IMPERIUL ROMAN

Situaţia politică

Istoria Romei – 3 părţi: a regilor 753 î.H. – 510 a republicii: 509 – 27 î.H.
a imperiului: după 27 î.H.
Ep. republicii – cucereşte terit. în jurul M. Negre, contact cultural cu popoarele,
dezvolt. comerţului.
Ep. imperiului – ridic. lui Octavian August – „principe”, „primul cetăţean” – la încep.

66 î.H. – Pompei cucer. Asia Mică – până la Caucaz şi M. Caspică.

63 î.H. – Pompei începe cucer. Ţării Sfinte şi a Ierusalimului. – încep. stăpân. romană
49 î.H. – război civil Cezar (apus) – Pompei (răsărit). Cezar cucereşte poziţii.
48 î.H. – Pompei înfrânt la Farsala (Grecia)
44 î.H. – Cezar ucis de Brutus şi Cassius. Aceştia se confr. cu Marc-Antoniu şi Octav.
Octavian, fiu adopt. a lui Cezar, câştigă teren în occident
M.Antoniu se căsăt. cu Cleopatra şi neglijează treburile. Conflict cu Octav
31 î.H. – Actium – flota lui Antoniu distrusă. Se sinucide cu Cleopatra. Octav. stăpân.
27 î.H. – este numit Augustus de senat. Domnia sa – pace, prosperitate, ordine, justiţie

Tiberiu 14-37 d.H – ginerele. Boala bănuielii. Exces de Lex majestatis şi Lex
concussionis. Ponţiu Pilat n-a riscat să cadă sub acea învinuire.
Caligula 37-41 – depravat, capricios.
Claudiu 41-54 – administrator bun
Nero 54-68 – primul persecutor al creştinilor. Este asasinat – urm. per. de frământări
şi domnii scurte.
Vespasian 69-79 – gen. în Orient. Restab. ordinea.
Titus 79-81 – fiul său. Domiţian 81-96 – fratele lui Titus. Persecuţii
Nerva 96-98 – jurist. Traian 98-117 – fiul adopt al lui Nerva. Reînnoire.

Situaţia administrativă

La înc. erei creştine Imp. Roman creşte teritorial.

Popoarele îşi păstr. cultura, tendinţa însă era de ştergere a diferenţelor.
Limba greacă, dialectul koine, cel mai răspândit.
Imp. împărţ. în provincii. senatoriale – proconsul – mai vechi
imperiale – legat – mai noi
6 d.H. – integr. imperiului administrativ – procurator subord. legatului Siriei.
- reţea vastă de drumuri
- sclavii, aproape la fel de mulţi ca şi cei liberi. Situaţia sclavilor.
- cetăţeanul roman – statutul.

1
 Situaţia culturală

Epicureismul
Epicur din Samos (342-270) – plăcerea = idealul vieţii Nu efemeră, ci veşnică
Plăcerea = pacea interioară -> sănăt. trupească şi liniştea sufletească.
4 adevăruri spre fericire 1 Zeii nu trebuie să inspire teamă
2 Nu trebuie să-ţi fie frică de moarte
3 E uşor să-ţi procuri binele
4 E uşor să suporţi durerea
- nu se amestecau în politică - zeii trăiau departe de lume / un fel de ateism
- nu există păcat, judecată sau viaţă după moarte
- epicureici: Lucreţiu, Cicero, Virgiliu, Horaţiu. – influenţa lui până în sec. II.

Stoicismul
Zenon din Cittium (336-264 î.H.)
- stăpânire de sine, integritate morală, asceză , atât public cât şi privat
- divinitatea = realitate materială, focul primordial. Sufletul uman e parte din acest foc
- Logosul e pricipiul activ al tuturor lucrurilor
- o conflagraţie gener. va distr. păm. şi sufletele se întorc în foc. Acest ciclu se repetă
- împărţirea oamenilor în politică e un rău. Oamenii sunt egali şi trebuie trataţi astfel.
- slujirea aproapelui nu trebuie împreunată cu iubirea lui.
- gândirea corectă e la cei mai mulţi oameni latentă din pricina mediului infect
- înv. stoice formau „filosofia populară” din ep. NT. Propag. de oratori ce fol. diatriba
- Sf. Pavel fol. în Romani ac. metodă
- cel mai imp. lucru = ating. virtuţii prin asceză şi stăp. de sine.
- stoicii contrib. prin atit. lor la preg. pt. creştinism.

Religia tradiţională; sincretismul religios

Putem vorbi de o cucerire a patrimoniului naţional al popoarelor lumii romane de

creştinism.
Iniţal, rel. romană – mai consistentă decât cea greacă. Zeii romani nu aveau delor caract.
uman. Fiecare persoană, lucru, fenomen, relaţie, avea zeul său.
Puţini zei au beneficiat de un caracter oficial, public. Rel. rom. era f. simplă dpdv
doctrinar.
Cultura greacă – infl. considerabilă. Zeii romani identif. cu zeii greci.
Jupiter-Zeus Juno-Hera Neptun-Poseidon Pluto-Hades
Sec. I î.H. cucerirea lumii orientale – oferă moşt. cult. Noi zei. Ideea de zei necunoscuţi.
Cultele orientale – deoseb. – devoţiune personală, nu una civică. Viaţă mai bună dincolo.
S-a creat astfel sincretismul religios.
Efect poziti –deschidere la nou. – praeparatio evangelica.

2
 Religiile de mistere

Pretind iniţiere în tainele religioase - Politeismul tradiţ. nu putea astâmp. setea religi.
Vechile culte ofici. nu însemnau decât îndatoriri cetăţeneşti mecanice.
Pretindeau o legătură directă, nemijlocită cu divinitatea, în funcţ. de gradul de iniţiere.

Misterele lui Dionisos. Foarte populare şi răspândite.

Implicau posturi, cântece şi dansuri sălbatice şi mese sacre. După post şi anumite rit. de
purificare, urmau copioase libaţiuni. „Frenezia divină” se datora excesului bahic. Se realiza
astfel unirea cu zeul, pregustare a fericirii. Participau mai ales femei.
Riturile au degenerat – interzise prin lege în 186 î.H.

Misterele eleusine. Demetra, zeiţa pământului, şi Persefona, fiica ei.

Persefona la Hades. Zeii intervin. Patru luni pe an în infern.
Simbolism – trezirea naturii - obţinerea de recolte bogate
Simbolul vieţii şi al morţii - asigura o viaţă nouă într-o altă lume.

Misterele lui Osiris. Mitul lui Isis ce caută în subteran corpul lui Osiris.
Iniţiatul reiterează drumul suferinţei al lui Osiris, unindu-se cu zeul morţii.
Izbăvirea de frica morţii. Speranţa dobândirii vieţii de dincolo.

Cultul zeiţei frigiene Cibela. „mama zeilor” zeiţa naturii. Templu 191 î.H. pe colina
Palatin-Roma. Serbarea principală = primăvara Omagii: vătămarea corporală.
Muzică stridentă, strigăte sălbatice, se flagelau şi chiar se castrau.

Cultul zeului frigian Attis. Zeul naturii ce renaşte, al încolţirii. Simb. moarte-înviere.
Ritul sacru taurobolism – sângele unui taur jertfit cădea peste iniţiat – spălarea păcatelor,
unirea cu divinitatea. Mâncăruri servite din tamburin şi din ţambal –instr. sacre

Cultul lui Mithras. Cel mai dezvoltat cult oriental. La origine – zeu persan
Propagat prin soldaţi romani din răsărit. Zeu al soldaţilor.
Ritual în temple de cazarmă, mici, modeste. 7 grade de iniţiere. Ospeţe rituale.
Ţinută corectă, conduită morală severă, castitate, sfinţenie.
Opus al zeităţilor senzoriale.
După o luptă neobosită, o judecată şi o peregr. prin plante, ajung în odihna veşnică.
La sfârşit – şi trupurile şe împărt. de fericirea eternă. Salutau dimineaţa răsăritul.
În sec. IV avea ei mai mulţi adepţi dintre celelalte religii.

Mai amintim cultul siriac al lui Baal şi Atargatis, al lui Hermes Trismegistos ş.a.

Misterele pitagoreice. „mistere filosofice” riturile – valoare simbolică

Doctrina – originea sufletului uman şi unirea trecătoare cu trupul stârpit de patimi.
Trupul are nevoie de purificare. Desc. 1917 o bazilică la Roma cu simb. ale etapelor.
Secretul lor bine păstrat. Nu cunoaştem prea multe. Nu infl. real conduita morală.
Nu chemau la o schimbare a vieţii.

Aspecte pozitive: credinţa în nemurire, recurgerea la unii zei „mântuitori”,

dorinţa de unire cu divinitatea

3
 Cultul împăratului

Cred. în divinit. regilor în Orient. Alex. cel Mare, Seleucizii şi Ptolemeii atrib. divine
Supranume Soter şi Euergetes. Antioh IV – supranumele de Epifanes.
Cultul zeiţei Roma, geniul oraşului – caract. politic.
Cum acest zeu era o noţiune abstractă, i s-a asociat una concretă în timp: împăratul.
După victoria din 48 î.H. Iuliu Cezar a fost cinstit ca zeu, ridicându-se templu.
Lui Octavian August prov. orientale i-au zis „fiul zeilor”, „mântuitor” „dumnezeu”.
Aceste acte erau încurajate – asigurau unitate imperiului.
Cetăţenii Romei sceptici la cultul împăratului. Temple ridicate doar în provincii.
August ridicat oficial de senat în rândul zeilor.
Urmaşii lui August favorizează religia imperială. Caligula, Nero, Domiţian se zeifică.
Cultul împăratului devine religia oficială, până la Constantin cel Mare.
Pe această temă apare conflicul creştinilor cu autorităţile romane

IUDAISMUL

65-63 î.Hr. – puterea romană se instalează în Siria şi Palestina

- ultima perioadă a poporului asles în spaţiul Ţării Sfint.
Pompei debarcă cu armată în Asia Mică pt a supune pe Mithiades, regele Pontului şi
pe Tigranes, regele Armeniei. Acum face din Siria o provincie romană – 64 î.H.
Conflictul dintre Hircan II (farisei) şi Aristobul (saduchei) arbitrat de Pompei.
Aristobul prizonier. Susţinătorii se retrag în templul din Ierus. Pompei asediază 3 luni
Cucereşte Ierus. şi intră în Sf. Sfintelor (63 î.H.)
Hircan – etnarh şi arhiereu de către Pompei. Administra Iudeea şi Galileea.
Condiţii grele de pace impuse iudeilor –tribut. Oraşul Samaria – cetate independentă
Provincia era pusă sub autoritatea legatului Siriei.

4
 Dinastia irodiană

IROD IDUMEUL (cel Mare) 37 - 4 î.Hr.

N. 73 î.H. la curtea lui Ioan Hircan II - tatăl, Antipater, ministru.

47 î.H. – guvernator al Galileii - luptă împ. tâlharilor.
Numit prefect al provinciei Coele-Siria. Ţine partea fie lui Cezar, Pompei, Antoniu.
Parţii invadează Siria şi Palestina. Impun rege în Iudeea – Irod numit de senat „rex
amicus et socius populi romani” – 37 î.H.
Domnia lui = perioadă de consolidare a stăpânirii romane.
3 părţi ale domniei : 37-25 î.H. – lupta pentru consolid. autorităţii
25-13 î.H. – era prosperităţii
13-4 î.H. – crime săv. în propria familie.
Până în 31 î.H. – poziţia lui e precară datorită intereselor Cleopatrei. Ea anexează
numite ţinuturi. Irod garanta tributul nabateenilor etc.
32 î.H. război Antoniu – Octavian. Irod înclina spre Antoniu. Acesta învins la Actium
Irod confirmat de Octavian ca rege (30). Irod promite sprijin pt camp. împ. Egiptului.
Terit. luate de Cleopatra revin lui Irod + Gadara, Hippos, Samaria.
La moarte, Irod avea: Idumeea, Iudeea, Samaria, câmp. de coastă până la Cezareea,
Galileea, Pereea şi reg. de NE de la M. Galileii.
Irod n-a cucerit simpatia supuşilor pt. că era idumeu. Încuraja cult. elenisitcă păgână
A condus cu despotism brutal. Pt. iudei = un venetic, uzurpator, fiscalitate grea.
Ameninţarea lui: hasmoneii. Căsăt. cu nep. lui Hircan II.
Elimină pe rând pe toţi hasmoneii şi pe soţia sa (29). Îşi omoară doi fii (7 î.H.)
Omoară 45 de membr. ai sinedr. ca represlii sau confisc. a averilor.
Supranume „cel Mare” nemeritat, dar asig. ţării stabilitate, pace, hotare extinse.
Mare constructor = ref. or. Samaria, numit Sebaste ; Turnul lui Straton dev. Cezareea.
Ridică la Ierus. palatul ce-i poartă numele, fort. Antonia. Constr. temple, stad., teatre.
20 î.H. – cel mai ambiţios proiect: reconstrucţia templului. Lucr. final. în 63 d.Hr.
Menţionat în Matei 2 şi Luca 1 – episodul cu magii şi cu uciderea pruncilor.
Moare în 4 î.H. înainte de Paşti, înmorm. la Herodium, lângă Betleem.

Irod împarte regatul în 3, pentru fiii săi: Arhelau, Antipa şi Filip.

ARHELAU (4 î.H. – 6 d.H.) cel mai mare fiu - Idumeea, Iudeea, Samaria
La fel de crud ca tatăl. 3000 de răsculaţi ucişi.
Arhelau la Roma pt. confirm. – o nouă revoltă (Sabinus trezorierul) – opr. de Varus.
Deleg. de 50 pers. la Roma – abolirea monarhiei – August conf. pe Arhel. ca etnarh.
- psibilă sursă de insp. pt parab. minelor (Lc. 19).
Întors, depune pe arh. Ioazar şi Eleazar
Căsătorie cu Glafira, văduva fratelui său vitreg Alexandru, contrar legii iudaice.
Acum se întoarce din Egipt Sf. Familie, dar se aşează în Naz. Gal. unde era Antipa.
Pârât de samarit. şi iudei, chemat la Roma – exilat la Vienna, în Galia.
De acum terit. condus de el – admin de procuratori numiţi de împărat.

