Iubesc anime-urile japoneze la care m-am uitat in copilarie, si pe care am reinceput sa le urmaresc,

surprinzator, cu o iubire poate si mai mare. De data asta insa le vad si cu o viziune matura, o viziune ce
ma indeamna sa va impartasesc niste emotii si niste lectii extraordinare de viata pe care le poti invata
din niste simple desene.

In anime-urile la care ma uitam tema principala era lupta dintre bine si rau, la care se adaugau alte teme
precum iubirea, prietenia sincera, setea de aventura, calatoria etc.

E, de cele mai multe ori, daca nu chiar de fiecare data, cand personajul principal bun avea de infruntat
un adversar de partea raului care era practic mult mai puternic decat el, si cand era aproape sa piarda in
fata raului si nu mai exista nicio speranta, personajul bun avea un moment de cautare launtrica a unei
forte divine pe care o avea ascunsa in adancul lui, o forta luminoasa de milioane de ori mai mare decat
cea a raului. Iar acea forta o gasea atunci cand i se derulau in minte toate persoanele din viata lui care
au contat si contau cu adevarat pentru el, persoanele care l-au iubit sincer si l-au sprijinit si au avut
incredere in el, fie decedate, fie ramase in viata: parinti, rude, prieteni buni, iubita, batrani intelepti. Si,
dintr-o data, tot efortul si chinul lui capatasera un sens, acela de a iubi viata si de a-i iubi pe cei care il
iubeau si tineau la el, de a lupta pentru ei si pentru iubirea pentru ei, de a nu se lasa niciodata batut si
ingenuncheat de rau.

Si practic iubirea era acel sentiment salvator care pur si simplu distrugea raul, oricat de puternic ar fi
parut la inceput.

Asa e si acum in pandemie. Fiind o criza si o lupta interioara, e cel mai prielnic moment sa vezi cine tine
la tine cu adevarat, care sunt persoanele luminoase si frumoase din viata ta care sa-ti dea mereu motive
pentru care sa traiesti. Insa, in realitate, se poate intampla ca acele persoane sa fie doar una singura: tu.