Climatologie

Programa analitică
Denumirea
Meteorologie – Climatologie (CURS)
disciplinei
Codul disciplinei Semestrul II Numărul de credite 5
Numărul orelor pe
Facultatea Istorie, Geografie, Filosofie
semestru/activităţi
Lucrări
Total Curs
Specializarea: Geografie practice
56 28 28
Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DG - generală,

DF
DS - de specialitate, DE - economică/managerială, DU - umanistă
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opţională,
DI
DL - liber aleasă (facultativă)
Obligatorii
Discipline -
(condiţionate)
conexe
Recomandate -
- prezentarea proceselor şi fenomenelor atmosferice, a legilor

care le guvernează;
- prezentarea regimului şi a repartiţiei geografice a proceselor
şi fenomenelor atmosferice;
Obiective - evidenţierea complexităţii fenomenelor care determină
evoluţia vremii.
- prezentarea criteriilor de clasificare a climatelor şi a
elementelor de diferenţiere ale acestora, atât la nivel planetar,
regional, cât şi local
Conţinut 1. FACTORII GENETICI AI CLIMEI: FACTORII RADIATIVI
(descriptori) Repartiţia geografică a radiaţiei solare globale:
Repartiţia sumelor medii anuale ale radiaţiei globale
Repartiţia sumelor medii ale radiaţiei globale în luna iunie
Repartiţia sumelor medii ale radiaţiei globale în luna decembrie
Repartiţia geografică a bilanţului radiativ:
Repartiţia sumelor medii anuale ale bilanţului radiativ;
Repartiţia sumelor medii ale bilanţului radiativ în luna iunie;
Repartiţia sumelor medii ale bilanţului radiativ în luna
decembrie;
Cantităţile medii de căldură consumate în procesul schimbului turbulent
şi în procesul evaporaţiei: repartiţia geografică.
2. FACTORII GENETICI AI CLIMEI: FACTORII FIZICO-

GEOGRAFICI
Uscatul şi marea – rolul climatogen
Influenţa reliefului asupra principalelor elemente meteorologice
şi caracteristici climatice:
Presiunea atmosferică;
Radiaţia solară;
Temperatura aerului;
Umezeala aerului;
Precipitaţiile atmosferice;
Vântul.
Vegetaţia şi rolul său ca factor climatogen. Influenţa sa asupra:
Radiaţiei solare;
Temperaturii aerului;
Umezelii relative;
Precipitaţiilor atmosferice;
Stratului de zăpadă;
Vântului.
Rolul climatogen al stratului de zăpadă şi gheaţă.
3. FACTORII GENETICI AI CLIMEI: FACTORII DINAMICI ŞI

FACTORII ANTROPICI
Presiunea atmosferică: repartiţia geografică:
Repartiţia presiunii atmosferice în luna ianuarie;
Repartiţia presiunii atmosferice în luna iulie;
Câmpul baric şi circulaţia generală a atmosferei:
Circulaţia generală în troposfera inferioară şi la suprafaţa
terestră;
Circulaţia generală în troposfera superioară;
Circulaţia musonică
Curenţii oceanici ca factor climatogen
Factorii antropici
4. TEMPERATURA AERULUI – REPARTIŢIE GEOGRAFICĂ

Izotermele lunii ianuarie
Izotermele lunii iulie
Harta izotermelor anuale
Anomaliile termice:
Izanomalele lunii ianuarie;
Izanomalele lunii iulie;
Temperaturi maxime absolute;
Temperaturi minime absolute;
Amplitudinea termică medie anuală.
5. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A UMEZELII AERULUI.

DISTRIBUŢIA GEOGRAFICĂ A NEBULOZITĂŢII
Tensiunea vaporilor de apă în luna ianuarie
Tensiunea vaporilor de apă în luna iulie.
Repartiţia geografică a umezelii relative în luna ianuarie
Repartiţia geografică a umezelii relative în luna iulie
Distribuţia geografică a nebulozităţii în luna ianuarie
Distribuţia geografică a umezelii relative în luna iulie
6. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A PRECIPITAŢIILOR

ATMOSFERICE LICHIDE ŞI SOLIDE
Harta izohietelor anuale
Repartiţia geografică a precipitaţiilor sub formă de zăpadă
7. CLASIFICAREA CLIMATELOR. CRITERII DE CLASIFICARE.

CLASIFICĂRI CLIMATICE
Probleme fundamentale ale clasificării climatelor:
Clasificări empirice;
Clasificări genetice;
Clasificări aplicate
Clasificarea climatică după W. G. Köppen
Clasificarea după Emm. De Martonne
Clasificarea după L. S. Berg
Clasificarea după B. P. Alisov
Clasificarea după H. J. Critchfield
Clasificarea după C. W. Thornthwaite
8. ZONA CLIMATELOR CALDE

Climatul intertropical permanent umed
Climatul intertropical musonic
Climatul intertropical alternant
Climatul tropical arid şi semiarid
Climatele subtropicale arid şi semiarid
Climatul subtropical cu veri uscate
Climatul subtropical cu veri umede
Climatul munţilor înalţi din zona caldă
9. ZONA CLIMATELOR TEMPERATE ŞI RECI

Climatul temperat oceanic
Climatul temperat de tranziţie
Climatul temperat continental
Climatul temperat musonic
Climatele temperate semiarid şi arid
Climatul munţilor înalţi din zona temperată
Climatul subpolar oceanic
Climatul subpolar continental
Climatul polar
Climatul polar excesiv
10. ROMÂNIA: CARACTERIZARE CLIMATICĂ

Generalităţi
Sectorul cu climat temperat de tranziţie:
Subsectorul din interiorul arcului carpatic;
Subsectorul de la exteriorul arcului carpatic.
Sectorul cu climat temperat continental:
Subsectorul Dobrogei continentale;
Subsectorul Dobrogei maritime
Sectorul cu climat temperat montan:
Etajul munţilor mijlocii;
Etajul munţilor înalţi.
11. FENOMENE CLIMATICE DE RISC
12. FENOMENE CLIMATICE DE RISC
13. SCHIMBĂRI CLIMATICE GLOBALE

Generalităţi
Scurt istoric al evoluţiei condiţiilor climatice
Cauzele schimbărilor climatice globale:
Variaţia orbitei Pământului;
Variaţia conţinutului de bioxid de carbon;
Erupţiile vulcanice;
Variaţia cantităţii de radiaţii emisă de Soare.
14. SCHIMBĂRI CLIMATICE GLOBALE

Efectele schimbării climatice globale:
Încălzirea globală;
Topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare;
Creşterea nivelului Oceanului Planetar;
Reducerea suprafeţelor de uscat;
Creşterea contrastelor climatice;
Intensificarea unor fenomene climatice.
Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu/test final, LP - lucrări de control) C

- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice 70%
Stabilirea
notei - activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. 30%
finale - teste pe parcursul semestrului
(procentaje)
- teme de control
Bibliografia Bâzâc, Gh., (1983), Influenţa reliefului asupra principalelor caracteristici
ale climei României, Editura Academiei, Bucureşti;
Berbecel, C., Neacşa, O., (1966), Climatologie şi agrometeorologie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Berry, R. G., Chorley, R. J. (1992), Atmosphere, whether and climate¸
Routledge, London, New York;
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din
România, Academia Română – Institutul de Geografie, Bucureşti;
Ciulache, S., (1985), Climatele Pământului, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti;
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta, (1995), Fenomene atmosferice de risc şi
catastrofe climatice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti;
Ciulache S., Ionac Nicoleta, (1998), Climatologie comportamentală,
Editura Universităţii, Bucureşti;
Ciulache, S., (2002), Meteorologie şi Climatologie, Editura Universitară,
Bucureşti;
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta, (2003), Dicţionar de meteorologie şi
climatologie, Editura Ars Docendi, Bucureşti;
Dragomirescu, Elena, Enache, Liviu (1998), Agrometeorologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Măhăra, Gh., (1979), Circulaţia generală a atmosferei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti;
Pop, Gh., (1988), Introducere în meteorologie şi climatologie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
* * * Geografia României, vol. I, Geografie fizică, Editura Academiei,
Bucureşti, 1983
Lista materialelor 1. Suport de curs, hărţi
didactice necesare
Coordonator de
Gradul didactic, titlul Semnătura
disciplină
Alina Vlăduţ Lect. univ. dr.
Programa analitică
Denumirea
Meteorologie – Climatologie (LUCRĂRI PRACTICE)
disciplinei
Codul disciplinei Semestrul II Numărul de credite 5
Numărul orelor pe
Facultatea Istorie, Geografie, Filosofie
semestru/activităţi
Lucrări
Total Curs
Specializarea: Geografie practice
56 28 28
Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DG - generală,

DF
DS - de specialitate, DE - economică/managerială, DU - umanistă
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opţională,
DI
DL - liber aleasă (facultativă)
Obligatorii
Discipline -
(condiţionate)
conexe
Recomandate -
- deprinderea metodelor de analiză a datelor climatice

- prelucrarea datelor meteorologice pentru a înţelege legile care
stau la baza regimului elementelor meteorologice;
Obiective
- interpretarea indicilor utilizabili în climatologie;
- dezvoltarea spiritului de observaţie prin interpretarea
fenomenelor din realitatea înconjurătoare
Conţinut 1. CODUL SINOPTIC INTERNAŢIONAL ŞI HARTA SINOPTICĂ
(descriptori) Prezentarea succintă a modului de transmitere a datelor meteorologice
Codul FM 12 – X – SYNOP: grupele fundamentale
Înscrierea datelor meteorologice pe hărţile sinoptice: Schema Bjerknes
2. ADUCEREA ŞIRURILOR SCURTE DE OBSERVAŢII

CLIMATOLOGICE LA PERIOADE MULTIANUALE
Metoda diferenţelor
Metoda rapoartelor
3. PRELUCRAREA DATELOR CLIMATOLOGICE DE

TEMPERATURĂ
Calcularea temperaturii medii lunare şi anuale la staţia Târgovişte şi
Craiova.
Realizarea unei reprezentări grafice a valorilor medii lunare pentru cele
două staţii. Observarea diferenţelor, dacă acestea există şi explicarea lor.
4. PRELUCRAREA DATELOR CLIMATOLOGICE DE

TEMPERATURĂ
Variaţiile de lungă durată ale temperaturii aerului: calcularea mediilor
glisante pe intervale de 5, respectiv 10 ani şi reprezentarea lor grafică sub
formă de coloane pentru una din cele două staţii.
Reprezentarea grafică a temperaturilor medii anuale în paralel cu
temperatura medie multianual pentru una din cele două staţii. Notarea
anilor sau a intervalelor cu abateri faţă de media multianuală.
5. HISTOGRAMA
Întocmirea histogramei pe baza datelor medii de temperatură la staţia
meteorologică Craiova
6. HISTOGRAMA
Extragerea de pe grafic a temperaturii medii plurianuale pentru 5 zile alese
aleatoriu
Extragerea de pe grafic a datei trecerii temperaturii medii zilnice peste
diferite praguri
Calcularea duratei în zile a intervalelor cu temperaturi cuprinse între
anumite praguri
Calcularea sumei în grade a temperaturii dintr-un anumit interval de timp
7. PRELUCRAREA DATELOR PRIVIND UMEZEALA RELATIVĂ

Calcularea valorii medii lunare a umezelii relative la Staţia Meteorologică
Craiova şi reprezentarea sa grafică
Calcularea umezelii relative medii multianuale la Staţia Meteorologică
Craiova şi reprezentarea grafică a valorilor medii anuale comparativ cu
media multianuală
8. PRELUCRAREA DATELOR REFERITOARE LA

PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE
Calcularea cantităţilor medii lunare, anotimpuale, semestriale şi anuale la
Staţia Meteorologică Craiova şi reprezentarea lor grafică.