5
ANTIPA (4 î.H. – 39 d.H.) fiul cel mic al lui Irod Galileea, Pereea

Confirmat de August cu titlul de tetrarh.

Educat la Roma cu fraţii săi, îşi însuşeşte viciile romanilor.
Prima soţie – fiica regelui nabatean Areta IV.
A doua – Irodiada – soţia fratelui său, Irod Filip, şi fiică a fr. său vitreg, Aristobul.
36 d. H. – Război catastrofal din partea lui Areta IV.
- mulţi o vedeau ca pedeapsă pt. moartea lui Ioan Botezătorul, ce l-a criticat
- trupele romane intervin şi se evită dezastrul
Irod Agripa I – duşman – învestit rege de Caligula în 37.
Antipa pleacă la Roma să fie numit şi el rege, dar e destituit şi exilat în Galia.
Ev. Matei – îl descr. ca fiind superstiţios.
Luca 23 – apare la procesul Mântuitorului. Pilat şi Antipa devin prieteni.

FILIP (4 î.H – 34 d H.) Gaulanitida, Itureea, Bataneea, Frahonitida, Auranitida

Căsătorit cu Salomeea, fiica Irodiadei.

Bun prieten al Romei. Restaurează cet. Panias, numind-o Cezareea (lui Filip)
Reconstr. Betsaida, numind-o Iulia (fiica lui August)
Bate monede cu figura lui August şi Tiberiu.

AGRIPA I (37-44) fiul lui Aristobul, nepotul lui Irod cel Mare.

Creşte la Roma împreună cu viitorul împărat Claudiu

37 Claudiu împărat. Agripa I primeşte terit.lui Filip + altele.
39 Antipa exilat. Agripa I primeşte şi terit. lui.
41 Caligula asasinat. Agripa ajută pe Claudiu să urce pe tron
=> îi dă terit. procuratorilor (Idumeea, Iudeea, Samaria)
Teritoriul – ca cel al lui Irod Idumeul
Simpatia evreilor – omoară pe Sf. Iacov Zevedeu, Petru în temniţă
Moare la Cezareea în 44 în timpul unor serbări.

AGRIPA II fiul lui Agripa I

Îi moare tatăl la 17 ani.

48 d.H – primeşte terit. din nord şi nord-estul Ţării Sfinte, mărite de Nero în 56
Cezareea lui Filip redenumită Neronias, în cinstea lui Nero.
Primeşte dreptul de a numi pe arhierei.
Menţionat în Fapte 25 ca un cunoscător al Scripturilor.
Filo-roman, antipatia iudeilor.
După răscoala din 66 pleacă la Roma unde ajunge pretor. Moare – 100 d.H.

6
 Procuratorii romani (6-41 şi 44-66 d.Hr.)

După Arhelau (6) – Iudeea, Idumeea şi Samaria anex. prov. Siriei până în 66 cu pauză 41-44
(Agripa I)
Funcţ. imperial însărc. = procurator. Ponţiu Pilat atestat ca prefect.
Procur. (prefectul) – largă autonomie. Reşedinţa – la Cezareea.
La marile sărbători iudaice urca în Ierusalim (în fort. Antonia sau fostul palat regal)
Disp. de forţe militare destul de modeste (3000 ostaşi) majorit. afl. la Cezareea.
Garniyoana Ierus. = o cohortă cond. de un tribun.
Inst. de judecată iudaică supr. – Sinedriu. Condamn. la moarte trb. ratif. de procurator
(jus gladi)
Autorit. Sinedriului se întrindea şi peste ţară şi peste Diaspora.
Strângerea impozitelor pt Roma – funcţionari adesea iudei. Alte taxe – de vameşi.
Amintim pe Levi-Matei din Capernaum (Lc. 5) şi pe Zaheu din Ierihon (Lc. 19)
Agenţii fiscali urâţi de evrei.
Libertate depl. pract. rel. publice. La Ierus. trupele nu purtau efigiile imperiale.
Excepţia: procuratorul putea depune şi numi arhierei (lucr întâmpl de 8 ori 6-41 d.H)
De multe ori procuratorii abuzau de puterea lor şi măreau adesea ura iudeilor.
Ideea că ţara lor era sub stăpânire străină făcea să aştepte cu nerăbd. o schimb. mirac.

Coponius (6-9 d.H)

Trimis în Iudeea în timpul lui Quirinius al Siriei. Acesta face un recensământ în Iudeea
(6-7 d.H.). - provoacă o răscoală cond. de Iuda din Gamala.
Marcu Ambibulus Annius Rufus

Valerius Gratus (15-26)

Depune 3 arh. Alege în 18 d.H pe Iosif Caiafa (până în 36), ginerele lui Anna (fostul)

Ponţiu Pilat (26-36) - ştiri din Evanghelii, Iosif Flaviu şi Filon.

Om crud, corupt. Introd. stindardele imperiale în Ierus. dar le retr. apoi, sub presiune.
Fol. banii templului pt. constr. apeduct. - Proteste – muţi protestatari ucişi (Lc. 13)
Pierde postul în 36, acuz. de ucid unor samarit. pe M. Garizim chem. de un fals mesia

Marcellus şi Marullus (36-41)

În 39 d.H – evenim. cu evr. din Iamina ce distr. altarul rid. în cinstea lui Caligula
- legatul Siriei Publius Petronius etc etc.

Cuspius Fadus (44-46?)

Nou împărat, Claudiu. Cuspius prim. în admin şi terit. ce fuseseră ale lui Filip.
Situaţia pol. se agrava. Intens. acţ. zeloţilor.

Tiberius Alexandrus (46?-48)

Iudeu apostat, nepotul lui Filon. Răstig. pe Iacov şi Simon, fiii lui Iuda Galileanul (zelot)
Acum are loc marea foamete din F.A. 11

Ventidius Cumanus (48-52)

Unele incid. grave: un soldat insultă un pelerin – poporul indignat, răscoală.
Intervine în forţă. Conf. galileeni-samariteni. Cumanus cu samaritenii. Replică violentă
a zeloţilor. Intervine pt. pace Agripa II. Claudiu – exec. conduc. samarit. exil. Cumanus.

7
Antonius Felix (52-60)
Favorit al lui Claudiu. Lipsit de scrupule. A avut trei soţii; ultima – sora lui Agr. II.
Acum Sf. Pavel încarcerat la Cezareea 2 ani (FA 23-24). Reprimarea mişcărilor mesianice.
Proastă administrare. Chemat de Nero la Roma în 60.

Porcius Festus (60-62) Om onest, magistrat prudent. Moare la 2 ani după numire
Sf. Pavel e trim. acum la judec. cezarului la Roma. Arh. Anna II interimar –ucid. pe Sf. Iacov

Albinus (62-64) Instrument al arhiereului Anna II. Amintit în F.A. 23

Zeloţii – mai îndrăzneţi ca niciodată.

Gessius Florus (64-66) Cel mai rău dintre toţi.

„Nu se dădea înapoi de la nici o formă de jaf” (I.Flav.)
Îi provoacă, în final, el însuşi pe evrei să se revolte.

8
 Cele două revolte iudaice

Anul 66 – p. culminant al tensiunilor Florus cere sumă mare de bani din ai templului
Revolta izbucneşte. Florus trim. trupe ce varsă sânge. Încet, toată ţara în revoltă.
Eleazar, fiul arh. Anania – liderul războinicilor – preia controlul Ierusalimului.
Trupele Ierus. ucise cu bestialitate. Exact în acelaşi timp păgânii din Cezareea i-au
masacrat pe iudeii care locuiau în oraşul lor.
Reacţia iudeilor – mii de locuit. din or. sirio-elenistice au fost ucişi.
Cestius Gallus, leg. Siriei – camp. de reocup. a Ţ.Sf.
Armata, insuf. ajungând în faţa Ierus. se retrage. Astfel sporeşte încred. evreilor.
DAR încep disputele interne - cauza princip. a dezastrului naţional.
Ierusalimul încred. arh. Anna şi lui Iosif ben Gorion
Eleazar – într-o misiune în Idumeea. Galileea încred. lui Iosif Flaviu.
67 – Vespasian trimis de Nero debarcă la Ptolemais cu 3 legiuni.
Campania va dura 3 ani. Galileea cucerită într-un an. Iosif Flaviu se predă romanilor
În Ierus. sporeşte dezordinea. Mulţi aristocr. omorâţi. Ioan din Giscala – conducător.
Vespasian îi lasă pe iudeii să se ucidă între ei. El se îndreaptă spre Pereea.
68 – moare Nero. Vespasian întrerupe operaţiunile.
69 – o bandă de zeloţi cu Simon Bar-Giora intră în Ierus. în confl. cu Ioan din
Giscala, care învinge.
Vespasian aclamat ca împărat. Pleacă la Roma. Comanda trupelor, fiului său, Titus.
- martie 70 – trupele la Ierusalim – asediu 5 luni.
- 24 iulie – cade fortăreaţa Antonia
- 9 august – templul a fost incendiat.
Mulţi se refugiaseră şi au ars înăuntru. Se spunea că templul nu putea să cadă.
- 8 septembrie –cade ultima redută. Conducătorii prizonieri. Ierusalimul-ruină
Independenţa naţională pierdută.
Trei fortăreţe – Herodium, Macherus şi Masada – cad abia în anul 74.
Ţara dev. prov. impeială Iudeea. Legiunea a X-a la Ierusalim.
Iudeii se grup. în jurul lid. spiritual. Şcoală rab. la Iamina – trad. rab. oral -col. Mişna

130 – împ. Adrian – reconstr. Ierus. ce trebuia să se num. Aelia Capitolina.

Pe locul vech. templu planificat un templu al lui Jupiter Capitolinul.
Un decret interzicea circumcizia.
132 – o nouă răscoală sub Simon Bar-Kochba, salutat de unii ca Mesia.
Războiul durează 3 ani – 4 legiuni aduse – gen. Iuliu Sever venit din Britania.
Rebelii se ref. în grotele din Wadi Murabba’at, deşertul Iudeii
1950, 1960 – descop. scrisori ale lui Bar-Kochba, lângă M. Moartă.

Iudeii luaţi sclavi. Templul lui Jupiter cu statuia împ. înăuntru.

Apr. de morm. Domnului – templul lui Venus.
Cuv. Mânt. din Luca 21 se adeveresc „... (iudeii) robi la toate neamuile...”

9
 Grupările iudaice

Fariseii

Apar în timpul lui Ioan Hircan. Înseamnă „separaţi”. Se cons. deosebiţi de ceilalţi.
Primul nucleu – prob. în timpul răzb. macabeene, dintre Hasidim („cei evlavioşi”)
Intră în politică. Se despart de dinastia hasmoneană, dev. oponenţi din mot. relig.
Alexandru Ianeu răstigneşte vreo 800. Sfăt. pe soţia Alexandra să-i ia la guvernare
De atunci – poziţie dominantă în Sinedriu.
Suferă în timpul lui Irod cel Mare care macină Sinedriul. Ies oarecum din pol. şi trec
doar ca apărători ai Legii şi tradiţiei.
Grup minoritar în societ. iudaică – aprox 6000 sub Irod. Aparţin clasei de mijloc.
Puţini erau preoţi. Loc aparte în popor pt. că ştiau f. bine Legea şi „trad. bătr.”
Trad. orală – forţă şi slăbiciune. Le perm. adapt. prescrip. Legii. ce dev. ades puerile.
„Vaiurile” Mânt. din Matei 23 – ilustr. cazuri de deformare.
Astfel respect. Legii = o povară insuportabilă. Meticul. lor suscita în ei o suficienţă.
Infl. mare în societ. iudaică. Credeau în înviere, judecată, îngeri, Providenţă etc.
Întreţineau nădejdea venirii lui Mesia.
După 70 dispar saducheii, esen. şi zeloţii – fariseii rămân singura forţă autoritativă.

Saducheii

Nume prob. de la Ţadoc, strămoş al unei linii de arhierei.

Sub Ioan Hircan se organiz. ca partid. Sub Alexandru Ianeu – au mare putere politică
Sub Alexandra pierd puterea şi intră în confl. cu farisii, favorizaţi.
Conflictele farisei-saduchei aduc prejudicii indep. naţ. pierdute în 63 î.H.
După 6 d.H – poziţie concil. cu romanii. Până în 70 apr. toţi arhier. au fost saduchei.
În gen. toţi saduch. aparţ. aristoc. sacerdot. Erau conservatori. Nu erau stimaţi.
Singurele cărţi canonice – Pentateuhul. Nu cred în înv. trupurilor şi în îngeri.
Arestarea şi condamn. Mânt. a fost în mare parte opera lor.
După Înviere, fariseii mai paşnici cu creştinii – saducheii mai acizi.
Sf. Pavel –fariseu, persec. creştinii k agent saducheu. Arh. Anna II ucide pe Sf. Iacov
Istoria saducheilor ia sfârşit în anul 70, odată cu căderea Ierus.

10
 Esenienii; esenianismul şi creştinismul primar

N.T. şi scr. rabinice nu du dau inform. Iosif Flaviu şi Filon scriu despre ei.
Scire şi Pliniu cel Bătrân, când descr. M. Moartă. Filon şi Pliniu – exagerări retorice.
Iosif Flaviu – cunoaştere directă – „a treia şcoală filosofică iudaică” - cca 4000 mem.
Iosif Flaviu – Origine incertă. Menţionaţi sub Ionatan (160-142 î.H.).
- dispensaţi de Irod să depună jurământ de cred. pe care-l pun toţi iudeii.
Caracter monastic. Averea pusă în folosul comunităţii. Trăiau toţi laolaltă.
Majoritatea în castitate. O grupare de esenieni permitea totuşi căsătoria.
Per. de încercare 1 an, de noviciat 2 ani
Intrarea – prin dep. unui jurământ de pract. a virtuţilor şi viaţă evlavioasă.
Încălcările erau pedepsite – cea mai mare pedeapsă – excluderea definit. din comunit.
Credinţa era tipic iudaică. Mare respect pt. Lege. Trimit ofrande la templu din Ierus.
Pliniu vb. de o grupare eseniană în vestul M. Moarte. După multe cercet. este vb. de
aşez. monastică de la Qumran – trăsăt. specif. comunit. de tip monastic.
Se spune: elem. comune între Bis. primară şi esenieni.
Unii cred că Sf. Ioan Botez. a fost esenian (Lc. 1, 80).
- dar botezul său dif. de băile lor rituale, diferă şi chem. universală la pocăinţă.
Asem. cu spirit. creşt. primar descr. în FA 2, 4, 5.
Comune cele 3 etape de îndrept. a celor căzuţi.
Puncte doctr. comune între epistolele pauline, Evang IV şi scrierile de la Qumran.
Îi caracteriza în toate exclusivismul. Deoseb. mare între ei şi înv. Mânt. universală.

