CAPITOLUL I

Introducere în economie

Economia a făcut dintotdeauna obiectul preocupărilor omeneşti,

pentru că oamenii se confruntă, la fel ca şi celelate vieţuitoare, cu problema
supravieţuirii. Omul a fost însă mai norocos, pentru că natura a preferat să-l
înzestreze în primul rând cu aptitudini intelectuale, în locul celor fizice
caracteristice altor vieţuitoare. Tocmai pentru că are capacitatea de a gândi,
omul are nenumărate dorinţe, pentru îndeplinirea cărora resursele pe care i le
oferă natura şi societatea vor fi întotdeauna insuficiente. Economia studiază
tocmai comportamentul oamenilor în activitatea de producere, distribuţie şi
consum a bunurilor şi serviciilor într-o lume a resurselor rare.
La ce îi foloseşte cuiva să ştie economie? Cum a apărut această
ştiinţă? Cu ce se ocupă ea? Ce metode de investigare utilizează? Iată câteva
întrebări la care vom încerca să răspundem în continuare.

1.1. De ce trebuie să ştim economie?

În viaţa de zi cu zi suntem permanent bombardaţi cu informaţii

economice. De exemplu, primul ministru declară că deficitul bugetar nu
trebuie să depăşească 3% din P.I.B.. Oare de ce? Un alt exemplu: aflăm la
ştiri că euro a pierdut câteva puncte din valoare, sau că P.I.B. al României va
creşte cu peste 4% în acest an. Rezultă din aceste exemple că înţelegerea şi
cunoaşterea unor noţiuni economice de bază este esenţială dacă dorim să fim
nişte cetăţeni bine informaţi şi să înţelegem cu uşurinţă ştirile zilnice.
Periodic au loc alegeri la care suntem chemaţi să optăm pentru anumite
partide politice, cu orientări adesea divergente. Desigur se poate opta la
întâmplare, în funcţie de cât de simpatică ne este persoana aflată la
conducerea unui partid sau altul. Dar probabilitatea de a greşi este cu atât
mai mare, cu cât suntem mai ignoranţi în materie de politică economică.
Majoritatea ideologiilor moderne se fundamentează pe o anumită concepţie
asupra economiei; de exemplu, politica liberului schimb are la bază
liberalismul clasic al lui A. Smith, în timp ce intervenţionismul îl invocă pe
J.M. Keynes. Comunismul, atât de bine cunoscut nouă, s-a fundamentat şi el
pe o anumită teorie economică: cea marxistă. Cunoaşterea acestor concepţii
ne oferă posibilitatea de a înţelege ce ne oferă sau ce ne promit partidele
politice şi de a alege în cunoştiinţă de cauză.
Economia ne este utilă şi în viaţa curentă atunci când ne hotărâm ce,
cum, cât şi când să cumpărăm, cum să ne valorificăm venitul sau cum să ne

1
conducem afacerea. De exemplu, mulţi români sunt reticenţi la a se finanţa
prin credite. Explicaţiile acestei reticenţe sunt multiple, dar cele mai
importante sunt obişnuinţa şi dobânzile mari. Un cunoscător de economie
ştie însă că e mai bine uneori să apelezi la credite. Astfel, atunci când ai
nevoie de o nouă garderobă, e mai bine să cumperi în perioadele de
reducere, pe credit în lipsa lichidităţilor, decât în plin sezon.
Cât priveşte lumea afacerilor, nu întâmplător ea este dominată de
economişti. Este evident că a şti cum îţi influenţează inflaţia vânzările sau
investiţiile, cum îţi afectează creşterea economică piaţa, sau deficitul bugetar
posibilităţile de a te finanţa prin împrumuturi este vital pentru succesul
afacerii.
Din cele afirmate până acum s-ar putea înţelege că economia are
puternic caracter practic, că ne învaţă cum să facem bani, ceea ce este
departe de adevăr. Desigur, economia are şi caracter practic, dar ea rămâne o
disciplină în primul rând teoretică, a cărei studiere este indispensabilă pentru
înţelegerea disciplinelor preponderent aplicative ca marketingul,
managementul, contabilitatea ş.a.. Deşi teoretică, economia nu este nici
abstractă, nici ruptă de realitate şi nici plicticoasă cum am fi tentaţi s-o
credem, după cum nu este nici apanajul exclusiv al universitarilor şi marilor
savanţi. De-a lungul istoriei, ideile grupate în conceptul de "economie", în
devenirea lor, au dus la războaie şi la revoluţii, schimbând din temelii
societatea, mergând până la a deveni, aşa cum spunea J.M. Keynes,
"principiul cârmuitor al lumii".

