la data formulă rii acţiunii pauliene, în sensul
de a avea o existenţă neîndoielnică (art. 662 alin. 2 C.pr.civ.), sigură şi că nu fie stinsă la data formulă rii acţiunii revocatorii, indiferent
dacă acesta este pură şi simplă sau afectată de o condiţie rezolutorie, ori de un termen suspensiv în beneficiul creditorul.
- creanţa creditorului trebuie să fie, de regulă , anterioară încheierii actului a că rui inopozabilitate se solicită . Această condiţie se
impune prin aceea că numai creditorul anterior poate fi fraudat de un act fraudulos ulterior al debitorului. Se apreciază , totuşi, că prin
excepţie, creditorul posterior poate introduce acţiunea pauliană câ nd creanţa sa exista în principiu la data încheierii actului fraudulos, şi
atunci câ nd la momentul perfectă rii actului fraudulos exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul. Dovada
anteriorită ţii cade în sarcina creditorului care promovează acţiunea pauliană , acesta putâ nd recurge la orice mijloc de probă .
Nefiind o mă sură de executare silită , ci numai o măsură de conservare, acţiunea revocatorie nu impune existenţa unui titlu executoriu din
partea creditorului.
- actul încheiat de debitor cu terţul trebuie să fi cauzat creditorului un prejudiciu. De regulă prejudiciul constă în crearea sau
mă rirea stă rii de insolvabilitate a debitorului. Totuşi, crearea sau mă rirea stă rii de insolvabilitate a debitorului nu este una esenţială , fiind şi
alte cazuri care pot produce creditorului un prejudiciu. În doctrină este ară tat cazul în care debitorul încearcă să paralizeze un drept de
creanţă specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al să u, cum ar fi atunci câ nd promitentul vâ nză tor dintr-o promisiune
unilaterală de a vinde înstră inează bunul promis unui terţ. Dacă beneficiarul promisiunii îşi valorifică opţiunea pentru cumpă rarea bunului,
atunci contractul nu mai poate fi perfectat. Prin faptul că creditorul nu mai poate beneficia de efectul principal al promisiunii, acesta suferă
un prejudiciu.
Se arată că este îndeplinită condiţia prejudiciului atunci câ nd se provoacă o însă rcinare debitorului prin ieşirea unei valori din activul
patrimonial, fă ră ca în locul acesteia să intre ceva în schimb, cum ar fi printr-o donaţia directă sau indirectă ; prin încheierea de acte cu titlu
oneros în care valoarea prestaţiilor este dezechilibrată ; prin încheierea de acte în care prestaţiile pă rţilor sunt echilibrate, dacă s-au primit în
schimb bunuri care sunt uşor de ascuns, cum sunt sumele de bani sau titlurile la purtă tor.
Sunt excluse, însă , actele prin care debitorul refuză să se îmbogă ţească , cele prin care debitorul îşi plă teşte o datorie sau dobâ ndeşte noi
obligaţii.
- existenţa fraudei debitorului la momentul încheierii actului atacat, indiferent de natura acestuia. Proba fraudei debitorului se
poate face prin intermediul orică rui mijloc de probă de că tre creditor inclusiv prin recurgerea la prezumţii simple. Uneori, existenţa fraudei
este prezumată de legiuitor cum este cazul creditorilor personali ai moştenitorilor pot solicita constatarea inopozabilită ţii partajului fă ră să
fie obligaţi să dovedească frauda copartajanţilor dacă , „deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fă ră să fi fost convocaţi”
(art. 1156 alin.4 C.civ.). În dovedirea acesteia trebuie avut în vedere faptul că frauda va fi analizată lato sensu, fiind asimilată acesteia chiar
simpla cunoaştere a debitorului că prin fapta prin perfectarea actului contestat îi cauzează creditorului un prejudiciu.
Prin excepţie, în materia contractului de întreţinere condiţia fraudei din partea debitorului nu este cerută . În acest sens, art. 2260 alin. 2 C.civ.
dispune: „revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii
contractului de întreţinere”.
- complicitatea terţului la frauda debitorului câ nd acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui contract cu titlu oneros sau
o plată efectuată în temeiul unui atare act juridic (art. 1562 alin.2 C.civ.). Există complicitate din partea terţului cocontractant atunci câ nd
acesta cunoştea faptul că prin încheierea actului contestat pe cale pauliană se cauzează un prejudiciu creditorului, cum ar fi mă rirea stă rii de
insolvabilitate a debitorului, participarea, intenţionată sau nu, a acestuia la fraudă , atitudinea sa subiectivă neavâ nd relevanţă . Cu referire la
actele cu titlu gratuit, legea consideră că frauda debitorului este suficientă , astfel încâ t nu se mai impune stabilirea complicită ţii terţului,
frauda putâ nd fi comună sau nu pă rţilor contractante, fiind indiferent dacă terţul cunoştea sau nu, urmă rea sau nu, creşterea sau crearea
insolvabilită ţii cocontractantului să u - debitor al reclamantului.
„Dacă terţul dobâ nditor înstră inează bunul unei alte persoane, acţiunea pauliană va putea fi îndreptată împotriva subdobâ nditorului, sub
rezerva îndeplinirii şi în raport cu acesta a tuturor condiţiilor ei de admisibilitate, inclusiv a complicită ţii sale la fraudă ”.
Efecte
Prin admiterea acţiunii pauliene, actul atacat este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut iniţiativa declanşă rii acţiunii, dar şi faţă de
creditorii care au intervenit în cauză , potrivit art. 1565 alin. 1 C.civ. Astfel, actul atacat urmează a fi considerat ca lipsit de efectele sale în
raporturile dintre creditorul reclamant, pe de o parte şi terţul pâ râ t, pe de altă parte, ceea ce permite creditorului să urmă rească acel bun
pentru a-l executa silit, ca şi câ nd nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului său, în limitele valorii creanţei, ceea ce presupune că atunci câ nd
valoarea creanţei este mai mică decâ t a bunului, inopozabilitatea va parţială , pâ nă la concurenţa creanţei.
Atunci câ nd creditorul urmă reşte bunul, el nu va suporta concurenţa creditorilor chirografari ai dobâ nditorului, pentru că , bunul nu a ieşit din
patrimoniul debitorului şi nu a intrat în cel al terţului.
În tă cerea legii, care stabileşte doar inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditor, între pă rţi acesta îşi menţine valabilitatea şi continuă
să îşi producă efectele.

5
Alin. 2 al art. 1565 C.civ. prevede că terţul are dreptul de a pă stra bunul cu obligaţia de a plă ti creditorului o sumă de bani egală cu
prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului, în acord cu opinia potrivit că reia terţul are un drept de opţiune între a
efectua plata că tre creditor sau a abandona bunul în mâ inile acestuia. Dar terţul dobâ nditor poate fi obligat la despă gubiri, în limita valorii
actuale a bunului, dacă urmă rirea şi valorificarea acestuia nu mai este posibilă .
Terţul dobâ nditor cu titlu oneros care a fost evins de creditor sau care, păstrâ nd bunul, l-a despă gubit pe acesta, are un drept de regres
împotriva debitorului, întemeiat de cele mai multe ori pe garanţia pentru evicţiune. În schimb, terţul dobâ nditor cu titlu gratuit nu are un
drept de regres împotriva debitorului, chiar dacă şi cazul actelor cu titlu gratuit, transmiţă torul este ţinut de obligaţia de garanţie pentru
evicţiune (dacă a promis expres garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis,
pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului, potrivit art. 1018 C.civ.)
Dacă terţul nu plă teşte creditorului suma de bani reprezentâ nd prejudiciul suferit de acesta prin încheierea actului fraudulos, ca urmare a
admiterii acţiunii pauliene, bunul va fi indisponibilizat pâ nă la încetarea execută rii silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea (art.
1565 alin. 2 teza a II-a C.civ.), cu aplicarea prevederilor legale referitoare la publicitatea şi la efectele clauzei (art. 1565 alin.2 teza finală
coroborat cu art. 628 alin.2 C.civ.). Actele de înstră inare privitoare la bunul astfel indisponibilizat încheiate de că tre terţul dobâ nditor, pot
fi declarate nule, la cererea creditorului (art. 1565 alin.2 teza finală coroborat cu art. 629 alin.2 C.civ.).
Admiterea acţiunii revocatorii nu produce niciun efect faţă de ceilalţi creditori care nu au iniţiat ori intervenit în acţiunea pauliană , acesta
ră mâ nâ nd opozabil, în continuare, faţă de toţi ceilalţi creditori, prin aplicarea principiului relativită ţii efectelor hotă râ rilor judecă toreşti.
Astfel, exercitâ nd un drept propriu, creditorii care au iniţiat sau au intervenit în cauză vor evita concursul celorlalţi creditori, fiind ţinuţi
să respecte scadenţele şi cauzele de preferinţă existente între ei.
Prescripţia dreptului la acţiune pauliană
Potrivit art. 1564 C.civ., cu excepţia situaţiilor în care există prevedere legală contrară , „dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an
de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat”, numai că este necesar ca nici
dreptul de creanţă al creditorului să nu se fi prescris extinctiv. Astfel, trebuie avute în vedere atâ t termenul special de prescripţie prevă zut
de art. 1564 C.civ., câ t şi termenul de prescripţie al dreptului de creanţă protejat prin intermediul acţiunii pauliene care este termenul
general de 3 ani.