Cărturarii

Oameni instruiţi. Puneau cunoşt. Scripturii în sprijinul poporului.

Erau din timpul lui Solomon. Au introdus genul sapienţial.
Grupare distinctă în timpul persec. lui Antioh IV.
Jurişti şi teologi, adevăraţii îndrumăt. ai iudelilor. Erau numiţi cu apelat. rabbi.
Fondatori de şcoli: rabinii Hillel, Şammai, Gamaliel.
Majoritatea erau farisei sau simpatizanţi ai acestora.
După 70 imprt. lor creşte. Adună şi redactează colecţia Mişna.
Pretind. de la elevii lor respect mai mare decât pt. părinţi. Unii refuzau plata.
Atitudine potriv. faţă de Mânt. care condamnă formalismul lor. Unii au crezut în El.
Împiedică propov. apostolilor şi iau parte la omorârea Sf. Ştefan.

Irodienii

Nu formau o grupare religioasă ci erau simpatizanţi ai dinastiei irodiene.

Menţionaţi în Matei 22, Marcu 3 şi 12. Politică de înţelegere cu autorităţile romane.
La episodul vindec. bărb. cu mâna uscată, ei se unesc cu fariseii să-L ucidă pe Iisus.
La Ierusalim, în Săpt. Mare, încearcă să-L „prindă în cuvânt”.
Îndemnul Mânt. ca ucenicii să se păzească de „aluatul lui Irod” prob. îi vizează pe ei.

11
Zeloţii

Iosif Flaviu – a patra filosofie din iudaism. Întemeietorul – Iuda din Gamala.
El provoacă o răscoală în anul 6 d.H. în timpul recensământului.
Tendinţă politică diametral opusă irodienilor, saducheilor, fariseilor.
Nu concepeau orice convieţuire cu puterea ocupantă.
Mulţi soldaţi rom. dau iudei colaboraţionişti omorâţi de cuţitele cu lamă scurtă (sica).
Zeloţii – responsabili în mare măsură de revolta din anul 66.
După căderea Iersus. se grup. în ultima fort. ce o deţineau la M. Moartă, până în 73.
Unii autori cred că Apostolul Simon a fost unul dintre zeloţi (Luca 6, FA.1)

Sinedriul

Trad. rabinică (Num.11;24;25) atrib. lui Moise fondarea Sinedriului.

Nu se vorbeşte exact de Sinediu dar Moise avea adunarea celor 70 de bătrâni.
Sub perşi, arhiereul – ajutat de un consiliu.
Sub Antioh cel Mare (223-187 î.H.) apare acest consiliu sub forma lui din N.T.
Membrii – din aristocraţia sacerdotală. Sub Alexandra intră mulţi cărturari laici.
Sub Hircan II apare numele de Sanhedrin.
Autoritatea sindriului drastic limitată sub guv. Siriei, Gabinius (57-55 î.H.).
Irod cel Mare a executat o mare parte din membrii sinedriului.
Sub procuratori puterea sinedriului extinsă. - curtea suprem de justiţie (fără jus gladii
Numărul membr. = 70. Recrutaţi din conduc. fam. sacerdot., bătrâni (laici), cărturari.
Preşedintele sinedriului = arhiereul în funcţie. (Procesul Mânt. condus de arh Caiafa)
În N.T. cuvântul „sinedriu” folosit la plural, înseamnă „tribunal” (Mt. 5, 22)
Îşi ţinea şedinţele de la jertfa de dim. până la cea de seară în „sala cu pietre şlefuite”.
Aceasta era la intrarea în templu, constr. o parte pe solul sacru, o parte pe solul profan
Şedinţele se ţineau astfel:
Preşed. în mijloc. Membrii dispuşi în semicerc. La capetele şirului, câte un grefier.
Unul aduna voturile de achitare, altul cele de condamnare. Un al 3-lea superviza.
Preşed. enunţa chesiunea, erau apoi audiaţi martorii. Ei trebuiau să jure să spună adev
Cel puţin 2 mărt. la fel dovedeau un fapt. Majoritatea decidea.
La cazurile capitale votau numai cei peste 40 de ani.
O sentinţă de achitare se publica în aceeaşi zi, una de condamnare doar a doua zi.

12
 Samaritenii

Populaţie hibridă – descendenţi ai israeliţilor şi colonişti aduşi de asirieni.

Ultimii erau idolatri, dar cu timpul – monoteiştei.
Vor să se alăture evreilor când aceştia vin din robia babilonică, dar evreii nu vor.
Astfel se naşte o vrăjmăşi de ca dura secole.
Samarit. încearcă împied. reconstr.
Constr. propriul templu pe M. Garizim – sacerdoţiu schismatic.
128 î.H – Ioan Hircan le distruge templul şi capitala.
Rel. încordate de-a lungul timpului: pt. iudeicatalog. cuiva ca „samaritean”- o injurie.
Iudeii ocolesc Samaria în drum spre Galileea, trecând Iordanul prinPereea.
Mânt. – drumul mai scurt prin Sihar – acum convorb. cu femeia samarineancă.
Altă dată nu este primit în Samaria de locuitori.
În prima misiune – Mânt. le interzice ucen. să propov în Samaria.
După Înviere – să-L vestească „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria” (FA.1)
Misiunea diac. Filip în Samaria (FA 8)
67 d.H – războiul iudaic - 11.600 de samarineni masacraţi pe M. Garizim de romani.
Se răspândesc în imperiu – schimbători de bani.
Persecuţie teribilă al lor sub Iustinian. Azi – comunit. mică de samarit. în or. Nablus

Diaspora iudaică

a. Extensiunea Diasporei
Este impresionantă– mulţimea comunităţilor, varietatea contextelor geografice, etnice
Geograful Strabon – „au invadat toate oraşele”
- cu greutate se putea găsi „un loc în care acest popor să nu fi dev. stăpân”
Filon, exagerând: nr. evr din imperiu = cu al inidigenilor
Acoperea întreaga lume greco-romană (documente antice, descoperiri arheologice)

b. Organizarea şi statutul comunităţilor

Nr. iudeilor din Diaspora în epoca NT = 5-7 milioane. Cei din Palestina = 2 milioane.
Spirit de fraternitate, locuiau aproape unii de alţii – cartiere proprii.
Conducerea juridică = consiliul bătrânilor. Aveau sinagogi şi magistraţi.
Legea romană recunoştea regimul particular. Drept de a strânge impozitul pt templu.
Nu erau oblig. să part. la ceremoniile păgâne, dar trebuiau să se roage pentru împărat.
c. Prozelitismul
Trăsătură remarcabilă a Diasporei – Prozelitismul. Organizat metodic.
În Matei 23 Mânt. confirmă activitatea cărturarilor şi fariseilor.
Caract. naţional diminua considerabil puterea prozelitismului Diasporei.
Scrieri de propag., în spec. în Alexandria, din care reieşea super. iud. faţă de neamuri
Efect redus-circulaţia restrânsă a cărţilor. Mai eficace era contactul direct.
Sinagogile larg deschise. Cei monoteişti - „temători de Dumnezeu”, adm. la cultul lit.
Pt. ei convert. se făcea prin circumcizie şi baia rituală.
Numeroşi, „temătorii” ezitau intrarea – circumcizia era ruşinoasă
- presupunea părăsirea propriei comunit. etnice şi intrarea într-o alta.

13
d. Iudaismul elenistic
Iudaismul – aparte în mediile elenistice, vorbitoare de limbă greacă.
La Alexandria – întâlnire între gândirea iudaică şi filosofia greacă.
Se încerca armonia între platonism, stoicism şi iudaism.
Aici, şcoală exegetică, metoda alegorică, interpret. Script. -> FILON 20 î.H. – 40 d.H
El org. înv. iudaice într-un sist. filosofic – infl. platonice, stoice, neo-pitagoreice.
Spune că, în esenţă, scriit. biblici n-au spus altceva decât filosofii.
Filon: Dumnezeu-Fiinţă absolută, depăş. înţelegerea. Pt. a crea, el fol. intermediari.
Intermediarii sunt ideile (logoi). Cea mai aproape de D-zeu, cea originară e Logos-ul.
Acesta e paradigma tuturor finţelor create, interm. Fiinţa absolută - creaturi.
Poate ridica pe om la D-zeu în contemplaţie mistică.
Filon nu intenţ. să schimbe ci să dea un sens nou. Mai universalist decât rabinii palest.
Iudaismul elenizat, bază, punte şi punct de spijin pt propovăduitorii Evangheliei.
Acest mediu – o nouă dimensiune a misiunii Bisericii. Sf. Pavel şi se fol. de bazele
filosofie ale eleniştilor. La fel şi iudeul alexandrin Apolo.

e. Relaţia cu creştinismul
În cetăţile necunoscute, Sf. Pavel vorbea în sinagogi.
Evr. din naştere refuzau să creadă în Hr. iar „temătorii” şi prozeliţii îl primeau.
Septuaginta – consecinţe misionare importante pentru Biserică

f. Reacţii anti-iudaice
Factori: intrasigenţa religioasă, interesele etnice prioritare, superioritatea afişată.
Programuri anti-iudaice în Alexandria, Antiohia ş.a. „Antisemitismul” reacţie curentă.

14
 Istoria canonului Noului Testament

Două consideraţii preliminare

Canonul NT – cele 27 cărţi pe care Bis. le recun. şi le primeşte drept Scripturile NT.
Etapele de recunoaştere – evoluţie graduală, situaţii specifice.
Situaţia Bisericii primare:
1. Primii creşt. au avut V. Testament, moşt. iudaică, carte cu valoare autoritativă
exclusivă încă un veac de la Înălţ. Domnului. Citită în biserici. Alături de ea
circula iniţial tradiţia orală despre Hristos. Abia ceva mai târziu s-a pus probl.
redactării unor „cărţi”. Acestea vor fi avut doar o valoare subordonată.
2. N-a existat intenţia scrierii Noului Testament sau a unei literaturi sacre. Scriit.
NT vizau situaţii apropiate, nu un scop îndepărtat.

Criterii de admitere în canon

În B.O. cele 27 de cărţi = canonice, cu caracter normativ pt. cred. şi viaţa creştină.
1. Apostolicitatea – criteriu indispensabil unei cărţi canonice din NT. Criteriu
îmbrăţişat de Sf. Părinţi. Apostolii, conştienţi că aveau o autoritate egală sau chiar
superioară vechilor profeţi datorită leg. lor cu Hristos.
Direct sau indirec au autori pe Apostoli. 22 direct: Matei, Ioan, Petru şi Pavel.
5 ale unor ucenici apostolici: Marcu, Luca, Iacov, Iuda.
Marcu şi Luca redau predica Sf. Petru şi Pavel.
Sf. Iacov – „stâp” al Bisericii din Ierusalim. Sf. Iuda – frate cu Sf. Iacov.
Marcu, Luca, Iacov, Iuda – dintre cei 70 de ucenici.
2. Inspiraţia (theopneustos – II Tim. 3, 16) insuflare de Dumnezeu, umplere de
Duhul Sfânt. Autorii – organele mijloc. ale revel. divine. Primesc mandatul prim
de la Mânt. de a vesti Evanghelia. Aceasta se realiz. prin însufleţirea Duhului
Sfânt trim. la Cincizecime.
Sf. Pavel: „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum
Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi” (II Cor. 5, 20)
Sf. Pavel: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul
toate le cerceteează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10).
Sf. Petru aminteşte de „cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit
Evanghelia, spre care şi îngerii doresc să privească” (I Ptr. 1, 12)

15
 Cum s-a format canonul Noului Testament?

Biserica – canon iniţial, V. Test. ce repr. o mărt. că autorit. ultimă rezidă în Hristos.
Mânt. trimite pe Apost. să vestească şi să întem. comunit. dându-le darul Duhului Sf.
Biserica primară – 3 „autorităţi”: 1. Vechiul Testament 2. Domnul 3. Apostolii
Autorit. ultimă – cea a lui Hristos.
Învăţ. Domnului repetate prin viu grai, apoi transpunerea în scris. Apost. scriu
anumitor comunităţi care ajung chiar să schimbe între ele scrisorile apost. şi obţin curând
o autorit. egală cu a VT.
Scrieri ocazionale, adresate comunit., anumitor persoane sau cu caract. enciclic.
Scrise între 44 şi 98. Citirea lor suplinea prezenţa apostolilor.
Comunit. îşi făceau un titlu din posesia scrierilor apost.
Această râvnă a dus la alc. colecţiei de cărţi a NT.
Autorul Ep. II Petru recomandă citit. scrierile Sf. Ap. Pavel. (II Ptr. 3)
Evangheliile – primele aşezate lângă VT ca şi valoare.
La sf. sec I şi încep. sec. II - 13 Ep. ale Sf. Pavel, fără Evrei, posibil cunoscute în
Grecia, Asia Mică şi Italia – ac. formau Corpus Paulinum. Diferenţe de ordine, nr. acelaşi
La 125 – 2 grupe de scrieri cu garanţie apost., însă nu s-a făcut nici o decl. oficială.
Variau de la o Bis. la alta.
Rostul principal al colecţiilor – păstr. intacă a Ev. şi îngrădirea apariţiei falsurilor.
Dubiile asupra originalităţii se soluţionau prin apelarea la destinatatii primi.
Înşişi apostolii indică semne de recun. a autent.
- II Tes. 3 – „Salutarea cu mâna mea, a lui Pavel; acesta este semnul meu
în orice scrisoare. Aşa scriu”
Cei de duceau scrisorile erau mandataţi de Apostoli.
Alţi factori care vor influenţa formarea canonului:
- nr. mare de scrieri apocrife, ce au fost respinse de Biserică;
- erezia lui Marcion ce şi-a alcătuit propriul său canon ce cupr. un text aşa-zis
cenzurat din Ev. după Luca şi 10 Ep. Pauline
- montanişti, eretici ce pretindeau a fi primit de la Duhul Sfânt descoperiri noi;
- nr. mare de scrieri gnostice care erau răspândite peste tot.