1.2. Care sunt metodele utilizate în economie?

Ca orice ştiinţă, economia are un obiect de studiu propriu, ca şi

metode specifice de investigare şi principii utile în formularea strategiilor de
rezolvare a problemelor economice.
Primele preocupări de economie se rezumau la observarea realităţii şi
la descrierea acesteia, activităţi grupate sub denumirea de economie
empirică. Treptat, a fost depăşită faza empirismului şi, prin analiza,
sistematizarea şi interpretrea faptelor, s-a reuşit ca din descrierile acumulate
să se formuleze principii generale. Principiile economice se mai numesc şi
legi economice, dar ele nu sunt legi în sensul juridic al termenului şi nici
măcar în sensul utilizat de ştiinţele exacte. Economia studiază
comportamentul uman, adesea imprevizibil, ea trebuie să separe ceea ce este
de ceea ce nu este economic în viaţa zilnică. Fiecare individ are propriul său
comportament, astfel că legile economice nu sunt legi universal aplicabile.
De exemplu, dacă suntem pe Terra şi aruncăm o piatră de la 5 metri

2
înălţime, ea va atinge solul. Legea atracţiei gravitaţionale ne asigură de asta
şi e universal valabilă. În schimb, reducerea preţului la calculatoare nu va
determina cu certitudine o creştere a numărului de calculatoare cumpărate de
fiecare individ în parte, ci probabil că va conduce la creşterea numărului de
calculatoare achiziţionate de către populaţie în ansamblul său. Legile
economice nu prevăd cu certitudine ce va face fiecare individ, ci doar ce va
face probabil fiecare, spunem despre ele că sunt legi ale numerelor mari,
adică se manifestă numai ca tendinţă şi în medie, admiţând numeroase
excepţii.
Metoda prin care, pornind de la analiza faptelor economice concrete,
ajungem la formularea principiilor economice, poartă numele de metoda
inductivă. O dată descoperite anumite regularităţi, logic sau intuitiv,
economiştii pot descoperi alte relaţii cauzale posibile între fenomenele
analizate, pot formula ipoteze care, confruntate cu realitatea şi validate de
aceasta, se transformă în noi teorii. Spunem în acest caz că a fost aplicată
metoda deductivă. Indiferent de metodele prin care sunt descoperite,
principiile economice nu sunt decât nişte reprezentări abstracte ale unor
fapte reale de o mare diversitate. Abstractizarea nu este sinonimă cu
îndepărtarea de la realitate, ea doar elimină ceea ce este nerelevant şi
facilitează cercetarea. Orice teorie economică este un model simplificat al
unui anumit segment al activităţii economice. Modelele economice îmbracă
adesea formă matematică şi/sau grafică, fiind foarte utile în elaborarea
scenariilor cu privire la posibilităţile de evoluţie viitoare a activităţii
economice. De multe ori, scenariile au la bază informaţii despre procesele
economice culese de-a lungul unor perioade de timp îndelungate; analiza
componentelor economiei prin prisma evoluţiei lor în timp şi spaţiu
formează conţinutul metodei istorice.
Adesea ştiinţa economică abordează realitatea prin prisma ştiinţelor
exacte, mai ales a fizicii, caz în care spunem că utilizează metoda analogiei.
De exemplu, cât timp în fizică a fost la modă mecanica, economiştii au
înclinat să creadă că şi economei i se aplică principiul determinist, conform
căruia evenimentele economice pot fi reprezentate printr-o simplă schemă
cauză-efect. Descoperirea fenomenelor cuantice în fizică a relansat
controversa determinism - indeterminism, economiştii ajungâd în final la
consensul că întregul comportament uman (în consecinţă şi cel economic) nu
se supune unei regularităţi certe, ci este de multe ori imprevizibil.
O altă metodă frecvent aplicată în economie este metoda "ceteris
paribus", care poate fi tradusă: celelalte lucruri fiind considerate constante.
Vom utiliza această metodă atunci când vom avea nevoie să izolăm anumite
relaţii cauzale dintre variabilele economice, pentru a le studia şi înţelege mai

