XI REFORMA

REFORMA PROTESTANTĂ
PROTESTANTĂ

Scopul lecției: Înțelegerea schimbărilor apărute la nivel religios și

cultural în urma reformei protestante din secolul XVI
U5

PROVOCAREA: Credința ne unește, nu ne separă!

TIMP NECESAR: 50 minute

REZULTATELE ÎNVĂȚĂRII:

CUNOȘTINȚE ABILITĂȚI ATITUDINI

 indentificarea principalilor  înțelegerea cauzelor ce au dus  empatie și înțelegere față de
factori care au stat la baza la reformă și contrareformă; principiile celorlalți;
Reformei, precum și a  implicarea eficientă în  implicare activă în rezolvarea
persoanelor direct implicate; activități desfășurate pe echipe; sarcinilor de lucru;
 prezentarea caracteristicilor  acceptarea diversității
definitorii ale protestantismului religioase și culturale;
precum și schimbările aduse în
istoria Europei;
 conștientizarea importanței
dialogului interconfesional în
spiritul unității tuturor
creștinilor;

CONCEPTE CHEIE: Schimbare, Reformă, Protestantism, Contrareformă

RESURSE UTILIZATE PENTRU DOCUMENTARE:

(Bibliografia în ordine alfabetică)

Resurse bibliografice:
Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Întâlnire cu Taina, O prezentare contemporană a Ortodoxiei,
Editura Andreiana, Sibiu, 2016
Chifăr Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. II, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2008
Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Editura Litera, Bucureşti, 2010
Resurse on-line:
Cu acordul WinSchool: https://www.youtube.com/watch?v=B3VcrO9DFtM&t=5s și
https://www.youtube.com/watch?v=7rg4njpKSSE
Șerban Alexandra, Ce a însemnat Reforma protestantă a lui Martin Luther pentru Occident,
www.historia.ro, 12.08.2020

ACTIVITĂȚILE PROPUSE

1. MOMENT ORGANIZATORIC
RESURSE NECESARE ( 2 minute):
DESCRIEREA DEMERSULUI: Rugăciune, prezența, lansarea provocării.

2. EXPERIENȚA DIRECTĂ
RESURSE NECESARE ( 12 minute; materiale didactice: laptop, LCD, bilețele)
DESCRIEREA DEMERSULUI:
Pentru a înțelege conceptul de ,,reformă”, vom începe o discuție cu elevii despre schimbare,
invitându-i să răspundă în scris, pe un bilețel, la următoarele întrebări:
1. Prezintă un lucru care l-ai schimba la orașul în care trăiești;
2. Prezintă un lucru pe care l-ai schimba la școala în care înveți;
3. Prezintă un lucru pe care l-ai schimba la tine însuți.
După aproximativ 2 minute, vom discuta despre câteva schimbări pe care elevii le doresc, accentuând
faptul că o schimbare poate să fie atât pozitivă, cât și negativă, timpul fiind singurul care ne va
dezvălui dacă ideea de schimbare pe care o punem în practică ne-a fost sau nu spre folos.
În acest mod realizăm introducerea în studiul noii lecții, despre Reforma protestantă din secolul al
XVI –lea, după care îi invităm pe elevi să urmărească două filmulețe despre acest subiect, cu durata
de aproximativ 7 minute amândouă, accesând link-urile: https://www.youtube.com/watch?
v=B3VcrO9DFtM&t=5s - până la minutul 3:45 https://www.youtube.com/watch?
v=7rg4njpKSSE - până la minutul 3:23

3. REFLECȚIA
RESURSE NECESARE (15 minute)
DESCRIEREA DEMERSULUI:
După vizionarea filmulețelor, vom utiliza metoda ciorchinelui pentru stabilirea conexiunilor între
elementele studiate și implicarea activă a elevilor în procesul de învățare, conform modelului de mai
jos:

După ce ne-am asigurat că elevii dețin cunoștințe minime despre lecție, îi vom împărții în patru
grupe, fiecare grupă primind o fișă: Grupa 1 - Martin Luther (Anexa 1), Grupa 2 - Jean Calvin (Anexa
2), Grupa 3 - Anglicanismul (Anexa 3) și Grupa 4 - Importanța dialogului interconfesional (Anexa 4).
Folosind metoda ,,învățarea prin descoperire”, îi vom lăsa pe elevi timp de 10 minute să citească
textul și să extragă ideile principale.

