Eseu

la disciplina:

Viața cotidiană in Basarabia, în epoca țaristă

Tema: Între credință și rațiune. Atitudini și frici colective față de moarte, în
lumea contemporană.

Masterand : Arhip Sorin Profesor: conf. univ.,dr. Sava Lucia

Scurt intro
Renumita, așa zisa, dilemă: rațiune versus credință, a preocupat mințile si inimile
oamenilor gânditori si căutători de adevăr dintotdeauna. Așa semne interogatorii precum:
”Cine sunt ?” sau ”de unde vin, si încotro mă indrept”, apar de-a lungul historiei scrise ale
omenirii, incepând cu Scrierile Sfinte ale evreilor, in cărțile de vede ale civilizatiei hinduse;
apar relatate in scris la renumiții înțelepți ai răsăritului Confucius și Lao Tze, in predica lui
Buddha; cu filosofii antici greci, precum Platon si Aristotel; continuând, bineînțeles, cu
desăvârșita Învățătură a lui Hristos, si finisând cu filosofii modernitatii si contemporaneității.
Toate aceste intrebări ontologice, își au un izvor comun in aflarea scopului vieții, care nu au
lăsat nicidecum indiferente, acele inimi râvnitoare.

Cuprins
După cum putem ințelege, acestă relație dintre rațiune si credință convoacă in jurul ei mai
toate compartimentele științei: religia, istoria, filosofia, metafizica, si cele socio-umanistice.

Se confirmă, așadar, rădăcinile adânci ale acestei teme susținătoare interesului de viață, in
reflecțiile atât religioase cât si filosofice. De aici apare fundamentala întrebare: există, oare,
un antagonism, o dihotomie, o luptă acebră intre acesti doi factori, rațiune și credință ? Ar fi
ele oare incompatibile una cu alta ? Sau, poate, și rațiunea este in stare sa aducă un aport în
apropierea omenirii cu Creatorul ei ?

Aici ar fi propice sa menționăm unele dispoziții ale titanilor din ambele tabere, anume a
religiei si filosofiei; pe de o parte fiind vorba de vasele alese ale Harului divin, adică Sfinții
Părinți, iar pe de alta, renumiții gânditori existențialiști – filosofii.

Oferindu-le întâietatea corifeilor laici, din epoca deja contemporană, ași găsi de cuviință
să-l amintesc pe Quine, spre exemplu, care considera ştiinţa un tip anume de credinţă. Aceste
cadre de subiect, rațiune – credință, sunt stigmatizate, pe de o parte, de renumita distincție a
lui J. Locke dintre reason si faith (motiv si credință), ca două modalități opuse; iar de pe alta,
pe distincția kantiană, intre convingere si opinie, prin care cunoasterea a fost echivalată cu
deducția științifică, metafizica fiind respinsă.

1
 În așa clauză, el declara, destul de subtil, că cunostința constă din constatări care sunt
imediate atărilor noastre mintale, lucruri ca matematica, logica, si alte idei abstracte.

Chiar si așa figure relevante, din zilele nostre, cum a fost Întâistătătorul Bisericii Romano-
catolice, Papa Ioan Paul II, in enciclica sa întitulată ” Fides et Ratio” de la finele mileniului
anterior, constata cu regret că, umanitatea trăieşte incomensurabila dramă a separării dintre
credinţă şi raţiune. Această nefondată divergență, după parerea lui, si a noastra, se agravează
inca din umanismul renascentist. Aș mai adăuga că acesta se agravează odată cu
machiavelismul si iluminismul; acestea fiind doar câteva momente din istoria universală care
l-au exclus pe Dumnezeu din orice aspect al vieţii şi al societăţii.

În schimb, nici epoca contemporană nu este mai departe. Începând cu apariţia nihilismului
lui Nietzsche ca urmare a crizei raţionalismului, s-a decantat o anostă şi futilă epocă a
iraţionalismului care se manifestă cu precădere în postmodernismul relativist ale cărui
curente ironice şi eterogene precum deconstructivismul, poststructuralismul, amoralismul îl
consideră pe Dumnezeu doar o ficţiune metafizică a unei minţi depăşite.

Cu toate aceste, părute, divergențe, între cunoaștere (raționalizare) şi credință, în cercetarea

filosofică actuală se manifestă un interes din ce în ce mai crescut pentru studierea relaţiei
dintre raţiune şi credinţe.

O încercare de reconciliere a raţiunii şi credinţei religioase, poate fi observată la asa filosofi

de orientare analitică, ca Nicholas Wolterstorff sau Alvin Plantinga. Aceștia nu văd nici o
incompatibilitate între credinţa religioasă şi raţiune, ba mai mult, construiesc noi argumentaţii
în favoarea acceptării lui Dumnezeu, susţin că raţiunea nu contrazice credinţa în Dumnezeu şi
dezvoltă o epistemologie a religiei.

In favoarea tezei de ”împăcare” a acestor două stări, trebuie sa aducem, mai întâi, celebrele
scrisori ale unui dintre cei mai înțelepți oameni din istorie, cum este Apostolul Neamurilor,
Sfântul Pavel, cimentate in textul Noului Testament, cum ar fi la Romani 8, 24; sau Evrei
11,1: ”Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. ”

Ekklesia creștină, dintotdeauna, a ținut să împăce aceste două paradigme contextuale, și

chiar a reușit să le împletească într-un mod destul de coerent și echilibrat. Ea a reușit o astfel
de coagulare, continuând cu unul dintre primii bărbați luminați, adevărați ”Fii ai Luminii”, de
la inceputul erei Împărăției, si anume Sf. Iustin Filosoful (Martirul). Acest învățător, atât al
filosofilor cât si a creștinilor, își incepuse căutările anume in lumea filosofiei lumii acesteia,
in cugetările psihologice, care nu l-a incurcat deloc in a izbândi. Întru a merge in directia
corecta, însă, este absolut necesară o condiție primordială – sinceritatea căutării.

