Modelul socio-educațional atenian

Valorile principale cultivate de societatea ateniană sunt frumosul, simplitatea,

inteligența. Pentru ei, bogăția nu reprezenta neapărat un instrument de laudă în fața semenilor,
ci un instrument de lucru. În perioada democrației, potrivit lui G. Glotz, sărăcia nu era un
motiv de rușine decât dacă cei în cauză nu încercau să-și depășească această condiție. Tot G.
Glotz spunea că, instituțiile democratice ale cetății asigurau drepturi egale pentru cetățenii de
drept, singurele cuvinte din limba lor ce le slujesc la caracterizarea regimului republican sunt
isonomia, egalitatea în fața legii, și isegoria, dreptul egal de a vorbi în adunări.  În Atena, toți
cetățenii erau implicați în viața politică, cei ce nu participau la treburile publice fiind
considerați ființe nefolositoare. Este frecventă practica adunărilor, iar deciziile sunt luate
prin dezbateri. În timp ce în alte polisuri îndrăzneala este un efect al ignoranței, iar
raționamentele o sursă a nehotărârii, la Atena îndrăzneala este obținută prin gândire.
„Între toate minunile, nimic nu este mai minunat ca omul. El traversează mările pe
furtună și se joacă împotriva furiei valurilor… Omul, prin dibăcia sa, prinde în capcana sa atât
pasărea ușoară, cât și fiara sălbatică… Îndeosebi, însă, și-a însușit cuvântul și gândul zburător,
dar și legile de conducere a statului…” spune Sofocle în Antigona. Omul fiind plasat în
centrul demersului social, educația avea să urmeze principiul dezvoltării gândirii omului.
Indicii importante despre felul exact în care decurgea educația se găsesc în lucrările
filosofilor și ale autorilor tragediilor antice grecești. În Protagoras, Platon menționează că
„ … Dascălii îi pun să citească poemele poeților buni și îi obligă să le învețe pe de rost, căci
ele conțin multe sfaturi bune, multe deslușiri, îndemnuri și elogii ale oamenilor iluștrii din
trecut. Îi trimit apoi și la instructorul de gimnastică pentru ca, având trupuri mai sănătoase, să
le pună în slujba unei gândiri folositoare și să nu le lase pradă lașității, în caz de războaie și
alte împrejurări.” Se adaugă însă că „ … acestea le fac mai ales cei ce dispun de mijloace, or
de mijloace dispun, în cea mai mare măsură, cei bogați”.
În Atena clasică, cea mai mare parte a populației de sex masculin știa să citească.
Aceasta rezultă din comediile scrise de Aristofan care nu scrie că ar exista analfabeți (la
sfârșitul secolului al V-lea î.Hr.). Deși unele femei știau să scrie, nu există dovezi că exista
educație pentru femei. Educația a fost liberă și lăsată la inițiativa particulară. Tradiția îi obliga
pe părinți să își trimită băieții care împlineau vârsta de șapte ani la școală.
Cu toate că școala era privată, statul atenian stabilea prin lege orele ce erau predate,
numărul și vârsta elevilor, precum și statutul profesorilor. Este interesant faptul că profesorii
nu erau evaluați după competențele profesionale din domeniu, ci după comportamentul
social. Vacanțele școlare depindeau de ciclul anual al festivalurilor religioase, de cele mai
multe ori ele având loc în luna februarie.
Școala elementară prevedea trei domenii de instruire: gramatica, gimnastica și
muzica. Lecțiile erau predate de profesor în propria casă, unde acesta îl învăța pe elev să
citească și să scrie pe tăblițe de ceară sau de lemn. Școala dura aproximativ 10 ani,
continuarea pregătirii (încă 3–4 ani) fiind accesibilă numai celor care aveau o situație
materială mai bună. Pentru orfanii de război statul atenian prevedea finanțarea studiilor lor din
bugetul public. Elevul care provenea din familii bogate era însoțit la școală de un pedagog, un
sclav care îi ducea plăcile cerate, stiloul, cărțile și lira sau flautul. De multe ori el putea chiar
să intre în clasă, în timpul derulării cursurilor. În cele din urmă, pedagogul îl ajuta pe elev să
studieze.
Gramatica era predată de un profesor de gramatică care îl învăța pe elev:
 citirea și scrierea pe tăblițe cerate sau de lemn;
 aritmetica;
 gramatica și poezia (în principal operele lui Homer și Hesiod, pe care elevul trebuia să
le memoreze).