3. Garanţiile personale
3.1. Fideiusiunea
Art. 2280 C.civ. defineşte fideiusiunea ca fiind „contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt
raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din
urmă nu o execută ”.
Noţiunea de fideiusiune are dublă accepţiune: garanţie personală şi contractul prin care se constituie această garanţie.
Prin constituirea fideiusiunii, fideiusorul se obligă să execute obligaţia debitorului din raportul juridic obligaţional principal, dacă acesta
din urmă nu o execută . Această obligaţie poate fi preexistentă , concomitentă sau ulterioară (viitoare) fideiusiunii.
Aceasta este o garanţie personală , fideiusorul garantâ nd executarea obligaţie debitorului cu întreg patrimoniul să u. Este o garanţie
personală accesorie, o obligaţie care este în sarcina fideiusorului, de natură contractuală chiar şi în acele situaţii în care rezultă din lege
sau este impusă printr-o dispoziţie a instanţei (art. 2281 C.civ. „Fideiusiunea obligatorie”), fideiusorul neputâ nd fi obligat în lipsa
manifestă rii propriei voinţe.
Obligaţia garantată poate fi o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face, obligaţie principală ce trebuie să fie valabilă (art. 2288 alin.1
C.civ.), nulitatea sa atră gâ nd şi nulitatea obligaţiei accesorii, a celei de fideiusiune. Numai prin excepţie, în situaţia expres prevă zută de art.
2288 alin. 2 C.civ., nulitatea relativă a
obligaţiei principale nu aduce atingere valabilită ţii fideiusiunii, şi anume în situaţia în care debitorul principal se poate libera invocâ nd
incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea această împrejurare.
Orice obligaţie pentru care legea nu impune constituirea exclusiv a unei garanţii reale sau a unei alte garanţii personale poate fi garantată
prin fideiusiune.
Legea (art. 2284 C.civ.) permite ca fideiusiunea să fie constituită pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor. Prin aceasta fideiusorul care
garantează pentru un alt fideiusor se obligă tot faţă de creditorul obligaţiei principale, însă în subsidiar, în cazurile reglementate de art.2304
C.civ., şi anume atunci câ nd
„debitorul principal şi toţi fideiusorii să i sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin efectul unor excepţii personale”. Fideiusorul fideiusorului va fi
parte a unui nou raport juridic obligaţional.
Limitele fideiusiunii sunt determinate de limitele obligaţiei garantate (art.2289 C.civ.) prin raportare la
„cuantumul, natura sau condiţiile în care a fost asumată obligaţia principală ”. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de voinţa pă rţilor şi, pe
de altă parte, de obligaţia principală : obligaţia în sine – „ceea ce este datorat de debitorul principal” şi valoarea acestei obligaţii precum
şi a cheltuielilor de executare - și
„condiţiile mai oneroase”. Sancţiunea nerespectă rii acestor limite constă în reducerea obligaţiei de garantare la limitele şi condiţiile obligaţiei
principale. Clauzele neclare privitoare la limitele fideiusiunii se vor interpreta în favoarea fideiusorului, prin aplicarea prevederilor art. 1269
alin. 3 C.civ.
Potrivit art. 2290 C.civ., dacă pă rţile nu prevă d asupra a ce se întinde obligaţia de garantare – condiţii şi limite -, fideiusiunea unei obligaţii
principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notifică rii fă cute fideiusorului şi la cheltuielile aferente
cererii de chemare în judecată a acestuia.
Contractul de fideiusiune este:
- prin esenţa sa un contract accesoriu raportului juridic obligaţional principal – indiferent de natura obligaţiei garantate
(art.2288 C.civ.) sau de izvorul acesteia;
- prin natura sa unilateral (art.1171 teza a II-a C.civ.). Cu toate acestea, pă rţile pot conveni ca fideiusorul să se oblige „în
schimbul unei remuneraţii”, iar dacă acesta are caracterul unei contraprestaţii reale a obligaţiei de garantare, contractul de fideiusiune va fi
sinalagmatic (art. 1171 teza I-a C.civ.).
- cu titlu gratuit sau cu titlu oneros („în schimbul unei remuneraţii”). Astfel, dacă fideiusorul pretinde creditorului garantat o
asemenea contraprestaţie, fideiusiunea va fi un contract cu titlu oneros, sinalagmatic. Deoarece contractul de fideiusiune se încheie între
fideiusor şi creditorul garantat, în mă sura în care contraprestaţia este în sarcina debitorului principal, nu a creditorului garantat, contractul
de fideiusiune ră mâ ne unul cu titlu gratuit.
- intuitu personae, deoarece fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară (art. 2319
C.civ.);
- contract solemn (art. 1174 alin.3 C.civ.), deoarece art. 2282 C.civ. dispune că „fideiusiunea nu se prezumă , ea trebuie asumată
în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnă tură privată , sub sancţiunea nulită ţii absolute”.
Încheierea contractului de fideiusiune presupune îndeplinirea condiţiilor esenţiale necesare pentru validitatea contractului, enumerate de
alin.1 al art.1179 C.civ., condiţiile specifice stabilite de art. 2285 C.civ. și condiţia formei solemne.
Capacitatea de a contracta a fideiusorului. Pentru fideiusor condiţia capacită ţii este reluată de art. 2285 C.civ, respectiv fidiusorul să fie o
persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în Româ nia bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază în Româ nia,
cu excepția situației câ nd creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană .
Astfel, potrivit art. 2285 alin.1 teza I-a C.civ., debitorul care este obligat să constituie o fideiusiune trebuie să prezinte o persoană: a) capabilă
de a se obliga; b) care are şi menţine în Româ nia bunuri suficiente pentru a satisface creanţa; c) care domiciliază în Româ nia. Aceste condiţii
trebuie îndeplinite la data încheierii contractului de fideiusiune, în caz contrar debitorul trebuind să prezinte un alt fideiusor (art.2285 alin.1
teza a II-a C.civ.) ori, în cazul fideiusiunii legale sau judiciare să ofere o altă garanţie, considerată suficientă (art.2286 C.civ.). În privinţa
bunurilor, condiţia trebuie îndeplinită pe toată durata contractului de fideiusiune.
Deoarece fideiusiunea are întotdeauna ca izvor un contract, fideiusorul trebuie să aibă capacitatea de a contracta, respectiv capacitatea
deplină de exerciţiu, iar atunci câ nd fideiusiunea este cu titlu gratuit, să aibă

7
capacitatea de a încheia acte cu titlu gratuit. În cazul persoanelor juridice, se aplică principiul specialită ţii capacită ţii, astfel că persoanele
juridice cu scop patrimonial pot dobâ ndi calitate de fideiusor (art. 206 alin. 1 C.civ.), cu excepţia situaţiilor în care sunt instituite prin lege
incapacită ţi speciale. În schimb, personale juridice fă ră scop patrimonial, avâ nd în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (art.206 alin.2 C.civ.) nu pot
avea această calitate.

Formele fideiusiunii
Fideiusiunea poate fi convenţională sau obligatorie, cea din urmă fiind impusă fie de lege, fie de instanţa de judecată . Acestor forme li se
adaugă fideiusiunea asimilată (art. 2292 C.civ.).
Fideiusiunea obligatorie poate fi legală sau judiciară (art.2281 C.civ.).
Codul civil reglementează , spre exemplu, un caz de fideiusiune legală în cadrul art. 726 alin.1, potrivit că ruia: „În lipsa unei stipulaţii
contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale”, fă ră a distinge după cum acesta poate fi
reală sau personală .
În schimb, art.117 C.civ. reglementează un caz de fideiusiune judiciară . Astfel, la numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă
poate hotă rî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului cer o
astfel de mă sură . În funcţie de împrejură ri, instanţa stabileşte felul dar şi întinderea garanţiilor.
Art. 2292 C.civ. reglementează fideiusiunea asimilată : „în cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să acorde un împrumut
unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului”.
Efectele fideiusiunii între creditor şi fideiusor
Acestea sunt reglementate de art. 2293-2304 C.civ. şi, în măsura în care nu contravin regulilor speciale în materie, şi regulilor de drept
comun din materia contractelor.
Potrivit art. 2293 C.civ., fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decâ t dacă acesta nu o execută , cu excepţia
cazurilor prevă zute de art. 2300 C.civ., respectiv atunci câ nd fideiusorul se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor
solidar sau de codebitor solidar. În situaţia în care debitorul îşi nu execută obligaţia, după data scadenţei, creditorul are un drept de
opţiune între a se îndrepta împotriva debitorului sau direct împotriva fideiusorului - fă ră să fie obligat să îl urmă rească în prealabil pe
debitor, chiar dacă obligaţia fideiusorului are un caracter accesoriu şi subsidiar în raport de obligaţia principală -, sub rezerva invocă rii de
că tre cel din urmă a beneficiului de discuţiune, cu unele excepţii. Dacă în procesul dintre creditor şi debitor nu a fost introdus şi nu a fost
parte şi fideiusorul, acesta, pentru a putea fi urmă rit, va trebui să fie chemat în judecată separat şi să i se respecte toate garanţiile
procesuale.
Obligaţia fideiusorului are caracter subsidiar faţă de cea a debitorului. Din acest caracter rezultă că , după scadenţa obligaţiei principale, el
poate să execute de bună voie obligaţia garantată , urmâ nd a exercita regresul împotriva debitorului, ori, dacă s-a pornit de că tre creditor
urmă rirea împotriva sa, poate să invoce lipsa punerii în întâ rziere a debitorului – aceasta constituind o condiţie a execută rii silite (art.
1516 alin.2 pct.1 C.civ.) -, cu excepţia situaţiilor câ nd acesta din urmă este de drept în întâ rziere.
Fideiusorul convenţional sau legal - nu şi cel judiciar (art.2294 alin.2 C.civ.) - poate invoca unul dintre mijloacele sale specific de apă rare,
şi anume beneficiul de discuţiune (art. 2294 C.civ.), respectiv să ceară creditorului să urmă rească mai întâ i bunurile debitorului principal,
cu excepţia situaţiilor în care a renunţat expres la acest beneficiu, şi sub condiţia ca invocarea beneficiului să se facă înainte de începerea
dezbaterii în fond a procesului („înainte de judecarea fondului procesului”). Din coroborarea art. 2294, 2295 şi 2300 C.civ. rezultă că
fideiusorul nu are beneficiul de discuţiune, dacă nu contestă mai întâ i validitatea contractului de fideiusiune, în urmă toarele cazuri:
a) în cazul în care a renunţat expres la acest beneficiu, inclusiv prin neinvocarea acestuia în termenul stabilit de art.2295 alin.1
C.civ.;
b) dacă s-a obligat împreună cu debitorul principal, cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar;
c) în cazul fideiusiunii judiciare.
Urmare a invocă rii beneficiului de discuţiune, urmă rirea fideiusorului este suspendată , creditorul fiind obligat să se îndrepte de îndată
împotriva debitorului principal.
Fideiusorul (ori fideiusorul fideiusorului), inclusiv cel solidar, datorită caracterului accesoriu al obligaţiei sale faţă de cea a debitorului
principal (ori a fideiusorului), are la îndemâ nă , pe lâ ngă beneficiul de discuţiune, şi de posibilitatea de a opune creditorilor toate mijloacele de
apărare pe care le putea opune debitorul principal (ori ale fideiusorului), afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care
sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor (art.2296 C.civ.).
Un alt mijloc specific de apă rare al fideiusorului îl constituie beneficiul de diviziune, care presupune pluralitatea de fideiusori. Art. 2297 C.civ.
dispune. „Atunci câ nd mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiaşi debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată
la întreaga datorie şi va putea fi urmă rită ca atare, însă cel urmă rit poate invoca beneficiul de diviziune, dacă nu a renunţat în mod expres la
acesta”. Invocarea beneficiului de diviziune este o facultate a fideiusorului – sub condiţia să nu fi renunţat la ea (art. 2297 C.civ.) sau să se fi
angajat cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar (art. 2300 C.civ.).
De asemenea, creditorul poate alege să îşi dividă urmă rirea (art.2299 C.civ.) deoarece solidaritatea fideiusorilor a fost instituită în favoarea
sa, indiferent dacă această se realizează prin intermediul unei acţiuni unice, fie prin urmă rirea separată a unui anumit fideiusor doar pentru
partea acestuia din urmă .
Un alt „beneficiu” specific, o mă sură de protecţie a fideiusorului, dar şi de încetare a fideiusiunii, este excepţia subrogaţiei, reglementată de art.
2315 C.civ. Potrivit art. 2305 C.civ., fideiusorul care a plă tit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea
împotriva debitorului, însă în mă sura în care, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este liberat
în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.
Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor
Ca urmare a plă ţii de că tre fideiusor a obligaţiei debitorului principal, potrivit art. 2305 C.civ., cel dintâ i se subrogă de drept „în toate
drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului”. Astfel, fideiusorul are un drept de opţiune între a urma calea regresului împotriva
debitorului în condiţiile art. 2306 şi 2307 C.civ., fie o acţiune personală , întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri fie acţiunea
subrogatorie, în locul creditorului plă tit, în condiţiile art.1593-1598 C.civ.
Efectele fideiusiunii între fideiusori
Cofideiusorul care a plă tit creanţa garantată are la îndemâ nă două acţiuni: o acţiune personală întemeiată pe gestiunea de afaceri şi o acţiune
subrogatorie.
Art. 2313 C.civ. reglementează regresul fideiusorului care a plă tit datoria contra celorlalţi fideiusori. În cazul pluralită ţii de fideiusori, cel care
a plă tit datoria are drept de regres împotriva debitorului principal (art. 2306 C.civ.) dar şi împotriva celorlalţi fideiusori, în cazurile în care
putea, chiar înainte de a plă ti, să se îndrepte împotriva debitorului (art. 2313 alin.1 şi 2 C.civ.), respectiv în situaţiile în care este permis
„regresul anticipat”, fă ră ca acţiunea să fie condiţionată de exercitarea efectivă a regresului împotriva debitorului. Un fideiusor nu îi poate
obliga pe ceilalţi să plă tească înaintea sa, obligaţia lor fiind solidară (art. 2297 C.civ.). Însă această solidaritate nu subzistă şi în cazul
regresului fideiusorului care a plă tit, obligaţia devenind divizibilă , astfel că ceilalţi vor fi ţinuţi fiecare pentru partea sa (art. 1442 alin. 1 C.civ.)
stabilită pe cale legală , convenţională , prin contractul de fideiusiune sau printr-unul ulterior, ori, în lipsa, în baza prezumţiei de egalitate
instituită de art.1423 C.civ. Astfel, fideiusorul care a plă tit creditorului întreaga obligaţie, în caz de insolvabilitate a debitorului principal, va
suporta pierderea corespunză toare pă rţii sale, similar riscului insolvabilită ţii unuia dintre fideiusori (alin.3 al art.2313 C.civ.).
Încetarea fideiusiunii
Potrivit art. 1615 C.civ., obligaţiile se sting prin plată , compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare,
precum şi prin alte moduri prevă zute de lege. Fideiusiunea poate înceta pe cale directă atunci câ nd modul de stingere vizează chiar obligaţia
de garanţie (prin expirarea termenului pentru care s-a constituit garanţia – art. 2316 C.civ.; prin fapta creditorului – art. 2315 C.civ.; prin
decesul fideiusorului – art. 2319 C.civ.; prin încetarea unei anumite funcţii a debitorului principal – art. 2320 C.civ.) sau pe cale indirectă , ca
urmare a stingerii obligaţiei garantate (în cazul imposibilită ţii fortuite de executare – art. 1634 C.civ.; prin compensaţie - art. 1621 C.civ.; prin
confuziune - art. 1626 C.civ.; prin remiterea de