Abaterea cantităţilor anuale faţă de media multianuală: stabilirea
caracteristicilor pluviometrice ale diferiţilor ani în funcţie de criteriul
Hellman şi reprezentarea lor grafică

Indici pluviometrici: calcularea coeficientului pluviometric şi
reprezentarea sa grafică pentru staţiile meteorologice Craiova,
Bechet, Polovragi, Drobeta Turnu-Severin, Apa Neagră.
Interpretarea rezultatelor obţinute.
11. CLIMOGRAMA PÉGUY

Întocmirea climogramei.
Interpretarea rezultatelor.
12. CLIMOGRAMA WALTER – LIETH

Întocmirea climogramei.
Interpretarea rezultatelor.
13. PRELUCRAREA DATELOR PRIVIND PRESIUNEA

ATMOSFERICĂ
Calcularea presiunii atmosferice medii lunare la Staţia Meteorologică
Craiova şi reprezentarea sa grafică
Calcularea presiunii medii multianuale a presiunii atmosferice la Staţia
Meteorologică Craiova şi reprezentarea grafică a valorilor medii anuale
comparativ cu media multianuală
14. PRELUCRAREA DATELOR EOLIENE.
Roza vânturilor la staţiile Stâna de Vale şi Craiova.
Roza de frecvenţă a vânturilor la staţiile Stâna de Vale şi Craiova.
2.
Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu/test final, LP - lucrări de control) E

- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice 70%
Stabilirea
notei - activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. 30%
finale - teste pe parcursul semestrului
(procentaje)
- teme de control
Bibliografia Bogdan, Octavia, Niculecu, Elena (1999), Riscurile climatice din
România, Academia Română – Institutul de Geografie, Bucureşti;
Ciulache, S., (1985), Climatele Pământului, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti;
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1995), Fenomene geografice de risc, I, Ed.
Universităţii, Bucureşti;
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (2003), Dicţionar de meteorologie şi
climatologie, Ed. Ars Docendi, Bucureşti;
Dumitrescu, Elena, Glăja, Maria (1972), Metodica prelucrării datelor
climatologice, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti;
Erhan, Elena, (1999), Meteorologie şi climatologie practică, Edit.
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi;
Gaceu, O. (2002), Elemente de climatologie practică, Ed. Universităţii din
Oradea, Oradea
Gaceu, O. (2003), Meteorologie şi climatologie cu aplicaţii în turism, Ed.
Universităţii din Oradea, Oradea;
Păun C. (2001), Aparate meteorologice. Hărţi climatologice. Coduri
sinoptice, Ed. Oraj, Târgovişte.
*** (2003), Indici şi metode cantitative utilizate în climatologie, Editura
Universităţii din Oradea, Oradea.
Lista materialelor 1. Suport de curs, hărţi

didactice necesare
Coordonator de
Gradul didactic, titlul Semnătura
disciplină
Alina Vlăduţ Lect. univ. dr.
CLIMATOLOGIE
Curs 1
FACTORII GENETICI AI CLIMEI
Climatologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul condiţiilor de geneză a climatelor şi

răspândirii lor geografice (Gh. Pop, p. 225).
Clima este influenţată de patru categorii de factori: factorii radiativi, factorii fizico-
geografici, factorii dinamici şi factorii antropici, adică de către radiaţia solară, suprafaţa activă
subiacentă, circulaţia generală a atmosferei şi activitatea antropică.
FACTORII RADIATIVI
Principala sursă de energie, care se află la originea tuturor fenomenelor şi proceselor ce

se produc în atmosferă şi, bineînţeles, la originea genezei climatelor este energia radiată de
Soare. Din punct de vedere climatologic, importanţă prezintă repartiţia radiaţiei totale, deoarece
radiaţia terestră şi radiaţia atmosferică reprezintă tot energie solară, dar transformată, repartiţia
bilanţului radiativ al suprafeţei terestre, repartiţia căldurii consumate în procesul evaporării şi a
fluxului caloric turbulent.
1. Repartiţia geografică a radiaţiei solare globale
Radiaţia globală, din punctual de vedere al repartiţiei geografice, depinde de unghiul
înălţimii Soarelui deasupra orizontului (latitudine, anotimp, momentul zilei) şi de transparenţa
atmosferei (nebulozitate, prezenţa pulberilor în suspensie etc.).
a. Repartiţia sumelor medii anuale ale radiaţiei globale
Valorile medii anuale ale radiaţiei solare globale oscilează între 60 kcal/cm2, în
regiunile polare, şi 220 kcal/cm2, în regiunile tropicale.
Cele mai ridicate valori, de peste 200 kcal/cm2, nu se înregistrează în zona ecuatorială,
chiar dacă aici unghiul înălţimii soarelui deasupra orizontului se menţine constant tot timpul
anului şi este favorabil, ca urmare a valorilor mari ale nebulozităţii. În această zonă (bazinul
occidental al Amazonului, bazinul fluviului Congo, arhipelagul Sondelor Mari etc., S. Ciulache,
p. 292), se înregistrează valori relativ mici, de circa 100-120 kcal/cm2/an sau chiar mai mici dată
fiind transparenţa redusă a atmosferei. Aşadar, zonele deşertice tropicale şi subtropicale, precum
Sahara, Nubia, Nefud, Tharr, Kalahari, Mexicul se nord-est prezintă cele mai mari valori medii
anuale datorită nebulozităţii extrem de reduse.
1
În regiunile temperate, valorile medii anuale ale radiaţiei globale oscilează între 140 şi
80 kcal/cm2. În general, ca urmare a nebulozităţii mai scăzute din regiunile continentale
comparativ cu cele oceanice, izoliniile sunt curbate către poli pe uscat.
Repartiţia valorilor medii anuale ale radiaţiei globale (kcal/cm2/an) (S. Ciulache, p. 293)
O scădere a radiaţiei solare globale poate fi observată şi în regiunile musonice cu

nebulozitate mare în perioada în care musonul bate dinspre ocean (Asia de Est) sau în regiunile
cu activitate ciclonică intensă (Pacificul de Nord, Atlanticul de Nord) (Gh. Pop, p. 228). Astfel,
cele mai scăzute valori se înregistrează în regiunile arctice şi subarctice, unde nu se depăşesc 70
kcal/cm2/an. Valori chiar mai scăzute sunt caracteristice arhipelagurilor Svalbard, Frantz Josef,
insulelor Aleutine etc. În emisfera sudică, în Antarctica, radiaţia globală prezintă valori mai
ridicate, în unele cazuri valorile fiind comparative cu cele din regiunile ecuatoriale, adică de
circa 100 kcal/cm2, datorită transparenţei foarte ridicate a atmosferei.
b. Repartiţia sumelor medii ale radiaţiei globale în luna iunie
În luna iunie, luna solstiţiului de vară pentru emisfera nordică, se remarcă o lipsă
aproape totală a zonalităţii repartiţiei geografice a radiaţiei globale de la Polul Nord la tropicul de
2
sud ca urmare a predominării suprafeţelor continentale, care se încălzesc puternic ducând la
scăderea nebulozităţii şi implicit la creşterea sumelor medii lunare ale radiaţiei globale.
În emisfera sudică, unde predomină suprafeţele oceanice, sumele medii lunare ale
radiaţiei globale scad uniform către Polul Sud, pe măsură ce se înregistrează o creştere a
nebulozităţii şi o micşorare a duratei zilelor, ajungându-se la valori mai scăzute de 2
kcal/cm2/lună.
Repartiţia valorilor medii ale radiaţiei globale în luna iunie (kcal/cm2/luna) (S. Ciulache, p. 295)
Astfel, cele mai ridicate valori medii lunare se înregistrează în zonele deşertice
tropicale şi subtropicale (Peninsula Arabiei, Karakum etc.), peste 22 kcal/cm2/lună. La latitudini
medii, valorile oscilează între 16 şi 14 kcal/cm2/lună. Pe măsură ce creşte latitudinea, scade
variaţia latitudinală, atât pe uscat, cât şi pe oceane, datorită creşterii duratei zilei, valorile
înregistrate aici fiind chiar mai ridicate decât cele din zona temperată. În zona ecuatorială şi pe
ţărmurile estice ale Asiei, valoarea medie a radiaţiei globale scade drastic, sub 12 kcal/cm2, din
cauza valorii ridicate a nebulozităţii, induse în ultimul caz de musonul de vară.
c. Repartiţia sumelor medii ale radiaţiei globale în luna decembrie
Situaţia din luna decembrie este inversă comparativ cu cea din luna iunie, acesta fiind
luna solstiţiului de vară în emisfera sudică. Aşadar, zonalitatea este caracteristică emisferei de
iarnă, la nord de tropicul Racului.
3
Valorile scad constant către Polul Nord, datorită creşterii nebulozităţii şi scăderii
duratei zilei; izolinia de 0 trece pe la nord de Cercul Polar, dincolo de această latitudine radiaţia
globală fiind 0.
În emisfera sudică, de la tropicul Capricornului până la Polul Sud, variaţiile sunt
reduse. Valori ridicate ale radiaţiei globale se înregistrează ca şi în luna iunie în zonele deşertice
tropicale şi subtropicale, precum Kalahari, Marele Deşert Australian, Gran Chaco, unde se ating
18-20 kcal/cm2/lună. Valorile sunt ceva mai reduse decât în cazul emisferei nordice în luna iunie
ca urmare a predominării suprafeţelor acvatice care favorizează creşterea umezelii şi a
nebulozităţii.
Repartiţia valorilor medii ale radiaţiei globale în luna decembrie (kcal/cm2/luna)

(S. Ciulache, p. 296)
Ca urmare a nebulozităţii ridicate, regiunile cu cele mai mici valori medii lunare ale
radiaţiei globale sunt Amazonia, Anzii, Ţara de Foc, unde nu se depăşesc 10-12 kcal/cm2/lună.
Cele mai mari valori ale radiaţie globale se înregistrează în Antarctica, 20-25 kcal/cm2, datorită
transparenţei ridicate indusă de altitudinea ridicată a continentului, de temperatura scăzută și de
predominarea regimului anticiclonic (S. Ciulache, p. 294).
2. Repartiţia geografică a bilanţului radiativ
Potenţialul caloric al fiecărei regiuni este ilustrat atât de repartiţia geografică a radiaţiei
globale, cât şi de repartiţia geografică a bilanţului radiativ, care are o mare importanţă
climatologică.
4
a. Repartiţia sumelor medii anuale ale bilanţului radiativ
În cazul repartiţiei geografice a valorilor medii anuale ale bilanţului radiativ se constată
o diferenţiere netă între cele două suprafeţe active fundamentale – uscatul şi apa. Astfel, pentru
aceleaşi latitudini, se observă o variaţie bruscă manifestată prin discontinuitatea izoliniilor, în
sensul că bilanţul radiativ al suprafeţelor acvatice este mai mare decât al uscatului.
Pe continente, există diferenţe nete între regiunile secetoase şi cele umede. În regiunile
secetoase, chiar dacă valorile radiaţiei globale sunt ridicate, bilanţul radiativ prezintă valori mai
reduse deoarece se produce intensificarea radiaţiei reflectate şi creşterea radiaţiei efective.
Valorile sunt pozitive atât pe uscat, cât şi pe oceane, ele devenind negative numai în
regiunile acoperite permanent cu strat de zăpadă sau gheaţă.
Repartiţia valorilor medii anuale ale bilanţului radiativ (kcal/cm2/an)