Gimnastica se făcea sub supravegherea unui pedotrib începând de la vârsta de 12 sau

14 ani în sălile de sport (palestrele) rezervate copiilor. Pregătirea sportivă era centrată pe
antrenamentul individual și nu pe grupuri sportive. Antrenamentele, la care profesorul folosea
uneori un baston despicat la unul din capete pentru a corecta greșelile, se făceau pentru cinci
probe: săritura în lungime, aruncarea suliței și a discului, lupte și box. Sălile de sport jucau un
rol important în procesul socializării tinerilor, fiind un loc unde aceștia se întâlneau și se
împrieteneau. Gimnastica se făcea pe acorduri muzicale, în sunetul oboiului. Pregătirea în sala
de sport urmărea întruchiparea idealului clasic de frumusețe fizică și minte sănătoasă,
constituind baza pentru cultivarea sufletului, idee preluată și de către romani.
Predarea muzicii includea dansul și învățarea unor instrumente muzicale, mai ales
chitara și oboiul. De obicei, aceasta se realiza experimentând, fără să se utilizeze scrieri
muzicale. Muzica nu era de o complexitate deosebită, în lipsa polifoniei.
Atena clasică nu a instituționalizat învățământul superior după educația elementară.
Dar noile condiții politice și sociale, create după războaiele medice, l-au impus prin
intermediul sofiștilor în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. Efectul predării asupra
tinerilor din clasa aristocrată a fost marcant. Sub titulatura generală de „filosofie”, sofiștii îi
învățau pe tineri disciplinele care nu erau predate în școala elementară: geometria, fizica,
astronomia, medicina, arta, retorica și filozofia. Pregătirea tinerilor dura 3–4 ani, timp în care
aceștia își urmau profesorii în orașele unde aceștia țineau prelegeri publice. În predarea
retoricii tinerii sunt învățați cum să creeze idei, cum să facă o disertație despre dreptate și
nedreptate, cum să folosești locuri comune. În primul rând îi învață să devină eficienți. Dar
pentru a putea vorbi oamenilor trebuie să ai o cultură generală. În Atena sunt deschise, mai
târziu, școli în care se predau concepțiile proprii ale profesorilor: stoicism, cinism, etc.
Mulți atenieni nu vedeau cu ochi buni etica sofiștilor, fapt remarcat și de Aristofan (în
Norii). Aceștia remarcau cu ironie „interesul”, arătat de sofiști, pentru bani și faptul că îi
influențau pe tineri cu învățături care puneau la îndoială valorile de bază ale societății din
acele timpuri (de exemplu: credința în zei și supunerea față de legi).
Între 18 şi 20 de ani, tinerii urmau o şcoală militară numită Efebia în care, prin
instrucţie, erau pregătiţi pentru a fi capabili, la nevoie, să-şi apere cetatea. Serviciul militar era
obligatoriu. După terminarea acestui ciclu, cel mai adesea tinerii urmau o formă superioară de
educaţie, pregătindu-se pentru a intra în viaţa publică. 
La 18 ani, tânărul atenian devenea efeb, iar la 20 intra cu drepturi depline în rândul
cetățenilor.
 Educaţia superioară a tinerilor atenieni era asigurată, în primul rând, de Academia lui
Platon, fondată în Atena, în jurul anului 385 î.Hr. şi considerată a fi prima „şcoală superioară
de politică”  din   Europa: „Academia a avut ca primă funcţie formarea pe bază raţională a
oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea(...). Ea va supravieţui o mie de ani
fondatorului ei, Şcoala nefiind închisă decât în 529 d.Hr.” , din ordinul Împăratului
Iustinian, care a considerat-o a fi un aşezământ păgân. Platon considera că matematica este
fundamentul necesar trecerii la gândirea filosofică.
Aristotel, discipolul lui Platon, a înfiinţat şi el un Lyceum (Lykeion sau şcoala
peripatetică) în jurul anului 340 î.Hr., tot în Atena, unde se studiau ştiinţele naturii. Aristotel 
însuşi predă aici timp  de treisprezece ani, iar Şcoala sa ajunge să rivalizeze chiar cu
Academia magistrului său.
În anul 518 î.Hr., în Creta, se înfiinţează Şcoala lui Pitagora , unde se studia ştiinţa
numerelor şi geometria avansată.
Aceste şcoli au constituit modelul pentru universităţile din zilele noastre .

Bibliografie
Dumitrescu N., Manea M., Bojică O., Istorie – Manual pentru clasa a IX-a, Editura
Didactică și Pedagogică R.A., 2012
G. Glotz, La cité grecque, La Renaissance du livre, 1928;
G. Glotz, Cetatea greacă, Ed. Meridiane, București, 1992, p. 157
Petre Z., Căpiță C., Lung. E, Manual de istorie pentru clasa a IX-s, Editura Corint, 2004

https://ro.wikipedia.org/wiki/Democra%C8%9Bia_atenian%C4%83
https://ro.scribd.com/doc/307046276/Educatia-Ateniana-Si-Educatia-Spartana-Istorie
http://greece.mrdonn.org/education.html
https://mihaali.blogspot.com/2012/09/educatia-in-grecia-antica-modelul.html