Genul dramatic + caracteristici

1. Definiţie . cuprinde operele literare în care conţinutul de idei şi sensul operei sunt
evidenţiate prin jocul actorilor care întruchipează personajele pe o scenă în faţa
spectatorilor.
Dramaticul – este o categorie estetică ce se caracterizează prin conflict, prin tensiunea
dintre două sau mai multe forţe opuse.

2. Caracteristici:
- Acţiunea este redusă la o durată reprezentabilă pe scenă
- Acţiunea se dezvoltă organic şi unitar
- Autorul nu intervine direct în text decât prin intermediul didascaliilor
- În structura textului dramatic se întâlnesc atât elemente epice cât şi lirice
- Principalele moduri de expunere sunt dialogul şi monologul dramatic
- Este împărţit în acte şi scene
- Naraţiunea şi descrierea apar doar în didascalii
- Existenţa unui conflict puternic între personaje
- Personajele sunt numeroase, acţiunea concentrându-se asupra protagoniştilor
- Conţinutul de idei şi sensurile operei sunt puse în evidenţă prin jocul actorilor, efecte
vizuale, scenice
- Incipitul ex abrupto introduce cititorul direct în miezul faptelor
- Finalul este plin de efect menit să surprindă sau să impresioneze

3. Subiectul este reprezentat de succesiunea şi îmbinarea acţiunilor într-o piesă de teatru.

Acesta cuprinde mai multe momente care în operele clasice se succedă într-o ordine
canonică:
- expoziţiunea (are rolul de a-i crea spectatorului o imagine completă a
circumstanţelor acţiunii ce urmează să se deruleze),
- peripeţia (unul sau mai multe evenimente cheie)
Deznodământul (repune într-o ordine nouă elementele situaţiei iniţiale)

4. Acţiunea dramatică – reprezintă o suită de evenimente prezentate pe o scenă care

permit trecerea de la o situaţie iniţială la una finală printr-o întreagă serie de medieri.
Aceasta poate fi:
- Statică sau cu progresie lentă
- Dinamică sau implexă (cu peripeţii complicate).

5. Conflictul – considerat „adevărata identitate a dramaticului” de Adrian Marino,

constând în existenţa a 2 sau mai multor forţe opuse. Între aceste forţe se interpune un
obstacol, iar consecinţa va fi ciocnirea, şocul urmat de o criză. Dramatismul rezultă din
tot felul de răsturnări de situaţie, confruntări., ruperi de nivel, treceri de la o stare la alta.
Acesta poate fi:
- Exterior
- Interior
6. Compoziţia presupune structurarea acţiunii în acte, tablouri şi scene.
a) Actele sunt diviziuni care structurează subiectul reprezentând o etapă a
desfăşurării acţiunii.
1
 b) Tablourile sunt unităţi mai întinse şi mai vagi şi aparţin dramaturgiei baroce şi
moderne
c) Scena reprezintă o diviziune a acţiunii, conform unei configuraţii determinate de
personaje, astfel încât o schimbare de scenă implică o schimbare în coprezenţa
personajelor.

7. Personajul – în dramaturgie contactul cu personajul este imediat. Pentru o mai bună

înţelegere a personajului de către spectator se apelează la anumite particularităţi
comportamentale şi de limbaj. Numele personajului constituie un mijloc de
particularizare a eroului. Defectele de limbaj devin mărci specifice. De multe ori, vocea
personajelor ilustrează concepţii ale autorului (Blaga, Camil Petrescu).

8. Limbajul dramaturgiei – „în teatru totul e limbaj” spunea Ionescu. Limbajul dramatic
depinde de tema aleasă: cuvintele din anumite sfere lexico-semantice creează atmosfera,
culoarea locală. Orice text dramatic se compune din două părţi distincte dar inseparabile:
dialogul/monologul şi didascaliile. În dialoguri vorbeşte personajul, pe când în didascalii
vorbeşte autorul, atribuindu-le fiecăruia un loc pentru a vorbi. Mijloacele lingvistice de
expresie teatrală sunt susţinute de cele paraverbale. Elementele ce compun prozodia
textului dramatic sunt: intonaţia, accentul, cezura, oprirea, pauza, suflul, timbrul vocii,
exclamaţia. Elementele paraverbale importante sunt: mimica, decorul, muzica, dansul,
mişcarea scenică. Acestea au rolul de a caracteriza personajul.