Așa piloni ai creștinismului, precum Sf. Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sf .

Isaac si Efrem Sirul, referitor la alegerea unei atitudini in privința reportului rațiune /
credință, ne recomandă in acest sens o metodologie echilibrată, impregnate de un
discernământ duhovnicesc, cu o dreaptă socoteală, cum ne mai spun Sfinții Învățători ai
Bisericii Crestine.

2
 Sfântul Vasile cel Mare menţionează în acest sens: „Să nu vă minunaţi, dar, dacă vă spun
că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventaţi în fiecare zi
pe profesori şi sunteţi în legătură cu bărbaţii celebri din vechime prin scrierile pe care
aceştia le-au lăsat. Tocmai pentru acesta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul
acestor bărbaţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi
oriunde v-ar duce, ci săprimiţi de la ei atât cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi
la o parte”.

Exersarea minţii cu învăţătura „din afară” cum numesc Părinţii cultura profană, determină
o disciplinare şi o pregătire a raţiunii pentru deschiderea către cunoaşterea împlinită prin
credinţă.

Monahul român de la Rohia, de etnie evreiască, N. Steinhardt, in lucrarea sa ”Daruind vei

dobândi”, ne descopera o interesanta asemănare referitor la credință, spunând că credința
este absența vederii, ”a crede inseamnă a nu vedea! ”. A crede inseamna a chezasui, exclamă
el revelator, iar pentru asa ganditori existențialisti ca Pascal, Kierkegaard, credința se
indentifica cu un risc, cu un joc, cu un pariu daca vreți.

Un alt criteriu îl reprezintă orientarea educaţiei spre valorile vieţii veşnice. Aici isi face
aparența tematica ”marii treceri” in lumea de dincolo, cu toate temerile sale lumești ce
implică aceasta.

Datorită noii viziuni asupra lumii, si noilor conceptii ontologice, care au fost si sunt in
continuare alimentate, nu in ultimul rând de asa zisul progress stiintific, de comoditatea
somatică, ecumena de azi, si-a dezvoltat, in mare parte, o frică destul de ferventă față de asa
numitul fapt al vieții, cum e moartea.

Aceasta pozitie, o sustineau, inca pe la mijlocul sec. XIX, marii nobili si sfinți, precum
Ignatie Briancianinov si Nicolae Velimirovici. Chiar pe la inceputurile revoluției industriale,
acești distinși bărbați, au prevăzut consecințele deplorabile pe care le va naște această cale,
destul de materialistă, in viziunea verticalității axiologiei creștine.

În concluzie
Reieșind din atestarea că știința ne ofera raspuns la intrebarea ”cum ?” pe cand religia la si
mai importanta intrebare ”pentru ce ? ”, putem conchide de altfel, că acestea două, nu au
nevoie, nicidecum, să se dușmănească; ci din contra – să se autocompleteze un ape alta. Una
vine in ajutorul celeilalte, in special cand e vorba de acele firi omenesti care se clatină intre
aceste două lumi, ce par a fi, la o primă vedere, de neîmpăcat. Mai ales ca la interogarea
”cum ?”, poate cu usurinta raspunde si absoluta Inteligență a ”Celui ce este”, a Domnului
nostru Atotștiitor, ceresc.

Aprofundarea in cercetarea științelor seculare, nu impedică deloc, aflarea si elucidarea

existenței si, chiar mai mult, anume a frumusetii Celui ce a creat tot. Un exemplu demn de
mentionat, ar fi renumita savantă in neuropshihologie N. Bektereva, care a zis, intr-un rând,

3
referindu-se la complexitatea creierului uman, că doar o minte infinit de înțeleaptă, a fost in
stare de a crea asa ceva.

Finalizând scurtul meu eseu, pot cu stoicie afirma, că anume axiologia creștină, ne
dovedește faptul că adevăratele valori ființiale, depăşesc condiţia biologică, şi astfel, ne
orientează eshatologic spre o nouă si paradisiacă Viaţă Veşnică a Împărăţiei divine. Aceasta
este viaţa cea nedezmințită, propovăduită de Sfânta Scriptură. Această veșnic proaspătă și
răcoritoare ”gură de aer”, ne oferă antidotul ultim, față de interminabila frică de moarte, ce
predomină asemeni unei grele miasme, mai ales astăzi, in societatea contemporană dominată
de mentalitatea consumistă, ceea ce nu e altceva decât o domnie a relativismului, nepăsării și
superficialității; ce oferă vitala recuperare şi valorificare a adevăratelor repere pe calea
cunoaşterii autentice.

Bibliografie:

1. Sfânta Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2008

2. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri: Despre relaţia dintre raţiune şi
credinţă în teologia Sf Vasile cel Mare PSB 17, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986

3. Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa sfinţilor. Catehismul Bisericii Ortodoxe,

Editura Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004
4.
5. Nicolae Steinhardt , Dăruind vei dobândi, ed. Monastirii Rohia, 2006
6.
7. Papa Ioan Paul ll , Fides et Ratio, Catre Episcopii Bisericii Catolice cu privire la
raporturile dintre Credinta si Ratiune, Enciclica din 1998.09.14

8. Immanuel Kant, Religia in limitele ratiunii pure, Humanitas 2004

în limbi străine:

9. Дух, душа и тело– Святитель Лука Крымский, Даръ, 2019

10. John Locke , Essay Concerning Human Understanding (1689)

4
5