Evoluţia formării canonului Noului Testament delimitată astfel:

1. de la Sf. Apostoli până în jurul anului 120 d.Hr.
2. secolele II şi III
3. secolul IV.

16
 Canonul Noului Testament la Părinţii Apostolici

Epistola întâia a Sf. Clement – primul doc. ce citează cărţi din canonul NT.
A fost privită de unii ca o carte canonică. E cuprinsă în Codex Alexandrinus alături
de cărţile NT. Scrisă la Roma pt. Bis. din Corint aprox. în 95 d.H.
Referiri clare la Matei, Evrei, I Corinteni şi Romani. Fol. expresii ca „Scriptura zice”

Sf. Ignatie al Antiohiei - +cca 107-117 ucenic al Sf. Ap. Ioan

Vorbeşte de evaggelion şi apostoloi, pe care le aşează alături de Lege şi Profeţi.

Sf. Policarp de Smirna – în Epistola lui către Filipeni citează din I Petru şi I Ioan.
Dovedeşte că are cun. de Matei, Luca, I-II Cor., Rom., Gal., Efeseni, I-II Tim. ş.a
Prob. să fi cun. şi Ev. după Ioan.

Papias – episcop de Hierapolis, Frigia. Apostol al lui Ioan şi prieten cu Policarp.

Scr. o carte „Explicarea cuvintelor Domnului” în 5 cărţi => cun. Matei, Marcu şi
prob. Ioan, FA, şi Ep. sobor.

Didahia – Înv. celor 12 Apostoli – din prima jum. a sec. II – desc. în 1883
S-a folosit de Matei, Luca, Ioan ş.a
Maniera vorbirii sugerează o reunire a Evangh. „precum a poruncit Domnul în
Evanghelie”

Epistola zisă a lui Barnaba – f. citită în Biserica veche.

Citează Matei „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Mt. 20, 16), fol. expr.
oficială „precum este scris”.

Epistola către Diognet – amint. pe de-o parte autorit. Legii şi Profeţilor, iar pe de alta
cea a Evangh. şi a scr. apost. Citează Matei, Luca şi din Epistole.

Păstorul lui Herma – aminteşte cartea Apocalipsei din care se inspiră şi Ep. Iacov.

Aceşti scriitori – demarcaţie f. clară între scrierile lor şi cele ale Apostolilor inspiraţi
Sf. Clement nu pretindea să le scrie inspirat Corintenior, precum Pavel.
Sf. Policarp, filipenilor, că nu poate avea înţelepciunea „fericitului şi slăvitului Pavel”
Sf. Ignatie: „Nu vă poruncesc, ca Petru şi Pavel. Aceia erau apostoli; eu un osândit...”

17
 Canonul Noului Testament în secolele II şi III

Acum, numeroase mărturii – epoca apologeţilor, a polemicii cu iudeii şi păgânii.

Secolul II

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (+167) – în Apologii şi în Dialog cu iudeul Trifon

Citează din cele 4 Evangh. (Memoriile Apostolilor, le mai numeşte), şi din Epist.
Evangh. erau citite duminica alături de Profeţi.
Elevul său, Taţian, printr-o cunoaştere a Scripturii, alc. prima armonie a Evangh.

Hegesip (sec. II) în memoriile sale pune alături cărţile NT de cele ale VT.

Teofil din Antiohia (+181) citează din Matei, Luca, Ioan şi Epistole.
Le numeşte Sfintele Scripturi.

Canonul Muratori – desc. Ludovico Muratori în Bibl. din Milan în 1740

Sec. II - Aminteşte de ep. Pius de la Roma (Pius I 140-155)
Se păstrează doar un fragment. Reiese din el – canonicitatea următ. cărţi:
Cele 4 Ev., F.A., 13 Epistole pauline (Evrei nu), câteva Ep. sobor., Apocalipsa.
Unii atrib. lucrarea lui Hippolit al Romei.

Sf. Irineu din Lyon (+202) – îşi const. cultura teol.în răsărit, apoi pleacă în Apus.
în Adversus haereses afirmă valoarea canonică a celor 4 Evangh., F.A., şi 12 Ep. ale
Sf. Pavel.

În sec. II – canonicitatea majorit. cărţilor NT.

Ep. Filimon şi III Ioan – necitate dat. conţ. lor de mai mică importanţă.
Evrei, II Petru, Iacov, Iuda, Apocalipsa – fol. mai puţin dat. unor eretici care le citează

Secolul III

Clement Alexandrinul (+215)

Fol. expr. „Vechiul şi Noul Testament”. Din inform. date de Eusebiu de Cez. el
cunoştea toate scrierile NT. pe care le citează, mai puţin II Petru.

Origen (185-250) – urmaş al lui Clement

Defineşte cărţile can. ca „operă a Duhului Sfânt”. Oferă criterii de canonicitate:
Originea apostolică şi Tradiţia unanimă a Bisericii.
Consideră canonice: cele 4 Evangh., F.A., 14 Ep. pauline, I Ioan, I-II Pentru, Apoc.

Dionisie – urmaşul lui Origen. Mai târziu ep. de Alexandria

Deschide discuţiile cu privire la canonicitatea Apocalipsei, ce vor dura apr. un secol.

18
 Tertulian din Cartagina (cca. 200)
Sf. Scriptură = „Instrumentum”
Recunoaşte şi I Ioan, I Petru, Iacov, Iuda şi Apocalipsa.

Sf. Ciprian (+258) ep. de Cartagina

Vorbeşte de „autoritatea cărţilor sfinte” ce le împarte în „Lege” şi „Evenghelii”.
Necitate – Filimon, Evrei, Iacov, II Petru, II-III Ioan şi Iuda.

La sf. sec. III – unele rezerve asupra epistolelor Evrei, Iacov, Iuda.
Mai puţin citate: Apocalipsa, II Petru, II-III Ioan. Nimeni nu le socotea însă apocrife
Ereticii erau aproape toţi împotriva canonicităţii Epistolelor soborniceşti.

Definitivarea canonului în sec. IV

Eusebiu de Cezareea (265-340)

Împarte NT. în Omologumena, recun. de către toţi
Antilegomena, canonicit. pusă la îndoială, dar cons. de maj. autentice
Aminteşte de cele neautentice, elel fiind excluse din canon.
Astfel omologumena = cele 4 Evangh, F.A., !4 Epistole pauline, I Ioan, I Petru.
Atitudine nehot. asupra Apocalipsei – el condamna hiliasmul.
Antilegomea = II Petru, II-III Ioan, Iacov şi Iuda. Neîndoielnic, incluse în canon.
332 Eusebiu scrie, la îndemnul lui împ. Constantin, 50 de exempl. a Scripturilor pe
pergament, să fie date scaunelor episcopale.

Sf. Chiril al Ierusalimului (+386)

Aminteşte într-una din cateheze de scrieri divine şi scrieri inspirate.
Divine – omologumena Inspirate – antilegomena
Lipseşte Apocalipsa din canonul lui.

Sf. Grigorie de Nazianz - aşează Apocalipsa la un loc cu Evanghelia Sf. Ioan.

După un secol, Apocalipsa redob. locul cuvenit în canon.

Atanasie cel Mare în Epistola festivă 39, din 367 ofetă lista completă a can. NT.
El nu mai face nici o distincţie între cărţi.

Sinodul de la Laodiceea 360

Prevede fol. în cult numai a scrierilor canonice.
Oferă apoi lista celor 27 de cărţi pe care noi le avem astăzi.

Rufus Fer. Augustin împărtăşesc părerea Sf. Atanasie cel Mare.

Aceste hot. sunt consfinţite mai târziu de Sin. ecumenice 692 (Trulan) şi 787 (VII).

19
 Canonul N.T. în Bisericile protestante

Reticenţă vădită asupra unor cărţi, al căror conţinut doctrinar nu coresp. cu ideile ref.
În ciuda părerilor diferite, în maj. ediţiilor NT protestante sunt cupr. toate cele 27.
Andreas Bodenstein din Karlstadt (+1541), reform. timpuriu, împ. canonicităţii:
Evrei, Iacov, II Petru, II-III Ioan, Iuda şi Apocalipsa.
Luther – Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa sunt lipsite de spirit evanghelic, sunt necan.
Le aşează abia la sfârşitul canonului.
Ulrich Zwingli, respinge canonicitatea Apoc., dar urmaşii o acceptă.
La fel şi cu calvinii.

În sec. XVIII, Johann Semler : fiecare credincios este în măsură să stabilească

canonicitatea vreunei cărţi. Astfel în Protestantism părerile sunt dintre cele mai diverse.

20
 Istoria textului Noului Testament

Originalele Noului Testament

a. Limba originalelor Noului Testament.

Toate cărţile NT. în greacă, iar Ev. Matei în aramaică. Avantajul folosirii lb. gr.
Lb. aramaică – vb. în timpul Mânt. Adoptată după exilul babilonic.
Vorbită din Caldeea până la M. Mediterană. Limba vb. de Iisus.
Lb. greacă elenistică (koine dialektos), vorbită în Imp. Rom. şi mai ales în Răsărit.
Nu este greaca clasică a lui Platon, ci cea form. prin fuziunea dial. atic cu alte dial. şi
cu barbarisme.
Greaca Noului Test. - colorit semin (autorii, afară de Sf. Luca, iudei)
Idiomul elenist al dialectului comun
- unele cuv. sens nou, creştin: logos, Hristos, ekklesia etc.

b. Forma externă a originalelor Noului Testament.

Autorii nu-şi scriau ei cărţile ci le dictau tahigrafilor, iar apoi caligrafii le transcriau.
Sf. Pavel fol. această metodă, iar la fin. epist. scria el binecuvântarea şi salutul.
Timpul, preţios pt. apostoli. Aveau ucenici ce cun. scrisul.
Chiar comunit. plăteau tahigrafi pt. uşurarea misiunii apostolilor.
Pt. posib. citirii în public – se fol. caligrafi.
Materiale de scris - foile de papyrus (în părţile Nilului) -> suluri (mai multe-volumen
Orig. NT scrise pe papyrus. Uşor accesibil.
- din s. IV - pergamentul – din piei de capră, miel etc, curăţate etc.
Fiind mai fin, se putea face caiet (tetras). Mai multe caiete – codice
După numele loc. Pergam. Se fol. un condei.
Cerneală din gumă şi funingine.
Din sec. X – hârtie de bombac desc. de chinezi.

c. Scrierea originalelor Noului Testament.

NT. scris în formă uncială (majusculă). Literele de măr. unei uncii (pătrate,
dreptunch., rotunde). Lipsa semnelor de punctuaţie şi a spaţilor dintre cuvinte.
Fol. la scrierea pe monumente, opere cu caract. relig, filosofic.
Scrierea cursivă (minusculă) – mai mici, legate între ele şi înlin. uşor spre dreapta.
Se fol. abrevieri. Folosită mai mult de tahigrafi, negustori şi militari.
Orig. NT – scrise cu unciale (majuscule). Din sec. X scr. cursiv înloc. pe cea uncială

21
 Textul şi autografele Noului Testament
a. Împărţirea textului NT
Orig. NT nu aveau nici o împărţire a textului şi nici un semn de punctuaţie.
Clement Alexandrinul, Eusebiu de Cez. amint. de o împ. în secţiuni liturg. (peric.)
Eusebiu de Cezareea – împărţire în 1162 de secţiuni.
Mai alc. 10 tabele cu locuri comune din Evanghelii.
Evagrie Ponticul – împărţire în stihuri (versete)
Sec. V – FA şi Epistolele împărţite în kefalaia – pericope citite la slujbe
Sec. VII – diac. Euthaliu din Alex. – în stihuri (câte litere puteau fi cit. într-o suflare)
Sec. XIII – împ. pe capitole cum o avem astăzi, de Ştefan Langton din Paris.
1548 – împ. actuală în versete de către Robert Ştefan într-o ediţie a Vulgatei.

b. Autografele Noului Testament

Nu ni s-a păstrat nici un autograf apostolic, care au disp. prin preajma jum. sec. II.
Materialul de scris foarte slab şi întrebuinţarea frecventă.
Nici un Sf. Părinte sau scriit. bis. nu face referire la vreun autograf al NT.
Izolat, s-a admis că Tertulian ar face, dar e foarte discutabil.
În sec. VII – legende că orig. Ev. după Ioan s-ar fi fost păstr. la Efes prin anul 300.

c. Transcrierea cărţilor NT şi cauzele coruperii textului

Motivele care au determinat transcrierea:
- caracterul enciclic al unora dintre scrieri
- folosirea lor foarte largă în comunit. creştine
Această multiplicare a textului sfânt prezenta o serie de primejdii, intenţionate sau nu.
Aproape nu e verset al NT care să nu aibă mai multe variante. (cca 350.000 variante)
Origen remarcă câteva cauze:
- lipsa de atenţie a copiştilor
- corectările bine intenţionate
- reaua intenţie Avem de-a face cu familii de texte.
Unii cercetători – în sec. IV – în uz – 2 mari familii:
 asiatice (bizantine) - africane (alexandrine)
Alţii – 3 familii: - alexandrine - occidentale - africane

d. Textele cărţilor NT păstrate până azi

Până la invenţia tiparului – păstrate în manuscrise.
Există 167 manuscrise ce cupr. total sau parţial textul NT.
Hermann von Soden le grupează în funcţie de vechime:
- 2 din sec. IV - 2 din sec. V - 8 din sec. VI - 3 din sec. IX
- 2 din sec. X - celelalte, mai târzii
Pt. mai bună folosire, împ. în 4 clase:
- Evangheliile - Epistolele pauline
- Faptele Apostolilor şi Ep. Soborniceşti - Apocalipsa
S-a fol. notarea cu lit. mari latine manuscr. cu unciale., iar cu cif. arabe cele minusc.
Hermann von Soden – împ. după conţinutul manuscrisului:
- δ ( δ ι α θ η κ η ) - NT întreg - ε (εϖα γ γ ε λ ι ο ν ) -
Evang.