3
bine. De exemplu, atunci când vom discuta despre ofertă vom face afirmaţia
că, dacă preţul unui bun creşte, cantitatea oferită din acel bun creşte şi ea.
Studiind relaţia preţ - cantitate oferită, considerăm că alte condiţii cum ar fi
fiscalitatea, mediul de afaceri, rata dobânzii ş.a. sunt constante.
Am avut nevoie de această trecere în revistă a celor mai importante
metode de cercetare economică pentru că le vom aplica pe parcursul întregii
lucrări şi, în plus, ne va ajuta să înţelegem modul de gândire economic.
Analiza economică se poate desfăşura pe trei nivele: la nivel
microeconomic, la nivel macroeconomic şi la nivel mondoeconomic.
Microeconomia studiază comportamentul unei anumite unităţi economice,
cum ar fi cel al unei firme sau al unui consumator. De exemplu vom studia
cum îşi împarte un consumator venitul între diferite bunuri de consum.
Metaforic vorbind, microeconomia examinează fiecare rotiţă, dar nu
mecanismul în ansamblul său. Sarcina examinării mecanismului revine
macroeconomiei. Aceasta se ocupă cu studierea economiei în ansamblul ei
sau a unor subdiviziuni ale acesteia, cum ar fi sectorul public, cel financiar
ş.a.. Relaţiile economice dintre ţările lumii fac obiectul mondoeconomiei.
Cu titlu de exemplu, în cadrul mondoeconomiei studiem impactul
introducerii euro asupra economiilor în tranziţie sau efectul unui şoc al
petrolului asupra economiilor dezvoltate. Disticţia micro-macro-
mondoeconomic este mai degrabă una teoretică, utilă pentru înţelegerea
economiei, o anumită problemă putând fi tratată din toate cele trei puncte de
vedere. Concluziile la care ajungem studiind problemele economice, pot
îmbrăca formă pozitivă sau normativă.
Economia pozitivă este cea care se rezumă la a descrie şi explica
realitatea, precum şi la surprinderea şi formularea concisă a regularităţilor
economice. Un exemplu de economie pozitivă este următoarea afirmaţie:
rata inflaţiei în România în 1999 a fost de 50%. Însă o dată cu identificatrea
principiilor economice este uşor de trecut de la economia pozitivă la
economia normativă. Aceasta, bazându-se pe teorie, formulează judecăţi
de valoare despre cum ar trebui să arate economia sau ce politici economice
ar trebui aplicate. O afirmaţie normativă este următoarea: pentru reducerea
inflaţiei, în România ar trebui diminuat ritmul de creştere a masei monetare
cu 25% în 2005.
Am văzut în prima parte a acestui capitol că o lungă perioadă de timp
economia a fost preponderent o ştiinţă pozitivă, preocupată în primul rând de
descrierea şi înţelegerea realităţii. "Avuţia naţiunilor" a lui A.Smith nu este
doar o carte de economie ci şi o descriere amănunţită a Angliei secolului al
VIII - lea. Sfârşitul secolului XX este însă marcat de accentuarea
controverselor din ştiinţa economică, controverse care se referă mai puţin la

4
latura pozitivă a economiei şi mai mult la cea normativă, după cum se va
putea remarca din capitolele care vor urma, şi mai ales din cele dedicate
macroeconomiei.

Idei în rezumat

1. Economia este o ştiinţă socială care studiază comportamentul oamenilor

în activitatea de alocare a resurselor rare pentru acoperirea nevoilor.
2. Studiul economiei este util pentru că ne ajută să înţelegem mai bine lumea
în care trăim, ne învaţă să ne comportăm raţional şi ne ajută în înţelegerea
altor discipline economice.
3. În evoluţia ştiinţei economice putem distinge mai multe etape, şi anume:
- mercantilismul
- curentul fiziocrat
- şcoala economică clasică
- marxismul
- keynesismul
- monetarismul
- economia ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale e.t.c.
4. Legile economice sunt legi ale numerelor mari, adică se manifestă numai
ca tendinţă şi în medie, ele prevăd un rezultat cu o anumită probabilitate şi
admit numeroase excepţii.
5. Cele mai utilizate metode de cercetare în economie sunt:
- metoda inductivă
- deducţia
- abstracţia
- analiza şi sinteza
- metoda istorică
- modelarea economică
- metoda scenariilor
- metoda analogiei
- principiul "ceteris paribus".
6. Microeconomia studiază comportamentul unităţii economice individuale,
în timp ce macroeconomia studiază economia în ansamblul său, sau mari
segmente ale acesteia. Mondoeconomia studiază relaţiile economice dintre
ţările lumii.
7. Economia pozitivă descrie, explică realitatea şi formulează legi
economice. Economia normativă formulează judecăţi de valoare despre cum
ar trebui să arate economia şi ce politici economice ar trebui aplicate.