Cele mai ridicate valori, de peste 140 kcal/cm2/an se înregistrează în sectorul nordic al
Mării Arabiei şi în apropierea ţărmului nord-vestic al Australiei, în timp ce în regiunile oceanice
tropicale acestea ating circa 120 kcal/cm2. Pe uscat, pentru aceleaşi latitudini şi numai în
sectoarele intertropicale umede (Amazonia, Africa ecuatorială, Australia de Nord etc.) se
înregistrează 80 kcal/cm2/an. În regiunile deşertice, precum Sahara, Asia Centrală, chiar dacă
radiaţia globală este mare, valorile medii anale ale bilanţului radiativ nu depăşesc 60 kcal/cm2.
5
De nord, respectiv la sud de tropice, valorile medii scad treptat spre poli datorită
scăderii sumelor anuale ale radiaţiei globale. În regiunile temperate acestea oscilează între 50 şi
30 kcal/cm2, spre regiunile polare ajungându-se la valori foarte scăzute, în unele cazuri chiar
negative: -2 … -3 kcal/cm2 în Groenlanda şi -7 … -8 kcal/cm2 în partea centrală a Antarctidei.
b. Repartiţia sumelor medii ale bilanţului radiativ în luna iunie.
Bilanţul radiativ prezintă valori pozitive de la Polul Nord până la latitudinea de 40º sud
şi valori negative începând de aici până la Polul Sud. În emisfera de vară, variaţiile latitudinale
sunt slabe, între 6-8 kcal/cm2 între limitele de sud şi de nord ale Eurasiei, în schimb, în emisfera
sudică, mai ales pe ocean, se înregistrează variaţii, ajungându-se de la 8 la -8 kcal/cm2 sau mai
puţin în partea centrală a Antarctidei.
Cele mai ridicate sume medii lunare sunt caracteristice suprafeţelor oceanice din
regiunea tropicală a emisferei nordice, unde se ating 12-14 kcal/cm2. Este vorba de America de
Nord – largul coastelor sud-vestice, Africa – largul coastelor nord-vestice, nordul Mării Arabiei
etc. Pe continente, pentru aceleaşi latitudini (Sahara, Arabia, Mexic), nu se depăşesc 6-8
kcal/cm2.
Repartiţia valorilor medii ale bilanţului radiativ în luna iunie (kcal/cm2/luna) (S.
Ciulache, p. 299)
c. Repartiţia sumelor medii ale bilanţului radiativ în luna decembrie.
În luna decembrie, situaţia este inversă comparativ cu cea înregistrată în luna iunie,
adică bilanţul radiativ prezintă valori pozitive de la Polul sud până la latitudinea de 40º, dincolo
de aceasta fiind negativ.
6
Cele mai ridicate valori apar în regiunile tropicale oceanice ale emisferei sudice, unde
se depăşesc 12 kcal/cm2 (largul coastelor Braziliei şi largul coastelor de nord-vest şi nord-est ale
Australiei).
În emisfera sudică se remarcă o variaţie latitudinală redusă, valorile scăzând de la 12-10
kcal/cm2 în apropierea tropicului la 4 kcal/cm2 pe ţărmurile Antarctidei. În emisfera nordică, se
înregistrează circa 8 kcal/cm2 în apropierea ecuatorului ajungându-se la mai puţin de -4 kcal/cm2
în regiunile polare (S. Ciulache, p. 300).
3. Cantităţile medii de căldură consumate în procesul schimbului turbulent şi în
procesul evaporaţiei: repartiţia geografică.
Căldura rezultată din bilanţul radiativ este consumată în trei procese – încălzirea
stratelor mai adânci ale solului, încălzirea aerului de deasupra şi evaporarea apei. Dintre acestea,
din punct de vedere climatic, importanţă sporită prezintă doar ultimele două.
a. Repartiţia geografică a cantităţilor medii anuale de căldură consumate în procesul
schimbului turbulent.
Comparativ cu celelalte componente ale bilanțului radiativ-caloric, în cazul schimbului
turbulent cantitatea de căldură consumată diferă în funcţie de cele două tipuri de suprafeţe
fundamentale, uscatul şi apa.
Repartiţia valorilor medii ale bilanţului radiativ în luna decembrie (kcal/cm2/luna)

7
Repartiţia valorilor medii ale schimbului turbulent (kcal/cm2/an)
Pe suprafeţele oceanice, valorile sale sunt relativ reduse, iar variaţiile înregistrate nu
sunt induse în mod strict de latitudine. Cele mai ridicate valori, de peste 30-40 kcal/cm2/an, se
înregistrează doar în cazul suprafeţelor oceanice străbătute de curenţi calzi, unde temperatura
medie apei este mai mare decât a aerului. Acest fenomen este caracteristic latitudinilor
superioare, dar numai acolo unde gheaţa nu acoperă marea. Este cazul curentului Golfului şi al
curentului Kuro Shivo. Există şi regiuni oceanice străbătute de curenţi reci, precum curentul
Californiei, curentul Canarelor, unde schimbul este invers, adică aerul, mai cald decât apa,
cedează căldură suprafeţei acvatice.
Pe uscat, valorile schimbului termic turbulent sunt mai ridicate decât pe ocean, acestea
crescând spre latitudini inferioare. Valoarea fluxului caloric depinde direct de umezeala aerului.
Astfel, cele mai ridicate valori se înregistrează în regiunile tropicale deşertice, unde ating 40-50
kcal/cm2/an sau chiar 60 kcal/cm2/an, în timp ce în regiunile tropicale umede şi ecuatoriale,
valorile scad substanţial, până la 10-20 kcal/cm2/an sau chiar mai puţin, deoarece cea mai mare
parte a căldurii este utilizată în procesul de evaporare.
În regiunile temperate, se înregistrează în medie 30-20 kcal/cm2an, în timp ce în cele
polare scad la mai puţin de 10 kcal/cm2/an datorită scăderii valorilor bilanţului radiativ (S.
Ciulache, p. 302).
b. Repartiţia geografică a cantităţilor medii anuale de căldură consumate în procesul
evaporaţiei.
8
Repartiţia geografică a căldurii consumate în procesul evaporaţiei este diferenţiată de la
uscat la ocean ca urmare a diferenţei dintre capacitatea de evaporare şi deficitul de saturaţie a
celor două suprafeţe.
Repartiţia valorilor medii anuale ale consumului de căldură în procesul

evaporaţiei (kcal/cm2/an) (S. Ciulache, p. 304)
În cazul oceanelor, valorile cele mai ridicate se remarcă în regiunile tropicale cu

presiune ridicată, datorită vânturilor constante şi nebulozităţii reduse. Aici se ating 120-140
kcal/cm2/an. Aceste valori scad atât spre ecuator, la 60-80 kcal/cm2/an, ca urmare a slăbirii
intensităţii vânturilor şi a scăderii deficitului de saturaţie, cât şi spre poli, unde oscilează între 80
şi 10 kcal/cm2/an, datorită reducerii radiaţiei globale (S. Ciulache, p. 302). Există însă o
puternică azonalitate indusă de curenţii oceanici. În sectoarele străbătute de curenţi calzi,
evaporarea şi căldura consumată în acest proces cresc foarte mult comparativ cu sectoarele
străbătute de curenţi reci, exemplul cel mai elocvent în acest sens fiind Atlanticul de Nord unde
acţionează curentul cald al Golfului şi curentul rece al Labradorului. Pe suprafeţele continentale,
cantitatea de căldură consumată în procesul evaporaţiei este mai mică decât pe oceane şi
azonalitatea mult mai pronunţată ca urmare a valorilor mai mici ale bilanţului radiativ şi a vitezei
vânturilor, dar şi a umidităţii suprafeţelor evaporante, care, în unele cazuri, poate fi extrem de
redusă. Consumul maxim se realizează în zona ecuatorială unde se depăşesc 60 kcal/cm2/an,
acesta scăzând către poli până la valori de mai puţin de 10 kcal/cm2/an.
9
CLIMATOLOGIE
Curs 2
FACTORII GENETICI AI CLIMEI:

FACTORII FIZICO-GEOGRAFICI
Suprafaţa terestră reprezintă unul dintre principalii factori de influenţă ai climatului,