9
datorie fă cută debitorului principal - art. 1633 C.civ.; novaţie – art. 1613 C.civ.), potrivit principiului
accesorium sequitur principale.
Art. 2314 C.civ. reglementează efectele confuziunii într-o situaţie particulară , şi anume aceea în care are loc confuziunea calită ţilor de
debitor principal şi fideiusor. Astfel, prin reunirea calită ţii de debitor şi fideiusor în aceeaşi persoană ca urmare a decesului fideiusorului,
fideiusiunea încetează (art.2319 C.civ.), dar creditorul va beneficia de bunurile intrate în patrimoniul creditorului ca urmare a
transmisiunii universale. Dacă această confuziune este urmare a decesului debitorului principal, datoria va intra în pasivul patrimoniului
fideiusorului, care constituie garanţia generală a creditorilor. În ambele situaţii, raportul obligaţional principal ră mâ ne valabil, iar dacă
fideiusorul a fost garantat de un alt fideiusor, această fideiusiune ră mâ ne şi ea valabilă .
În alte cazuri de confuziune, fie se stinge obligaţia de garantare (prin confuziunea calită ţii de fideiusor şi creditor – art. 1626 C.civ.), fie cea
principală (prin confuziunea calită ţii de debitor şi creditor). În schimb, urmare a desfiinţă rii confuziunii, potrivit art. 1628 C.civ., obligaţia
va renaşte retroactiv.
Încetarea fideiusiunii poate opera şi în cazul prevă zut de art. 2315 C.civ., prin „liberarea fideiusorului prin fapta creditorului”.
În cazul fideiusiunii - convenţionale ori legale - dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau pentru o perioadă
nedeterminată , potrivit art. 2316 C.civ., fideiusiunea poate înceta după 3 ani, prin notificarea fă cută debitorului, creditorului şi celorlalţi
fideiusori, dacă , între timp, creanţa nu a devenit exigibilă . Dacă anterior împlinirii termenului de 3 ani de la constituirea fideiusiunii
creanţa devine exigibilă , înseamnă că obligaţia fie a devenit prezentă (s-a nă scut), fie limitele sale au fost determinate (este lichidă ), fie a
fost stabilit un termen.
Art. 2317 C.civ. reglementează liberarea fideiusorului ca urmare a stingerii obligaţiei principale prin darea în plată , ca o aplicaţie a regulii
de drept comun înscrisă în art.1492 C.civ., renaşterea obligaţiei garantate nefiind urmată şi de renaşterea obligaţiei de garanţie.
Art. 2318 C.civ. reglementează două situaţii în care stingerea fideiusiunii este determinată de scadenţa obligaţiei garantate şi de atitudinea
diligentă sau nu a creditorului. Astfel, fideiusorul ră mâ ne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care
creditorul a introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă . De asemenea,
fideiusorul ră mâ ne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale şi în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres
fideiusiunea la termenul obligaţiei principale, iar acţiunea împotriva debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la
scadenţă .
Potrivit art. 2319 C.civ. fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară , succesorii nefiind ţinuţi de
obligaţia de garanţie a autorului lor.
Art. 2320 C.civ. stabileşte că fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal se stinge la
încetarea acestei funcţii, cu excepţia datoriilor existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui
termen pentru care ră mâ ne obligat

3.2. Garanţiile autonome


Garanţii autonome sau independente sunt instrumente de garantare care, de regulă , sunt emise de instituţiile financiar-bancare şi, numai
prin excepţie, de alte persoane participante la comerţul internaţional.
a) Scrisoarea de garanţie
Art. 2321 alin.1 C.civ. defineşte scrisoarea de garanţie ca fiind „angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană , denumită
emitent, se obligă , la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent
de acesta, să plă tească o sumă de bani unei terţe persoane‚ denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.
b) Scrisoarea de confort
Art. 2322 alin.1 teza I-a C.civ. defineşte scrisoarea de confort ca fiind acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă
o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea execută rii obligaţiilor acesteia
faţă de un creditor al său.

4. Privilegiile

10
Noţiune
Art. 2333 C.civ. prevede că „privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale”.
Privilegiile nu conferă titularilor un drep distinct ci sunt simple cauze de preferinţă în virtutea că rora creditorul privilegiat are numai dreptul
de a fi plă tit cu prioritate din preţul obţinut în urma vâ nză rii bunului grevat în concurs cu alţi creditori. Ele nu conferă creditorului dreptul de
a urmă ri bunului sau de a-l vinde, dar privilegiatul poate solicita vâ nzarea bunului în vederea realiză rii propriei creanţe, atâ t timp câ t el se
află în patrimoniul debitorului, în temeiul garanţiei generale.
Creditorii privilegiaţi pot, asemenea celorlalţi creditori, să urmă rească bunurile debitorului dar fă ră a beneficia de un drept distinct de
urmă rire ca în cazul drepturilor reale.
Ordinea de preferinţă , în cazul privilegiilor, este dată de lege (art. 2336 alin.1 C.civ.), dacă acestea sunt diferite (art. 2342 C.civ.), în caz contrar
creanţele privilegiate fiind satisfă cute proporţional cu valoarea lor indiferent de îndeplinirea formalită ţilor de publicitate sau de momentul
naşterii lor. Aceasta spre deosebire de garanţiile reale a că ror ordine de preferinţă este dată de principiul prior tempore, potior iure.
Caractere juridice
Privilegiile sunt garanţii legale - izvorul lor fiind numai legea (art. 2333 alin.1 C.civ.) -, sunt, prin natuura lor, indivizibile (art. 2333 alin.2
C.civ.) - bunul în integralitatea sa precum şi fiecare parte a acestuia fiind afectate garantă rii creanţei privilegiate în totalitatea ei -, creditorul
fiind în drept să renunţe la indivizibilitate, și constituie accesorii ale creanţelor garantate.
Clasificare
Privilegiile se clasifică în generale şi speciale.
Art. 2338 C.civ., privitor la privilegiile generale, constituie o normă de trimitere la reglementă rile de procedură : „privilegiile asupra tuturor
bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevă zute de Codul de procedură civilă ”.
Potrivit art. 865 alin.1 C.pr.civ., rangul creanţelor generale este dat de urmă toarea ordine cerută din considerente de protecţie a anumitor
creditori:
a) creanţele reprezentâ nd cheltuieli de judecată , pentru mă suri asigură torii sau de executare silită , pentru conservarea
bunurilor al că ror preţ se distribuie, orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor, precum şi creanţele născute împotriva
debitorului pentru cheltuielile efectuate cu ocazia îndeplinirii condiţiilor sau formalită ţilor prevă zute de lege pentru dobâ ndirea dreptului
asupra bunului adjudecat şi înscrierea acestuia în registrul de publicitate;
b) cheltuielile de înmormâ ntare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;
c) creanţele reprezentâ nd salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele
pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă , prevenirea îmbolnă virilor, refacerea
sau întă rirea să nă tă ţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigură rilor sociale, precum şi creanţele reprezentâ nd obligaţia de reparare a
pagubelor cauzate prin moarte, vă tă marea integrită ţii corporale sau a să nă tă ţii;
d) creanţele rezultâ nd din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a altor sume periodice
destinate asigură rii mijloacelor de existenţă ;
e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat,
bugetului asigură rilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
f) creanţele rezultâ nd din împrumuturi acordate de stat;
g) creanţele reprezentâ nd despă gubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietă ţii publice prin fapte ilicite;
h) creanţele rezultâ nd din împrumuturi bancare, din livră ri de produse, prestă ri de servicii sau execută ri de lucră ri, precum şi
din chirii sau arenzi;
i) creanţele reprezentâ nd amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
j) alte creanţe.
Cu toate acestea, potrivit art. 867 C.pr.civ., creditori care, asupra bunului vâ ndut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferinţă
conservate, în condiţiile prevă zute de lege, la distribuirea sumei
rezultate din vâ nzarea bunului, creanţele lor vor fi plă tite înaintea creanţelor reprezentâ nd salarii şi alte datorii asimilate acestora,
pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru
incapacitate temporară de muncă , prevenirea îmbolnă virilor, refacerea sau întă rirea să nă tă ţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul
asigură rilor sociale, precum şi creanţele reprezentâ nd obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vă tă marea integrită ţii
corporale sau a să nă tă ţii
Codul civil stabileşte doar două privilegii speciale mobiliare, potrivit art. 2339 alin. 1 C.civ., creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri
mobile fiind:
a) creanţa vâ nză torului neplă tit pentru preţul bunului mobil vâ ndut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul
vâ ndut, cu excepţia cazului în care cumpă ră torul dobâ ndeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi.
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra că ruia se exercită dreptul de
retenţie, atâ t timp câ t acest drept subzistă .
Opozabilitatea privilegiilor
Potrivit art. 2334 C.civ., privilegiile sunt opozabile terţilor fă ră să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu
se prevede altfel, soluţie justificată de izvorul lor – legea – şi de natura juridică de simple cauze de preferinţă .
Prin excepţie, potrivit art. 2342 alin.2 C.civ., în concurs cu ipoteca mobiliară , privilegiul special poate fi opus numai dacă este înscris la
arhivă , înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă iar în concurs cu ipoteca imobiliară , privilegiul special poate fi opus numai dacă a fost
înscris primul în cartea funciară .
Concursul între creditorii privilegiaţi
Art. 2336 alin. 1 C.civ. dispune că rangul privilegiilor se stabileşte prin lege. Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că privilegiile
reglementate de Codul civil au rang prioritar faţă de cele stabilite, fă ră indicarea rangului, prin legi speciale, potrivit regulii generalia
specialibus non derogant.
În caz de concurs între privilegii, creanţele privilegiate speciale prevă zute la art. 2339 C.civ. se satisfac înaintea celorlalte privilegii (art.
2342 alin.1 pct. 1 C.civ.). În ipoteza concursului între privilegiile speciale mobiliare reglementate de art. 2339 alin. 1 C.civ. creanţa
vâ nză torului este preferată creanţei celui care exercită un drept de retenţie (art. 2339 alin. 2 C.civ.), această ordine neputâ nd fi modificată
prin voinţa pă rţilor, sub sancţiunea inexistenţei unei asemenea stipulaţii.
Din coroborarea art. 2336 alin. 2, art. 2339 alin. 2, art. 2342 alin.1 pct. 1 C.civ., art. 865 alin.1 şi art.
867 C.pr.civ. rezultă urmă toarea ordine de preferinţă în caz de concurs între privilegii:
1. creanţele reprezentâ nd cheltuieli de judecată prevă zute de art. 865 alin.1 lit. a C.pr.civ.;
2. cheltuielile de înmormâ ntare a debitorului prevă zute de art. 865 alin.1 lit. b C.pr.civ.;
3. creanţa vâ nză torului prevă zută la art. 2339 alin. 1 lit. a C.civ. dacă a fost „conservată în condiţiile legii”;
4. creanţa retentorului prevă zută la art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ. dacă a fost „conservată în condiţiile legii”;
5. creanţele prevă zute de art. 865 alin.1 lit. c-i C.pr.civ.;
6. creanţa vâ nză torului prevă zută la art. 2339 alin. 1 lit. a C.civ. dacă nu au fost îndeplinite formalită ţile de publicitate
(„conservare”);
7. creanţa retentorului prevă zută la art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ. dacă nu au fost îndeplinite formalită ţile de publicitate
(„conservare”);
8. alte creanţe, inclusiv creanţele stabilite, fă ră indicarea rangului, prin legi speciale.
Concursul dintre creditorii privilegiaţi şi celelalte categorii de creditori
Ca regulă generală , creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori - ipotecari, chirografari, şi privilegiaţi că rora legea le-a acordat
un rang inferior -, chiar dacă drepturile acestora s-au nă scut ori au fost înscrise mai înainte (art. 2335 C.civ.).
În caz de concurs între privilegiile speciale şi ipotecă sau gaj, se satisfac mai întâ i creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile şi apoi
creanţele garantate cu ipotecă sau gaj (art. 2342 alin 1 C.civ.) care nu au fost înscrise.