4. GENERALIZAREA
RESURSE NECESARE (9 minute)
DESCRIEREA DEMERSULUI:
Elevii primelor 3 grupe, vor desemna un lider care să vină în fața clasei și să prezinte ideile principale
ale materialului studiat. Fiecare lider are la dispoziție 2 minute să prezinte colegilor materialul studiat
și un minut să răspundă la întrebări. Profesorul apreciază modul în care au lucrat elevii, precum și
calitatea întrebărilor adresate.
5. TRANSFERUL
RESURSE NECESARE (10 minute)
DESCRIEREA DEMERSULUI:
Elevii din grupa a patra vor desemna doi lideri care vor veni în fața clasei și vor prezenta conținutul
Anexei 4 ,,Importanța dialogului interconfesional”. La final, profesorul va dialoga cu elevii,
îndreptând conversația către importanța respectului față de cei de alte confesiuni, acceptarea lor în
comunitate, insistând pe descoperirea aspectelor teologice care ne unesc și importanța conviețuirii
pașnice.

6. ÎNCHEIEREA LECȚIEI
RESURSE NECESARE (2 minute):
DESCRIEREA DEMERSULUI: aprecieri, rugăciunea de final.
ANEXE PENTRU ELEVI

ANEXA 1 - Martin Luther

Martin Luther s-a născut în 1483, în Saxonia, la Eisleben. În vara anului 1505, în timpul unei
furtuni puternice, aproape a fost lovit de trăznet. A considerat incidentul un semn divin şi a jurat să se
călugărească dacă supravieţuieşte furtunii. A supravieţuit. S-a ţinut de cuvânt şi a lăsat deoparte
studiile de drept şi a intrat într-o mănăstire Augustină. Şi-a continuat şi studiile teologice, la
Universitatea din Erfurt şi la cea din Wittenberg, iar în 1512 a obţinut doctoratul şi a devenit profesor
de studii biblice.
La începutul secolului al XVI-lea, unii dintre teologi şi cărturari au început să pună la îndoială
învăţăturile Bisericii Romano-Catolice. Era perioada în care deveneau disponibile la scară din ce în ce
mai largă traducerile Bibliei şi ale scrierilor Sfântului Augustin. Acesta sublinia primatul Bibliei, în
detrimentul oficialilor bisericii, ca ultimă autoritate religioasă. De asemenea, Sfântul considera că
oamenii nu pot atinge mântuirea prin forţe proprii, şi numai Dumnezeu o poate da prin graţia Sa
divină. În Evul Mediu, Biserica Catolică predica faptul că mântuirea era posibilă prin fapte bune, care
îi sunt pe plac lui Dumnezeu. Martin Luther a îmbrăţişat cele două idei centrale ale Sfântului
Augustin, care mai târziu vor fi baza protestantismului.
Convins că mântuirea nu poate fi atinsă decât prin credinţă şi prin graţie divină, Martin Luther
s-a opus cu vehemenţă acestei practici. În acest sens, a scris un text cunoscut sub denumirea de „Cele
95 de Teze“. Pe 31 octombrie 1517, Martin Luther a bătut în cuie o copie a lucrării pe uşa bisericii
Castelului din Wittenberg.
Aceste 95 de teze vor deveni fundamentul Reformei Protestante, fiind scrise pe un ton umil şi
academic, mai degrabă ridicând întrebări decât aruncând cu acuze. Oricum, conţinutul era destul de
provocator: primele două teze cuprindeau ideea centrală a lui Luther, faptul că Dumnezeu îşi doreşte
ca oamenii să se căiască şi că numai credinţa, şi nu faptele, pot duce la mântuire. Celelalte 93 de teze
le susţineau pe acestea două, iar câteva criticau direct practica vânzării de indulgenţe.
În iulie 1520, Papa Leon al X-lea a emis o bulă papală prin care se hotăra că propunerile lui
Luther sunt eretice şi prin care i se ofereau 120 de zile în care să le retracteze. Luther n-a retractat, iar
pe 3 ianuarie 1521 Papa Leon al X-lea l-a excomunicat din Biserica Catolică.
Pe 17 aprilie, în acelaşi an, Luther s-a înfăţişat Dietei din Worms. A refuzat din nou să
retracteze, încheind discuţia: „Aici stau. Doamne ajută-mă! Nu pot face altceva“. Pe 25 mai, Împăratul
Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, a semnat edictul împotriva lui Martin Luther, ordonând ca
scrierile sale să fie arse. În următorul an, Luther a rămas ascuns în Eisenach, începând să lucreze la
traducerea Noului Testament în limba germană. A fost unul dintre cele mai ample lucrări ale sale,
care a durat 10 ani. S-a întors la Wittenberg pe 1521, unde mişcarea de reformă iniţiată de scrierile
sale lua amploare. Nu mai era doar o cauză teologică: devenise una politică. S-a stins din viață în
1546.
Șerban Alexandra, Ce a însemnat Reforma protestantă a lui Martin Luther pentru Occident,
www.historia.ro, 12.08.2020
ANEXA 2 - Jean Calvin