9. Didascaliile – cuprind numele personajelor, indicaţiile scenice, elementele de decor

etc. rolul lor este dublu:
- E un text de regie ce cuprinde toate indicaţiile date de autor celor însărcinaţi să
asigure existența scenică a textului
- Un suport pentru cititor care-i permite să construiască imaginar o scenă de teatru.

10. Speciile genului dramatic

a) Tragedia: Eschil (Perşii, Prometeu încătuşat), Sofocle (Antigona, Oedip rege),
Euripide (Medeea, Ciclopul), Shakespeare (Hamlet, Romeo şi Julieta, Regele
Lear)
b) Comedia – Aristofan (Broaştele), Moliere (Avarul), Shakespeare (Visul unei
nopţi de vară), Caragiale, Alecsandri, Eugen Ionescu (Scaunele).
c) Drama: Barbu Ştefănescu Delavrancea (Apus de soare), Caragiale (Năpasta),
Blaga (Meşterul Manole), Sorescu (Iona)
d) Vodevilul – Alecsandri (Rusaliile)
e) Melodrama
f) Tragi-comedia: Mihail Sorbul (Patima roşie), Eugen Ionescu (Relege moare)
g) Farsa – Cântăreaţa cheală, de Eugen Ionescu
h) Feeria – basm pus în scenă: Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri

11. Monologul şi dialogul – sunt moduri de existenţă şi de construcție ale operei literare în
totalitatea ei sau numai ale anumitor părţi ale acesteia.
a) Dialogul – este o formă de comunicare între două sau mai multe persoane care îşi
transmit informaţiile cu diverse scopuri. Replica este intervenția în dialog a unui
participant.
Funcţiile dialogului în opera dramatică:
- Declanşează şi motivează acţiunea
2
 - Defineşte relaţiile dintre personaje
- Dezvăluie reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită situaţie
- Contribuie la caracterizarea directă şi indirectă a personajelor

b) Monologul – este replica de dimensiuni ample emisă de un locutor care nu are în

mod obligatoriu un destinatar prezent. Acesta cunoaşte 2 realizări: adresat şi
interior
Monologul dramatic are mai multe forme de realizare:
1. Solilocviul, monolog format în prezenţa / absenţa altui personaj, de care se face
abstracţie; enunţul este centrat exclusiv asupra locutorului însuşi, cuprinzând transpunerea
verbalizată a propriilor reflecţii, opinii sau intenţii; el corespunde, în oarecare măsură,
monologului interior din textul narativ.
2. monologul propriu-zis (scenic) este destinat unui personaj sau unui grup de
personaje, cu intenţia clară de a fi receptat; el se poate realiza ca discurs, declaraţie,
confesiune sau narare orală a unei întâmplări; din punct de vedere formal, prezintă toate
caracteristicile structurii adresative. Indicii gramaticali ai acestei forme de monolog sunt
comuni cu ai oricărui enunţ în stil direct, cu destinatar determinat (cu excepţia introducerii
sale printr-un verb „dicendi” – a spune, a zice, a rosti etc.)
3. Tirada din operele dramatice constituie o lungă, monologală suită de fraze, în care
un personaj dezvoltă retoric şi patetic o anumită idee, adresându-se altora prezente în scenă,
spre deosebire de monologul propriu-zis, în care personajul vorbeşte cu sine însuşi. Tirada
conţine de obicei versuri memorabile, judecăţi morale sub formă de sentinţe, maxime.
Tirada în proză mizează atât pe figurile retorice, cât şi pe cadenţa frazelor. Cultivate de
clasicismul francez, de drama romantică şi de cea neoromantică şi respinse de teatrul realist
şi naturalist, tiradele reprezintă pasaje de virtuozitate pentru autor şi actor. În literatura
dramatică românească tirade cunoscute apar în piesele istorice ale lui Alexandru Davila şi
Barbu Ştefănescu-Delavrancea.
În sens peiorativ, tirada se confundă cu un lirism declamator, emfatic, fără adâncime
ideatică ori profunzime afectivă.