12
În concursul dintre creditorul care beneficiază de un privilegiu şi titularul unei ipoteci mobiliare perfecte, primul va avea prioritate dacă
îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă . Perfectarea ipotecilor mobiliare este condiţionată de eficacitatea
acesteia şi de îndeplinirea formalită ţilor de publicitate (art. 2409 C.civ.), astfel că în situaţia în care privilegiul special este înscris în arhivă
înainte de îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, privilegiatul va fi preferat ipotecarului.
În concursul dintre creditorul care beneficiază de un privilegiu şi titularul unei ipoteci imobiliare, primul va avea prioritate dacă îşi înscrie
privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă . Astfel, pentru a avea prioritate creditorul privilegiat este necesar ca
cererea de înscriere a privilegiului să fie anterioară celei de înscriere a ipotecii.
Stingerea privilegiilor
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligaţia garantată , dacă nu există prevedere legală contrară (art. 2337
C.civ.).
Privilegiul retentorului unui bun mobil există atâ t timp câ t dreptul de retenţie subzistă (art. 2339 alin.1 lit. b C.civ.). Astfel, dreptul de
retenţie şi privilegiul încetează : dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă , aceste cazuri
de încetare fiind specifice dreptului de retenţie (art.2499 alin.1 C.civ.); prin pieirea bunului; prin remiterea voluntară care echivalează cu o
renunţare tacită ; ca sancţiune în urma exercită rii abuzivea retenţiei.
De asemenea, privilegiul special se stinge prin înstră inarea, transformarea sau pieirea bunului (art.
2340 C.civ.).
Prin excepţie, privilegiul vâ nză torului asupra bunului mobil vâ ndut nu se stinge prin înstră inarea lui de că tre cumpă ră tor, dacă nici preţul
celei de-a doua vâ nză ri nu este plă tit, iar vâ nză torul va fi preferat primului cumpă ră tor (art. 2341 C.civ.). Privilegiul va continua să existe
şi atunci câ nd cumpă ră torul pierde temporar posesia efectivă prin depozit sau gaj.
Potrivit art. 2330 alin. 2 C.civ., privilegiul se va stră muta asupra sumelor datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică ,
chiar dacă exproprierea este privită drept o cauză de stingere a dreptului de proprietate (alin. 3 al art. 562 C.civ. intitulat „Stingerea
dreptului de proprietate”).
În cazul privilegiului retentorului, proprietarul pă strează atributele dreptului său, inclusiv poate să înstră ineze bunul, dar dreptul de
retenţie îi este opozabil dobâ nditorului şi nu se pierde înainte de îndestularea creanţei garantate, astfel că retentorul va avea prioritate la
urmă rirea bunului care se află în mâ inile sale.
Transformarea bunului vizează ipoteza în care modifică rile aduse bunului sunt de aşa natură încâ t fie el nu mai poate identificat în mod
distinct datorită incorporă rii într-un alt bun fie a rezultat un bun nou.
Pieirea bunului constituie o cauză de stingere comună celor două privilegii mobiliare speciale reglementate de Codul civil, dar avâ nd un
alt temei legal. Privilegiul vâ nză torului se va stinge în temeiul art. 2340 C.civ. iar cel al retentorului în temeiul art. 2339 alin.1 lit. b
coroborat cu art. 2495 C.civ. Totuşi, în cazul în care bunul a fost asigurat ori au fost acordate despă gubiri, conform art. 2330 C.civ.,
privilegiul se va strmuta asupra indemnizaţiei de asigurare sau, după caz, asupra sumei datorate cu titlu de despă gubire.
TEMA 14. GARANTAREA OBLIGAȚIILOR II

1. IPOTECA

Noţiune. Caractere juridice


Codul civil defineşte ipoteca în art. 2343: „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii”, o garanţie „fără deposedare extinsă ce cuprinde în conţinutul să u atâ t ipoteca imobiliară clasică ... câ t şi ipotecă mobiliară”.
Dreptul de ipotecă reprezintă un drept real accesoriu, o garanţie avâ nd ca obiect un bun mobil sau imobil al debitorului sau al altei
persoane, constituit fă ră deposedare şi care conferă creditorului ipotecar dreptul de urmă rire şi dreptul de preferinţă asupra
respectivului bun.
Ipoteca este un drept real, accesoriu, indivizibil şi specializat.
Avâ nd ca scop asigurarea realiză rii obligaţiei garantate, dreptul real de ipotecă conferă titularului să u un drept de urmă rire şi un drept de
preferinţă , acesta putâ nd să urmă rească şi să valorifice bunul grevat în mâ inile oricui el s-ar gă si, chiar dacă a fost înstră inat de că tre
constituitor (art. 2345 C.civ. şi art. 2360 C.civ.) şi să îşi realizeze cu prioritate creanţa înaintea creditorilor chirografari dar şi a altor
creditorilor care beneficiază de alte garanţii de rang inferior (art. 2345 alin.2 C.civ.).
Ipoteca urmează soarta obligaţia garantate, naşterea dreptului de ipotecă fiind condiţionată de valabilitatea creanţei garantate, care, în
principiu, este prealabilă sau concomitentă ipotecii dar poate fi şi ulterioară , în ipoteza garantă rii unei obligaţii viitoare. Mai mult, odată
cu transmiterea sau stingerea obligaţie principale, va opera şi transmiterea sau stingerea ipotecii, cu excepţia situaţiei în care prescripţia
dreptului la acţiune privind creanţa principală s-a prescris, ceea ce nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară , creditorul
ipotecar putâ nd, în continuare urmă ri, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, în limita valorii acestor bunuri (art.
2504 alin. 1 C.civ.).
Art. 2372 C.civ. instituie principiul specializă rii ipotecii convenţionale, în sensul determină rii sumei pentru care aceasta a fost constituită ,
a identifică rii pă rţilor, a cauzei ce a determinat instituirea sa, precum şi a descrierii bunului sau a bunurilor ipotecate.
Potrivit art. 2350 alin. 1 C.civ., care reia parţial prevederile art. 2343 C.civ., „ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile,
corporale sau incorporale”.
Alin. 2 al art. 2350 C.civ. instituie posibilitatea constituirii ipotecii asupra universalită ţilor de bunuri, ală turi de bunurile privite în mod
individual care trebuie să fie determinate ori determinabile, deci şi viitoare. În acest sens, al determină rii bunurilor de fac obiectul ipotecii
sunt şi dispoziţiile art. 2372 alin. 2 C.civ. care impun ca în conţinutul contractului de ipotecă să fie cuprinsă „descrierea suficient de
precisă ” a acestora.
Ipoteca asupra universalită ţilor de bunuri priveşte universalită ţile de fapt, nu pe cele de drept care au în conţinutul lor atâ t drepturi câ t şi
obligaţii. Ipoteca se menţine asupra universalită ţii de bunuri, chiar şi atunci câ nd bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le
înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinâ nd cont de cantitatea şi natura bunurilor (art. 2357 alin.2 C.civ.).
Pot fi ipotecate numai bunurile alienabile şi sesizabile, precum şi cele a că ror inalienabilitate sau insesizabilitate a fost consacrată
pe cale convenţională , soluţie rezultată din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 2351 C.civ. („Bunurile inalienabile sau
insesizabile nu pot fi ipotecate” şi „Ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în
situaţiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convenţională”).
Pot fi ipotecate imobilele prin natura lor, cele prin încorporaţie, prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică precum şi mobilele prin
natura lor, prin anticipaţie sau prin determinarea legii, inclusiv drepturile de creanţă .
Bunurile mobile corporale care, fă ră a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie
separat (art. 2356 alin. 1 C.civ.). Dacă ipoteca (mobiliară ) a fost constituită asupra acestora anterior încorporă rii, ea continuă să greveze
bunul chiar şi după ce acesta devine accesoriul unui imobil, cu excepţia situaţiei în care este vorba despre materiale de construcţie sau
alte asemenea bunuri