5
 Studiu de caz

Citiţi în "Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" a

lui A Smith următorul fragment:

"În toate diferitele plasamente de capital, nivelul obişnuit al profitului

variază mai mult sau mai puţin după siguranţa sau nesiguranţa reconstituirii
capitalului. În general, există o nesiguranţă mai mică în comerţul interior
decât în comerţul exterior; şi o nesiguranţă mai mică în unele ramuri de
comerţ exterior decât în altele din acelaşi comerţ, cum de exemplu în
comerţul cu America de Nord e nesiguranţă mai mică decât în comerţul cu
Jamaica. Nivelul obişnuit al profitului creşte totdeauna mai mult sau mai
puţin, după cum sunt mai multe sau mai puţine riscuri. Se pare totuşi că nu
creşte în proporţie cu acestea, sau în aşa fel încât să le compenseze complet.
Bancrutele cele mai frecvente sunt în activităţile cele mai îndrăzneţe."

1. Ce principiu economic este menţionat în acest scurt fragment?

2. Prin ce metodă a ajuns A.Smith să descopere acest principiu?
Explicaţi.
3. În ce tip de economie se încadrează afirmaţiile din textul de mai
sus, pozitivă sau normativă? Argumentaţi.
4. Perspectiva lui A. Smith este una micro sau una macroeconomică?
Comentaţi.

6
 CAPITOLUL 2

Raritatea în economie

În fiecare zi suntem obligaţi să luăm decizii, uneori referitoare la

probleme mărunte - cu ce mă îmbrac azi, ce mănânc azi, cât cheltuiesc azi la
piaţă e.t.c. - alteori cu privire la probleme importante: mă angajez la Shell
sau urmez un MBA, îmi cumpăr un apartament sau o maşină cu banii
economisiţi anul acesta ş.a.m.d.. Orice decizie implică cel puţin o variantă
sacrificată în favoarea celei alese: de exemplu, dacă vreţi să urmaţi un MBA,
trebuie să sacrificaţi salariul anual de la Shell, pentru că resursele de timp pe
care le aveţi nu vă permit exercitarea ambelor activităţi. Dacă alegeţi un
apartament, sacrificaţi maşina, pentru că banii de care dispuneţi sunt
insuficienţi pentru a achiziţiona ambele bunuri. Insuficienţa resurselor în
raport cu trebuinţele oamenilor, care aşa cum am văzut formează obiectul de
studiu al economiei, constituie subiectul capitolului ce urmează.

2.1. Tensiunea nevoi - resurse. Costul de oportunitate.

De-a lungul existenţei noastre consumăm continuu bunuri şi servicii,

majoritatea procurate de pe piaţă, iar restul oferite de natură sau produse de
noi înşine. Dacă un bun ne este oferit în mod gratuit de natură, spunem că el
este un bun liber; dacă dimpotrivă, trebuie să facem un efort pentru a
accede la un bun, acela este un bun economic. Bunurile libere, ca aerul pe
care-l respirăm, sunt singurele de care beneficiem după nevoie şi care
aparent sunt nelimitate. Bunurile economice sunt limitate, adică insuficiente
în raport cu nevoile pe care le avem. Desigur că există bunuri pe care le
avem în cantităţi suficiente, din care nu dorim la un moment dat să avem mai
mult. Dar privite global, bunurile de care dorim să dispunem sunt mult mai
multe decât cele pe care ni le permitem efectiv. Explicaţia acestui fapt stă în
aceea că dorinţele ţin de imaginaţia noastră, pe când resursele pe care le
avem depind de cât de bine şi cât de mult muncim.
Resursele de care dispune omenirea depind de ceea ce oferă Terra şi
de ceea ce descoperă gândirea umană, pe când nevoile depind de obiceiurile
de consum şi de dorinţele fiecărui individ. Cum zilnic dorinţele oamenilor se
înnoiesc, alte nevoi adăugându-se celor deja existente, este evident că
nevoile cresc foarte rapid, într-un ritm cu mult superior resurselor. Gândiţi-
vă unde ar ajunge omenirea dacă ştiinţa ar evolua la fel de repede ca
imaginaţia noastră!