22
 - α (α π ο σ τ ο λ ο ς ) Ep. apostolice, Faptele Ap. şi Apocalipsa
Cei mai importanţi codici:
1. Codex Sinaiticus – notat cu alef – sec. IV – cupr. VT şi NT, Ep. către Barnaba şi
Păstorul lui Herma. Desc. în 1844 în mân. Sf. Ecaterinamde la M. Sinai.
Din 1933 la Muzeul Britanic din Londra.
2. Codex Vaticanus (B) – sec. IV – toată Scriptura în greacă. La Vatican din 1550
3. Codex Alexandrinus (A) – sec. V – Sf. Scr. în greceşte cu mici lacune, Ep. lui
Clement către Corinteni şi aşa-numita Ep. a doua a lui Clement.
În 1628 Patr. Chiril Lucaris l-a dăruit reginei Angliei. Se păstr. la Muz. Britanic
4. Codex Parisiensis sau Codex Ephraemi rescriptus (C) – sec. V
rescriptus pt. că pe acelaşi pergam. au fost scrise în sec. XIII scrieri ale Sf. Efrem
Cupr. mare parte din NT şi fragm. din VT. Astăzi la Bibl. Naţ. din Paris.
Alţi codici: Codex Bezae, Codex Clarmontanus, Codex Laudianus, Codex Cordethi

Tipărituri şi ediţii critice ale Noului Testament

a. Tipărituri ale NT în lb. greacă

- Biblia poliglotă de la Alcana din Spania – a card. Ximenes – apare în 1522
Cuprinde textul grecesc şi trad. latină
- 1516 – de Erasmus din Rotterdam – la Basel – în cinci ediţii consecutive
- 1546 – Robert Ştefan – Paris
- 1565 – Teodor Beza – Geneva
- 1624 – Abraham şi Bonaventum Elsevir – Leyden, Olanda

b. Ediţii critice ale Noului Testament

Sunt rezultatul comparării ştiinţifice a textelor vechi precum şi a citatelor Sf. Păr. şi
traducerilor vechi. Acestea apar începând cu sec. XVIII, şi se aduc permanent la zi.
Amintim ediţia a 27-a a lui Novum Testamentum Graece, Stuttgart, 1993.

23
Sfânta Scriptură în limba română

Manuscrise:

1. Codicele Voroneţean – desc. 1871 la Voroneţ. Are o limbă destul de veche.

2. Psaltirea Scheiană – texte din VT şi NT. Donată de D.C. Sturdza-Scheianu în
1884 Academiei Române.
3. Psaltirea Voroneţeană – desc. în 1882 la Voroneţ.
4. Psaltirea Hurmuzachi – datează din sec. XV-XVII, ca şi cele anterioare.
5. Evangheliarul de la Londra – scris în 1574 în Muntenia

Cele mai vechi tipărituri de texte biblice dest. uzului liturgic:

1. Tetraevangheliarul slavo-român – Filip Moldoveanu – cca 1550 la Sibiu
2. Tetraevanghelul – Coresi şi Teodor – 1560-61
3. Praxiul – 1563
4. Psaltirea slavo-română – Braşov, 1577.
5. Tetraevanghelul slavo-român – 1580.
6. Palia de la Orăştie – 1582
7. Noul Testament de la Bălgrad – 1648 – Simion Ştefan. Trad. de ierom. Silvestru.
Cupr. introduceri la cărţi.
8. Biblia lui Şerban Cantacuzino -1688 – Bucureşti. Trad. de Şerban şi Radu
Greceanu, ep. Mitrofan, ş.a.
9. Biblia lui Samuil Micu Clain – 1795 – Blaj. Trad. de pe originalul grecesc.
10. La Buzău – 1854 – prin grija ep. Filotei
11. Biblia mitr. Andrei Şaguna – 1856-58 – cu numeroase ilustraţii. Amplă
introducere. Revizuirea textului pe baza ed. Septuagintei de la Atena 1843.
12. Soc. Biblică pt. Britania ;i străinătate, - Biblia românească de la Pesta – 1873
Iaşi – 1874 Bucureşti – 1893
13. Noul Testament – Bucureşti 1905
14. Biblia sinodală – Bucureşti 1914. Pt. trad. VT. s-a fol. Septuaginta
15. Noul Testament – 1926 (Nicodim Munteanu) ; 1927 (Gala Galaction)
16. Biblia – 1936
17. Biblia ilustrată – 1936; la mân. Neamţ
18. Biblia – 1938 – edit. de Fundaţiile Regale la împl. a 250 de la Biblia de la Bucur.
19. Noul Testament de la Cluj – 1942 (1945) ed. de ep. Nicolae Colan.
20. Biblia sinodală – 1944, patr. Nicodim Munteanu.
21. Noul Testament – 1951 – G. Galaction, prof. Niculae Popescu, mitr. Tit Simedrea
22. Biblia – 1968 – 280 de ani de la cea din 1688
23. Mica Biblie – 1972
24. Alte ediţii ale Scripturii: 1975, 1982, 1988, 1993
25. Noul Testament (comentat) – 1993 – ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania
26. Biblia jubiliară – ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania

24
 Note de curs la Studiul Noului Testament
Anul I semestrul II (sem. I de Studiu al NT)

Evanghelia după Matei

5 părţi, fiecare cănţinând câte o secţ. narativă şi câte o cuvântare

Astfel: 3-5 / 5-7 8-9 / 10 11-12 / 13 14-17 / 18 19-22 / 24-25
Acestea încadrate de „Evanghelia copilăriei” şi de Patimile Domnului.
Cuvântările au un început şi un sfârşit clar.
ex: 5, 1-2 > 7, 28-29 - Predica de pe Munte
Evanghelia după Matei – extrem de sistematică.
El adună cuvântările cu diferite ocazii şi le pune, oarecum artificial. Observăm
acesata din celelalte Evanghelii ce pun aceleaşi fapte / spuse în alt context.
vezi „Tatăl nostru” la Matei şi Luca
???
Matei este un catehet, iar Evanghelia sa apare ca un catehism. Este scrisă organizat,
în scopuri catehetice. El scrie cu mare acurateţe.
Are un stil literar aparte. Nu sunt istorii sau biografii.
Foloseşte mijloace mnemotehnice – ajută memoria; paralelism sinonimic/antonimic.
ex: Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide...
Koine dialektos – dialectul comun – limba NT vorbită în tot spaţiul elenistic de atunci
Pentru înţelegerea uni text :
- înţelegerea în context
- înţelegerea prin prisma locurilor paralele
- regula credinţei (norma credinţei)

Genealogia
1, 17 – Iisus, Fiul lui David -> Matei „face” să iasă 14 neamuri.
În ebraică literele pot avea valoare de cifre. Astfel consoanele DVD (de la David)
sunt 3, iar suma lor e 4 + 6 + 4 = 14. Astfel s-ar putea expl. 3 grupe a câte 14 generaţii.
Matei surprinde genealogia paternă a Mântuitorului.
Mişcările mesianice erau foarte frecvente în timpul Mântuitorului.
Uneori în Biblie Mesia este numit chiar David.
β ι β λ ο ς γ ε ν ε σ ε ω σ − Mt. 1, 1 preluată din Facere – prez. pe Iisus ca
noul Adam
Iisus n-a avut urmaşi, dar are descendenţi prin Duh.
„Fiul lui Avraam” – Iisus pus în relaţie cu Avraam – e Cel ce va împlini făgădinţa
făcută lui Avraam, capătul acestei făgăduinţe în timp.

Genealogia făcută de Matei (v. 1-17) este una artificială.

V. 3-4 – între Fares şi Naason sunt 400 de ani şi totuşi doar 5 generaţii.
V. 5 – între Salmon şi Obed sunt aproape 350 de ani
V. 8 – între Ioran şi Osia mai sunt 3 regi: Oozia, Ioaz şi Amasia.
V. 11 – Iehonia apare de 2 ori.
V. 13 – Între Zorobabel şi Iacob sunt mult mai multe neamuri la Luca.

25
La Sf. Luca avem o genealogie ascendentă (Iisus -> Adam)
La Sf. Ev. Matei, una descendentă (Avraam -> Iisus)
Şi Sf. Luca implică idei „deologice” în geneologia sa.
De la Iisus până la Dumnezeu sunt 77 de nume.
Încercăm o împărţire a genealogiei lui Luca:

I II III IV
1. Iisus 22. Salatiel 43. David 57. Tara (Terah)
21. Zorobabel 42. Natan 56. Avraam 77. Dumnezeu
3x7 3x7 2x7 3x7

Kainan lipseşte din orig. ebraic, Luca luându-l din Septuaginta.

Seriile II, I -> Matei şi Luca au comun numai numele lui Salatiel şi Zorobabel.
(Matei, pt. această perioadă – 2 x 7, Luca 3 x 7)
Seria III -> e aceeaşi
Seria IV -> lipseşte complet de la Matei

Exegeţii au încercat şi concilierea celor 2 genealogii:

1. Matei ar da genealogia lui Iosif, iar Luca pe cea a Mariei. Iosif ar fi coborât din
David prin Salomeea, iar Sf. Fecioară tot din David, prin Natan. Aceasta a fost
adoptată începând cu sec. 16 de mulţi catolici şi protestanţi.
2. Lc. 3, 23 tradus astfel: “Iisus, fiind precum se socotea, fiul lui Iosif (era de fapt) al
lui Eli…”. Aşa înţelege Gala Galaction în Biblia din 1938.
3. Eli, prescurtare de la Eliachim, este echivalent ca sens cu Ioachim (Eliachim –
format cu Eli de la Elohim; Ioachim – de la Iahve)
Astfel am avea de fapt genealogia lui Ioachim.

Obiecţii:
Exegeza din Lc. 3, 23 este forţată, aducându-se nişte adaosuri în original.
Această explicaţie nu are substrat în tradiţia veche a Bisericii, ci doar “sola Biblia”
protestantă.
Ambele genealogii sunt ale lui Iosif dar Matei dă numele strămoşilor naturali, iar
Luca pe cei legitimi. Această idee apare la Iuliu Africanul în scrisoarea către Aristide
(păstrată de Eusebiu de Cezareea). Mai apare şi la Sf. Ambrozie şi la Sf. Grigorie de Naz.

Matan are un fiu, pe Iacov. După

moartea sa, soţia sa, Esta, se căsăt. cu Matat
şi au un fiu, pe Eli; deci Iacov şi Eli erau
fraţi după mamă. Mama era f. import. Eşti
evreu după mamă, dacă mama e evreică.
Eli, murind fără copii, fratele său, Iacov,
în virtutea legii leviratului, se căsăt. cu soţia
lui Eli şi din aceasta se naşte dreptul Iosif.

26
 Acesta este, de fapt, fiul natural al lui
Iacov, coborâtor din Salomeea, şi fiul
legitim al lui Eli, din Natan.
Aplicarea legii leviratului era atât de delicată, încât a fost nevoie de un întreg tratat în
Talmud pt a o clarifica.
Pe lângă aceasta, încă în două cazuri trebuie acceptată legea leviratului, pt. a explica
linia genealogică.
Fecioara Maria era rudenie cu Iosif (după Tradiţie), şi ca fiică unică trebuia să îşi ia
soţ dintre rude. La Sf. Ioan Damaschin, în “De Fide Orthodoxa”, Maria era un soi de
strănepoată a lui Iosif.
În unele surse Iisus apare ca “bar Pantera” (fiul lui Pantera)
Luca ne dă în genealogie nume de preoţi, profeţi şi din cele 10 triburi nordice.
Încă din vechime apare ideea că, în timp ce Matei ne dă o gnealogie regală, Luca ne
dă una sacerdotală (la Sf. Ambrozie, la Sf. Ipolit, în apocrifa celor 12 patriarhi, elaborată
de unele secte). La Kumran apar anumite texte ce indică ideea de 2 Mesia, un rege şi un
preot. Textele de la Kumran se opun dinastiei Macabeilor – regi şi mari preoţi.
În Trad. celor 12 patriarhi, un Hristos e pus în leg. cu seminţia lui Levi şi Iuda, totuşi
Mesia apărând ca urmaş al lui Iuda.
La Sf. Luca pare a fi o tradiţie sacerdotală.
Sf. Luca merge până la originea lui Dumnezeu, după Fire, a lui Iisus.

Evanghelia după Sf. Luca

Cap. 1 v.3 - κ ρ α τ ι σ τ ε Τ ε ο φ ι λ - preaputernice Teofil – posibil

demnitar sau sponsor
În Faptele Ap. i se spune simplu “Teofile” – relaţiile s-au apropiat – Teofil primeşte
învăţătura creştină, fusese deci catehizat şi încreştinat.
“…după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început…” – Sf. Luca s-a
informat, a cercetat. Posibila cercetare între anii 58-60 când Sf. Pavel, maestul său, fusese
în închisoare şi el a mers în Ţara Sfântă la cei de acolo.
Este o mărturie împotriva celor care zic că Evangh. au fost scrise ca în transă.
Într-un mod direct sau indirect Sf. Luca a avut acces la inform. de la Maica Domnului
După o tradiţie, Sf. Luca a pictat prima dată chipul Maicii Domnului. În mediul
ortodox circulă 4 icoane atrib. Sf. Luca (la Sumera, în Peloponez, în insula Tinos şi la
mân. Chicos din Cipru).
“…să ţi le scriu pe rând…” – nu cronologic.
Sf. Matei – ordine tematică
Sf. Luca, după Sf. Matei se ia, şi fol. o ordine kerigmatică, în ord. în care se predica
despre Iisus.

Se vorbeşte despre sursa Q (quelle, ger. – izvor), un izvor comun al lui Matei şi Luca,
bazându-se pe indicii din text.

V. 5-25 – relatează naşterea Sf. Ioan Botezătorul. Sunt prezentaţi părinţii Sf. Ioan. Sf.
Luca ţine la situarea cronologică.