1
încorporate într-o construcţie sau într-o altă amelioraţiune a unui teren, ipoteca asupra lor stingâ ndu-se (art. 2356 alin. 2 C.civ.).
Dacă ipoteca se constituie asupra unei cote-pă rţi indivize, iar în urma partajului sau a unui alt act constitutiv ori translativ de drepturi
constituitorul pă strează vreun drept asupra unei pă rţi materiale din bun, ipoteca ce fusese constituită asupra unei cote-pă rţi indivize din
dreptul asupra bunului se stră mută de drept asupra pă rţii respective din bun, însă numai în limita valorii cotei-pă rţi indivize (art. 2353
alin. 1 C.civ.). Atunci câ nd constituitorul nu pă strează niciu drept asupra unei pă rţi materiale din bun ipoteca se stră mută de drept asupra
sumelor cuvenite constituitorului, care se se consemnează într-un cont bancar distinct purtă tor de dobâ nzi la dispoziţia creditorilor care
şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate, constituitorul neputâ nd dispune de aceste sume pâ nă la stingerea tuturor creanţelor
garantate decâ t cu acordul tuturor creditorilor ipotecari ori privilegiaţi, cu excepţia perceperii dobâ nzilor (art. 2353 alin. 2 coroborat cu
art. 2331 C.civ.). Art. 2353 C.civ. reglementează două cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular, în care ipoteca se stră mută de drept fie
asupra pă rţii din bun ce revine constituitorului sau a întregului bun dacă acesta i-a fost atribuit în întregine, cu respectarea valorii cotei-
pă rţi asupra că reia fusese constituită iniţial ipoteca, fie asupra asupra sumelor obţinute de că tre constituitor ca urmare a constituirii sau
transferului dreptului său prin acte cu titlu oneros că tre un terţ.
Art. 2352 C.civ. reglementează efectele stingerii dezmembră mintelor dreptului de proprietate în cazul constituirii ipotecii asupra nudei
proprietă ţi. Astfel, ipoteca, în această situaţie se va extinde, ex lege, asupra proprietă ţii depline, fă ră a fi necesar consimţă mâ ntul
proprietarului.
Situaţia în care bunuri ipotecate fac obiectul accesiunii este reglementată de art. 2355 C.civ. Art. 482 C.civ. defineşte accesiunea ca fiind
„un mod de dobâ ndire a proprietă ţii în ipoteza în care lucrurile ce se unesc aparţin unor proprietari diferiţi şi, urmare a încorporă rii,
lucrul mai puţin important va intra în proprietatea celui ce este titularul dreptului de proprietate ce are ca obiect lucrul mai important”. În
cazul în care bunul grevat este bunul principal, urmare a accesiunii, ipoteca se va extinde şi asupra celui accesoriu (asupra valorii acestuia
incorporată în valoarea celui principal).
În mod similar, potrivit art. 699 C.civ., la stingerea dreptului de superficie prin expirarea termenului, ipotecile care grevează dreptul de
superficie: se stră mută de drept asupra sumei primite de la proprietarul terenului care a devenit proprietarul asupra construcţiei edificate
de superficiar prin accesiune; se extind de drept asupra terenului câ nd construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de
superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decâ t aceea a terenului, şi proprietarul terenului cere obligarea constructorului să
cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia; se stră mută de drept asupra
materialelor în cazul în care constructorul refuză să cumpere terenul şi ridică , pe cheltuiala sa, construcţia clă dită pe teren şi repune
terenul în situaţia anterioară .
Dacă bunul ipotecat este mobil, ipoteca se va menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat şi se stră mută asupra
celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri, dobâ nditorul bunului astfel creat fiind ţinut de ipotecă , indifierent
dacă este vorba de debitor, proprietarul bunului neipotecat ori cel care a prestat munca, sau ambii, dar dacă bunurile mobile pot fi
separate, oricare dintre proprietari poate solicita separarea bunurilor dacă prin aceasta celă lalt proprietar, nu ar suferi un prejudiciu mai
mare de o zecime din valoarea bunului să u (art. 600 C.civ.). De asemenea separarea bunurilor poate fi cerută şi de că tre creditorii
ipotecari, dacă bunurile ce se unesc prin accesiune fac obiectul mai multor ipoteci (art. 159 din Legea nr. 71/2011).
Izvoarele ipotecii sunt contractul şi legea. Indiferent dacă este convenţională sau legală , ipoteca poate fi constituită numai în condiţiile
legii şi cu respectarea formalită ţilor prevă zute de lege (art. 2349 C.civ.).
După criteriul obiectului, ipotecile sunt speciale – câ nd poartă asupra unor bunuri individual determinate
- şi generale dac poartă asupra unei universalită ţi de bunuri, respectiv mobiliare şi imobiliare, iar după izvorul lor, sunt convenţionale şi
legale, acestea din urmă fiind numai materie imobiliară .

Regimul juridic general al ipotecilor


A. Ipotecile convenţionale
Contractul de ipotecă reprezintă acordul de voinţă prin care a parte numită constituitor, constituie un drept real accesoriu asupra unui bun
mobil sau imobil, corporal sau incorporal, ori asupra unei universalită ţi
de bunuri pentru garantarea unei obligaţii principale, de care este ţinut el sau un terţ, în favoarea unei alte persoane numită creditor
ipotecar, care la data scadenţei respectivei obligaţii, dacă nu îşi satisface creanţa, are dreptul de a urmă ri bunurile care formează obiectul
garanţiei şi de a fi preferat orică rui alt creditor în funcţie de rangul de preferinţă al dreptului să u, pentru a-şi îndestula creanţa.
Constituitor al ipotecii poate fi numai titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta (art. 2365
C.civ.), fă ră a fi necesară indentitatea între acesta şi debitorul obligaţiei garantate legea permiţâ nd garantarea obligaţiei unui terţ (art.
2366 C.civ.).
Prin ipoteca conveţională pot fi garantate obligaţii de orice fel (art. 2369 C.civ.): obligaţii de a da, a face şi a nu face, pure şi simple, afectate
de modalită ţi, eventuale sau viitoare, garanţii constituite în avans, obligaţii ale constituitorului sau ale altei persoane, inclusiv obligaţii
anulabile în temeiul unei excepţii personale a debitorului, precum ar fi minoritatea acestuia etc. sub condiţia ca acestea să fie evaluabilă în
bani.
Caracterele juridice ale contractului de ipotecă
Tră să turi definitorii ale contractului de ipotecă :
- este un act juridic de dispoziţie;
- este un contract unilateral întrucâ t dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre pă rţi, şi anume pentru constituitorul ipotecii
care are o obligaţie de a da, de a constitui dreptul de ipotecă ;
- este un contract solemn;
- este un contract cu titlu gratuit întrucâ t constituitorul urmă reşte să procure creditorului o garanţie care să consolideze
realizarea obligaţiei principale, fă ră ca debitorul ipotecar să obţină în schimb vreun avantaj;
- este un contract numit întrucâ t face obiectul unei reglementă ri speciale, are o denumire specială , prevă zută de lege şi are ca
obiect o operaţiune juridică determinată ;
- este un contract accesoriu întrucâ t prin acesta se garantează executarea unei obligaţii principale;
- este un contract constitutiv de drepturi deoarece are ca obiect constituirea dreptului de ipotecă în favoarea creditorului
garantat;
- constituie titlu executoriu, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 2431 C.civ.
Condiţiile de fond şi de formă ale contractului de ipotecă
Constituitor al ipotecii poate fi numai titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta (art. 2365
C.civ.), fă ră a fi necesară indentitatea între acesta şi debitorul obligaţiei garantate legea permiţâ nd garantarea obligaţiei unui terţ (art.
2366 C.civ.).
Constituitorul trebuie să fie titularul dreptului ipotecat. Ipoteca poate avea ca obiect dreptul de propritate asupra bunurilor mobile sau
imobile, dezmembră minte ale acestuia precum sunt uzufructul uzufructul imobilelor, dreptul de servitute, dreptul de superficie, creanţe,
conturi bancare, acţiuni şi pă rţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare ş.a.m.d. În situaţia bunurilor comune, contractul de
ipotecă trebuie încheiat cu toţi coproprietarii sau doar asupra pă rţii care aparţine coproprietarului care s-a obligat.
Dacă dreptul constituitorului asupra bunului este anulabil sau afectat de o condiţie, consimţă mâ ntul să u poate privi numai o ipotecă
supusă aceleiaşi nulită ţi sau condiţii (art. 2367 C.civ.), deoarece executarea ipotecii presupune tocmai transmiterea acestui drept. Ipoteca
va urma soarta obiectului să u, astfel că , în ipoteza constată rii nulită ţii actului prin care a fost dobâ ndit dreptul constituitorului, ipoteca se
va stinge, iar, în cazul acoperirii nulită ţii, dreptul constituitorului şi ipoteca vor deveni drepturi pure şi simple. În mod similar, în cazul în
care dreptul constituitorului este afectat de o condiţie rezolutorie şi acesta s-a îndeplinit ori de o condiţie suspensivă care a devenit
imposibil de îndeplinit, acest drept se va reîntoarce cu efect retroactiv în patrimoniul înstră ină torului şi ipoteca al că rui obiect o constituie
dreptul se va stinge. Dacă dreptul constituitorului este afectat de o condiţie rezolutorie care a devenit imposibil de îndeplinit ori de o
condiţie suspensivă şi acesta s-a îndeplinit, acest drept şi ipoteca vor deveni pure şi simple.
Prin excepţie, în cazurile prevă zute expres de lege, pierderea dreptului de că tre constituitor nu va duce la stingerea ipotecii, cum este
cazul reglementat de art. 1026 C.civ. din materia donaţiei, potrivit că ruia revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa
garanţiilor constituite în favoarea terţilor de bună - credinţă .
Potrivit art. 2368 C.civ., ipoteca convenţională asupra unei universalită ţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau
incorporale nu poate fi consimţită decâ t cu privire la bunurile afectate activită ţii unei întreprinderi.
Constituitorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drept. Astfel, vor putea constitui ipoteci persoanele fizice care au capacitate
deplină de exerciţiu, respectiv: majorul, cu excepţia câ nd este pus sub interdicţie judecă torească (art.38 coroborat cu art.43 alin.1 C.civ.);
minorul că să torit care a împlinit 16 ani (art.39 alin. 1 coroborat cu art.272 alin.2 C.civ.), cu excepţia celui a că rui că să torie a fost anulată şi
a fost de rea-credinţă la încheierea acesteai (art. 39 alin. 2 C.civ.); minorul care a împlinit vâ rsta de 16 ani şi că ruia, pentru motive
temeinice, instanţa de tutelă i-a recunoscut capacitatea deplină de exerciţiu (art.40 C.civ.). De asemenea, minorii care au capacitate
restrâ nsă de exerciţiu vor putea constitui ipoteci asupra bunurilor lor cu încuviinţarea pă rinţilor sau, după caz, a tutorelui, şi cu
autorizarea instanţei de tutelă . În privinţa minorilor cu vâ rsta sub 14 ani şi a interzişilor judecă toreşti, art. 144 C.civ., respectiv art. 171
C.civ., interzic în mod expres încheirea, de că tre tutore în numele persoanelor ocrotite, de acte prin care acestea să garanteze obligaţia
altuia, iar dacă constituirea ipotecii ră spunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor, ipoteca va fi încheiată de tutore
în numele celui ocrotit numai cu avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă . În cazul persoanelor juridice se vor aplica
regulie generale din materia contractelor – dobâ ndirea aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înfiinţă rii acesteia -, inclusiv
cele privitoare la capacitatea de folosinţă anticipată , în sensul ca aceasta să poată , chiar de la data actului de înfiinţare, să dobâ ndească
drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art.205 alin.3
C.civ.).
Prin ipoteca conveţională pot fi garantate obligaţii de orice fel (art. 2369 C.civ.): obligaţii de a da, a face şi a nu face, pure şi simple, afectate
de modalită ţi, eventuale sau viitoare, garanţii constituite în avans, obligaţii ale constituitorului sau ale altei persoane, inclusiv obligaţii
anulabile în temeiul unei excepţii personale a debitorului, precum ar fi minoritatea acestuia etc. sub condiţia ca acestea să fie evaluabilă în
bani.
Atunci câ nd garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ipoteca dobâ ndeşte rang din momentul înscrierii în registrele de publicitate
(art 2370 C.civ.). Dobâ ndirea garanţiei nu va avea loc la momentul încheierii contractului, ci atunci câ nd obligaţia viitoare va lua naştere.
În cazul în care este constituită pentru a garanta plata unei sume de bani, ipoteca este valabilă , chiar dacă , la momentul constituirii,
debitorul nu a primit sau a primit doar în parte prestaţia în considerarea că reia a constituit ipoteca. Dacă însă creditorul refuză să dea
sumele pe care s-a angajat să le pună la dispoziţie şi în considerarea că rora ipoteca a fost constituită , debitorul poate obţine reducerea sau
desfiinţarea ipotecii, pe cheltuiala creditorului, plă tindu-i acestuia sumele atunci datorate. Creditorul datorează însă daune-interese (art.
2371 C.civ.). Garanţia constituită în avans poate fi constituită numai pe cale convenţională şi va garanta exclusiv restituirea unei sume de
bani.
Contractul de ipotecă este un contract solemn, pentru care legea cere forma înscrisului autentic notarial dacă ipoteca este imobiliară (art.
2378 alin. 1 C.civ.), respectiv formă autentică sau sub semnă tură privată , în cazul celei mobiliare (art. 2388 C.civ.), sub sancţiunea nulită ţii
absolute.
Potrivit art. 2372 C.civ., ipoteca convenţională nu este valabilă decâ t dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod
rezonabil în temeiul actului de ipotecă , deci este determinată sau determinabilă .
Sancţiunea nulită ţii intervine şi atunci câ nd în contractul de ipotecă nu sunt identificate persoana constituitorului şi a creditorului
ipotecar, nu este indicată cauza obligaţiei garantate ori descrierea bunului ipotecat nu este suficient de precisă (alin. 2 al art. 2372 C.civ.).
B. Ipotecile convenţionale prevăzute de lege
În anumite situaţii legea este cea care obligă la constituirea unei ipoteci convenţionale. Un asemenea exemplu este dat de ipoteca
legală prevăzută de art. 19 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice care constituie o garanţie suplimentară în cazul în care
gestionarul îţi va desfă şura activitatea în cadrul unui minister sau a unei autorită ţi publice centrale.