7
 O parte din nevoile noastre pot fi întâlnite la orice animal, de la
câinele din curte la leul din savana africană: sunt nevoile biologice,
elementare, cum ar fi nevoia de hrană sau cea de adăpost. Alte nevoi sunt
specifice oamenilor: cele pe care le vom numi superioare, cum ar fi nevoia
de frumos sau cea de realizare profesională.
Deşi nelimitate ca număr şi în continuă dezvoltare, nevoile sunt
limitate în capacitate în sensul că nu putem consuma continuu, la infinit
dintr-un bun. De exemplu, dacă veniţi flămânzi dintr-un traseu montan, după
două fripturi vă săturaţi, ceea ce înseamnă că nevoia de hrană dispare, fiind
limitată ca volum. Ea o să reapară însă după câteva ore, ceea ce reflectă
caracterul regenerabil al nevoilor.
O altă caracteristică a sistemului de nevoi este concurenţa. Să
presupunem că primiţi cadou de Crăciun o sută de dolari cu care aţi dori să
mergeţi la munte pentru Revelion, dar şi să vă cumpăraţi o canadiană
ultramodernă. Evident, banii sunt prea puţini pentru a împlini ambele
dorinţe, ceea ce înseamnă că cele două nevoi intră în concurenţă, cea care va
câştiga fiind aceea pe care o consideraţi dumneavoastră cea mai urgentă.
Spuneam că nevoile se acoperă prin utilizarea resurselor economice.
Prin resurse economice vom înţelege totalitatea resurselor naturale, umane
şi create de oameni ce pot fi utilizate sau sunt efectiv utilizate în producţia
de bunuri şi servicii.
Resursele pot fi calsificate după numerose criterii, dar cea mai
utilizată clasificare este aceea care le împarte în două categorii: materiale şi
umane. Resursele materiale cuprind resursele naturale şi capitalul, iar
resursele umane sunt formate din muncă şi abilitatea întreprinzătorului.
Conţinutul noţiunilor de "resurse naturale" şi "resurse umane" este evident,
de aceea nu ne vom opri asupra lui. Prin capital vom înţelege ansamblul
bunurilor produse de oameni şi destinate producerii altor bunuri şi servicii.
De exemplu, materiile prime, instalaţiile industriale, computerele ş.a..
Abilitatea întreprinzătorului se referă la capacitatea lui de a-şi asuma riscul
unei afaceri şi de a adopta decizii cu privire la destinaţia şi modalităţile de
combinare a resurselor de care dispune.
Unii economişti adaugă celor două categorii de resurse menţionate
mai sus o a treia categorie: resursele informaţionale, care sunt rezultatul
activităţii de cercetare ştiinţifică.
Caracteristica fundamentală a tuturor resurselor economice este
caracterul lor limitat, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile. De aceea,
problema fundamentală a economiei este utilizarea eficientă a
resurselor. Eficienţă înseamnă să utilizăm cel mai bine posibil resursele pe

8
care le avem, sau, pe scurt maximizarea raportului dintre rezultate şi consum
şi minimizarea raportului dintre consum şi rezultate.
Îndeplinirea obiectivului de eficienţă economică presupune ca
sistemul economic să răspundă continuu la patru întrebări: ce să producă,
cum să producă, cât să producă şi pentru cine să producă.
Răspunsul dat întrebărilor: ce producem? şi cât producem? determină
o anumită alocare a resurselor între diverse combinaţii de bunuri. Inevitabil,
dacă dorim să producem mai mult dintr-un bun, trebuie să renunţăm la o
anumită cantitate din alt bun, deoarece resursele sunt insuficiente. De
exemplu, dacă o economie produce numai maşini agricole şi autoturisme şi
doreşte să fabrice mai multe autoturisme, în condiţiile în care volumul
resurselor nu s-a modificat, trebuie să renunţe la un anumit număr de maşini
agricole. Cantitatea de maşini agricole sacrificate pentru un autoturism
suplimentar produs poartă numele de cost oportun.
În general, prin cost de oportunitate înţelegem cea mai bună
alternativă de alocare a resurselor sacrificată în favoarea alternativei alese.
De exemplu, dacă aţi avut de ales între a urma studiile universitare timp de
un an, a lucra la firma X pentru un salariu de 2000 de dolari pe an, a lucra la
firma Y pentru un salariu de 2500 de dolari pe an sau a lucra la firma Z
pentru un salariu de 3500 de dolari pe an şi aţi ales studiile universitare,
costul oportun este de 3500 de dolari pe an.
Răspunsul la întrebarea cum să producem presupune o altă opţiune:
cea dintre diversele posibilităţi tehnice de producţie existente la un moment
dat într-o economie.
Întrebarea pentru cine să producem conduce la o veche preocupare a
ştiinţei economice: distribuirea veniturilor în societate. În principiu,
distribuţia venitului naţional ar trebui să aibă la bază eficienţa economică a
fiecăruia. De multe ori, mai ales în societăţile polarizate în foarte bogaţi şi
foarte săraci, este greu de explicat de ce o minoritate consumă majoritatea
venitului naţional. Statul, prin politica de protecţie socială încearcă să
îmbunătăţească repartizarea veniturilor, dar este adesea criticat că realizează
acest lucru în detrimentul eficienţei economice.