27
 “un preot cu numele Zaharia” – un preot oarecare, nu arhiereu, cum s-a formulat o
traducere la unii Părinţi.
Cetele preoţeşti aveau săptămâni de rând la slujire, numai la marile sărbători se
adunau. Şi Elisabeta era din familie de preoţi.
Se trăgea la sorţ cine ce slujbă să facă la Templu în acea zi -> era un act sacru. Cea
mai sublimă slujbă era tămâierea. La templu erau aprox 7000 de preoţi. De obicei cel care
intra odată la tămâiat nu mai participa niciodată. Era aşadar un mom. import. în viaţă.
Vestirea îngerului Gavriil:
- rugăciunea ta ţi-a fost ascultată
- femeia ta va naşte fiu
- ea va naşte un băiat
- acest fiu nu va fi un oarecine, ci un om ales
- Ioan (Iohanah – darul lui Iahve) – are un nume primit
- el va fi un nazir, un dedicat Domnului.
- îngerul spune că va fi înaintemerg. lui Mesia
- vestitorul lui Ilie
- pregătitorul poporului pt. Domnul
Zaharia are o îndoială şi rămâne mut până ce se vor împlini acele vestiri.

Lc. 1, 17 - trimitere clară la Mal. 3, 23-24 (4, 4-5) – duhul şi puterea lui Ilie
Evreii îl aşteptau pe Ilie ca înaintemergător al lui Mesia.
Mt. 17, 9 ş.urm - Ilie a şi venit (Ioan Botezătorul)
- (va veni... a şi venit)
Sf. Iustin Martirul – în prima venire a Mânt., Ilie a venit cu harisma lui,
prin Ioan Botezătorul, iar la a doua venire va veni chiar el, la Învierea trupurilor.

Lc. 1-26 - text mariologic, cel mai dens, cu inform. despre Maica Domnului.
„Gavriil” – „omul lui Dumnezeu” sau „Dumnezeu s-a arătat puternic”
- apare în Daniel, ca şi în cărţile necanonice
„Mihail” – păzitorul lui Israel şi mai marele păzitorilor neamurilor.
„Rafael” – în cartea necanonică Tobit
„Nazaret” – „vlăstar” (în Isaia – „vlăstarul din Iesei”)
- „turn de veghe”
- nu era o localitate importantă, apare în textele necreştine abia în sec. IV.
„Maria” sau Mariam, Miriam (sora lui Moise)
Unii presupun că numele e de origine egipteană – „împărăteasă”, „cea
frumoasă”, „cea grasă”, „cea iubită” – o etimologie nesigură.
Apare pt. prima dată în Exod – numele sorei lui Moise.

V. 28 - 3 spuse ale îngerului

- „Bucură-te” - „Domnul este cu tine” – aluzie la Emanuel (Is.7,14
- „Binecuvântată eşti tu între femei” – unicitate
V. 31 – „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu ...” – asem. cu Matei şi Is. 7,14
V. 32 - „Fiul Celui Preaînalt” va avea „tronul lui David” -> El va fi Mesia
V. 34 – Maria întreabă: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” cu
sens de „eu nu vreau să ştiu de bărbat, nu am intenţia”. Prob. depusese votul fecioriei.

28
 V. 35 – Mântuitorul se va naşte prin umbrirea Duhului Sfânt
- Hristos e numit „sfântul” înainte de naştere şi în naştere. El nu e ca noi („în
păcate m-a născut maica mea”)
- se spune a doua oară că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
- unii protestanţi spun că Luca n-a crezut că Iisus e Mesia. Aceasta s-ar fi
întâmplat doar spre sf. sec. I (Ev. de la Ioan)
V. 37 – explicaţia: „Că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă”
V. 38 – „Fie”
Avem de-a face cu o revelaţie progresivă.
Luteranii nu se roagă lui Iisus, ci în numele lui Iisus. Se roagă Tatălui ceresc, în
numele lui Iisus (neo-arianism).
Pentru evrei, naşterea lui Mesia este aşteptată ca fiind una naturală, fără vreo minune.
Teologia ortodoxă trebuie să fie doxologică.
Acest pasaj poară supranumele de Evanghelia Maicii Domnului.

Luca 1, 39-45 Întâlnirea Mariei cu Elisabeta

v. 41 – „Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt” – limbaj frecvent fol. de Sf. Luca, mai
ales în Faptele Apostolilor.
- Primul creştin, Maica Domnului, ca ceea ce a primit harul, pe Hristos.
Unirea ei cu Hristos – primul botez.
- Ain Karem – localitate de azi unde, după tradiţie, a locuit Zaharia şi
Elisabeta -> lângă Ierusalim.
v. 41 – „pruncul a săltat” – vezi Lc. 1, 15 („încă din pântecele mamei sale se va
umple de Duhul Sfânt”)
Kirios – traducerea lui Adonai („Domnul meu”)
- „Maica Domnului meu”
v. 45 – „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”
- Fecioara Maria, model de credinţă
v. 46-56 – imnul Fecioarei Maria, de natură psalmică
- profeţia Mariei: „iată mă vor ferici toate neamurile” „că mi-a făcut mie
mărire Cel puternic
În Apus se numeşte Magnificat, după primul cuvânt, măreşte suflete al meu...
v. 56 – specific lui Luca: nu începe expunerea unui evenim. până nu încheie cu
primul. Maria rămâne cu Elisabeta până după naşterea Sf. Ioan.
v. 57 şi următ. nu prezintă greutăţi de interpretare.

v. 68 – 79 - imnul Benedictat (lat.), o proorocie a lui Zaharia

Are 2 părţi cu 4 strofe
 prima, vb. de Mânt. ca Răscumpărătorul şi Eliberatorul promis
 a doua, vb. de Înaintemerg. – prooroc ce vesteşte calea Domnului
- ce vesteşte Răsăritul cel de sus (vezi Maleahi)
v. 72-73 – referiri la numele lor – Zaharia (Iahve şi-a adus aminte)
- Ioan (Darul lui Dumnezeu)
- Elisabeta (Dumnezeul meu s-a jurat)

29
 v. 76 – „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge
înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” – trim. la Isaia şi Maleahi
v. 79 – „Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii...”
- după tradiţia patristică, Ioan e Înaintemergător al lui Hristos şi în iad (vezi
troparul sfântului)
Facem distincţie între iad – unde stau sufletele până la / în aşteptarea lui Hristos
gheenă – loc de pedeapsă veşnică
v. 80 – „...şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel”
- „pustia” – loc de temut, nu numai al singurătăţii, ci şi al demonilor
- Prefigurează astfel drumul Mântuitorului.

Luca cap. 2

v. 1-2 – încadrare istorică

- „a ieşit poruncă” – dogma, în orig.
- mai e folosit în F.A. la plural pt. a denumi hot. de la sinodul apostolic.
Quirinius – după Ev. – anul 6 d.Hr.
- la Iosif Flaviu Quirinius apare cu 10 ani mai târziu
- fie Iosif Flaviu greşeşte, cum se mai întâmpla
- fie vorbim de un dublu mandat
Nu există în Imp. Roman un recensământ general, ci recensăminte locale făcute unul
după altul. După moartea lui Octavian August se găsesc docum. cu cifre clare ale acestor
recensăminte. La evrei recensământul s-a făcut pe seminţii.
Sf. Luca ne explică de ce Iisus, cunoscut ca Nazarinean, se naşte la Betleem,
împlinindu-se astfel profeţia de la Ieremia.
Iosif o ia pe Fecioara Maria la sine, iar el fiind din seminţia lui David, îşi avea cetatea
în Betleem (terminologie pre-iudaică, Betlehaim, „casa zeului vieţii”.
Iosif trebuia să o ia pe Maria la sine, pt. a putea naşte în siguranţă, fără a fi pedepsită
capital pentru adulter.

v. 7 – „...şi L-a culcat în iesle...”

- Sf. Iustin Mrtirul şi Ev. apocrifă a lui Iacov -> Domnul s-a născut într-o
peşteră folosită ca staul
O peşteră în Ţara Sfântă e uscată, caldă iarna şi răcoroasă vara.
Origen în Împotriva lui Celsus -> se ştia chiar peştera şi ieslea.
v. 7 – „...căci nu mai au loc de găzduire pentru ei...”
- vorbim de casă, nu de han (în original se fol. verbe dif. pt. tipurile de
găzduire, în casă sau în han)
- cel mai probabil e vorba de casa dreptului Iosif din Betleem
- în casă nu mai era loc ca să nască o femeie. Nu era străin lucru să naşti pe
hotar sau într-o peşteră.
- ce animale erau în peşteră: boul şi asinul, vezi Isaia 1, 3 interpr. de Sf. Păr.

Lc. 2, 14 - al treilea imn, al îngerilor – Gloria („Slavă întru cei de sus...”)

- în textul bizantin – „între oameni bunăvoire”
- în cel din ediţia critică – „între oameni de bunăînvoire”

30
 Nu ni se spune numărul păstorilor (ca şi în cazul magilor)
Păstorii nu erau apreciaţi de rabini pt. că nu prea veneau la templu şi la sinagogă.
Aici, se pare, erau şi păstori de nume bun, ce păstoreau oile templului (lucru ce reiese
din Mişna – scr. rabinică). Ei rămâneau cu oile în tot timpul, şi noaptea, cum nu se
obişnuia la evrei să se stea pe câmp.
v. 19 - „iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”
- se mai găseşte în v. 51
v. 21 - tăierea împrejur, punerea numelui
v. 20 – 40 - Întâmpinarea Domnului.
- Nu era obligatoriu să duci copilul la templu (pt. cei de departe). Era însă
bine să-l binecuvinteze un om sfânt. Familia sfântă, aflată la Betleem, profită de ocazie şi
merge la Ierusalim.
Două lucruri trebuiau să facă la Ierusalim:
- jertfă pentru lehuză (la 40 de zile)
- orice întâi-născut de parte bărbătească era al Domnului şi trebuia să fie răscump.
Întalnirea cu dreptul Simeon. El aştepta cu fervenţă venirea lui Mesia. E numit
theodohos.
Urmează al patrulea imn, Nunc dimittis, „Acum liberează”
Legendă: dreptul Simeon ar fi fost unul din cei 70 de traducători ai Septuagintei. El
traduce Is. 7, 14 cu „femeia va lua în pântece”, iar noaptea textul se schimba în „fecioara”
v. 34 – „...ca un semn care va stârni împotriviri...”
v. 35 – „...şi prin sufletul tău va trece sabie” – aluzie la vremea Patimilor
- „...ca să se descopere gândurile din multe inimi” – automat oricine ia poziţie
pro sau contra raportat la Iisus.
v. 36 – mai erau oameni altfel decât fariseii, oameni evlavioşi (ref. la proorociţa Ana)
v. 37 – nu se depărta de la templu -> rugăciune
- tradiţia vorbeşte de un nr. de ani pe care i-a petrecut Maria la tplu sub tutela
proorociţei Ana.
- Ana era proorociţă – nu era neobişnuit la evrei. Ea era cunoscută probabil ca şi
proorociţă.

31
 Sfânta Evanghelie de la Matei

Cuvântul „evanghelie” şi înţelesurile lui

Numim evanghelie primele 4 scrieri ale NT

Termenul grecesc fol. din sec. II d.H. pt. aceste scrieri sfinte
Evanghelion – răsplată pentru o veste bună
- veste bună
Folosit în Septuaginta cu acest sens (vezi Is.52,7) – vestea cea bună a mânt. mesianice
În N.T. cuvântul expr. vestea cea bună vestită de Mânt. Hr. sau expr. propov.
apostolilor despre Hr. Aşadar încă nu e vb. de o scriere, ci de propov. creştină.
Din sec. II, alături de sensul larg, e fol. pt. a denumi scrierile ce cuprind viaţa Mânt.
Cuvântul evanghelist, fol. pt. orice misionar creştin, va defini doar pe autorii acestor
scrieri, cu timpul.
Primul ce denum. Evanghelia ca scriere e Sf. Iustin Martirul în anul 150 (Apolog. I

Autorul primei Evanghelii – Mărturia Tradiţiei

Deşi foarte vechi, titlul Evanghelia după Matei nu este original. Se pare că Matei nu
şi-a pus numele pe scrierea sa, ci Biserica mai târziu.
Papias, ep. de Hierapole, scrie înainte de 120 o lucrare, „Explicarea cuv. Domnului”,
pierdută dar păstrată în câteva fragm. în „Istoria bisericească” a lui Eusebiu. Se pare că
Papias ştia de la Ap. Ioan că Matei a scris-o în lb. ebraică.
Tradiţia veche e unanimă (Sf. Irineu, Sf. Epifanie, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Efrem)

Autorul – Mărturia Noului Testament

Apare numai în primele 3 Evangh. şi în F.A.

La Marcu şi Luca ocupă locul 7 în lista apostolilor. El se pune al 8-lea.
Purta numele de Levi şi era vameş în Capernaum. Levi îi spun ceilalţi 3 evangh., iar el
se numeşte Matei, numele de ucenic.
El pregăteşte masa unde rămâne Mânt. împreună cu „mulţi vameşi şi păcătoşi” (Mt.9)
Hristos rosteşte acum cuv. „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la
pocăinţă” (Mt. 9, 13). Matei cheamă la masa lui aşadar, şi pe alţi „păcătoşi”, prietenii lui,
ca să-l întâlnească pe Mânt.
El propov. mai întâi în Ţara Sfântă, ajutând la org. Bisericii-mame, apoi, cf. tradiţiei,
în Etiopia şi Arabia Răsăriteană. Moare martir şi e prăznuit pe 16 noiembrie.

32
 Limba Evangheliei de la Matei

Papias şi ceilalţi Sf. Părinţi vorbesc de limba ebraică. Înţelegem aici că e vb. de limba
vorbită atunci de evrei, adică dialectul aramaic. Când se pomeneşte în NT de lb. ebraică,
se înţelege limba aramaică. Cea ebraică era moartă de 5 secole şi era vb doar de rabini
Ev. după Matei aramaică nu ni s-a mai păstrat. Trad. noastre au la bază doc. grec.
Eusebiu de Cezareea spune că Panten ar fi găsit originalul aramaic în Arabia sudică
Epifaniu – că Evangh. aramaică se afla la o sectă ebionită. El o şi descrie.
Fer. Ieronim – o Evangh. ce poate fi orig. aramaic e la secta nazarinenilor. El ar fi
tradus-o din greacă.
Raportul dintre orig. aramaic şi trad. greacă nu-l ştim. Fiecare traducea cum putea,
spune Papias.
Matei grec foloseşte însă alte izvoare, unul folosit şi de Sf. Luca („izvorul comun”),
iar altul, foarte probabil, Evangh. de la Marcu.