C. Ipotecile legale prevăzute de Codul civil


Codul civil, stabileşte, în art. 2386, că beneficiază de ipotecă legală :
1. vâ nză torul, asupra bunului imobil vâ ndut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau
al dă rii în plată cu sultă în folosul celui care înstră inează , pentru plata sultei datorate;
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta avâ nd ca obiect un imobil înscris în cartea funciară ,
asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plă tite în contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobâ ndirea unui imobil, asupra imobilului astfel dobâ ndit, pentru restituirea
împrumutului;
4. cel care a înstră inat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstră inat, pentru plata rentei în bani
corespunză toare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decâ t odată
cu această ipotecă , dispoziţiile art. 2249 aplicâ ndu-se în mod corespunză tor;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea
creanţei rezultâ nd din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare un imobil, asupra
imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la executarea legatului, pentru plata
acestuia.
De asemenea, beneficiază de ipotecă legală şi:
- autorul lucră rii de bună -credinţă , asupra imobilului, pentru plata indemnizaţiei (art. 591 alin.2 C.civ.);
- proprietarul iniţial al imobilului asupra acestuia pentru plata preţului de că tre autorul lucră rii, în cazul obligă rii autorului
lucră rii la cumpă rarea imobilului (art. 591 alin.2 C.civ.);
- gerantul pentru garantarea cheltuielilor necesare ocazionate de gestiune (art. 1337 alin. 4 C.civ.);
- antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucră rii pentru garantarea plă ţii preţului datorat pentru lucrare (art. 1869
C.civ.).
D. Publicitatea ipotecilor
Potrivit art. 2346 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor decâ t din ziua înscrierii sale în registrele de
publicitate. Astfel, dreptul de ipotecă nu va poate fi ignorat sau contestat de că tre terţi care sunt ţinuţi să recunoască şi să respecte
existenţa acestuia şi chiar să accepte efectele ce decurg din aceasta, creditorul ipotecar putâ nd invoca împotriva terţului dreptul să u.
În cazul bunurilor imobile publicitatea se realizează prin înscrierea în cartea funciară . Din coroborarea art.876 alin.2 şi art.902 alin.1 şi 3
C.civ. rezultă că actele sau faptele care au legă tură cu imobilele cuprinse în cartea funciară devin opozabile terţilor exclusiv prin notare,
dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este
suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate.
E. Aspecte generale privind ordinea de prioritate
Ordinea de prioritate în cazul concursului între ipotecile mobiliare este reglementat de art. 2420 C.civ. Acesta („rangul”) este dată de
ordinea de înscriere sau de perfectare. Ipoteca perfectă este, potrivit art. 2387 coroborat cu art. 2409 alin. 1 C.civ., aceea care produce
efecte şi pentru care au fost îndeplinite formalită ţile de publicitate. În cazul ipotecilor perfecte, rangul creditorilor este stabilit de ordinea
înscrierii sau perfectă rii ipotecilor. Dacă înscrierea se realizează înaintea de perfectare, rangul ipotecii se va stabili din momentul
înscrierii sale la Arhivă , chiar dacă nu este perfectă . În celelalte cazuri, rangul ipotecii se va stabili în urma perfectă rii sale, respectiv câ nd
obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobâ ndeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate şi formalită ţile cerute de lege
pentru publicitatea sa au fost îndeplinite (art. 2409 alin. 1 coroborat cu art. 2387 C.civ.) În cazul ipotecilor care nu au fost perfectate
rangul se dobâ ndește în fucnţie de momentul constituirii lor. În cazul în care concursului între o ipotecă perfectă şi una care nu a fost
perfectată , prima este preferată , indiferent de succesiunea în timp a înscrierii acestora.
În cazul ipotecilor imobiliare, rangul este determinat de ordinea înregistră rii cererilor de înscriere în cartea funciară (art. 2421 C.civ.).
Potrivit art. 890 alin. 2 şi 3 C.civ., ordinea înregistră rii cererilor va determina şi rangul ipotecilor, iar dacă mai multe cereri s-au primit în
aceeaşi zi prin poştă sau curier, drepturile de ipotecă vor avea acelaşi rang, urmâ nd ca instanţa să se pronunţe, la cererea orică rei
persoane interesate, asupra rangului şi, dacă va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
Atunci câ nd acelaşi bun este grevat atâ t de ipoteci mobiliare, câ t şi de ipoteci imobiliare, sunt preferaţi creditorii a că ror ipotecă a fost
anterior fă cută publică în registrele de publicitate aferente, însă , ipoteca imobiliară înscrisă în aceeaşi zi cu o ipotecă mobiliară va fi
preferată acesteia din urmă (art. 2422 C.civ.). Acest concurs este posibil în cazul bunurilor susceptibile de a fi calificate atâ t ca mobile câ t
şi ca imobile, respectiv bunurile mobile corporale care, fă ră a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil şi care pot fi
ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat (art. 2356 alin. 1 C.civ.) şi bunurile mobile prin anticipaţie (respectiv recoltele care urmează a fi
culese şi pă durile care urmează a fi tă iate - nu şi resursele minerale care urmează a fi extrase care facexclusiv obiectul ipotecii mobiliare),
care pot face obiectul atâ t al ipotecii imobiliare pâ nă în momentul detaşă rii lor, dar şi al celei mobiliare (art. 540 alin. 1 şi 2389 lit. h şi i
C.civ.).
Între o ipotecă asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile determinate are prioritate aceea
dintre ele care a fost înscrisă sau perfectată mai întâ i (art. 2424 C.civ.).
Art. 2425 C.civ. instituie trei excepţii. Astfel, ipoteca constituită în favoarea vâ nză torului unui bun sau a creditorului care a acordat
împrumut pentru cumpă rarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare, dacă , înainte ca debitorul să obţină posesia bunului
ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă , iar vâ nză torul sau, după caz, creditorul îl înştiinţează în scris pe creditorul ipotecar anterior despre
vâ nzare şi despre înscrierea ipotecii (alin. 1). Prioritatea conferită ipotecilor mobiliare privilegiate se aplică atâ t faţă de orice ipoteci
mobiliare anterioare înscrise sau nu la Arhivă , câ t şi faţă de orice privilegii speciale mobiliare încă neînscrise la Arhivă .
Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin valorificarea acesteia, constituită în scopul obţinerii sumelor necesare
pentru a produce recolta, precum şi ipoteca constituită în perioada de creştere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de
recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor în arhivă orică rei alte ipoteci (alin. 2). Din momenul înscrierii în Arhivă , garanţia va
beneficia de prioritatea faţă de orice altă ipotecă mobiliară înscrisă sau nu şi orice privilegiu special mobiliar neînscris.
Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituită în scopul asigură rii fondurilor care să îi permită celui
care a constituit ipoteca să achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea animalelor, are
prioritate asupra orică rei alte ipoteci constituite asupra aceluiaşi bun ori asupra produselor lui, alta decâ t ipoteca vâ nză torului de
nutreţuri, medicamente sau hormoni (alin. 3).
În cazul concursului între ipoteci asupra aceluiaşi cont, onform art. 2426 C.civ., ipoteca creditorului care are controlul unui cont este
preferată ipotecii unui creditor care nu are controlul asupra acestuia.
Creditorul a că rui ipotecă este înscrisă în arhivă este preferat creditorului gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului ipotecat
anterior înscrierii ipotecii (art. 2423 C.civ.). Acest concurs poate exista în cazul bunurilor mobile corporale şi a titlurilor negociabile
corporale (art. 2389 lit. d şi l coroborat cu art. 2480 C.civ.).
Efectele ipotecii faţă de debitor sau constituitorul ipotecii
Ipoteca fiind o garanţie fă ră deposedare, ce nu are drept efect indisponibilizarea bunului, potrivit art. 2373 C.civ., constituitorul poate să
folosească , să administreze şi să dispună de bunul grevat, însă cu îndatorirea de a nu aduce atingere drepturilor creditorului ipotecar.
Creditorul ipotecar va putea urmă ri bunul ipotecat în mâ inile oricui s-ar afla acesta, fă ră a ţine seama de drepturile reale constituite sau
înscrise după înscrierea ipotecii sale.
Exercitarea drepturilor constituitorului anterior acţiunii ipotecare vor fi cenzurate prin intermediul exercită rii de că tre creditor a
dreptului de inspecţie consacrat în materia ipotecii mobiliare (art. 2394 C.civ.), de posibilitatea acestuia de a declara exigibilitatea
anticipată a creanţei garantate (art. 2396 C.civ.) şi a acţiunii pauliene(art. 1562-1565 C.civ.).
Ulterior acţiunii ipotecare, potrivit art. 827 C.pr.civ., drepturile reale, precum şi orice alte drepturi înscrise după notarea urmă ririi
imobilului în cartea funciară nu vor putea fi opuse creditorului urmă ritor ..., în afară de cazurile expres prevă zute de lege ori de cazul în
care creditorul ... s-a declarat de acord cu acel drept ori debitorul sau terţul dobâ nditor a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor
ce se urmă resc, inclusiv dobâ nzile şi cheltuielile de executare. Tot astfel, conform art. 828 alin. 1 C.pr.civ., închirierile sau arendă rile,
precum şi cesiunile de venituri fă cute de debitor sau terţul dobâ nditor după data notă rii urmă ririi nu vor fi opozabile creditorului
urmă ritor.
Obligaţia de a nu vă tă ma drepturile creditorului ipotecar, duce la limitarea atributului dispoziţiei, astfel că , potrivit art. 2374 C.civ. ,
constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu îi poate diminua în mod substanţial valoarea decâ t dacă această
distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine în cursul unei utiliză ri normale a bunului sau în caz de necesitate. Potrivit art. 166
din Legea nr. 71/2011, în cazul în care bunul ipotecat a fost distrus, deteriorat ori valoarea sa a fost diminuată în aşa mod încâ t a devenit
inferioară valorii obligaţiei ipotecare, creditorul ipotecar nu poate cere debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru garantarea
aceleiaşi obligaţii. Câ nd însă intervine culpa debitorului, creditorul ipotecar poate cere debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru
garantarea aceleiaşi obligaţii, dacă bunul nu era asigurat. Dacă bunul era asigurat, ipoteca se va stră muta, în baza art. 2330 alin. 1 C.civ.,
asupra indemnizaţia de asigurare.
Creditorul are şi posibilitatea de a cere constituitorului sau terţului în culpă , în limita creanţei sale ipotecare, daune interese pentru
prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii bunului grevat, chiar şi atunci câ nd creanţa sa nu este lichidă ori
exigibilă , daune care se vor imputa asupra creanţei ipotecare (art. 2375 C.civ.).
Efectele ipotecii faţă de creditorul ipotecar
Pricipalele efecte ale ipotecii faţă de creditorul ipotecar constau în prerogativele specifice drepturilor reale: urmă rirea şi preferinţa. Astfel,
potrivit art. 2345 C.civ. dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mâ nă ar trece, creditorul ipotecar avâ nd dreptul
de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. Atâ ta vreme
câ t bunul ipotecat ră mâ ne la patrimoniul constituitorului, nu poate fi vorba de existenţa dreptului de urmă rire, acesta presupunâ nd o
înstră inare în mâ inile unui terţ.
Dacă debitorul nu execută de bună voie obligaţia sa, creditorul poate urmă ri bunul ipotecat (art. 2429 C.civ.). Dacă în materia ipotecii
imobiliare, creditorul este ţinut de regulile înscrise în C.pr.civ., în cazul ipotecii mobiliare el poate opta între procedura de drept comun şi
cea reglementată de 2435-2473 C.civ.
Executarea ipotecii poate fi realizată , potrivit art. 2430 C.civ., numai cu îndeplinirea cumulativă a urmă toarelor:
- existenţa unui titlu executoriu, cum ar fi hotă râ rile executorii - hotă râ rile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel, şi
hotă râ rile date în primă instanţă , fă ră drept de apel, ori cele în legă tură cu care pă rţile au convenit să exercite direct recursul -, hotă râ rile
definitive, hotă râ rile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare, precum şi alte hotă râ ri ale organelor cu atribuţii
jurisdicţionale ră mase definitive, ca urmare a neatacă rii lor în faţa instanţei judecă toreşti competente înscrisurile autentice notariale,
cambia, biletul la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condiţiile prevă zute în legea
specială (art. 632 alin. 2 şi 633 – 640 C.pr.civ.). În cazul ipotecii convenţionale, potrivit art. 2431 C.civ., chiar contractul de ipotecă valabil
încheiat constituie, în condiţiile legii, titlu executorii;
- creanţă garantată să fie certă , lichidă şi exigibilă .
Creditorul păstrează dreptul de a-şi realiza creanţa pe calea unei acţiuni personale sau de a solicita luarea orică ror măsuri necesare
pentru executarea ipotecii, potrivit Codului de procedură civilă (art. 2432 C.civ.).
Un creditor ipotecar de rang inferior poate să se opună la urmă rirea bunului mobil care îi este anume ipotecat, dacă au mai ră mas bunuri
mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de rang superior pentru aceeaşi datorie, şi poate să ceară discuţiunea prealabilă ,
numai înainte de judecarea fondului procesului, dacă indică creditorului bunurile urmă ribile ale debitorului principal ipotecate în
favoarea creditorului de rang superior şi avansează acestuia sumele necesare urmă ririi bunurilor (art. 2434 coroborat cu art. 2295 C.civ.).
Dacă cererea este admisă , urmă rirea bunului ipotecat este suspendată . Atunci câ nd creditorul împotriva că ruia a fost invocat beneficiul de
discuţiune va fi satisfă cut integral, urmă rirea bunului afectat creanţei ipotecare de rang inferior va înceta, iar dacă a fost satisfă cută doar
parţial, urmă rirea va fi reluată .
Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai bunului
Potrivit art. 2360 C.civ., creditorul ipotecar poate urmă ri bunul ipotecat în orice mâ nă ar trece, fă ră a ţine seama de drepturile reale
constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Ipoteca menţinâ ndu-se asupra bunului, dobâ nditorul bunului ră spunde cu acesta
pentru toate datoriile ipotecare, se bucură şi, după caz, este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul
obligaţiei ipotecare (art. 2361 alin. 1 C.civ.).
Terţul dobâ nditor al bunului ipotecat poate stinge creanţa ipotecară , în caz contrar creditorul ipotecar putâ nd urmă rirea silită asupra
bunului (alin. 2), şi poate opune creditorului, în apă rarea dreptului său de proprietate, orice excepţie de natură să ducă la stingerea
ipotecii.
Însă în favoarea terţului dobâ nditor nu există beneficiu de discuţiune, ipoteca subzistâ nd pâ nă la stingerea obligaţiei principale, creditorul
avâ nd posibilitatea formulă rii unei cereri de continuare a execută rii silite împotriva terţului dobâ nditor dacă nu s-a îndestulat din
celelalte bunuri ipotecate care nu au fost înstră inate de că tre debitor.
Atunci câ nd creditorul ipotecar urmă reşte şi vinde bunul dobâ ndit de un terţ de la cel care a constituit ipoteca, drepturile reale principale
pe care terţul le avea asupra bunului anterior dobâ ndirii proprietă ţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere
în cartea funciară (art. 2362 C.civ.).
Art. 2363 C.civ. stabileşte că terţul dobâ nditor care a plă tit creanţa garantată prin ipotecă sau care a suportat executarea se poate întoarce
împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despă gubit, în condiţiile dreptului comun. Dacă a plă tit în locul debitorului, în baza art.
1596 lit. b C.civ., terţul se va subroga în drepturile creditorului, iar dacă realizarea creanţei garantate s-a fă cut prin executare silită , el se
va putea întoarce împotriva celui de la care a primit bunul în temeiul garanţiei contra evicţiunii.
G. Stingerea ipotecilor
Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară , fiind necesar consimţă mâ ntul titularului care trebuie să îmbrace forma
înscrisului autentic notarial, sau prin pieirea totală a bunului (art. 2428 alin. 1 coroborat cu art. 885 alin. 2 teza I C.civ.). Consimţă mâ ntul
creditorului nu este necesar în cazul decesului ori încetă rii existenţei acestuia.
Radierea ipotecii imobiliare se poate realiza din aceleaşi cauze din care ipoteca mobiliară se stinge, pe cale accesorie sau principală ,
respectiv:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevă zute de lege, respectiv prin executare voluntară în natură ori
prin executare silită , prin dare în plată ;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde
stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea
acesteia;
d) dobâ ndirea de că tre creditor a bunului grevat.;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă . Renunţarea la ipoteca imobiliară se poate face doar prin înscris
autentic (art. 885 alin. 2 C.civ.) în timp ce pentru ipoteca mobiliară renunţarea poate fi şi tacită ;
f) în orice alte cazuri prevă zute de lege.
Prin excepţie, ipoteca nu se va stinge chiar dacă obligaţia principală s-a stins ori evenimentul de care depinde naşterea obligaţiei
garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia devine imposibil de îndeplinit, dacă pă rţile convin ca ea să fie
folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fă ră a se vă tă ma însă drepturile dobâ ndite anterior de alte
persoane.

