optice ale acesteia:

Ochiul uman instrument optic

Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și cristalin) si
formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate transformă imaginea în
impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului.
Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane
de neuroni.

 Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter
patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop este mai mare
decât cel al ochiului normal, imaginea formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu
ajutorul lentilelor divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc mai rar decât
miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al ochiului normal, în
consecință imaginea formându-se în spatele retinei. Hipermetropia este corectata cu ajutorul
lentilelor convergente.
 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta
comportându-se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea
elasticității cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile convergente.
 Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular, acesta
fiind corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
 Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta fiind cauzată
de pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei congenitale,
aceasta este corectată prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori
prin extragerea cristalinului și înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către
o lentilă biconvexă.
 Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a corneei care
atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular. În cazul
astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la ochi sub formă de raze
paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție, și prin urmare, cu cât această
refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât astigmatismul va fi considerat mai grav.
 Alcătuirea ochiului : ●tunica externă: -sclerotica ,, albul ochiului " , alb sidefie, fibroasă
-cornea transparentă:situată anterior,bombată, transparentă ☆ ●tunica medie: -coroida(rol de
hrănire) -corpul ciliar(produce umoarea apoasă) -irisul:,,floarea ochiului",cu orificiul pupila
☆ ●tunica internă: -retina:conține celulele fotosensibile(celule cu con,celule cu bastonaș)
 Pe retină se găsesc: ●pata galbenă(zona de maximă acuitate vizuală)-locul unde diametrul
ochiului atinge retina(conține celule cu con) ☆ ●pata albă-locul unde nervul văzului
părăsește retina (nu conține celule fotosensibile)

Urechea. Aparat auditiv

O ureche este un organ folosit de un animal sau om pentru a detecta sunete. Termenul se poate

referi la întreg sistemul responsabil pentru colectarea și procesarea primitivă a sunetului
(începutul sistemului auditiv), sau doar la partea vizibilă a acestuia. Nu toate animalele au urechi
în aceeași zonă a corpului.
Structura
din urechea interioară.
Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau
sare în apă, se va stabili o diferență de presiune între urechea medie și mediul înconjurător.
Această presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este
unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu
cavitatea nazală (faringe).
Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și aparatul vestibular, un
organ de echilibru format din trei canale semicirculare și vestibul.
Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primește undele sonore
transmise din aer prin urechea externă și medie. Cochilia are o formă spiralată și
conține membrana bazilară, a cărei rezonanță este diferită pe lungimea sa, depinzând de
frecvența undelor sonore. La suprafața membranei bazilare se află un strat celular cunoscut sub
numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibrațiile care trec prin
canalul cochiliar pun în mișcare membrana bazală și cea tectorială, care vor acționa asupra cililor
(celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către d, unde acestea din urmă vor fi
transformate în senzații auditive
Boli ale urechii in sistemul auditiv
-asurzie
-boala maniere
-delegrari de echilibru
-infectii ale urechii
-otita
-otoscleroza
-sindromul usher
 Radioactivitate naturala si artificiala

Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil, numit

și radioizotop, se transformă spontan (se dezintegrează), degajând energie sub formă
de radiații diverse (alfa, beta sau gama), într-un atom mai stabil. Prin dezintegrare atomul pierde
și o parte din masă. Termenul de radioactivitate a fost folosit pentru prima dată de Marie Curie.
Pentru a se înțelege fenomenul de radioactivitate trebuie pornit de la structura atomului, care are
în centru un nucleu în jurul căruia orbitează electronii. Nucleul este format din particule
încărcate pozitiv protoni și particule neutre neutroni, denumite generic nucleoni. Toți atomii
unui element chimic au același număr de protoni, dar pot avea numere diferite de neutroni. În
funcție de numărul de nucleoni elementul chimic are mai multe specii numite izotopi.
În interiorul nucleului acționează două tipuri de forțe: forța de respingere dintre protoni (de
natură electrică) și forța de atracție dintre nucleoni (de natură nucleară). Când cele două forțe
sunt în echilibru izotopul este stabil. Pentru nucleele care conțin neutroni în exces cele două forțe
nu mai sunt în echilibru, iar izotopul este instabil și se dezintegrează spontan prin emisie de
radiații.
Radioactivitatea naturală a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când
studia luminescența unor săruri ale uraniului.
În 1898, soții Marie și Pierre Curie au descoperit poloniul și radiul, două elemente cu
radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului.
Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soții Irène și Frédéric Joliot-Curie în 1934.
Legile generale ale radioactivității au fost elaborate de către Ernest Rutherford și Frederick
Soddy în 1903.