Primii destinatari ai Evangh. după Matei

Evanghelia aramaică, evident, scrisă pt. iudeii încreştinaţi din Palestina

Cuprinsul era probabil acela al propov. apostolilor despre Hr., cum se vede în F.A.
Şi Evangh. greacă mateiană a fost adresată cititorilor din Ţara Sf. – caract. iudaic al
scrierii. Putem spune că el se defineşte pe sine când vb. despre „cărturarul... ce scoate din
vistieria sa (lucruri) noi şi vechi” (Mt. 13)
„Culoarea palestiniană” – când vb. de Antipa şi de Irod.
- fol. expresii aramaice – raca, gheenă, Beelzebul
- se referă la datini iudaice fără a simţi nevoia să le explice

Data şi locul scriereii Ev. de la Matei

Eusebiu de Cezareea – Matei a scris-o înainte de a pleca în vreo călătorie misionară.

El a fost primul care a scris o Evang. Astfel Matei aramaic – pe la anii 43-44.
Matei grec, deoarece depinde oarecum de Ev. după Marcu, a fost scrisă după 63, dar
înainte de 70. Autori apuseni spun că după 70, deoarece inform. din cuvântarea eshat. din
Mt. 24 cu privire la soarte Ierus. şi a templului ar fi prea exacte.
Problema datării e secundată. Imp. e că vine de la sânul Bisericii apostolice.
Locul nu e sigur: Palestina sau Siria. Balanţa înclină spre Antiohia Siriei.

33
 Planul Evangheliei de la Matei

Papias – Matei „a pus în ordine cuvintele” Domnului. E vb. de o ordine tematică, teologică,
nu una istorică, cronologică.
Nu e o biografie, ci o cateheză completă pt. un iudeu din Palestina, atras de Mânt. Nu e numai
cea mai completă, ci şi cea mai sistematică.
Îşi împarte lucrarea în două părţi aprox. egale, după relatarea Botezului şi a ispitirii Sale:
a) cap. 3, 1 – 16, 20 - activ. în Galileea şi ultimul drum la Ierusalim
b) cap. 16, 21 – 28, 20
Punctul de cotitură dintre cele două e mărturia lui Petru din Mt. 16, 16-20: „Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu Celui viu”
Vorbim de o cronologie a scopului catehetic.
Cuprinde 5 mari cuvântări precedate fiecare de câte o scurtă secţ. narativă. Cele 5, bine
delimitate, de scurtă introd. şi încheiate de formularea: „Iar când Iisus a sfârşit cuvintele
acestea...”

Vezi planul din curs.

Greu de încadrat este capitolul 23 – mustrări aduse de Mânt. cărturarilor şi fariseilor. Poate a
fost adăugat ulterior de Sf. Matei.
Unii sugerea împărţirea în 5 părţi ca o replică a Pentateuhului lui Moise.
Remarcăm între cele 5 o evoluţie atât da evenimentelor, cât şi a prezentării învăţ.
Mântuitorului.
Firul roşu, ideea centrală = Împărăţia cerurilor.

Sf. Evanghelie de la Marcu

Autorul – Mărturia Tradiţiei

Papias, citat de Eusebiu de Cezareea: „Marcu care era tălmaciul lui Petru, a scris corect, dar
cu toate acestea, fără rânduială, tot ce-şi aducea aminte că s-ar fi spus ori ar fi fost săvârşit de
către Domnul”.
Astfel Marcu remarcă tot ceea ce Petru a spus despre Mânt. cu dif. ocazii, nesistematic. Era
preocupat să nu scape nimic şi să nu expună vreo minciună.
Papias îl apără oarecum înaintea celor care ar afirma superioritatea Evang. după Matei. El
fiind „martorul” lui Petru, iar acesta din urmă expunând cuv. Domnului după situaţie,
necronologic, ci mai degrabă didactic.

Prologul antimarcionit s. II
Avem cea mai veche mărt. despre porecla lui Marcu, „cel cu degete scurte”, ca particularitate
fizică. Unii spun că care leg. cu „scurtimea” stilistică a operei sale. Alţii că e o confuzie mai
târzie a numelui Macu, cu adj. latin. „mancus” = schilor, mutilat.

Clement Alexandrinul
Spune că ascultătorii lui Petru au insistat la Marcu până ce acesta le-a aşternut pe hârtie
mărturisirea lui Petru despre Hristos.

Sf. Irineu
După moartea lui Petru şi Pavel la Roma, Marcu a redat în scris propov. lui Petru.

34
 Noul Testament despre Sf. Ev. Marcu

În Evangh. nu este conţinut numele lui, dar există unele referiri. Probabil Marcu
fusese totuşi în anturajul Mânt.
Mulţi îl văd ca pe stăpânul sau slujitorul casei în care Mânt. cu apostolii se adună pt.
Cina cea de Taină.
Posibil să fie fiul stăpânului casei în care s-a adunat Biserica din Ierus. mai târziu (FA
12,12)
De asemenea, tânărul ce L-a însoţit pe Mânt. în noaptea în care a fost prins (Mc.
14,51), even. relatat numai în Evangh. sa.
Unii spun că ar fi tânărul bogat (Mc. 10) sau „celălalt ucenic” cunoscut lui Caiafa (In.
18).
O tradiţie mai veche – Marcu ar fi fost dintre cei 70 de ucenici.
E pomenit cu numele de 10 ori în N.T.
- în Fapte de 6 ori ca „Ioan, cel numit Marcu”, „Ioan” sau „Marcu”. El pleacă cu
Barnaba spre Cipru, pe când Pavel cu Sila spre Asia Mică
- în Ep. pauline de 3 ori (Coloseni, Filimon, II Timotei). În Col. e numit „vărul lui
Barnaba”
- din II Timotei – Marcu i-a slujit şi lui Pavel
- din I Petru – apostolul îl numeşte „fiu” (prob. l-a botezat), trimiţând o scrisoare în
„Babilon” unde se afla şi Marcu. Cei mai mulţi recun. în aceasta Roma, numită astfel şi
în Apocalipsă.
Sf. Iustin Martirul – se referă la unele „Memorii ale lui Petru” ce conţin cuvintele „cu
numele Boanerghes, ceea ce înseamnă fii tunetului”, cuv. care se găsesc doar în Mc. 3, 17
–> în sec. II se ştia că Marcu consemnase învăţ. lui Petru.
În Evangh. sa, Sf. Marcu vb. foarte des de Sf. Petru (vezi cap. 14), iar episoadele ce îl
au ca participant pe Petru sunt descrise foarte detaliat.
Eusebiu de Cezareea – merge în Egipt şi întemeiază Biserici.
În Biserica din Egipt principala Liturghie e numită „a Sf. Marcu”.
Din scrieri apocrife „Faptele lui Barnaba” şi „Faptele lui Marcu” el moare martir în
Alexandria. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe 25 aprilie.

35
 Limba şi stilul Evangh. după Marcu

Limba greacă elenistică, “dialectul comun”.

Din limbaj – Marcu nu era un cărturar, ci un om simplu.
Stilul său, deşi simplu, e cursiv şi plin de viaţă.
Conţine unele aramaisme, dată fiind originea iudaică a autorului.
Există şi unele cuv. latine (termeni tehnici – dinar, legiune, centurion). Un posibil
indiciu că a fost scrisă la Roma.
Deşi Evangh. e mai scurtă, în secţiunile comune cu ceilalţi sinoptici, detaliile sunt mai
bogate, şi nu puteau veni decât de la un martor ocular – Sf. Petru.

Primii destinatari, data şi locul scrierii

Nu scrie, iniţial, pt. iudei. El precizează că iordanul e un râu şi explică unele datini
iudaice. Traduce unele expresii aramaice şi transformă moneda greacă în cea romană ->
probabil scrie pentru romani.
Când vorbeşte de Simon Cirineul, preciz. că e „tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf”. Din
Ep. către Romani -> Ruf se afla la Roma în acel moment. Probabil era cunoscut de cei de
acolo.
Aşadar primii destinatari = păgâno-creştinii din Roma.
Clement, Origen -> locul scrierii e la Roma

Timpul
Prologul antimarcionit - în timpul vieţii lui Petru,
Sf. Irineu - care o aprobă să se citească în Biserică
Clement – după moartea lui Petru
Dacă Luca a fol. Evang. după Marcu la redact. operei sale -> Ev. după Marcu e scrisă
cel târziu după anul 63.

36
 Planul Evangheliei după Marcu

Vezi cursul

Nu şi-a propus să urmărească un plan bine structurat -> mai originală.

De fapt, urmează planul propovăduirii apostolice.
Putem vorbi de 2 părţi:
- rezumatul predicii Sf. Ioan Botezătorul
- activitatea Mânt. în Galileea Iisus e văzut aici ca Mesia
- călătorii în părţile Tirului şi Sidonului
- revenirea în Galileea

- punctul culminant: mărturisirea lui Petru de la Cezareea lui Filip

- a doua parte: Iisus ca Mesia al pătimirii, care merge la moarte

Finalul Evangheliei după Marcu (16, 9-20)

Ultimele 12 versete ale Evang. lipsesc din foarte multe manuscrise. În locul acestora
apare un final scurt.
Fer. Ieronim ne informează că în unele manuscrise greceşti, după Mc. 16, 14 urmează
un adaos.
În 1907 s-a desc. la Akhmim, pe malul Nilului, un manuscris ce conţine acest adaos.
Este numit „loghionul lui Freer”.
Din vocabularul şi stilul lui Mc. 16, 9-20 -> acesta nu e scris de mâna lui Marcu.
Conţine un rezumat al arătărilor Domnului de după Înviere.
Expresia „Domnul Iisus” nu apare în Evangh., dar e frecventă în F.A.
Se pare că ultima filă din manuscrisul orig. s-a pierdut, iar cineva, într-o epocă
timpurie, a adăugat acest final.
Este socotit totuşi canonic şi inspirat.

37
 Sf. Evanghelie după Luca
Autorul – Mărturia Tradiţiei

În cuprinsul Evangh. nu este menţionat numele autorului.

Sf. Irineu al Lyonului – Luca, însoţitorul lui Pavel, pune în scris propovăduirea
(Evangh.) acestuia.

Prologul antimarcionit – referire largă la Sf. Luca. El era sirian din Antiohia, doctor,
ucenic al Apostolilor. Ucenic lui Pavel până ce acesta a murit. Nu s-a căsătorit. A murit
în Beoţia la 84 de ani. Scrie Evang. sa după Matei şi Marcu, în Ahaia. Evangh. lui
necesară pt. ca iconomia mântuirii să nu se confunde cu basmele iudaice.

Canonul Muratori – despre cele 2 cuvinte ale lui Luca (Evang. şi F.A.). Cupr. şi alte
inform. biografice despre el.

Tertulian – Luca nu era apostol, ci bărbat apostolic; nu era dascăl, ci ucenicul lui
Pavel.

Eusebiu de Cezareea – 2 cărţi scrise de Luca: Evangh. şi Fapte.

Fer. Ieronim – Luca scrie o Evangh. în Ahaia şi Beoţia. Ucenic al lui Pavel ce
dispune mai degrabă de informaţii auzite decât oculare.

Mărturii ale Noului Testament despre Luca

1. În Epistolele pauline – Coloseni 4, Filimon, II Timotei 4

-> Luca era cu Pavel în timpul primei şi celei de a doua captivităţi la Roma
Luca, doctorul, foarte probabil de mare ajutor Sf. Pavel care, suferea de o boală
cronică, după mulţi, de febră malarică, cu crize puternice.

2. În Faptele Apostolilor – secţiunile Wir-stűcke, cu „noi” – aici Luca vb. ca

martor direct. De aici rezultă şi segmentul de traseu paulin la care part. şi Sf. Luca.
Troa – Filipi / / Filipi – Ierusalim
-> 58-60 Sf. Pavel închis la Cezareea Palest., iar Luca cercet. „cu de-amănuntul
de la început” (Lc. 1, 3)
-> 60 urmează pe Pavel, ce era înlănţuit, până la Roma.

38
 Destinatarii, data şi locul scrierii Evangh. după Luca

Lui Teofil (kratiste, = excellentissime), prob. un patrician sau un dregător ce fusese

catehizat, Sf. Luca urmărind încredinţarea acestuia.
Adresarea simplă „Teofile” din F.A. sugerează botezul creştin primit deja de dregător.
Teofil, nu ca singur destinatar, ci ca cel ce va patrona scrierea lucanică, ca cel ce
dispuntea de mijloace de distribuţie a sa.
Adresanţii -> creştinii dintre păgâni – astfel Sf. Luca evită subiecte specific iudaice.
Omite sau atenuează cuvinte ce i-ar putea şoca pe cititori

DATA – în 62-63
Nu putea fi scrisă înainte de Marcu, din care se inspiră, şi nici după F.A., ce se
socotită al doilea cuvânt lucanic, scris în 63.
Mulţi spun că e scrisă mai târziu, chiar după 70, împreună cu F.A. Dacă era scr. mai
târziu, cu siguranţă Luca relata în F.A. şi sfârşitul captiv. romane a Sf. Pavel.
Unii zic după 70 pt. că prezice cu exactitate căderea Ierusalimului şi a templului.

LOCUL
Este nesigură informaţia că la Ahaia.
Dacă era scr. între 61-63 şi Luca nu s-a îndepărtat de Sf. Pavel în timpul captivităţii
romane -> e scrisă la Roma.

Planul Evangh. după Luca

Vezi cursul.

Evangh. după Luca începe şi se termină la templu, de unde şi simbolul viţelului

(jertfa) în reprez. iconografice.
Urmăreşte planul propovăduirii apostolice.
Introduce 2 schimbări importante:
a) Evanghelia copilăriei - cap. 1-2 – proprie lui Luca.
b) colecţia de episoade şi cuvinte ale Domnului din 9, 51 – 18, 14. Aceasta
lipseşte de la Macru şi e reprez. parţial la Matei.

39
 Izvoarele Evang. după Luca

I. Evangh. după Marcu, cărei îi urmează planul. Are însă o omisiune şi două
adaosuri
II. O traducere greceasă a Evangh. după Matei aramaic -> de unde dif. faţă de Marcu
III. Date din „izvorul comun” se reg. în pasajul 9, 51 – 18, 14. Ele sunt în parte şi la
Matei. Acest izvor folosit de amândoi individual.
IV. Cercetările personale dintre anii 58-60. Are acces, direct sau indirect, la inform.
despre Maica Domnului. Numai el ne transm. anumite pilde importante.