2.2. Frontiera posibilităţilor de producţie

Conceptele de raritate a resurselor şi cost de oportunitate pe care le-

am explicat până acum pot fi mai uşor analizate cu ajutorul unui grafic care
poartă numele de frontiera posibilităţilor de producţie. Frontiera
posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri

9
economice ce pot fi realizate pe termen scurt în condiţiile utilizării integrale
şi cu maximum de eficienţă a resurselor disponibile.
Veţi înţelege mai bine acest instrument de analiză economică cu
ajutorul următorului exemplu: să considerăm că o economie naţională poate
produce doar două bunuri: computere şi mere în următoarele variante:

Tab. 2.1. Posibilităţile de producţie a computerelor şi merelor

Varianta A B C D E
Computere 0 100 200 250 275
(bucăţi)
Mere (kg.) 500 400 250 90 0

Reprezentat grafic, acest tabel va conduce la următoarea frontieră a

posibilităţilor de producţie:
Mere

500

A(250,250)

0 275 Computere
Graf.2.1. Frontiera posibilităţilor de producţie

Frontiera posibilităţilor de producţie ne furnizează următoarele

informaţii:
- combinaţile de produse aflate în exteriorul frontierei sunt imposibil de atins
pe termen scurt ( de exemplu, economia nu poate produce concomitent 250
de computere şi 250 de kilograme de mere corespunzător punctului A);
- utilizarea integrală şi cu maximum de eficienţă a resurselor presupune
alegerea unei variante de combinare a bunurilor aflată pe frontieră;
- orice combinaţie de bunuri din interiorul frontierei indică o utilizare
ineficientă şi/sau incompletă a resurselor;
- costul de oportunitate relevat de panta frontierei, este în creştere, pe
măsură ce se renunţă la o cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea

10
celuilalt bun. Pentru a demonstra această afirmaţie, haideţi să calculăm
costul de oportunitate pentru ambele produse:

Tab. 2.2: Costul de oportunitate în creştere

Varianta A B C D E
Cost 1 1,5 3,2 3,6
oportun
computere
Cost 1 0,66 0,31 0,27 -
oportun
mere

Costul oportun a fost calculat astfel:

- pentru computere, pentru a fabrica primele 100 de computere, am renunţat
la 100 de kilograme de mere, deci renunţăm la 1kg. de mere/computer. Apoi
pentru a creşte producţia cu încă 100 de computere, trebuie să renunţăm la
150kg. de mere, adică la 1,5kg. de mere/computer ş.a.m.d.;
- pentru mere, primele 90kg. de mere au fost produse cu preţul renunţării la
25 de computere, deci 0,27 computere/kg.. Pentru următoarele 160kg. s-a
renunţat la 50 de computere, deci 0,31computere/kg. ş.a.m.d..
Rezultă cu uşurinţă formula de determinare a costului oportun:
C.O.y=-ΔX/ΔY, în care ΔX este cantitatea sacrificată din X, iar ΔY
cantitatea câştigată din bunul Y.
Creşterea costului de oportunitate pe măsură ce se renunţă la o
cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea altuia exprimă conţinutul
legii creşterii costurilor relative. Explicaţia acţiunii acestei legi se află în
caracterul specializat al resureslor economice. Astfel, în exemplul nostru,
vom putea adapta resursele destinate fabricării merelor pentru producerea de
calculatoare până la un punct, dincolo de care adaptarea devine imposibilă.
Ce-aţi zice de culegătorii de mere instruiţi să producă hardwere?!
La explicaţia anterioară trebuie adăugată şi observaţia că, în general,
în economie acţionează legea randamentelor factoriale descrescătoare,
Potrivit acesteia dacă se adaugă unităţi succesive dintr-un factor de producţie
variabil (cum ar fi factorul muncă) la o cantitate dată de factor fix (capital),
de la un anumit nivel, producţia suplimentară obţinută începe să scadă. Vom
reveni asupra legii randamentelor neproporţionale în capitolul destinat
comportamentului economic al producătorului.
Pe termen lung creşterea economică conduce la creşterea resurselor
economice naţionale şi deplaseaza frontiera posibilităţilor de producţie către
dreapta, astfel:

11
 Y
Frontiera înainte de
creşterea economică

Frontiera după
creşterea economică

X
Graf. 2.2. Efectul creşterii economice asupra frontierei
posibilităţilor de producţie

Creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă. În cazul unei

creşterii economice extensive, deplasarea frontierei se datorează în principal
creşterii cantităţii de resurse atrase în activitatea economică. Creşterea
economică intensivă are la bază îmbunătăţirea eficienţei utilizării resurselor
economice, rezultată din acumularea de experienţă, aplicarea noilor
cunoştiinţe şi tehnologiilor moderne.
În partea a doua a lucrării de faţă, destinată macroeconomiei, puteţi
citi despre importanţa creşterii economice pentru o naţiune şi despre factorii
care determină creşterea.

Idei în rezumat

1. Problema generală a economiei este raritatea, adică insuficienţa resurselor

în raport cu nevoile.
2. Principalele caracteristici ale nevoilor umane sunt:
- caracterul nelimitat şi dinamic
- capacitatea limitată
- caracterul regenerabil
- concurenţa
3. Resursele economice sunt formate din totalitatea resurselor naturale,
umane şi create de oameni ce pot fi sau sunt efectiv utilizate în producţia de
bunuri şi servicii.
4. Resursele se pot clasifica în materiale, umane şi informaţionale. Resursele
materiale cuprind resursele naturale şi capitalul, iar reusursele umane sunt

12
formate din muncă şi abilitatea întreprinzătorului. Resursele informaţionale
sunt rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică.
5. Raritatea resurselor implică necesitatea utilizării lor eficiente şi ridică
patru mari probleme economiei: ce, cum, cât şi pentru cine să producă?
6. Costul de oportunitate reprezintă cea mai bună alternativă de alocare a
resurselor sacrificată în favoarea alternativei alese.
7. Frontiera posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor
de bunuri economice ce pot fi realizate în condiţiile utilizării complete şi cu
maximum de eficienţă a resurselor disponibile.
8. Legea creşterii costurilor relative sau a creşterii costului oportun exprimă
faptul că, pe măsură ce se produce tot mai mult dintr-un bun în defavoarea
altuia, costul oportun creşte.
9. Creşterea costului oportun se datorează specializării resurselor şi acţiunii
legii randamentelor factoriale descrescătoare.
10. Creşterea economică permite, pe termen lung, deplasarea frontierei
posibilităţilor de producţie spre dreapta.

Studiu de caz

Să presupunem că o economie poate produce doar două categorii de

bunuri: bunuri de consum şi bunuri de capital, în următoarele variante:
Varianta Bunuri de consum Bunuri de capital
A 200 0
B 180 60
C 160 100
D 100 160
E 40 200
F 0 220

a) Reprezentaţi grafic frontiera posibilităţilor de producţie.

b) Determinaţi costul de oportunitate când economia se deplasează de la
varianta C la varianta D.
c) Determinaţi costul de oportunitate atunci când economia se deplaseazăde-
a lungul frontierei de la varianta E, la varianta D.
d) Verificaţi acţiunea legii creşterii costurilor relative.
e) Ce se va întâmpla cu frontiera posibilităţilor de producţie în următoarele
situaţii:
1) Se descoperă un mare zăcământ de gaze naturale pe teritoriul ţării;
2) Economia mondială este lovită de un nou şoc al petrolului;
3) Se extinde îngrijorător fenomenul emigraţiei către ţări mai dezvoltate.

13