Asa cum s-a aratat, procesul de dezintegrare radioactiva a fost pus in evidenta mai intai la
elementele naturale radioactive.

Radioactivitatea naturala a fost definitiv stabilita la toate elementele care au Z>83. Acestea
apartin unei serii de elemente radioactive care formeaza o familie radioactiva. Una dintre aceste
serii este aceea a uraniului in care capul seriei este 238U.

O alta serie radioactiva naturala este aceea a toriului, care are capul sriei 238Th(1.39*1010ani) si
este cunoscuta ca satisfacand o relatie de tip 4n. Produsul final satbil este 208Pb.

O a-3-a serie are ca element initial parinte 238U(7.1*108ani)si, dupa o serie de transmutatii

successive ca in cazurile precedente, se determina cu izotopul stabil al plumbului 207Pb. Aceasta
serie satiface relatia 4n+3.

In cadrul celor trei serii radioactive exista asemanari interesante. Fiecare are cate un descendent,
gazul radioactiv(emanatia)   11721nuh39yvj5i :radon, thoron,actinon. Descendentii gazosi
radioactivi au permis stabilirea celorlalti membrii ai seriei.

O data cu perfectionarea mijloacelor de detectie a radiatiilor, s-au gasit si alte radioactivitati

naturale, fara sa mai apara insa ultimele serii ca in cazurile anterioare.

In ultima alternativa, elementele radioactive naturale formeaza o singura transmutatie prin care
izotopul radioactiv se dezactiveaza la un nucleu instabil.

In paranteza s-a notat abundenta in %(continutul de izotop in element al sau), timpul si

emisia(captura electronica,K).
Numarul elementelor radioactive naturale este mult mai mare, insa descoperirea lor este lenta
datorita aparaturii de detectie cu capacitati reduse.

Radioactivitatea artificiala

Pana in 1934 numai elementele radioactive naturale erau cunoscute, insa in anul 1934, Irene si
Frederic Joliot au aratat ca aluminiul si magneziul pot deveni radioactive daca sunt bombardate
cu particule alfa de la poloniu. Dupa aceasta descoperire, a radioactivitatii induse pe o cale
artificiala, s-a pus problema utilizarii unor resurse de particule alfa mai energice tinand seama de
bariera de potential a nucleelor. Astfel s-au construit acceleratoarele. Dupa descoperirea
neutronului, s-a stabilit eficacitatea deosebita a acestuia(in special a neutronului lent) de a
produce izotopi radioactivi, respectiv radioactiviatatea artificiala. Neutronul prezinta avantajul ca
nu are sarcina, deci poate sa patrunda cu usurinta in nucleul tinta. O data cu folosirea surselor de
neutroni ca particule bombardante, numarul izotopilor radioactivi obtinuti pe cale artificiala a
crescut enorm(la 36)

Actualmente, radioactivaitatea artificiala, respectiv izotopii radioactivi sunt produsi prin

bombardarea cu particule cu sarcina, obtinute cu ajutorul acceleratoarelor la energii convenabile,
sau cu neutroni, de cele mai multe ori in reactorul nuclear. Acesta din urma este sursa principala
de izotopi radioactivi. I ambele cazuri, izotopul radioactiv este produs printr-o reactie nucleara.

Radiatia artificiala este folosita in multe ramuri ale activitatii omenesti. De exemplu, in industrie
este folosita pentru controlul proceselor si a calitatii produselor, iar in scop de studiu, este
folosita in institute de cercetare si invatamant superior.

Utilizarea izotopilor in medicina

Utilizarea ultrasunetelor în terapie se bazează pe efectele benefice pe care acestea le au asupra

organismului uman şi animal. Experientele efectuate pe animale au aratat că, în urma expunerii
la ultrasunete, se produce creşterea temperaturii materialului biologic tratat, proces dependent de
coeficientul de absorbţie: în oase şi în ţesutul nervos, creşterea de temperatură este mai
pronunţată decât în ţesutul adipos şi cel muscular
Boli ce se pot trata prin terapia cu ultrasunete:

Reumatism

Artroze

Hernie de disc

Fibrozită intramusculară

Herpes Zoster

Fracturi

Astm bronşic, bronşită acuta