datorită marii sale neomogenităţi.
1. Uscatul şi marea – rolul climatogen
Cele două tipuri fundamentale de suprafaţă activă, apa şi uscatul, influenţează diferit
elementele meteorologice şi caracteristicile climei.
Influenţa cea mai importantă decurge din modul diferit de încălzire şi răcire a celor
două suprafeţe. Chiar dacă primesc aceeaşi cantitate de căldură, datorită căldurii specifice şi
conductibilităţii calorice diferite, acestea se încălzesc şi se răcesc diferit.
Pentru aceeaşi cantitate de căldură, apa se încălzeşte de 2-3 ori mai puţin decât uscatul
deoarece aceasta reprezintă corpul din natură cu cea mai mare căldură specifică volumetrică (1
cal/cm3/grd) şi gravimetrică (1 cal/g/grd). De asemenea, coeficientul de conductibilitate calorică
este mult mai redus în cazul uscatului datorită aerului din spaţiile lacunare, în timp ce în cazul
apei, acesta fiind ridicat, căldura se transmite mai uşor către adâncime, suprafaţa rămânând mai
rece comparativ cu cea a uscatului, care se încălzeşte puternic.
O altă cauză care duce la menţinerea unei temperaturi mai scăzute a suprafeţelor
acvatice pe perioada caldă este amestecul turbulent exercitat de valuri şi curenţi prin intermediul
cărora transportul de căldură spre adâncime este mult mai intens decât pe uscat unde acesta este
generat de conductibilitatea calorică.
Nu trebuie neglijat nici rolul evaporării, proces care se face cu mare consum de căldură
şi este mult mai intens pe suprafeţele acvatice decât pe cele continentale, sau al transparenţei
apei, care permite pătrunderea razelor solare până la adâncimi mari.
Aşadar, uscatul se încălzeşte mai rapid decât suprafeţele acvatice, dar se şi răceşte în
acelaşi ritm, ziua şi vara apa rămânând mai rece decât uscatul, în timp ce noaptea şi iarna aceasta
este mai caldă.
Bilanţul caloric este mai mare pe oceane deoarece apa consumă mare parte din energia
primită pentru încălzire astfel explicându-se de ce în zonele de la latitudini medii şi mari,
neafectate de curenţi calzi, temperatura medie a apei este mai mare decât a uscatului. În schimb,
10
în regiunile intertropicale calde, situaţia este inversă, temperatura apei fiind în medie mai scăzută
decât a uscatului, deoarece o mare parte din căldură se consumă în procesul evaporaţiei.
Aşadar, pe suprafeţele acvatice oscilaţiile zilnice ale temperaturii nu depăşesc 1-2ºC,
indiferent de latitudine, în timp ce pe uscat, mai ales în regiunile tropicale şi subtropicale aride
acestea pot să atingă şi 50ºC.
Amplitudinile medii anuale sunt şi ele reduse pe oceane (2-3ºC în regiunea ecuatorială,
10-12ºC în cele subpolare). Pe uscat, valorile sunt mult mai ridicate depăşind 50ºC (un exemplu
în acest sens este dat de situaţia comparativă de la două staţii, Lerwick din Insulele Shetland
localizate la 60º lat. N şi 1º long. E, unde în luna cea mai rece – februarie, se înregistrează 3,5ºC,
iar în luna cea mai caldă, august, 11,3ºC, de unde rezultă o amplitudine de 18,8ºC, în timp ce la
staţia Olekminsk, localizată la 60º lat. N. şi 120º long. E, în luna cea mai rece, ianuarie, media
este de -35,4ºC, iar în luna cea mai caldă, iulie, 18,9ºC, de unde rezultă o amplitudine medie
anuală de 54,3ºC) (Gh. Pop, p. 235). De asemenea, se constată întârzierea cu 1-2 luni a
producerii maximelor şi minimelor pe oceane.
Condiţiile climatice ale celor două tipuri de suprafeţe active sunt influenţate şi de
umezeala diferenţiată a aerului de deasupra, deoarece prin apariţia ceţii şi a norilor, se modifică
transparenţa atmosferei şi implicit, raportul dintre radiaţia directă şi cea difuză şi valoarea
radiaţiei efective.
De asemenea, umezeala absolută şi relativă a aerului de deasupra oceanelor fiind mai
mare favorizează condensarea şi formarea norilor, adică nebulozitate mai ridicată şi precipitaţii
mai bogate şi frecvenţă mai mare a ceţii.
Ca urmare a încălzirii diferenţiate, presiunea atmosferică înregistrează şi ea regimuri
anuale de sens contrar. În timpul verii, când suprafeţele acvatice sunt mai reci, presiunea
atmosferică creşte comparativ cu uscatul determinând deplasarea aerului mai umed şi mai rece
către acesta (musonul de vară), fenomenul desfăşurându-se în sens invers iarna. Aceleaşi cauze
duc la formarea brizelor în regiunile de ţărm.
Vântul este puternic influenţat de cele două tipuri de suprafaţă activă. Pe oceane, unde
forţa de frecare este redusă, vântul din straturile inferioare are viteze mari, se apropie mult de
vântul de gradient şi bate aproape paralel cu izobarele, în timp ce pe continente, ca urmare a
frecării mari, direcţia vântului este oblică faţă de izobare, diferenţele de presiune egalizându-se
mai repede (Gh. Pop, p. 235).
Astfel, se poate constata omogenitatea ridicată a condiţiilor climatice de pe oceane și
marea lor diversificare de pe continente.
11
2. Influenţa reliefului asupra principalelor elemente meteorologice şi caracteristici
climatice
Relieful reprezintă principalul element care determină neomogenitatea climatelor
terestre. Acesta influenţează în primul rând prin altitudine, dar şi prin expoziţia şi înclinarea
versanţilor şi configuraţia formelor de relief.
a. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea datorită faptului că greutatea coloanei de
aer care apasă pe unitatea de suprafaţă se reduce. Această scădere este constantă, dar, ca urmare
a particularităţilor termodinamice, pot să apară şi diferenţe de presiune, pentru acelaşi nivel, în
diferite sectoare montane.
b. Radiaţia solară este influenţată de relief prin altitudine, dar şi prin înclinarea şi
orientarea pantelor.
În mod normal, radiaţia solară directă creşte cu altitudinea datorită creşterii
transparenţei aerului care conţine cantităţi din ce în ce mai mici de vapori de apă şi impurităţi.
Astfel, în Alpi, între 2000 şi 3000 m înălţime, intensitatea radiaţiei solare directe este cu 50%
mai mare în decembrie comparativ cu zonele mai joase datorită scăderii nebulozităţii şi creşterii
transparenţei aerului, în timp ce în iunie creşterea este de numai 30%. De asemenea, compoziţia
spectrală este modificată în sensul că la 1860 m înălţime, în Munţii Alpi, radiaţia ultravioletă este
de 4 ori mai puternică iarna şi de 2 ori vara comparativ cu zonele joase (Gh. Pop, p. 237).
Radiaţia difuză scade cu altitudinea datorită scăderii numărului de particule difuzante.
În munţii înalţi din zona temperată, intensitatea medie anuală a radiaţiei difuze este de 2,5 ori
mai mică decât în văi. Se poate totuşi constata, că la altitudini care favorizează apariţia zăpezilor
permanente, se produce o intensificare a radiaţiei difuze ca urmare a albedo-ului ridicat şi
reflexiilor repetate dintre stratul de zăpadă şi nori.
Radiaţia globală înregistrează o creştere cu altitudinea datorită faptului că principala sa
componentă, radiaţia solară directă, prezintă acelaşi mers, aceasta fiind cu 20-30% mai ridicată
decât valorile înregistrate la poalele muntelui.
O importanţă însemnată o are şi expoziţia versanţilor. Astfel, în emisfera nordică,
versanţii cu expoziţie sudică primesc cantităţi mai mari de radiaţie solară decât cei cu expoziţie
nordică (de exemplu, Carpaţii Meridionali).
Cu toate că intensitatea radiaţiei globale creşte cu altitudinea, bilanţul radiativ
înregistrează valori din ce în ce mai scăzute deoarece se produce o creştere accentuată a
intensităţii radiaţiei efective.
c. Temperatura aerului scade cu 0,5-0,6ºC la fiecare 100 m conform gradientului
termic vertical mediu din troposferă. Se înregistrează însă abateri ample de la această valoare
medie în raport cu perioada zilei, anotimpul, natura masei de aer, caracteristicile locale ale
12
reliefului, expoziţia versanţilor etc. Ziua şi vara, când suprafaţa terestră se încălzeşte puternic şi
valorile gradientului termic vertical depăşesc media, temperatura scade mai rapid cu înălţimea, în
timp ce noaptea şi iarna, situaţia este inversă, temperatura crescând cu înălţimea (inversiuni
termice, care se dezvoltă în formele depresionare bine închise, fiind favorizate de calmul
atmosferic care determină alunecarea descendentă a aerului rece şi stagnarea lui îndelungată).
d. Umezeala aerului este strâns legată de regimul termic şi circulaţia curenţilor de aer.
În general, umezeala absolută scade cu altitudinea, valoarea maximă înregistrându-se vara şi cea
minimă iarna la fel ca în zonele joase de câmpie. Umezeala relativă înregistrează un mers invers
comparativ cu cel din zona de câmpie, în sensul că maximul apare vara şi minimul iarna.
e. Precipitaţiile atmosferice cresc cu altitudinea, dar numai în anumite condiţii. În
general, cantităţile de precipitaţii sunt mai ridicate pe versanţii expuşi vântului, unde aerul este
forţat să se ridice, să se răcească adiabatic, ceea ce conduce la formarea norilor şi căderea
precipitaţiilor. În zona temperată, valoarea gradientului pluviometric este de 100 mm/100 m,
creşterea cantitativă a precipitaţiilor fiind însă posibilă numai în cazul în care masa de aer în
ascensiune conţine cantităţi suficiente de vapori de apă. Astfel, în cazul acestor versanţi, există
un nivel cu precipitaţii maxime situat la o înălţime variabilă care depinde direct de temperatura şi
umezeala aerului. Cu cât aerul este mai cald şi mai umed cu atât nivelul se găseşte la o înălţime
mai redusă: 1000 m în zona ecuatorială, precum pe insula Jawa, 2000 m în Munţii Alpi, 2500 m
în Caucaz şi peste 3000 m în munţii din Asia Centrală (Gh. Pop, p. 240).
Cantitatea de precipitaţii creşte mult în cazul în care un lanţ montan cu înălţimi
apreciabile se desfăşoară perpendicular pe direcţia vântului dominant, aşa cum este cazul
Munţilor Himalaya. În general, dincolo de aceste lanţuri muntoase înalte, apar regiuni aride sau
semiaride precum Podişul Marelui Bazin în America de Nord.
Începând cu o anumită altitudine, care depinde de latitudine, în general, precipitaţiile
cad predominant sub formă solidă. De exemplu, în Alpi, la peste 2000 m, 60% din precipitaţii
sunt solide, iar la peste 3500 m proporţia ajunge la 100%. În zona temperată, durata medie
anuală a stratului de zăpadă creşte cu 3-4 zile pentru fiecare 100 m, în timp ce pe versanţii cu
precipitaţii foarte bogate, aceasta poate creşte şi cu 8-10 zile. Astfel, începând cu o anumită
înălţime, zăpada nu se mai topeşte, acumulându-se an de an şi alcătuind un strat permanent.
Există o limită climatică sau teoretică a zăpezilor permanente (nivelul inferior de păstrare a
zăpezii pe suprafeţe orizontale neumbrite) şi o limită orografică determinată foarte mult de
configuraţia reliefului.
Latitudinal, limita zăpezilor permanente creşte constant de la poli către tropice, unde se
atinge maximul deoarece aici temperatura este ridicată şi umezeala aerului foarte redusă şi, apoi,
scade uşor către ecuator datorită creşterii umezelii şi precipitaţiilor atmosferice (în Anzi, la 5º lat.
13
S, limita este la 5000 m, la 15º lat. S urcă la 5500 m, iar la aproape 25º lat. S, pe vulcanul
Llullaillaco de 6723 m înălţime zăpezile permanente lipsesc, vulcanul fiind situat în apropiere de
Deşertul Atacama, la 33º lat. S, pe Aconcagua, limita coboară la 4000 m, pe Osorno la 41º lat. S
la 1350 m, în timp ce în dreptul Strâmtorii Magellan, la 53º lat. S, aceasta ajunge la 900 m) (Gh.
Pop, p.242). În cazul munţilor dispuşi perpendicular pe direcţia vântului, se remarcă o diferenţă
netă între limita zăpezilor de pe versantul expus şi de pe cel adăpostit: de exemplu, în Himalaya,
pe versantul sudic limita este la 4900 m, iar pe cel nordic urcă la 5600 m.
f. Vântul este puternic influenţat de relief prin altitudine, forme şi poziţie. Vânturile
circulaţiei generale a atmosferei sunt modificate ca direcţie şi viteză. De asemenea, în arealele
montane se pot dezvolta vânturi locale catabatice reci sau calde sau de tipul brizelor de vale şi de
munte.
Cea mai importantă consecinţă a influenţei reliefului cu altitudini mari asupra regimului
elementelor climatice este diferenţierea climatică verticală, strâns legată de etajarea altitudinală a
vegetaţiei.
3. Vegetaţia şi rolul său ca factor climatogen.
Vegetaţia este puternic influenţată de climat, dar, la rândul său, influenţează climatul,
mai ales în cazul pădurii, care acţionează ca suprafaţă activă şi modifică valorile şi regimurile
diferiţilor parametrii meteorologici, în funcţie de compoziţia sa floristică, de densitatea şi vârsta
arborilor.
a. Radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră în proporţii diferite: 10-60% în pădurile
de frasin, 20-30% în cele de mesteacăn, 22-40% în cele de pin, dar se diminuează sensibil în
cazul pădurilor de conifere (brad, molid) şi fag (între 20 şi 1%). Proporţia este şi mai redusă în
pădurile ecuatoriale multietajate (0,1%). În regiunea temperată, în pădurile cu frunze căzătoare,
există o diferenţă notabilă între vară şi iarnă, iarna proporţia ajungând la 30-70% sau chiar 90%
la amiază.
b. Temperatura aerului, care depinde de proporţia radiaţiei solare ajunse la sol şi de
valoarea radiaţiei efective, înregistrează diferenţe ample comparativ cu câmpul deschis. Vara, la
nivel diurn, temperatura aerului este cu 7-8ºC mai scăzută decât în arealele neîmpădurite, în timp
ce noaptea, acestea se reduc şi sunt de semn contrar. În general, diferenţele termice dintre pădure
şi câmpul deschis sunt mai mari vara şi nu depăşesc 1-1,5ºC pentru regiunea temperată. La nivel
lunar, temperatura medie a aerului în pădure este mai mică vara şi mai mare iarna decât în
arealele neîmpădurite, iar, la nivel anual, chiar dacă mediile termice sunt mai mici în pădure,
diferenţele sunt extrem de reduse, nedepăşind 2,5ºC nici în zona tropicală.
Influenţa pădurii asupra regimului termic se resimte şi în cazul amplitudinilor termice,
mai ales vara, când, într-o pădure de fag, aceasta este cu circa 5ºC mai redusă decât în câmp
14
deschis. În schimb, amplitudinea medie anuală, în zona temperată nu este decât cu cca. 1,5ºC mai
mică în pădure decât în câmpul deschis, nu aceeaşi situaţie înregistrându-se în pădurile tropicale
unde se poate ajunge şi la 7,2ºC diferenţă (pădurea tropicală din Assam şi Câmpia Gangelui)
(Gh. Pop, p. 245).
c. Umezeala relativă este mult diferită comparativ cu cea din arealele neîmpădurite ca
urmare a valorilor termice mai reduse şi a evapotranspiraţiei ridicate. Astfel, aceasta este tot
timpul anului mai ridicată în pădure, diferenţa medie fiind de 10% vara şi 5% iarna.
d. Precipitaţiilor atmosferice. Cele mai multe determinări pluviometrice au indicat
cantităţi de precipitaţii cu cca. 3-6% sau chiar 15% mai mari în pădure decât în câmpie. Aceste
diferenţe notabile au fost explicate în diferite moduri – umiditate atmosferică mărită, temperatură
mai scăzută, turbulenţă mai intensă etc., însă nici una dintre aceste explicaţii nu a fost confirmată
de cercetările teoretice şi experimentale. Astfel, s-a ajuns la concluzia că aceste diferenţe sunt
generate în special de condiţiile în care se fac determinările. În pădure, cantitatea de precipitaţii
înregistrată este mai mare deoarece determinările se fac într-un spaţiu ferit de vânt şi picăturile
cad perpendicular pe suprafaţa receptoare, în timp ce în arealele despădurite, turbulenţa şi vântul
fiind mai intense, picăturile cad oblic pe suprafaţa receptoare.
De asemenea, în pădure, rezultă cantităţi însemnate de apă şi din rouă, chiciură şi alte
depuneri solide şi lichide. Ca exemplu este situaţia din Alpi, unde în lunile cu frecvenţă ridicată a
ceţii, suma precipitaţiilor din pădure a depăşit-o cu 300% pe cea din câmpul liber (S. Ciulache, p.
315).
O altă problemă legată de cantitatea de precipitaţii din pădure este cea a interceptării
unei cantităţi însemnate de apă de coronamentul arborilor. Astfel, o ploaie slabă alcătuită din
picături fine de apă este reţinută în întregime de frunziş, intercepţia fiind de 100%. Numai ploile
cu intensitate mai mare ajung la sol, valoarea intercepţiei fiind puternic diferenţiată în funcţie de
speciile arborilor (dintre conifere, bradul şi molidul având intercepţie mare).
e. Stratul de zăpadă format în pădure este în general mai gros şi mai uniform, dar are
densităţi mai mici decât în câmpul deschis, mai ales în pădurile de foioase, deoarece în cele de
conifere o parte din zăpadă este reţinută de coronamentul arborilor de unde se evaporă sau este
spulberată de vânt. De asemenea, în lungul lizierei „din vânt”, zăpada se acumulează având o
pantă lină către câmpul deschis şi o alta abruptă spre interiorul pădurii. Un alt aspect important
este legat de faptul că apa se acumulează în sol şi alimentează uniform râurile, reducând astfel
riscul producerii inundaţiilor sau nivelurilor mici de toamna şi iarna.
f. Vântul este puternic influenţat de pădure deoarece pe măsură ce se înaintează spre
interiorul pădurii şi densitatea arborilor creşte, viteza vântului scade (de exemplu, într-o pădure
15
de molid, la 35-38 m distanţă de lizieră, viteza scade ajungând să reprezinte numai 1-1,5% din
cea măsurată pe teren descoperit – S. Ciulache, p. 316).
4. Rolul climatogen al stratului de zăpadă şi gheaţă.
Stratul de zăpadă şi gheaţă reprezintă unul dintre factorii fizico-geografici care conduce
la formarea unor tipuri de climă, chiar dacă la rândul său este un produs al climatului, datorită
albedoului ridicat, puterii mari de emisie în infraroşu, conductibilităţii termice slabe.
Astfel, ca urmare a albedoului foarte ridicat, suprafaţa zăpezii nu se încălzeşte,
reflectând cea mai mare parte a radiaţiei solare, dar emite aproape la fel de intens ca şi corpul
absolut negru radiaţii infraroşii. În consecinţă, deasupra acestuia aerul se răceşte, favorizând
producerea inversiunilor termice, mai ales în cazul formelor negative de relief.
De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că pentru topirea stratului de zăpadă sau gheaţă se
consumă mari cantităţi de căldură. Din această cauză, desprimăvărarea este întârziată.
În regiunile temperate, aşa cum se întâmplă şi în ţara noastră, influenţa stratului de
zăpadă este temporară. La latitudini mari, stratul de zăpadă şi gheaţă exercită o influenţă
continuă, acesta ocupând aproximativ 16 mil. de km2 reprezentând 11% din suprafaţa uscatului.
Antarctida deţine 82% din total (13,9 mil. km2) şi Groenlanda 10,63% (1,7 mil. km2). În
regiunile polare, datorită prezenţei stratului de zăpadă şi a răcirii aerului de deasupra, densitatea
acestuia creşte şi se formează vaste arii anticiclonale, care influenţează mersul vremii la latitudini
temperate.
16
CLIMATOLOGIE
Curs 3
FACTORII GENETICI AI CLIMEI:
FACTORII DINAMICI
Factorii dinamici sunt reprezentaţi de circulaţia generală a atmosferei, circulaţia