Teolog şi om de stat al Bisericii. A fost cel mai important reformator protestant francez şi
personalitatea cea mai marcantă a celei de-a doua generaţii a Reformei protestante. Interpretarea pe
care a adus-o creştinismului, exemplificată cel mai bine în lucrarea ,,Instituțiile religiei creștine”, şi
modelele instituţionale şi sociale pe care le-a schiţat pentru Geneva au influenţat profund
protestantismul din Europa şi America de Nord. Forma calvinistă a protestantismului a avut un
impact major asupra formării lumii moderne.
Calvin provenea dintr-o familie de burghezi. Tatăl, administrator laic în serviciul episcopului
local, l-a trimis la Universitatea din Paris în 1523 ca să se pregătească pentru preoţie, însă ulterior s-a
răzgândit în favoarea carierei de avocat; astfel, între 1528 şi 1531, Calvin a studiat la şcolile de drept
din Orléans şi Bourges. Apoi a revenit la Paris. În aceşti ani a făcut cunoştinţă cu umanismul
renascentist, influenţat de Erasmus, care a fost mişcarea studenţească radicală a timpului. Această
mişcare, care a precedat Reforma, urmărea să reformeze Biserica şi societatea după modelul
Antichităţii clasice şi creştine, propunând ca aceasta să se bazeze pe o întoarcere la Biblie, studiată în
original.
Acest concept l-a marcat foarte puternic pe Calvin. Sub acest impuls a studiat greaca, ebraica şi
latina, cele trei limbi ale discursului creştin antic, pregătindu-se pentru un studiu aprofundat al
Scripturii. Însă, dincolo de orice altceva, această mişcare punea accentul pe salvarea indivizilor mai
degrabă prin graţia divină decât prin fapte bune şi slujbe.
Anii petrecuţi de Calvin la Paris s-au sfârşit brusc în 1533 de unde a plecat la Basel, pe atunci
oraş protestant, însă tolerant faţă de diversitatea religioasă. Însă până în acel moment există puţine
dovezi care să ateste convertirea lui Calvin la protestantism, un eveniment dificil de datat, deoarece,
probabil, a avut loc treptat. Părerile sale înainte de fuga în Elveţia nu erau incompatibile cu tradiţia
romano-catolică. Însă ele au suferit o schimbare atunci când Calvin a început să studieze intens
teologia la Basel.
Ediţia din 1536 a Instituțiilor i-au adus lui Calvin o oarecare reputaţie în rândul şefilor
protestanţi. Astfel, descoperind că Jean Calvin petrecea o noapte la Geneva, la sfârşitul lui 1536,
reformatorul şi predicatorul Guillaume Farel, care încerca să înrădăcineze protestantismul în acel
oraş, l-a convins să rămână să-l ajute în acel demers. Reforma era în pericol în Geneva, un oraş cu cca
10 000 de locuitori, unde protestantismul avea rădăcini firave.
Entuziasmul redus al Genevei faţă de protestantism, reflectat de o rezistenţă la reforma morală
şi religioasă, a continuat aproape până la moartea lui Calvin. Atitudinea fără compromisuri a lui
Calvin a dus în final la expulzarea lui din Geneva în mai 1538.
În septembrie 1541, Calvin a fost chemat înapoi la Geneva, şi s-a instituit concepţia lui despre
ordinea bisericească. De asemenea, s-au format patru grupuri de ofiţeri ai bisericii: pastori şi
învăţători care să predice şi să explice Scriptura, prezbiterii, reprezentând congregaţia, care să
administreze biserica, şi diaconii care să se ocupe de acţiunile caritabile ale bisericii. De asemenea, s-a
mai format un consistoriu de pastori şi bătrâni pentru a orândui toate aspectele vieţii din Geneva
după legea lui Dumnezeu.
A fost nevoie de numeroase acţiuni disciplinare care să acopere totul, de la abolirea tradițiilor
romano-catolice, până la intrarea în vigoare a moralităţii sexuale, regulamentul pentru taverne şi
măsurile împotriva dansului, jocurilor de noroc şi înjurăturilor. Aceste măsuri au fost primite cu
ostilitate de o mare parte a populaţiei, iar sosirea unui număr tot mai mare de refugiaţi religioşi
francezi la Geneva a reprezentat încă un motiv de nemulţumire pentru localnici.
În această perioadă, Calvin a întemeiat Academia de la Geneva pentru instruirea studenţilor în
studiile umaniste, cu scopul de a-i pregăti pentru preoţie şi funcţii din conducerea seculară. De
asemenea, a efectuat numeroase îndatoriri pastorale, ţinând regulat predici, oficiind nunţi şi botezuri
şi oferind sfaturi spirituale. Epuizat de atâtea responsabilităţi şi suferind de mai multe boli, a murit în
1564.
 Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Editura Litera, Bucureşti, 2010, p. 158-160

