Comunicarea in cadrul grupului de munca , echipei medicale

obiective, tipuri de comunicare, retele de comunicare

Grupul de munca reprezinta un numar de persoane (minimum doua) care realizeaza o

activitate sau o actiune comuna sub conducerea unui manager.

Scopul grupului de munca este lucrativ (confectionarea unui produs, repararea unui utilaj
etc.) sau creativ (descoperirea unui nou produs, proiectarea unui utilaj, reorganizarea unui loc
de munca etc.).

Obiectivele fiecarui grup de munca decurg din obiectivele generale ale organizatiei din
care fac parte. Acestea sunt flexibile si se modifica în functie de desfasurarea activitatii.

Caracteristicile grupului de munca

 Grupul de munca se caracterizeaza prin:

·        unul sau mai multe obiective comune care trebuie realizate prin participarea tuturor;

·        norme de comportament si de conduita acceptate si respectate de fiecare membru;

·        un anumit statut (îndatoririle, drepturile si obligatiile persoanei) pentru fiecare membru
si un anumit rol (maniera individului de a-si asuma functiile care decurg din statut);

·        între membrii grupului exista relatii socio-afective care pot favoriza sau frâna
realizarea obiectivelor.

 Desfasurarea activitatii în cadrul grupului de munca prezinta:

       Avantaje:

·        un potential mai mare de informatii;

·        experienta mai mare;

·        deciziile pot fi fundamentate stiintific.

       Dezavantaje:

·        presiuni sociale;
·        aparitia unei figuri dominante;

·        constrângeri de timp;

·        dezacorduri frecvente.

Tipuri de grupuri de munca

 In cadrul oricarei organizatii se constituie unul sau mai multe grupuri de munca, care
coexista si se manifesta în diferite domenii de activitate si la diferite nivele ierarhice. Acestea
se deosebesc printr-o serie de caracteristici de ordin calitativ, astfel:

1. Grupuri formale:

-    se constituie pe baza de acte si norme oficiale;

- au scop lucrativ;

- apartin structurii formale;

- este oficial si obligatoriu;

- se modifica odata cu restructurarea organizatorica;

- sunt  conduse de un sef ierarhic investit oficial cu autoritate.

2. Grupuri informale:

- se constituie spontan pe baza intereselor si preocuparilor      comune;

- urmaresc sprijinirea propriului interes;

- se conduc dupa regulamente proprii;

- ramân aceleasi si dupa modificarea structurii oficiale;

- sunt conduse de un leader ales pe baza de competenta.

3. Grupuri operative:

- sunt grupuri temporare de munca constituite pentru   consultanta într-un anumit domeniu;

- sunt alcatuite din specialisti diferiti în functie de problema ce trebuie rezolvata;

- se mai numesc si comisii "ad-hoc".

Comunicarea in cadrul echipei medicale

Relaţia medic-pacient constituie una dintre aspectele fundamentale cu care se ocupă

psihologia medicală. În practica medicală comunicarea are şi un rol terapeutic şi uneori ne
îndreaptă şi către psihologia medicală.Conform P.Popescu-Neveanu, psihologia medicală
este “ştiinţa care studiază psihologia bolnavului şi a relaţiei sale cu ambianţa, legaturile sale
subiective cu pesonalul medico-sanitar şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu numai din punct
de vedere al organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii sale, al naturii
sale umane”. Politzer arată că psihologia medicală este ,,psihologia care pune în centrul ei
drama persoanei umane aflate în situaţia de boală”. În acest context putem spune că a
comunica cu pacienţii este un proces complex care cere atenţie,timp,efort,implicare,pregătire.

Relaţia medic-pacient reprezintă cadrul în care se desfăşoară actul medical. Poate fi

considerată ca o relaţie: Socială, Psihologică, Culturală. Orice medic trebuie nu doar să aibă
cunoştinţe practice despre starea medicală a pacientului, dar şi să fie familiarizat asupra
psihologiei individuale a pacientului. Este de datoria medicului să se facă perceput corect de
către pacienţii săi pentru a fi cunoscute caracteristicile rolului şi statutului de practicare a
medicinei în societatea contemporană.
Pentru practicarea profesiunii medicale sunt necesare aptitudini deosebite. Unele dintre ele
au un caracter general sau comun oricărei activităţi intelectuale şi se bazează pe existenţa
aptitudinii generale a inteligenţei superioare. Aptitudini particulare necesare profesiunii
medicale sunt: spiritul de observaţie, abilitatea de a comunica, acordarea unei valori
importante demnităţii condiţiei umane, răbdarea şi compasiunea, înţelegerea empatică.

Comunicarea în relaţia medic – pacient este foarte importantă în practica medicală. Motive
etice, morale, profesionale, obligă medicul să ofere pacientului informaţii relevante asupra
bolii lor. Comunicarea în relatia medic – pacient înseamnă a raspunde prompt, onest şi
înţelegere la diferite nevoi şi cereri faţă de actul medical, care va trebui însoţit întotdeauna de
conştiinţă etică; viaţa apare ca valoarea cea mai ridicată a lumii materiale, iar sănătatea
reprezintă bunul suprem al omului, ea nu are preţ. În aceste situaţii felul în care alegem să
relaţionăm cu pacientul în funcţie de situaţia în care ne aflăm ne poate fi de mare ajutor dacă
înţelegem rolul comunicării. Comunicarea este un instrument pe care-l folosim zi de zi, în
mediu familial, de serviciu, de prieteni şi poate fi îmbunătăţită în timp, prin practică şi
antrenament.
 În ceea ce priveşte, comunicarea terapeutică trebuie văzută ca o interacţiune dintre medic
şi pacient, în cursul căreia medicul se focalizează pe nevoia pacientului de a promova un
schimb eficient de informaţii cu medicul. Comunicarea cu pacientul trebuie să fie
concordanţă cu starea lui actuală, cu posibilităţile lui de înţelegere şi asociată cu elemente de
sprijin pentru a influenţa pozitiv evoluţia bolii sale.

Scopul comunicării medicale implică stabilirea relaţiei terapeutice, înţelegerea

perspectivei pacientului, explorarea gândurilor şi emoţiilor acestuia şi ghidarea acestuia în
rezolvarea de probleme. Cadrele medicale trebuie să se aproprie şi să-i cunoască mai bine pe
beneficiarii îngrijirilor, să ofere îngrijiri mai bune, individualizate, complete şi continue.
Altfel spus, ar fi de preferat ca pacienţii să fie trataţi necondiţionat. Boala este ruperea
echilibrului armoniei, care se traduce prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o
inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau definitivă. O persoană “intra în boală” cu un
anumit tip de sistem nervos şi de temperament, cu un anumit caracter şi inteligenţă, cu o
anumita ereditate, cu complexe şi păreri preconcepute, cu un anumit orizont cultural şi de
aceea bolnavul ia diverse atitudini faţă de boală, dar în acelaşi timp şi faţă de echipa
medicală: încredere, stimă, simpatie, însă – posibil – şi îndoială, teamă, dispreţ, ură.
Competenţa profesională se demonstrează prin cunoştinţe teoretice aprofundate şi capacitatea
de a le aplica într-o activitate creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată,
competentă şi umană.