musonică, vânturile locale şi curenţii oceanici.
1. Presiunea atmosferică: repartiţia geografică este inegal distribuită la suprafaţa
terestră ca urmare a distribuţiei diferite a radiaţiei solare. Presiunea atmosferică este redată cu
ajutorul hărţilor cu izobare, realizate pe baza valorilor medii multianuale de presiune (presiunea
fiind redusă la nivelul mării).
a. Repartiţia presiunii atmosferice în luna ianuarie. Ca urmare a încălzirii puternice şi
a mişcărilor convective intense, în zona ecuatorială presiunea este coborâtă (1010-1015 mb).
Acest brâu de joasă presiune migrează la sud de ecuator, la circa 15º lat. S. Atât la nord, cât şi la
sud de ecuator, presiunea creşte la peste 1020 mb, valorile maxime fiind atinse în regiunile
subtropicale (30-35º lat.), unde apar cele două brâuri anticiclonice sau de mare presiune – în
emisfera nordică, apare Anticiclonul Azoric (1021-1024 mb), în Oceanul Atlantic şi Anticiclonul
Hawaii în Oceanul Pacific; în emisfera sudică, se dezvoltă Anticiclonul Sud-Atlantic (Insula
Sfânta Elena) de 1020 mb, Anticiclonul Sud-Indian (Mauritius) de 1020 mb, Anticiclonul Sud-
Pacific (Insula Paştelui) de 1019 mb. Aceste brâuri de mare presiune sunt de origine dinamică, în
emisfera nordică, fiind întrerupt de continentele încălzite.
Ianuarie
Sursa: www-unix.oit.umass.edu...Lecture16_04
17
Pe măsură ce ne îndepărtăm, spre nord şi sud, de cele două brâuri de mare presiune,
aceasta scade cu creşterea latitudinii. Astfel, se conturează două arii de mică presiune sau arii
depresionare. Este vorba de Minima Islandei, de 997 mb, care acoperă toată suprafaţa bazinului
nord-atlantic, şi de Minima Aleutinelor, de 1000 mb., extinsă peste Oceanul Pacific de Nord. În
emisfera sudică, acest brâu de presiuni joase înconjoară continentul antarctic, presiunea coborând
chiar şi la valori de 987 mb.
În cazul emisferei nordice, pe continentele puternic răcite, se dezvoltă anticicloni sau
maxime barometrice. Astfel, între 40 şi 60º lat. N, apare Anticiclonul Siberian sau Asiatic,
centrat pe Podişul Mongoliei, la sud de Lacul Baikal, presiunea atingând 1035 mb. Pe
continentul american, se dezvoltă Anticiclonul Canadian, de 1021 mb, centrat pe provincia
Manitoba.
În direcţia polilor, presiunea atmosferică este relativ ridicată datorită temperaturilor
extrem de scăzute.
b. Repartiţia presiunii atmosferice în luna iulie este diferită de cea din luna ianuarie.
Brâul de minimă presiune este deplasat la nord de ecuator, pe continentele puternic încălzite de
aici, dezvoltându-se centre de minimă presiune până la latitudinea de 30º. Astfel, în Asia se
dezvoltă Minima sud-asiatică (Podişul Iran şi Câmpia Indo-Gangetică) de 995 mb, continuată şi
peste Peninsula Arabia şi Câmpia Mesopotamiei şi apoi în Africa, în Sahara de sud-est. În
America de Nord, se dezvoltă un alt centru de minimă presiune (1010 mb) – Minima californiană
sau mexicană care ocupă Podişul Marelui Bazin şi Podişul Mexicului.
Iulie
18
Aceste minime dezvoltate pe continente întrerup brâul subtropical de presiune ridicată,
însă cele două maxime importante – Anticiclonul Azorelor şi Anticiclonul Hawaii, de circa
1022-1025 mb, se menţin şi sunt chiar mai intensificaţi comparativ cu luna ianuarie şi mai
deplasaţi spre nord. În emisfera sudică, brâul se mare presiune se extinde devenind aproape
continuu.
În zona subpolară din emisfera nordică, cele două minime, Minima Islandei şi Minima
Aleutinelor, slăbesc mult în intensitatea (1008-1009 mb), cea din urmă neevidenţiindu-se. În
emisfera sudică, brâul de joasă presiune ce înconjoară continentul antarctic se adânceşte datorită
intensificării activităţii ciclonice.
În regiunea polară arctică şi antarctică nu apar modificări notabile comparativ cu luna
ianuarie. În partea de est a Groenlandei se dezvoltă un centru anticiclonic, de mică intensitate,
1015 mb, în timp ce în Antarctida, maximul barometric se intensifică datorită scăderii
temperaturii.
2. Câmpul baric şi circulaţia generală a atmosferei
Diferenţele de presiune de la nivelul Globului generează mişcări ale aerului, adică
circulaţia generală a atmosferei. În cadrul acesteia sunt incluşi curenţii estici din regiunile polare,
curenţii ascendenţi din zonele minimelor barice subpolare, curenţii vestici şi activitatea ciclonică
din zonele temperate, curenţii descendenţi din zonele maximelor subtropicale, alizeelele din
zonele tropicale şi curenţii ascendenţi din zona ecuatorială.
Circulaţia generală a atmosferei este caracterizată de o mare variabilitate, variabilitate
care se transmite şi elementelor meteorologice şi caracteristicilor climatice.
a. Circulaţia generală în troposfera inferioară şi la suprafaţa terestră.
Dacă Globul terestru ar fi omogen, aerul puternic încălzit din zona ecuatorială ar căpăta
o mişcare ascendentă, în timp ce în regiunile polare, ca urmare a temperaturilor scăzute, acesta ar
avea o mişcare descendentă. Presiunea atmosferică ar scădea la ecuator şi ar creşte la poli în
troposfera inferioară, în timp ce în troposfera superioară situaţia ar fi inversă.
În realitate însă, Globul terestru este neomogen şi se roteşte, adică asupra aerului pus în
mişcare de forţa gradientului baric orizontal acţionează forţa lui Coriolis şi forţa de frecare.
Astfel, acel unic circuit prezent în cazul Globului omogen este fragmentat în trei circuite sau
celule zonale pentru fiecare emisferă.
În zona ecuatorială (între 5º lat. S şi 5º lat. N), aerul prezintă mişcări termoconvective
intense datorită temperaturii şi umezelii ridicate; presiunea atmosferică este scăzută tot timpul
anului. Această zonă este cunoscută ca zona calmelor ecuatoriale datorită lipsei vânturilor de la
suprafaţă.
19
În zonele tropicale şi subtropicale (între 5 şi 12º şi 30 şi 40º), se dezvoltă alizeele care
bat pe direcţie nord-est – sud-vest în emisfera nordică şi sud-est – nord-vest în emisfera sudică.
Convergenţa dintre alizeele celor două emisfere se realizează în apropierea ecuatorului într-o
zonă unde forţa lui Coriolis devine neglijabilă, diferenţa de presiune dispare, iar aerul capătă
mişcare ascendentă. Această zonă se numeşte zonă de convergenţă intertropicală sau
ecuatorială, care de fapt este frontul intertropical sau ecuatorial deoarece masele de aer venite în
contact au temperaturi diferite. Alizeele sunt vânturi constante ca direcţie şi viteză de prezenţa
lor fiind legate şi marile areale deşertice ale Globului – Sahara, Namib, Thar, Kalahari, Marele
Deşert Australian etc. Ca urmare a pendulării aparente a Soarelui între cele două emisfere şi a
migrării sezoniere a ecuatorului termic, alizeul unei emisfere pătrunde în emisfera opusă, aceste
pătrunderi fiind cunoscute ca musoni ecuatoriali (Africa intertropicală, coasta Malbar, Filipine,
Australia de Sud).
Polar easterlies – curenţi polari de est