2. GAJUL
Definiţie
Gajul este o garanţie ce conferă titularului dreptul de a deţine bunul gajat pâ nă la stingerea creanţei garantate, de a-l valorifica în caz
de neexecutare a obligaţiei şi de a fi satisfă cut cu preferinţă (art. 2327 C.civ.) din preţul acestuia. Potrivit art. 186 din Legea nr. 71/2011,
prin „gaj” se desemnează toate garanţiile reale mobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei,
indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor. Pe cale de consecinţă , orice garanţie mobiliară cu deposedare constituie
gaj.
Astfel, gajul este o garanţie reală mobiliară care presupune deposedarea debitorului de bunul grevat şi care conferă titularului atâ t un drept
de urmă rire, câ t şi un drept de preferinţă .
Potrivit art. 2328 C.civ., gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată .
Caractere juridice
Potrivit art. 2481 C.civ., constituirea gajului se face prin remiterea bunului sau titlului că tre creditor sau, după caz, prin pă strarea acestuia
de că tre creditor, cu consimţă mâ ntul debitorului, în scopul garantă rii creanţei, iar în cazul titlurilor negociabile se constituie, pentru
titlurile nominative sau la purtă tor, prin remiterea acestora, iar pentru titlurile la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie,
menţiunea de pe titlu avâ nd rolul de a nuanţa remiterea sau andosarea ca fiind efectuată în scop de garanţie.
Prin gaj se înţelege atâ t garanţia reală , câ t şi contractul prin care garanţia ia naştere. Gajul este o garanţie
convenţională , indivizibilă (art. 2493 alin.1).
Potrivit art. 2483 C.civ., deţinerea bunului de că tre creditorul gajist trebuie să fie publică şi neechivocă , iar atunci câ nd faţă de terţi se
creează aparenţa că debitorul deţine bunul, gajul nu poate fi opus acestora.
Creditorul gajist este un detentor precar, faţă de toate celelalte subiecte de drept (art. 918 alin. 1 lit. a C.civ.).
Potrivit art. 2494 C.civ. ordinea de prioritate este dată de regulile din materia ipotecilor imobiliare (art. 2420 şi 2423-2425 C.civ.),
aplicabile în mod corespunză tor. Astfel, în concursul dintre creditorii gajişti, posibilă în cazul deţinerii prin intermediul unui terţ,
prioritatea este dată de ordinea înscrierii în arhivă sau a constituirii. Potrivit art. 2423 C.civ., creditorul a că rui ipotecă este înscrisă în
arhivă este preferat creditorului gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului ipotecat anterior înscrierii ipotecii.
În concursul dintre gaj şi privilegii, au prioritate creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevă zute la art. 2339 (art. 2342 C.civ.).
Potrivit prevederilor art. 2494 coroborat cu art. 2431 C.civ., contractul de gaj valabil încheiat este titlu executoriu, creditorul putâ nd opta
între procedurile enumerate de art. 2435 lit. a şi b C.civ., cu respectarea art. 2432 C.civ., în cazul în care gajul este constituit asupra unor
bunuri mobile corporale. În acest caz trebuie avute în vedere prevederile art. 638 C.pr.civ., din care rezultă că numai în cazul în care gajul
este constat printr-un înscris ne putem afla în prezenţa unui asemenea titlu executoriu.
În situaţia care gajul poartă asupra unor titluri negociabile în formă materializată , se va putea aplica art.
2464 C.civ.
În orice caz, orice clauză potrivit că reia, pentru a garanta executarea obligaţiei debitorului să u, creditorul îşi rezervă dreptul să devină
proprietarul irevocabil al bunului sau să dispună de acesta fă ră formalită ţile impuse de lege se consideră nescrisă (art. 2433 C.civ.), însă
creditorul va putea deveni propritarul bunului ce face obeictul garanţiei în condiţiile art. 2460-2463 C.civ.
Cum gajul ia naştere numai pe cale convenţională , acordul pă rţilor trebuind să fie însoţit, de regulă , de remiterea bunului sau titlului că tre
creditor, pentru formarea valabilă a acestuia, contractul de gaj este real (art. 1174 alin. 4 C.civ.).
Tradiţiunea bunului şi în cazul contractului de gaj constituie o condiţie de validitate şi nu un efect al contractului, ea duce la naşterea
drepturilor şi obligaţiilor pă rţilor, înţelegerea pă rţilor constituind doar o promisiune de a contracta în temeiul că reia promitentul se
obligă a contracta prin remiterea efectivă a lucrului. În situaţia în care bunul se află deja în stă pâ nirea creditorului la momentul, el îl poate
pă stra, dacă există acordul debitorului în sensul constituirii gajului (art. 2481 alin.1 C.civ.). Câ nd gajul are ca obiect titluri
negociabile, el se constituie prin remiterea titlului nominativ sau la purtă tor sau prin andosarea titlului la ordin,
în scop de garanţie (art. 2481 alin.2 C.civ.).
În cazul în care bunul se află în stă pâ nirea creditorului, gajul se poate constitui şi prin schimbarea titlului detenţiei, dacă cel care este
constituitor (art. 149 alin. 1 din Legea nr.71/2011) - debitorul - îşi dă consimţă mâ ntul.
Contractul de gaj este un contract unilateral, cu titlu oneros, şi, ca regulă , accesoriu, însoţind contractul care a dat naştere creanţei
garantate.
Obligaţia garantată poate fi pură şi simplă , simplă , afectată de modalită ţi (art. 1396 C.civ.), prezentă sau viitoare, complexă sau nu.
Garanţia este indivizibilă , dar pă rţile se pot înţelege ca acesta să privească numai o parte a obligaţiei garantate.
Publicitatea
Publicitatea gajului este reglementată de norma specială din 2482 C.civ., însă art. 2494 C.civ. face trimitere la regulile din materia
ipotecilor mobiliare şi în privinţa acestei publicită ţi. În cazul bunurilor mobile corporale, deţinerea acestora, urmare a deposedă rii
debitorului, asigură publicitatea gajului, pentru că prin
această mă sură terţii pot cunoaşte că bunul este grevat. Pentru alte bunuri mobile corporale decâ t sumele de bani, publicitatea se poate
realiza şi prin înscrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se
realizează numai prin deţinerea acestora (art. 2482 alin.2 C.civ.), însă , potrivit art. 188 din Legea nr.71/2011, deţinerea se poate realiza şi
prin intermediul controlului
unic sau comun al unei casete de valori în care se află depozitate sumele de bani.
Efecte
Potrivit art. 2487 C.civ., creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia însă rcinat cu administrarea
simplă , dispoziţiile art. 795-799 aplicâ ndu-se în mod corespunză tor, fă ră a se distinge după cum se exercită creditorul însuşi sau prin
intermediul unui terţ.
Astfel, potrivit art. 795 C.civ., creditorul garantat este obligat să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunului ce face
obiectul gajului, precum şi actele utile pentru ca aceste să poată fi folosit conform destinaţiei lui obişnuite. El va trebui şi să să culeagă
fructele bunului şi să exercite drepturile aferente administră rii acestuia (art. 796 alin. 1 C.civ.), dar fară a deveni proprietarul acestora, aşa
cum rezultă din prevederile art. 2488 C.civ.
Creditorul gajist, în lipsă de stipulaţie contrară , se poate folosi de bun doar în anumite limite, dar nu în interes propriu (art. 808 C.civ.),
ceea ce presupune că actele de folosinţă exercitate de acest detentor precar sunt realizate în interesul constituitorului, fă ră a schimba
destinaţia dacă acesta este frugifer (art. 797 C.civ.). În măsura în care bunul piere ca urmare a folosirii sale neautorizare, creditorul va
ră spunde pentru prejudiciul atfel creat (art. 2490 C.civ.), anterior pieirii debitorul putâ nd cere restituirea în temeiul unei unei hotă râ ri
judecă toreşti, în condiţiile art. 2492 alin. 1 C.civ..
Creditorul predă debitorului fructele naturale şi industriale, în lipsă de stipulaţie contrară , şi impută fructele civile mai întâ i asupra
cheltuielilor făcute, apoi asupra dobâ nzilor şi, la urmă , asupra capitalului (art. 2488 C.civ.).
Creditorul nu ră spunde pentru pieirea bunului atunci câ nd aceasta se datorează forţei majore, vechimii ori folosirii normale şi autorizate a
bunului (art. 2490 C.civ.). Debitorul este ţinut să restituie creditorului cheltuielile fă cute cu conservarea bunului (art. 2491 C.civ.),
cheltuieli realizate în îndeplinirea obligaţiei instituite de art. 795 C.civ.
Sub rezerva regulilor privitoare la dobâ ndirea proprietă ţii bunurilor mobile prin posesia de bună - credinţă , creditorul gajist poate să
ceară restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia cazului în care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior
sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de executare silită (art. 2486 C.civ.).
Stingerea
Stingerea gajului se realizează , potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 2494 C.civ., în condiţiile stabilite de lege pentru stingerea
ipotecilor mobiliare (art. 2428 alin. 2 C.civ.), respectiv în cazul:
a) stingerii obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevă zute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde
stingerea acesteia (obligaţia garantată este afectată de o condiţie suspensivă sau rezolutorie);
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea gajului ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea
acestuia;
d) dobâ ndirea de că tre creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la gaj;
f) în orice alte cazuri prevă zute de lege .
Gajul se stinge pe cale accesorie ori de câ te ori obligaţia principală se stinge (art.2428 alin.2 lit. a şi b C.civ.), şi pe cale principală în
cazurile prevă zute de art.2428 alin.2 lit. c-e C.civ.
Art. 2485 alin.1 C.civ. dispune că „gajul există numai atâ t timp câ t creditorul deţine bunul gajat (înţelegâ ndu-se inclusiv titlul de valoare cu
excepţia celui la ordin – s.n.) sau, după caz, câ t timp este valabilă andosarea titlului la ordin” iar dacă bunul este predat de că tre creditor
de bună voie debitorului său, gajul se stinge, remiterea voluntară avâ nd natura juridică a unei renunţă ri tacite la dreptul de gaj.
Debitorul, ca regulă , nu poate cere restituirea bunului decâ t după ce a executat obligaţia garantată . Nu prezintă relevanţă dacă bunul este
în mâ inile creditorului (art. 2843 C.civ.) sau ale unui terţ (art. 2844 C.civ.)
dacă sunt îndeplinite condiţiile privitoare la neechivocitatea şi caracterul public al stă pâ nirii, respectiv cele referitoare la remiterea că tre
terţ a înscrisului constatator al gajului.
Art. 2485 alin. 2 C.civ. prevede expres că , deposedarea creditorului nu duce la stingerea gajului atunci
câ nd:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fă ră voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau
ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului să u în cadrul unei proceduri de urmă rire silită .