Anexa 3 - Anglicanismul

În Biserica Angliei, suflul reformator a fost dat de John Wycliff. Independența și absolutismul
vizate de monarhia engleză erau împiedicate de controlul exercitat de biserica Romei asupra unor
mari domenii și venituri din Anglia. Încă din secolul al XIV- lea asemenea abuzuri erau socotite
trădare și pedepsite prin lege, fiind considerate încălcare a intereselor naționale favorizând pe cele
papale sau ale monarhiilor rivale. Orice numire într-o funcție bisericească se făcea numai cu acordul
regelui, iar veniturile, care până atunci intrau în beneficiul papei, erau etatizate.
Luxul și bogăția călugărilor și a clerului superior erau criticate de negustorii și țăranii săraci.
Începuturile reformei în Anglia sunt legate de acțiunea regelui Henric al VIII- lea. Chipeș și
puternic, generos și bine educat, îndrăgostit de muzică și poezie, adorând vânătoarea, tragerea cu
arcul și tenisul, tânărul prinț fusese destinat inițial carierei eclesiastice. Evlavios și atașat Bisericii, a
alcătuit în anul 1521 lucrarea intitulată Apărarea celor șapte taine. Ea respingea atacurile la adresa
Bisericii Romane lansate de Luther în tratatul său. Papa Leon al X-lea i-a conferit drept recompensă
titlul ,,apărător al credinței”.
Din dorința tatălui său, Henric al VII-lea, fiul său, Henric al VIII-lea, s-a căsătorit cu Catarina
de Aragon, fiica Isabelei și a lui Ferdinand Catolicul. Împreună au avut o fiică, Maria Tudor, regină a
Angliei. Pentru că se îndrăgostise de Ana Boleyn, regele l-a însărcinat pe cardinalul Thomas Wolsey,
legat papal investit cu puteri depline să obțină aprobare pentru divorț. Încheindu-se pacea dintre
împărat și papă, iar Catarina făcând apel la nepotul său, s-a respins cererea de divorț. Intrigat, regele
l-a acuzat pe Wolsey de înaltă trădare și l-a înlocuit cu Thomas Cranmer, care înclina spre
luteranism, iar în postul de cancelar general l-a numit pe umanistul Thomas Morus. S-a obținut apoi
și acordul parlamentului englez care, prin ,,actele de supremație” aprobate în anul 1534, l-a
recunoscut șef al Bisericii engleze și a interzis apelurile la episcopul Romei. Au fost retrase privilegiile
materiale papale. Clerul și parlamentul catolic au aprobat despărțirea de Roma și au depus jurământ
de credință noului suveran bisericesc. Au fost reacții negative din partea unor călugări cartusieni și a
umaniștilor, care au preferat moartea decât să se supună acestor despoziții. Regele s-a căsătorit cu
Ana Boleyn.
Papa a emis la 23 martie 1534 bula de excomunicare, cerând Franței și Spaniei sancțiuni
militare împotriva Angliei.
Devenind șef al Bisericii engleze, Henric al VIII-lea și-a ațintit privirea asupra imenselor
proprietăți bisericești, cerându-i primului ministru, Thomas Cromwell, să prezinte parlamentului un
proiect de securizare a acestora.
Regele dorea să aibă o Biserică anglo - catolică. În acest sens, au fost aprobate în anul 1539 cele
,,șase articole sângeroase” (transsubstantiatia, împărtășirea fără potir, celibatul și castitatea clerului,
spovedania auriculară și missa particulară).
Henric al VIII-lea, scoțând Biserica Angliei de sub tutela Romei, a creat o Biserică națională
condusă de el, care sub aspect doctrinar era romano – catolică, păstrând forma ierarhică și
sacramentală.