Polar high – zona de maximă presiune polară
Subpolar low – zona subpolară de minimă
Westerlies – vânturile de vest
Subtropical high – zona de maximă presiune
subtropicală
Trades – alizee
Equatorial low – zona ecuatorială de minimă
ITCZ – zona de convergenţă intertropicală
a) Globul omogen
b) Globul neomogen
Aer rece şi uscat

care coboară
Polul Nord Celula polară
Aer cald şi umed

care se ridică
Celula Ferrel
Aer rece şi uscat

care coboară
Celula Hadley
Aer cald şi umed
care se ridică
Celula Hadley
Aer rece şi uscat

care coboară
Celula Ferrel
Aer cald şi umed
care se ridică
Polul Sud Celula polară
Aer rece şi uscat
care coboară
20
În zonele temperate (40-60º lat. N şi S), predomină vânturile de vest. Acestea se
formează ca urmare a devierii aerului, spre dreapta în emisfera nordică, care circulă dinspre
maximul subtropical spre minimul subpolar. Aici se înregistrează şi alte vânturi locale datorită
activităţii ciclonice şi anticiclonice intense.
În regiunile polare, aerul se deplasează dinspre poli spre zonele subpolare, aici
predominând vânturile de est.
b. Circulaţia generală în troposfera superioară
În troposfera superioară, circulaţia generală este diferită comparativ cu situaţia de la
sol. Astfel, între 15 şi 30º latitudine N şi S, se dezvoltă două dorsale anticiclonice se parate de un
talveg depresionar, care înconjoară Globul terestru, fiind, în linii generale, centrat pe ecuator.
Presiunea atmosferică scade către cei doi poli începând de la cele două dorsale. De la 20º lat. N
şi S până aproape de poli, se resimt vânturile geostrofice de vest, în timp ce între 15 şi 20º lat. N
şi S predomină calmul atmosferic. În zona culoarului depresionar centrat pe ecuator se resimt
vânturile geostrofice de est cunoscute şi sub denumirea de alizeu primar; cele două alizee din
troposfera inferioară sunt în fapt componente ale acestuia.
La altitudini medii, vânturile de vest din troposfera superioară prezintă traiectorii
sinuoase, orientate când spre poli când spre ecuator şi sunt cunoscute sub denumirea de unde
Rossby; aceste meandre sunt rezultatul aparent al tendinţei marilor sisteme de vânturi de a păstra
constantă mişcarea de rotaţie sau momentul unghiului în jurul axei de rotaţie a Pământului (S.
Ciulache, p. 327). Aceste unde au amplitudini variabile, cele cu amplitudini mari persistând în
interiorul vânturilor de vest, deasupra munţilor Stâncoşi şi Anzi, de exemplu. Pe măsură ce
evoluează şi se îndreaptă spre ecuator, aerul capătă o curbură ciclonică şi, ulterior, se întoarce
spre poli căpătând o curbură anticiclonică. Astfel, apar formaţiuni barice ciclonice şi
anticiclonice de altitudine care influenţează distribuţia presiunii şi vânturilor din troposfera
inferioară; prin intermediul acestor unde, aerul arctic pătrunde în zonele cu latitudini medii şi
mici, iar cel tropical la latitudini medii şi mari.
În tropopauză, se dezvoltă curenţi cu viteze de deplasare foarte mari, uneori chiar de
peste 450 km/h, cunoscuţi sub numele de curenţi jet. Cea mai mare viteză atinsă de un curent jet
este de peste 610 km/h, aşa cum a fost cazul curentului polar de noapte de deasupra Arcticii,
această viteză fiind măsurată cu ajutorul rachetelor meteorologice. Aceştia meandrează puternic
de la 25-30º la 50-55º lat. N şi S. Brâurile subpolare de presiune coborâtă şi cele subtropicale de
presiune ridicată sunt legate genetic de existenţa curenţilor jet de altitudine. Sistemul curenţilor
jet are extensiune şi intensitate maximă iarna.
21
Evoluţia undelor Rossby (după J. Namais, NOAA)
Polar front jet stream – curentul jet polar

Sub-tropical jet stream – curentul jet subtropical
Upper westerlies – vânturile de vest de înălţime
Polar high – zona polară de presiune ridicată
Sub-polar low belt – zona subpolară de mică presiune
Sub-tropical high belt – zona subtropicală de mare presiune
Westerlies – vânturile de vest
SE trade winds – alizeele de SE
22
3. Circulaţia musonică
Musonii sunt vânturi constante care îşi schimbă direcţia se la un sezon la altul cu 120 -
180º. Cauzele care îi generează sunt complexe – diferenţele termice şi de presiune între uscat şi
apă. Chiar dacă musonii sunt cunoscuţi mai ales pe continentul asiatic, aceştia se dezvoltă în mai
multe regiuni tropicale şi temperate unde contrastele termobarice sunt suficient de puternice.
În semestrul cald, uscatul prezintă temperaturi mai ridicate decât oceanul. Pe continente
predomină un regim ciclonic, iar pe oceane unul anticiclonic, adică presiunea este mai coborâtă
pe uscat decât pe ocean, ceea ce determină deplasarea aerului încărcat cu vapori de apă spre
uscat. Iarna, situaţia este inversă, aerul deplasându-se dinspre uscat spre ocean, adică dinspre
regiunea de mare presiune spre cea cu presiune coborâtă. Musonul de vară se dezvoltă pe grosimi
mai mari în troposferă decât cel de iarnă şi are şi viteze mai mari.
Cea mai tipică circulaţie musonică se înregistrează în Asia de Sud şi Oceanul Indian.
Musonul de vară bate în perioada aprilie-octombrie, când pe uscatul mult mai cald se dezvoltă o
amplă depresiune barică, iar zona de minimă ecuatorială este deplasată la nord de ecuator şi brâul
subtropical de maximă dispare.
Muson de vară Muson de iarnă

Masele de aer oceanic cald şi umed se deplasează spre India şi Indochina, dinspre sud-
vest, alizeul de nord-est dispărând complet. Cantitatea de apă din precipitaţii este substanţială,
mai ales în această regiune unde datorită prezenţei barajului orografic (Himalaya), masele de aer
nu pot pătrunde în interiorul continentului asiatic. Iarna, situaţia este inversă. Musonul de iarnă
se dezvoltă începând cu luna octombrie, când anticiclonul siberian, format pe continentul asiatic
puternic răcit, pompează aer spre minimele barice din Marea Arabiei, Golful Bengal, Marea
Chinei de Sud şi Insulele Aleutine (S. Ciulache, p. 334).
23
Circulaţie musonică se înregistrează şi pe coastele estice, pe ţărmurile Chinei centrale şi
sudice, unde aerul umed pătrunde dinspre anticiclonul subtropical al Pacificului de Sud, în timp
ce în nordul Japoniei şi pe ţărmurile estice ale Rusiei, pătrunde dinspre maximul baric centrat pe
Marea Ohotsk. O influenţă importantă în acest caz este exercitată şi de minimul baric din Asia
Centrală, către acest minim înaintând aerul polar maritim, mai rece şi mai umed. La aceste
latitudini, iarna, vânturile bat spre minimul Aleutinelor, producând geruri puternice sau ninsori
abundente, cum se întâmplă în Japonie, unde aerul respectiv ajunge încărcat cu vapori de apă
după traversarea Mării Japoniei.
Musonul de iarnă din sud-estul Chinei bate dinspre nord-vest fiind un vânt uscat.
Circulaţie musonică se mai înregistrează şi în America de Nord, dinspre anticiclonul
Azoric spre minimul baric Canadian pe timpul verii şi dinspre maximul Canadian spre est şi sud-
est în timpul iernii, în Africa şi Australia.
Zonele colorate cu roşu, verde şi albastru indică musonii tropicali,

subtropicali şi temperaţi. Liniile roşie şi albastră îngroşate indică zona
de convergenţă intertropicală vara şi iarna.
Sursa: web.lasg.ac.cn/staff/ljp/Monsoon.html
4. Curenţii oceanici ca factor climatogen

Curenţii oceanici şi marini reprezintă un important factor climatogen. Sunt generaţi de
vânturile dominante ale circulaţiei generale a atmosferei şi transportă cantităţi mari de apă de la
latitudini inferioare la cele superioare şi invers. Ca urmare a transportului de ape cu temperaturi
diferite, curenţii oceanici contribuie la reducerea contrastelor termice dintre regiunea ecuatorială
şi cele polare. Un astfel de exemplu este oferit de Curentul Golfului, care transportă o cantitate
de căldură de 80-100 kcal/cm2 /an. Datorită acţiunii acestui curent cald, ţărmurile Norvegiei sunt
mult mai calde decât cele ale Peninsulei Labrodor unde acţionează curentul rece al Labradorului.
24
Astfel, apar diferenţe termice şi între sectoarele estice şi vestice ale bazinelor oceanice; de la
ecuator până la 40º lat. N, ţărmurile estice sunt mai calde decât cele vestice, în timp ce de la 40º
spre poli, ţărmurile vestice au temperaturi mai ridicate decât cele estice.
Temperatura nu este singurul parametrul influenţat. Curenţii calzi şi reci influenţează şi
intensitatea evaporării, care este mai mare în regiunile străbătute de curenţi calzi, în timp ce în
regiunile străbătute de curenţi reci, predominând descendenţa aerului, se dezvoltă şi ceţuri
frecvente.
De asemenea, şi cantitatea de precipitaţii este mai mare în regiunea ţărmurilor estice
scăldate de curenţi calzi la latitudini de sub 40º şi mai mică pe faţada vestică unde acţionează
curenţii reci (aici s-au format şi mari deşerturi, precum Atacama, Namib etc.). La latitudini medii
şi mari, se remarcă creşterea cantităţii de precipitaţii pe ţărmurile scăldate de curenţi calzi, aşa
cum este cazul Europei de Nord-vest, dar, în acelaşi timp, prezenţa curenţilor reci la latitudini
similare nu duce la o diminuare notabilă a cantităţilor de precipitaţii.
5. Factorii antropici
Omul, de-a lungul timpului, a reuşit să se adapteze la condiţii climatice variate. În
ultima perioadă însă, prin activităţile sale, a devenit la rândul său factor de influenţă a climatului,
acţionând atât pozitiv, cât şi negativ.
În general, omul nu poate să intervină direct asupra factorilor climatogeni fundamentali,
precum fluxul radiaţiei solare, circulaţia generală a atmosferei etc., dar, intervenţia sa se poate
realiza local, la nivelul suprafeţei active, asupra bilanţului caloric şi hidric, de exemplu, rezultând
astfel o serie de microclimate şi topoclimate propice omului şi activităţilor sale economice.
25
Cele mai semnificative mijloace de intervenţie sunt reprezentate de: sistemele de
irigaţii, drenările apelor din zonele cu exces de umiditate, defrişarea pădurilor, împăduririle,
ameliorarea stratului de zăpadă, metode agrotehnice de prelucrare a solului şi de cultură a
plantelor, prevenirea şi combaterea îngheţurilor prin încălzire etc.
Sistemele de irigaţii sunt eficiente în zonele unde cantitatea de precipitaţii este redusă şi
fluctuantă pe perioada de vegetaţie a anumitor plante de cultură, în acest fel, asigurându-se
necesarul de apă al plantei. Irigaţiile acţionează asupra condiţiilor climatice din apropierea
solului şi din stratul inferior de aer (din cadrul zonei irigate). Astfel, un sol umed este un sol cu
un albedo mai scăzut comparativ cu unul uscat, ceea ce înseamnă că şi cantitatea de radiaţie
solară absorbită de sol este mai mare. Prin evaporarea intensă a apei provenite din irigaţii,
umiditatea atmosferică creşte ceea ce duce la valori mai mici ale radiaţiei efective şi, bineînţeles,
valori mai mari ale bilanţului radiativ. De asemenea, un sol umed nu se mai încălzeşte excesiv în
orizontul superficial pe timpul zilei, aşa cum se întâmplă mai ales în regiunile deşertice în lipsa
apei, de unde rezultă şi temperaturi mai mici ale aerului de deasupra.
Drenarea mlaştinilor, precum şi despăduririle care au loc în zonele cu exces de
umiditate duc la modificări ale regimului climatic, dar într-o mai mică măsură. Astfel,
eliminându-se suprafaţa acvatică, temperatura aerului creşte, aşa cum se întâmplă şi cu
amplitudinea termică diurnă, în timp ce umezeala aerului scade.
Împăduririle au un rol extrem de important introducând ample modificări ale regimului
anumitor parametrii climatici – scăderea temperaturii aerului, amplitudini termice mai mici,
viteze mai reduse ale vântului, strat de zăpadă depus uniform etc.
Ameliorarea stratului de zăpadă se practică în cazul culturilor de cereale. Atunci când
acesta este prea gros, se tăvălugeşte, adică se tasează pentru a se ajunge la o grosime optimă care
să permită o temperatură optimă pentru cultura respectivă.
Metodele agrotehnice de prelucrare a solului vizează mărire capacităţii solului de a
reţine apă prin modificarea structurii acestuia.
Pentru combaterea îngheţurilor se practică ridicarea artificială a temperaturii aerului. În
cazul unor îngheţuri neadvective, o creştere a temperaturii cu 1-1,5ºC poate duce la salvarea a
mai mult de jumătate din recolta viţei de vie şi a întregii producţii a pomilor fructiferi.
26
CLIMATOLOGIE
Curs 4
TEMPERATURA AERULUI – REPARTIŢIE GEOGRAFICĂ
Repartiţia geografică a temperaturii aerului se analizează cu ajutorul hărţilor cu izoterme,