Limba şi stilul

O limbă greacă mult mai bună decât a primelor 2 Evangh.

Luca scrie, de fapt, în limba sa maternă.
Ca frumuseţe a limbajului, locul 2 după Ep. către Evrei a Sf. Pavel.
Luca îmbunătăţeşte limba fol. în locurile paralele de Marcu.
Imită adesea stilul de frazare al Septuagintei.
Trăsătură interesantă a stilului -> ţine să încheie subiectul tratat înainte de a trece la
altul

Teme predilecte 3 teme

I. Mila dumnezeiască, diferită de îvăţătura îngustă, exclusivistă a iudaismului.

Se reflectă în episoadele cu femeia păcătoasă, Zaheu, tâlharul de pe cruce,
smarineanul milostiv, vameşul şi fariseul, fiul risipitor.
Dante îi spune scriba mansuetudinis Christi (scriitorul bunătăţii lui Hristos)

II. Oamenii săraci, temă reflectată în:

- forma Fericirilor - felul în care îi vede pe bogaţi în primejdiea bogăţiei lor
- imag. lui Hristos aplecat asupra celor săraci
- la naşterea lui Iisus vin păstori săraci
- jertfa adusă pt. El la templu de părinţi e una a săracilor.

III. Viaţa familială – rolul important pe care îl au femeile

Sunt amintite numeroase personaje feminine.
Rolul important îl are Maica Domnului, ilustrând temeiurile cele mai clare pentru
cinstirea ei.

40
 Evanghelia după Ioan
Autorul – Mărturia Tradiţiei

Semnătura smereniei – autorul nu pomeneşte nimic nici de el şi nici de familia lui.

Sf. Ignatie al Antiohiei – foloseşte din învăţătura şi spiritul ioaneic.

Sf. Policarp – citează Ep. I Ioan, ce e înrudită cu Evanghelia (ca o introducere)

Sf. Iustin Martirul – aluzie la Evangh. după Ioan.

Clement Alexandrinul – mărt. că Sf. Ioan a alcătuit o Evang. duhovnicească.

Prologul antimarcionit – cu referire la Papias, mărt. despre Evang. după Ioan.

Canonul Muratori – import. mărturie „Despre a patra dintre Evanghelii: cea a lui
Ioan, unul dintre ucenici”. Textul întăreşte vădit veridicitatea celor scrise de Ioan, ca fiind
de la Duhul. Se pare că textul vizează erez. alogilor, cei ce se împotriveau Ev. Logosului.

Sf. Irineu – „Apoi Ioan, ucenicul Domnului, celcare s.a aplecat pe pieptul Lui, a scos
şi el o Evangh. pe când petrecea în Efesul Asiei”. Inform. e importantă deoarece Sf.
Irineu l-a cunoscut pe Sf. Policarp, ucenic al apostolilor, cu chiar Irineu mărturiseşte.

41
 Sf. Ap. Ioan în Noul Testament

Chemarea lui Ioan şi a fratelui său, Iacov, în urma unei pescuiri minunate.
Din In. 1, 35 -> s-ar presupune că alături de Andrei, şi Ioan era ucenic al Sf. Ioan
Botezătorul.
Tatăl său, Zevedeu, pescar pe Marea Galileii, iar mama sa, Salomeea, a slujit Mânt. în
Galileea şi la Ierusalim, fiind de faţă la mom. răstignirii şi fiind una din mironosiţe. Unii
spun că ar fi fost rudă cu Maica Domnului, dar acele referiri vizau altă persoană, Maria
lui Cleopa.
Familia lor era, se pare mai înstărită (avea angajaţi).
Din Evangh. reiese că alături de Petru şi de Iacov, fratele lui Ioan, făceau parte din
grupul ucenicilor mai intimi ai lui Iisus.
Temperamentul celor doi fraţi – destul de impetuos, de vulcanic (numiţi de Iisus “fiii
tunetului”). Cer Mânt. să mistuie cu foc un sat de samariteni ce nu i-au primit şi să stea
de-o parte şi de alta a Mânt. în împărăţia Sa.
E prezentat în momentele importante relatate în F.A.
E prezentat ca fiind unul din “stâlpii” Bisericii în Ep. către Galateni 2, 9.
Şi în Apoc. apare numele lui Ioan. Unii spun că el e autorul, alţii nu.

În Evangh. a patra:
- în cap. 21 (un apendice adăugat de un ucenic al Apost. după moartea acestuia) se
vb. de „ucenicul pe care îl iubea Iisus”, care introd. pe Petru în curtea lui Anna,
care se apleacă pe pieptul Mânt. la Cină, care o primeşte pe Maica Domnului la
sine şi care aleargă alături de Petru la mormântul gol.

Bătrâneţea şi adormirea Sf. Ap. Ioan

La început petrece o vreme la Ierusalim, apoi merge la Efes, nu se ştie exact când.

Eusebiu de Cezareea – în timpul persecuţiilor lui Domiţian, Ioan a fost osândit să

trăiască în insula Patmos, iar după 96 s-a întors şi a mai locuit în Efes. Se pare că
apostolul a condus Biserica din Efes până în vremea lui Traian, aprox. anul 100.
Tertulian – confirmă trad. şederii la Efes, relatând salvarea miraculoasă a apostolului
dintr-un cazan cu ulei încins.

1. Eusebiu preia de la Clement Alexandrinul o frumoasă întâmplare cu Ap. Ioan şi

cu un tânăr.
2. Altă întâplare de la Efes, relatată de Sf. Irineu ce o auzise de la Sf. Policarp, cu
Ap. Ioan şi ereticul Cerint.
Sf. Policrat al Efesului – Ap. Ioan odihneşte la Efes.
Fer. Ieronim – Sf. Ioan a ajuns foarte bătrân încât nu mai putea să meargă şi era
ajutat, El le spunea tuturor: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”.

42
 Locul şi timpul scrierii Evangh. după Ioan

Toate mărt. tradiţiei confirmă ca loc Efesul.

Totuşi Sf. Efrem Sirul zice că a fost scrisă în Antiohia. Într-adevăr, opera ep. Ignatie
din Antiohia, apropiat ca timp de Sf. Ioan, poartă pecetea stilului său. Probabil Ioan a
predicat şi în Antiohia.

TIMPUL

Se pare că Sf. Ioan şi cititorii săi cunoşteau Evang. după Marcu. Aceasta diins scrisă
până în 63, putem aprecia datarea Evang. după Ioan prin anii 70-80.
Pe de altă parte, Sf. Ioan ar face referiri în Evangh. sa la situaţia când creştinii erau
daţi afară din sinagogă. Acest evenim. îl putem data, atunci introducându-se în sinagogă o
rugăciune ce era un fel de blestem împ. creştinilor – aprox. 85-90.

Amintită de Păstorul lui Herma şi de

Odele lui Solomon influenţe ioaneice.

Dovadă materială – un papyrus desc. în Egipt ce cupr. fragm. din Evang. după Ioan.
Datează de la încep. sec. II
Astfel, ţinând cont că nu era un original şi că a fost necesar timp pt. ca Evang. sa să
ajungă aici, putem data scrierea Evangh. între anii 90 şi 100.

Scopul şi destinatarii Evangh. după Ioan

SCOPUL

I. Desăvârşirea credinţei cititorilor săi – „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că

Iisus este Hristos şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In. 20, 31)
II. Completări cu privire la cadrul şi cronologia activit. Mântuitorului.

DESTINATARII

Sf. Ioan vorbeşte unor oameni cu o frmaţie creştină, ce sunt la curent cu tradiţia
istorică despre Persoana şi activ. lui Hristos.
Sf. Ioan nu s-a fol. de niciuna dintre Ev. sinoptice, dpdv al conţinutului. Întâlnim
unele influenţe de stil cu cele ale Ev. după Macu.
Primii dest. erau aşadar creştini cu o bună instruire creştină
Putem spune că Evangh. se adresează şi celor slabi în cred. ce tăgăduiau că Iisus ar fi
Fiul lui Dumnezeu (vezi conţinutul accentuat hristologic)
Apostolul vorbeste încă din prolog cu autoritatea unui martor direct al „Cuvântului
vieţii”

43
 Limba şi stilul Evangh. după Ioan

Stil personal, ce nu-l mai găsim la alţi autori ai NT.

Limba folosită nu e greaca literară, dar expresiile sunt bine alese şi bine adecvate.
Caracteristici de stil:
- repetă expresii şi chiar propoziţii, când vrea să acc. o idee. Atfel reiese o structură
impunătoare, imnică
- vocabularul poartă infl. aramaice (unde sinopticii fol. cuv. Hristos sau Petru, Ioan
foloseşte Mesia sau Chefa). El traduce diferit faţă de sinoptici, în greceşte, unele
cuv. aramaice.
Unii vb. de un original aramaic al Evangh. după Ioan, însă nu există nici o mărturie în
acest sens.
Vorbim mai mult de o influenţă iudaică în gândire, nu în limbă. El fol. imagini simple
pt. a îşi exprima gândurile, nu concepte abstracte, ca europenii (vezi afirm. „Dumnezeu
este lumină”, alegoria viţei şi a mlădiţelor şi discuţia despre adevăr cu Pilat).
Trebuie ţinut seama de acest fel de a gândi pt. a înţelege corect anumite afirmaţii:
„Dumnezeu este lumină”, „Duh este Dumnezeu”, „Dumnezeu este iubire” -> nu ca şi
definiţii ale lui Dumnezeu, ci ca atribute.
El nu porneşte de la premise pt. a trage concluzii, ci atestă, mărturiseşte.

44
 Simbolismul ioaneic. Expresii cu sensuri suprapuse

Este numit Teologul, ca unul care a adâncit cel mai mult cugetarea tainei mântuirii.
Simbolul vulturului în iconografie -> înălţimea teologică la care se ridică.

a. Simbolismul
- apa; apa cea vie – harul Sf. Duh
- pâinea vieţii – Sf. Euharistie
- viţa de vie – comuniunea dintre Hristos şi credincioşi
- Păstorul cel Bun – Hristos
Sf. Ioan extinde noţiunea de semn, ca minune a Mânt., şi o foloseşte în leg. cu alte
lucrări (curăţirea templului, spălarea picioarelor) la care credincioşii pot medita şi adânci.
Minunile nu sunt relatări cu valoare de argument al majestăţii lui Iisus, ci simboluri
lăsate oamenilor, provocări la o cugetare mai adâncă.
Valoarea istorică a evenim. înfăţişate ca simboluri nu dispare. Sf. Ioan alege pe acelea
în spatele cărora se află un simbol.
- vindecarea orbului -> Hristos, lumina lumii
- învierea lui Lazăr -> Hristos, Viaţa şi Învierea.

b. Expresii cu sensuri suprapuse

Foloseşte expr. care au alături de sensul lor obişnuit şi un altul, mai înalt, duhovnicesc
- dărâmarea şi rezidirea templului de către Hristos (templul trupului Săi)
- convorb. cu Nicodim (naştere din nou dau naştere de sus)
- Fiul Omului trebuie să se înalţe (pe cruce).
- apa vie (nu apă curgătoare, ci apa harului Sf. Duh)
- vântul (Duhul) suflă unde vrea.

45
 Împărăţia cerurilor
Predică exegetică – Matei 4, 12-17

Odată cu botezul, începe activit. publică a Mântuitorului.

Stă puţin în Iudeea, după care pleacă în Galileea neamurilor, unde începe adevărata
propovăduire, acolo unde toată lumea se aştepta mai puţin, împlinindu-se prof. lui Isaia.
„Poporul care zăcea în întuneric a văzut lumină mare” (Mt. 4 15-16)
Mântuitorul vine în întâi în Nazaret, de unde este alungat de către locuitori care
vroiau chiar să-L omoare. Apoi se stabileşte în Capernaum, care-i va deveni „patria” Sa.
Deşi oraşul Tiberias era capitala politică a prov. Galileea, Capernaumul era centru econo.
Aici Mânt. îşi face ucenici, şi aici săvârşeşte cele mai multe minuni.
Iisus începe activitatea prin reluarea unuia din elem. esenţiale ale Sf. Ioan Botez.:
Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Mt. 4, 17) – îndemna la schimbare.

Împărăţia cerurilor
„Malkuta” aram. ar însemna de fapt împărăţirea, stăpânirea, domnia.
Chiar profeţii din VT. descriu mântuirea ca o preluare de către Dumnezeu a
oamenilor şi a lumii, o instaurare a păcii şi a fericirii. Se ilustrează clar ideea apropierii
planului terestru de realitatea cerească.
Profeţii vb. la viitor despre Împ. cerurilor, însă Hr. anunţă apropierea. Observăm că
nu vb. de prezent (a venit) – prezent va fi după preamărirea lui Hristos, după Înviere.
Invadarea lumii terestre de raze ale Împărăţiei – prin cuvintele şi semnele lui Hristos.
Prin Persoana lui Hristos, Împărăţia cerurilor este. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a
lor este Împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 3)
Împărăţia cerurilor devine o realitate în lume prin Biserică, al cărei cap e Hristos („El
este capul trupului, adică al Biserici” Col 1, 18), prin Duhul Sfânt, ce uneşte mlădiţele.
Împărăţia lui Hristos va ajunge la desăvârşire în momentul Parusiei, când Biserica,
Trupul lui Hristos, ca cuprinde toată creaţia – „... ca Dumnezeu să fie totul întru toate” (I
Cor. 15)
Prin Biserică, Împărăţia lui Dumnezeu este deja a celor care cred. Aceia au arvuna
duhului. Ne rugăm totuşi Vie Împărăţia Ta. Acum este timpul Bisercii, între deja şi nu
încă.
Trecem peste preocupările unora de a calcula data celei de a doua veniri a lui Hr.
„Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în
Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).
Harul Împărăţiei ne este dăruit la Botez şi se alimentează pe parcursul întregii vieţi.
„Timpul Bisericii”, perioada dintre prima venire şi cea de a doua, este ziua noastră de
lucru. Mântuitorul ne îndeamnă să lucrăm „până este ziuă”.

46
Despre minuni
Predică exegetică – Luca 8, 41-56

47