Chifăr Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. II, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu,
2008, pp. 156-159
ANEXA 4 – Importanța dialogului interconfesional

,,Adesea, anumiți creștini conservatori, ca și alte grupări religioase, sunt deranjați de

prioritatea pe care o oferă Patriarhia Ecumenică dialogurilor cu celelalte confesiuni sau credințe (...).
Nu subevaluez în niciun fel importanța doctrinei teologice și claritatea ei. (...) De aceea, sunt convins
că scopul dialogului este exact acesta: să fie descoperită această denaturare, ca și aroganța unei astfel
de atitudini. Acest fel de smerenie se așteaptă de la toți cei implicați în dialog, incluzându-i și pe
ortodocși, care cred că păstrează deplinătatea adevărului creștin.
Adevăratul dialog este dar de la Dumnezeu. Potrivit Sf. Ioan Hrisostom, Dumnezeu se află
întotdeauna într-un dialog personal cu ființele umane. Dumnezeu vorbește încontinuu: prin profeți,
prin apostoli, prin sfinți și mistici, prin însăși creația naturală chiar, pentru că ,,cerurile spun slava lui
Dumnezeu” (Ps. 19,1). Oricine poate să asculte cuvintele lui Dumnezeu prin oameni, ca și vocea tăcută
a creației, prin natura înconjurătoare, este cu adevărat binecuvântat. Cuvântul lui Dumnezeu
dobândește sens pentru noi, când răspundem prin credință. Și cuvintele, de asemenea, sunt mult mai
roditoare în dialog, decât în monolog. Dialogul este cea mai importantă experiență de viață; din
copilărie, prin educație, și până la maturizare. Dialogul este, de asemena cel mai puternic mijloc de
comunicare pentru învățător, ca și pentru predicator. Dialogul promovează cunoașterea și știința,
descoperă adevăruri și sentimente, distruge teama și prejudecata, cultivând legături și lărgind
orizonturi.
Dialogul interconfesional poate avea loc doar într-un spirit de respect, înțelegere și
responsabilitate. Scopul lui este înțelegerea reciprocă, însă rațiunea lui este clarificarea
neînțelegerilor, unele dintre ele apărând pe parcursul secolelor, fiind acceptate ulterior. Mai mult
decât atât, dialogul încearcă să distingă contextul istoric al anumitor tradiții și convingeri, și nu să le
aplice discriminatoriu la contextul prezent. De exemplu, trebuie să distingem voința lui Dumnezeu,
care e valabilă pentru toți oamenii și pentru toate timpurile, precum e iubirea și milostenia, de
poruncile temorare a lui Dumnezeu, după cum ar fi anumite acțiuni concrete de manifestare a iubirii
și milostivirii. Aceasta nu înseamnă că porunca lui Dumnezeu se schimbă, ci că oamenii și contextele
istorice sunt supuse schimbării.
Nu sunt atât de naiv, încât să îmi imaginez că dialogul vine fără un anumit cost sau pericol.
Apropierea de un alt om – de o altă credință, de o altă cultură – implică întotdeauna și risc. Nimeni
nu poate fi sigur de ceea ce îl așteaptă exact: va privi celălalt, oare, cu suspiciune intențiile mele? Va
percepe celălalt că doresc să-i impun sistemul meu de convingeri sau modul meu de viață? Voi
compromite – sau poate, pierde – ceea ce aparține în chip unic și distinct tradiției sau valorilor mele?
(...) Aceste întrebări preocupă gândirea și ia cu asalt inima omului, când se îndreaptă spre dialog. De
aceea, cred că, în momentul în care mintea consimte cu perspectiva dialogului, exact atunci se
întâmplă ceva sfânt. În intenționalitatea de a-l îmbrățișa pe celălalt, se aprinde o scânteie mistică, și
Altcineva asumă greutatea traiectoriei noastre. Atunci recunoaștem că binefacerile dialogului
depășesc cu mult pericolele și ne încredințăm că, în ciuda diferențelor culturale, religioase și
naționale, suntem mult mai aproape unul de celălalt, decât ne-am putea imagina”.
Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Întâlnire cu Taina, O prezentare contemporană a
Ortodoxiei, Ed. Andreiana, Sibiu, 2016, pp. 310 – 312