linii de egală temperatură a aerului, şi a hărţilor cu izanomale, linii de egală valoare a anomaliilor
de temperatură.
1. Izotermele lunii ianuarie
Luna ianuarie este lună de iarnă pentru emisfera nordică şi lună de vară pentru cea sudică,
astfel caracteristicile izotermelor sunt diferite.
În emisfera nordică, se înregistrează o diferenţă de 67,5ºC între ecuator şi pol. Izotermele
sunt curbate spre nord pe ocean şi spre sud pe continente datorită modului diferit în care se
răcesc cele două tipuri de suprafeţe fundamentale, adică apa răcindu-se mai greu decât uscatul
prezintă temperaturi mai ridicate în această perioadă. O astfel de curbare foarte evidentă apare în
Atlanticul de Nord datorită acţiunii Curentului Golfului (curent cald), care face extremitatea
vestică şi nordică a continentului european să înregistreze temperaturi mult mai ridicate decât
cele din Siberia sau Groenlanda (temperatura medie înregistrată la Tromső este comparabilă cu
cea din Europa Centrală) (S. Ciulache, p. 350).
De asemenea, izotermele sunt mult mai dense pe ocean decât pe uscat ca urmare a
scăderii duratei zilei şi a creşterii duratei nopţii.
Izoterma de 0ºC prezintă un traseu nord-sud de la cercul polar, pe lângă coasta
Scandinaviei, până la vest de Berlin, unde se curbează spre Peninsula Balcanică şi nordul Mării
Negre, apoi se îndreaptă pe direcţie vest – est spre Oceanul Pacific (S. Ciulache, p. 352). Astfel,
continentul european este împărţit în două areale cu influenţe diferite: sud-vestul înregistrează
influenţe vestice, adică aici se resimte acţiunea maselor de aer oceanic, în timp ce în nord-est
acţionează masele de aer continental. Valori extrem de scăzute se înregistrează în regiunea
Verhoiansk, unde izoterma de -50ºC include o suprafaţă importantă. Partea centrală a
Groenlandei se remarcă cu temperaturi de -40ºC.
În emisfera sudică, izotermele sunt mai rare decât în emisfera nordică şi sunt repartizate
mai uniform în lungul paralelelor, iar de la latitudinea de 40º se constată o scădere constantă a
temperaturii datorită predominării suprafeţelor oceanice. Cu toate acestea, pe uscatul puternic
încălzit apare o uşoară curbare spre sud, în timp ce pe ocean, mai ales în regiunile afectate de
curenţi reci, curbarea este inversă, adică spre nord. Cele mai mari valori termice se înregistrează
în regiunile deşertice, precum Marele Deşert Australian (≥32ºC), Deşertul Kalahari (≥32ºC),
27
Câmpia Gran Chaco din America de Sud (peste 30ºC) etc. cu toate că este emisfera de vară, în
Antarctica valorile sunt coborâte, ele nedepăşind -25ºC decât pe litoral unde se apropie de 0ºC.
Izotermele lunii ianuarie (S. Ciulache, p. 351)
2. Izotermele lunii iulie