3. DREPTUL DE RETENŢIE

Noţiune
Art.2495 C.civ., avâ nd denumirea marginală „Noţiune”, nu defineşte dreptul de retenţie, dispunâ nd: „(1) Cel care este dator să
remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau,
după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru
prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. (2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie”.
În doctrină dreptul de retenţie a fost definit ca fiind „dreptul subiectiv real ce conferă titularului – creditor al datoriei nă scute în legă tură
cu bunul – puterea de a reţine şi de a refuza restituirea unui bun pâ nă câ nd debitorl său va stinge obligaţia ce s-a născut în sarcina sa în
legă tură cu bunul respectiv”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie este delimitat, prin prisma fundamentului să u, pe de o parte de legă tura ce poate fi generală
– „acelaşi raport de drept” este izvorul dreptului retentorului şi al celui îndreptă ţit la remitere sau restituire – sau specială – câ nd dreptul
retentorului are ca obiect restituirea cheltuielilor necesare şi utile fă cute de acesta cu bunul ori despă gubiri pentru prejudiciile pe care
bunul i le-a cauzat şi, pe de altă parte, de situaţiile în care legea stabileşte existenţa dreptului de retenţie în alte cazuri de conexiate decâ t
cele precizate mai sus, precum şi de cazurile în care, deşi ar fi aplicabile prevederile alin. 1 ale art. 2495 C.civ., legea interzice expres acest
drept.
Exeemple de situaţii în care este recunoscut dreptul de retenţie:
A. În cazul în care creditorul comun nu şi-a satisfă cut creanţa în întregime din bunurile comune ale soţilor, el va putea urmă ri
bunurile proprii ale acestora, răspunderea celor din urmă fiind solidară . În ipoteza în care unul dintre soţi a plă tit datoria comună (sau
partea neacoperită din creanţă prin urmă rirea bunurilor comune) din bunurile proprii, alin. 2 al art. 352 C.civ. recunoaşte în beneficiul
acestuia un drept de retenţie
„asupra bunurilor celuilalt soţ pâ nă la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează ”.
B. Potrivit art. 365 C.civ.: „la încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra
bunurilor celuilalt pâ nă la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celă lalt”, fie că este sau nu vorba despre datorii ale
unuia dintre soţi faţă de celă lalt fă ră legă tură cu obligaţiile obişnuite ale că să toriei sau cele legate de creşterea şi educarea copiilor.
C. Potrivit regulii generale, fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 550 alin.1
C.civ.), iar cel care, fă ră acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor
poate cere restituirea cheltuielilor (alin.4), beneficiind de un drept de retenţie asupra produselor sau contravaloarii, pâ nă la restituirea
cheltuielilor, cu excepţia situaţiei în care proprietarul furnizează o garanţie îndestulă toare (alin.5).
D. Potrivit art. 566 alin. 3 şi 4 C.civ., urmare a admiterii acţiunii în revendicare, proprietarul poate fi obligat, la cerere, să
restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a fă cut precum şi cheltuielile utile, în limita sporului de valoare, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
E. În cazul admiterii acţiunii în revendicare, potrivit art. 566 alin. 2, 5 şi 6 C.civ., proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la
restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor (dacă s-a solicitat restituirea fructelor produse de bun) sau a
productelor, pâ râ tul avâ nd un drept de retenţie asupra produselor pâ nă la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea
acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pâ râ tului o garanţie îndestulă toare.
F. Potrivit art. 937 alin. 3 C.civ., „Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpă rat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în
mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică , iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înă untrul
termenului de 3 ani, posesorul de bună -credinţă poate reţine bunul pâ nă la indemnizarea sa integrală pentru preţul plă tit
vâ nză torului”.
Caractere juridice
Dreptul de retenţie este un drept real imperfect sau „parţial perfect”, prezentâ nd carecteristici care îl apropie de acestea dar şi
diferenţe care fac împiedică a eventuală calificare a sa ca fiind un veritabil drept real:
a. asemenea drepturilor reale accesorii, dreptul de retenţie este, în principiu, opozabil terţilor (art. 2498 alin. 1 C.civ.) şi
permite retentorului să refuze remiterea sau restituirea bunului, dar fă ră a conferi, ca în cazul drepturilor reale accesorii,
prerogativele preferinţei şi urmă ririi, şi nici dreptul de a folosi lucrul deţinut ori de a culege fructele bunului sau de a le imputa asupra
datoriei ca în cazul gajistului. Numai prin excepţie, retentorul beneficiază de un privilegiu cu privire la acel bun, câ t timp dreptul
subzistă în cazul şi condiţiile stabilite de art. 2339 alin. 1 lit. b C.civ., însă „fă ră a-i modifica prerogativele deoarece posibilitatea
redobâ ndirii bunului în ipoteza deposedă rii sale involuntare, este subsumată regulilor aplicabile prescripţiei acţiunii principale”;
b. este un drept indivizibil, care poartă asupra întregului bun, pâ nă la plata integrală a datoriei pe care o garantează ;
c. retentorul este doar un detentor precar (art. 918 alin. 1 lit. d C.civ.), stă pâ nirea fiind exercitată asupra bunului altuia, şi nu
poate invoca, în persoana sa efectele specifice posesiei (art. 918 alin. 2 C.civ);
d. este un drept accesoriu, care survine ulterior naşterii creanţei principale, prin neexecutarea obligaţiei garantate de a că rei
existenţă depinde;
e. existenţa sa este independentă de orice manifestare de voinţă a creditorului obligaţiei de remitere sau restituire a bunului,
fiind consacrat legal;
f. este o garanţie pasivă şi ocultă , deoarece conduita retentorului se concretizează în refuzul de remitere sau restituire a
bunului iar opozabilitatea sa nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei forme de publicitate (art. 2498 alin.1 C.civ.).
Condiţii
Recunoaşterea dreptului de retenţie presupune întrunirea cumulativă a urmă toarelor condiţii:
a) creanţa retentorului să fie certă , lichidă şi exigibilă , posterioară sau concomitentă intră rii retentorului în stă pâ nirea
bunului, fă ră a interesa existenţa sau inexistenţa unui raport contractual între cele două persoane
- retentor şi creditorul obligaţiei de predare a bunului;
b) titularul creanţei de remitere sau restituire a bunului să fie debitorul retentorului, fă ră ca acesta dintâ i să fie
proprietarului exclusiv al bunului;
c) existenţa raportului de conexitate juridică sau materială cerută de alin.1 al art. 2495 C.civ.;
d) bunul asupra că ruia se exercită dreptul de retenţie este un bun corporal, mobil sau imobil, din circuitul civil, aflat în
stă pâ nirea retentorului, deoarece numai acestea sunt susceptibile de stă pâ nire materială . La acestea se adaugă şi bunurile incorporale
încorporate într-un suport material cum sunt titlurile de valoare.
Dreptul de retenţie poate fi invocat atâ t pe cale de acţiune, câ t şi în cadrul unei contestaţii la executare.
Stingerea dreptului de retenţie
Potrivit art.2499 alin.1 C.civ., dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o
garanţie suficientă , aceste cazuri de încetare fiind specifice dreptului de retenţie.