Luna iulie este de obicei luna cea mai caldă pentru emisfera nordică, pe când în
emisfera sudică aceasta este lună de iarnă.
În emisfera nordică, izotermele sunt mult mai rare decât în luna ianuarie deoarece
uscatul continental se încălzeşte puternic şi diferenţa termică dintre ecuator şi pol este mult mai
redusă decât în luna ianuarie (27°C). Tot datorită acestei cauzele, izotermele sunt şi curbate spre
28
pol în America de Nord, Europa şi Asia. Temperaturile sunt în general ridicate, valori negative
înregistrându-se nu mai în partea centrală a Groenlandei (-10°C) şi în jurul Polului Nord.
Cele mai ridicate valori se înregistrează în zonele tropicale şi subtropicale, mai ales în
arealele deşertice, unde se ating 35°C pe suprafeţe vaste, dar există areale şi cu 38°C (Iran) sau
40°C (Sahara de vest). De asemenea, în partea de sud-vest a SUA, în Arizona, New Mexico,
California se remarcă izoterma închisă de 32°C.
În emisfera sudică, situaţia este oarecum similară cu cea din luna ianuarie din emisfera
nordică, în sensul că izotermele sunt mult mai dese decât în luna ianuarie. Chiar dacă
temperatura este mai scăzută, diferenţa termică dintre ecuator şi Polul Sud rămâne cu 27°C mai
scăzută decât în emisfera nordică, adică atinge numai 40°C datorită acţiunii moderatoare a
oceanului.
Izotermele lunii iulie (S. Ciulache, p. 354)
29
Temperatura scade constant de la ecuator spre pol, cele mai scăzute valori fiind observate
în partea centrală a continentului Antarctic, unde se ating şi -70°C, această zonă deţinând şi
recordul termic negativ pentru planeta noastră. În zona de ţărm a aceluiaşi continent temperatura
este ceva mai ridicată, ajungând la -15 … -20°C.
3. Harta izotermelor anuale
La nivel anual, izotermele permit stabilirea anumitor caracteristici importante ale
distribuţiei temperaturilor medii la suprafaţa terestră.
Astfel, se poate constata faptul că pentru aceeaşi latitudine, temperatura medie anuală
este mai ridicată în emisfera nordică comparativ cu cea sudică, datorită modului diferit în care se
încălzesc cele două tipuri de suprafaţă fundamentală chiar dacă cantitatea de căldură primită este
aproape similară. Datorită acestor cauze, în emisfera nordică valorile termice înregistrate pe
uscat sunt mai mari decât cele de pe ocean până la latitudinea de 45°N, iar după această
latitudine mai mici. Din aceeaşi cauză, ecuatorul termic (linia care uneşte puncte cu cea mai
mare temperatură medie anuală) nu coincide cu ecuatorul geografic ci este deplasat la nord de
acesta, la circa 10°, exceptând suprafeţele oceanice. În funcţie de anotimp, ecuatorul termic
migrează spre nord (vara) sau spre sud (iarna). Acesta trece prin Sahara de Sud, Sudan
(temperatura medie anuală 28-30°C), Rub al Khali (sudul Peninsulei Arabiei), Podişul Dekan şi
Mexic (Gh. Pop, p. 281).
În emisfera sudică, datorită acţiunii moderatoare a oceanului, temperatura medie anuală
se menţine mai scăzută decât în emisfera nordică, singurele areale cu valori asemănătoare fiind
regiunea deşertică Kalahari şi nord-vestul Australiei (peste 28°C).
Cele mai reduse valori pentru emisfera nordică se înregistrează la Verhoiansk (-17,3°C),
în dreptul arhipelagului din nordul Canadei (-20°C) şi în Groenlanda centrală (-30°C).
Cele mai coborâte valori apar însă în emisfera sudică, pe continentul Antarctida, unde un
factor important, care contribuie la diminuarea valorilor termice, este şi altitudinea continentului.
Astfel, media anuală este de -15 … -20°C în regiunea de ţărm şi de -50 … -57°C în partea
centrală. Dacă eliminăm problema altitudinii şi reducem valorile la nivelul mării, mediile sunt
ceva mai ridicate.
S-a constat faptul că izotermele anuale sunt curbate spre pol în zone tropicală şi spre
ecuator în zona subpolară.
Izoterma de 20°C separă zona caldă de zonele temperate. Aceasta se curbează spre nord
în dreptul ţărmurilor vestice ale continentelor datorită acţiunii curenţilor reci, precum curentul
rece al Benguelei de pe ţărmurile Africii, curentul Canarelor, curenţii Californiei şi Perului din
Oceanul Pacific.
30
Zonele temperate cuprinse între 20 şi 0°C, în ambele emisfere, se lărgesc în dreptul
ţărmurilor vestice şi se îngustează în dreptul celor estice tot datorită acţiunii curenţilor oceanici
calzi şi reci.
Un exemplu în acest sens este dat de distanţa dintre cele două izoterme pe laturile estică
şi vestică a continentelor din emisfera nordică. Astfel, în America de Nord, pe ţărmul vestic
distanţa dintre cele două izoterme este de 4500 km (acţionează curentul cald al Alaskăi), în timp
ce pe ţărmul estic este de numai 3200 km (curentul rece al Labradorului). În Eurasia situaţia este
şi mai ilustrativă: 5000 km pe latura vestică a Europei (curentul cald al Golfului) şi 2500 km pe
ţărmul pacific al Asiei (curentul rece Oya-Shivo). Din această cauză, temperatura medie anuală
înregistrată la aceleaşi latitudini pe ţărmul vestic şi estic sunt foarte diferite, în sensul că pe
ţărmurile vestice valorile sunt mai mari.
Izotermele medii anuale (S. Ciulache, p. 355)
31
4. Anomaliile termice
Repartiţia geografică a temperaturii aerului se analizează şi cu ajutorul hărţilor cu
izanomale (linii ce unesc puncte de egală valoare a anomaliilor termice). Anomaliile termice sunt
cauzate de contrastele termice dintre continente şi oceane, de influenţa curenţilor oceanici şi de
influenţa circulaţiei generale a atmosferei (Gh. Pop, p. 282). Astfel, comparând temperaturile
medii considerate normale pentru paralele respective cu mediile termice înregistrate, se
reliefează abateri pozitive şi abateri negative.
a) Izanomalele lunii ianuarie. În luna ianuarie, lună de iarnă pentru emisfera nordică, se
conturează o serie de anomalii negative pe toate continente situate la nord de ecuator. Cea mai
mare anomalie se remarcă în Siberia de nord-est, unde media lunii ianuarie este cu 24°C mai
mică decât valoarea normală pentru paralela în cauză. Valori ceva mai reduse ale abaterilor
negative se constată şi pe continentul nord american, în Canada, unde media este cu circa 8°C
mai coborâtă decât normala.
În partea nordică a Oceanului Atlantic şi în Europa anomaliile sunt pozitive datorită
influenţei exercitate de Curentul Cald al Golfului (Gulf Stream). Astfel, în arealul cuprins între
Islanda şi Peninsula Scandinavă anomalia pozitivă se cifrează la circa 24°C (Gh. Pop, p. 283).
În emisfera sudică, anomalii termice pozitive se înregistrează pe continente, dar valorile
lor sunt mult mai reduse decât în emisfera nordică – circa 6°C în America de Sud şi Africa şi
peste 8°C în Australia.
Izanomalele temperaturii aerului în luna ianuarie (S. Ciulache, p. 359)
32
Anomalii termice negative apar în regiunea polară antarctică, dar şi pe ţărmurile vestice
ale continentelor unde acţionează curenţi reci: -4°C pe ţărmurile Perului unde se resimte curentul
rece al Perului şi -6°C pe ţărmurile Africii datorită curentului rece al Benguelei (S. Ciulache, p.
358).
b) Izanomalele lunii iulie reliefează anomalii termice pozitive pe toate continentele
emisferei nordice. Cele mai mari abateri pozitive se înregistrează în marile areale deşertice: peste
8°C în Deşertul Sahara, Iran, Asia Centrală, Podişul Marelui Bazin, Platoul Preeriilor. În
regiunile oceanice străbătute de curenţi reci se înregistrează anomalii termice negative care însă
au valori reduse, mai puţin de -4°C.
Anomalii termice negative se înregistrează şi în emisfera sudică, în Australia centrală şi
câmpiile argentiniene, precum şi pe oceane, în ambele emisfere, unde se resimte influenţa
curenţilor reci.
Izanomalele temperaturii aerului în luna iulie (S. Ciulache, p. 361)
Analizând valorile termice la diferite latitudini, precum şi diferenţele termice între cele
două emisfere pentru aceeaşi latitudine, s-a constatat că iarna este mult mai rece în emisfera
nordică între 30 şi 70°, în timp ce vara este mai caldă în toată emisfera nordică comparativ cu cea
sudică datorită predominării uscatului. Cele mai mari diferenţe, indiferent de anotimp, se
înregistrează la latitudini medii şi mari.
33
Localitatea cu cea mai mare temperatură medie anuală de pe Glob (31,1°C) este Lugh
Ferrandi din Somalia (Gh. Pop, p. 285).
c) Temperatura maximă absolută este cea înregistrată în localitatea libiană Al Azizyah,
57,7°C, în data de 13 septembrie 1922. Conform altor date (Gh. Pop, p. 285), valoarea cea mai
mare este de 57,8°C şi a fost înregistrată la data de 11 august 1933 în localitatea Saint Louis din
Mexic. O valoarea de asemenea foarte ridicată s-a înregitsrat şi pe teritoriul SUA, 56,7°C, la
Death Valley, California în data de 10 iulie 1913.
d) Temperaturi minime absolute. Valoarea minimă absolută pentru Terra este cea
înregistrată pe continentul antarctic, la staţia Vostok în 21 iulie 1983, când temperatura a coborât
la -89,2°C. În emisfera nordică, recordul este deţinut de Siberia. Astfel, cea mai redusă valoare
de -69,8°C s-a înregistrat la Verhoiansk pe 7 februarie 1982. O valoare chiar mai redusă decât
aceasta este cea de la Oimiakon, pe fluviul Indighirka, pe 6 februarie 1933, -70°C şi -71°C. Cu
toate acestea, tot valoarea de la Verhoiansk este considerată mai scăzută deoarece cea de a doua
staţie este situată la o altitudine superioară primei staţii şi dacă valorile se reduc la nivelul mării
valoarea cea mai redusă se înregistrează la Verhoiansk.
e) Amplitudinea termică medie anuală cea mai mare se înregistrează la Verhoiansk. Ea se
cifrează la 65,4°C deoarece media lunii ianuarie este de -50°C, iar a lunii iulie de 15,4°C. tot aici
s-a înregistrat şi amplitudinea maximă absolută, de 103,5°C (cea mai coborâtă temperatură a fost
-69,8°C, iar cea mai ridicată 33,7°C)
RECORDURI TERMICE
AFRICA
• Al'Aziziyah, Libia, 57,7°C (135.9 F) pe 13 septembrie 1922
• Ifrane, Maroc, -23,9°C (-11.0 F) pe 11 februarie 1935
ANTARCTICA
• Hope Bay, 14,6°C (58.3 F) pe 5 ianuarie 1974
• Vostock II, -89,2°C (-128.6 F) pe 21 iulie 1983
ASIA
• Tirat Tsvi, Israel, 53,9°C (129.0 F) pe 21 iunie 1942
• Verhoiansk, Siberia -69,8°C (-93.6 F) pe 7 februarie 1892
AUSTRALIA
• Oodnadatta, Australia de Sud, 50,7°C (123.3 F) pe 2 ianuarie 1960
• Charlotte Pass, New South Wales, -23.0°C (-9.4 F) pe 29 iunie 1994
EUROPE
• Sevilia, Spania, 50,0°C (122.0 F) pe 4 august 1881
34
• Ust-Shchugor, Rusia -55,0°C (-67.0 F) nu se cunoaşte data cu certitudine
AMERICA DE NORD
• Death Valley, USA, 56,7°C (134.0 F) pe 10 iulie 1913
• Snag, Canada, -63,0 C (-81.4 F) pe 3 februarie 1947
AMERICA DE SUD
• Rivadavia, Argentina, 48,9°C (120.0 F) pe 11 decembrie 1905
• Sarmiento, Argentina, -33,0°C (-27.4 F) pe 1 iunie 1907
http://members.iinet.com.au/~jacob/worldtp.html
35
CLIMATOLOGIE
Curs 5
REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A UMEZELII AERULUI
Umezeala aerului prezintă importante variaţii pe Glob, atât latitudinal, cât şi longitudinal,
ca urmare a factorilor care o influenţează: temperatura aerului, repartiţia uscatului şi a
suprafeţelor acvatice, natura covorului vegetal, formele de relief etc.
1. Tensiunea vaporilor de apă în luna ianuarie
Cele mai ridicate valori medii ale tensiunii vaporilor de apă, 20 mm Hg, se remarcă în
zona ecuatorială datorită temperaturilor ridicate şi a permanenţei surselor de evaporare care
asigură o evaporaţie intensă. Pe măsură ce creşte latitudinea, valorile medii ale tensiunii
vaporilor de apă scad, dar această scădere nu se produce uniform ca urmare a influenţei
exercitate în special de curenţi oceanici calzi. Astfel, în nordul Oceanului Atlantic şi în nordul
Oceanului Pacific se regăsesc două regiuni cu umiditate ridicată care se suprapun zonelor în care
acţionează Gulf Stream-ul şi curentul cald al Alaskăi. Acelaşi fenomen, dar cu intensitate mai
redusă se poate constata şi pe ţărmurile estice ale Americii de sud şi Africii, unde acţionează
curenţii calzi al Braziliei şi Mozambicului.
Repartiţia valorilor medii ale tensiunii vaporilor de apă în luna ianuarie (mm Hg)
(S. Ciulache, 362)
36
Pe continente, se înregistrează scăderi însemnate în regiunile tropicale şi subtropicale
deşertice (≤ 5 mm Hg), precum şi în nordul Canadei şi nord-estul Siberiei (sub 0,1 mm Hg) ca
urmare a temperaturilor foarte scăzute. La Verhoiansk, valorile coboară chiar şi la mai puţin de
0,025 mm Hg când temperatura aerului scade foarte mult. Creşteri azonale se remarcă în
apropierea Mării Negre, a Mării Mediterane şi a Mării Caspice, chiar dacă sunt mări
continentale.
În emisfera sudică, scăderea valorilor medii ale tensiunii vaporilor de apă se realizează
mult mai uniform către poli datorită predominării suprafeţelor acvatice. Acestea ajung la circa 5
mm Hg la sud de Strâmtoarea Magellan şi coboară chiar la 0,001 (1957) mm Hg în partea
centrală a continentului antarctic unde temperatura medie a lunii ianuarie este de circa -60°C.
2. Tensiunea vaporilor de apă în luna iulie.
În luna iulie, ca urmare a creşterii temperaturilor în emisfera nordică şi a migrării
ecuatorului termic la nord de cel geografic, se remarcă o creştere a valorilor medii ale tensiunii
vaporilor de apă. Astfel, se ating valori de peste 22 mm Hg (25 mm la Calcutta, 32 mm la Jidda
pe ţărmul Mării Roşii).
Repartiţia valorilor medii ale tensiunii vaporilor de apă în luna iulie (mm Hg)
(S. Ciulache, 363)
În ambele emisfere, scăderea valorilor medii spre poli se face mai uniform şi mai lent
decât iarna. În emisfera nordică, se constată diferenţieri importante între regiunile continentale şi
oceanice pentru aceleaşi latitudini, în sensul că deasupra suprafeţelor oceanice valorile sunt mai
37
ridicate, exceptând zonele străbătute de curenţi reci (Curentul Californiei, Curentul Canarelor)
unde valorile sunt mai mici decât pe continente.
Creşteri însemnate se produc şi în regiunile deşertice unde valorile medii oscilează între
10 şi 15 mm. Cele mai mici valori se înregistrează în regiunea Verhoiansk din nord-estul Siberiei
unde nu se depăşesc 8 mm şi în Arctica, 4-5 mm.
În emisfera sudică, centrele de minimă sunt localizate pe continente în regiunile aride şi
semiaride precum Kalahari, Marele Deşert Australian, câmpia Gran Chaco. De asemenea,
regiunile oceanice traversate de curenţi reci (curenţii reci ai Perului şi Benguelei) prezintă valori
mai reduse, aici izoliniile fiind curbate spre ecuator.
3. Repartiţia geografică a umezelii relative în luna ianuarie
Valorile medii ale umezelii relative în luna ianuarie sunt inegal distribuite în cele două
emisfere. În regiunea ecuatorială, se remarcă valori ridicate, de peste 85%, mai ales în emisfera
de vară. Valori similare se mai înregistrează în regiunile subpolare ale ambelor emisfere. În
emisfera sudică, acest brâu este continuu chiar dacă este mai îngust, în timp ce în emisfera
nordică valori de peste 85% se remarcă doar în zonele continentale (partea estică a Canadei,
Alaska şi partea vestică a Europei).
Între aceste două areale cu valori ridicate, umezeala relativă este mai scăzută, mai ales în
regiunile tropicale şi subtropicale deşertice şi semideşertice, precum Sahara, Peninsula Arabiei,
Deşertul Tharr, Arizona, Kalahari, Marele Deşert Australian, unde valorile oscilează între 50 şi
60%. Aceeaşi situaţie se constată şi în regiunile temperate aride din America de Sud şi Asia
Centrală.
Repartiţia valorilor medii ale umezelii relative în luna ianuarie (%)

38
Analizând harta distribuţiei valorilor medii ale umezelii relative în luna ianuarie, se
constată că valori ridicate se înregistrează în zonele unde predomină ascendenţa aerului, în timp
ce în zonele unde predomină descendenţa valorile sunt scăzute.
4. Repartiţia geografică a umezelii relative în luna iulie
În luna iulie, comparativ cu luna ianuarie, se înregistrează o serie de diferenţieri. Astfel,
în regiunea ecuatorială, valorile rămân ridicate, de peste 85%, dar nu se mai prezintă sub forma
unui brâu continuu întrerupându-se în estul Africii. De asemenea, mai ales în oceanul Pacific,
valorile sunt mult mai uniform distribuite de o parte şi de alta a ecuatorului.
Singura zonă neîntreruptă cu valori de peste 85% rămâne cea din regiunea subpolară
sudică. Centrele cu valori reduse, de 50%, din zona tropicală sudică se micşorează, în timp ce în
emisfera nordică acestea se măresc considerabil unindu-se cu cele suprapuse regiunilor deşertice
temperate (S. Ciulache, p. 366).
Repartiţia valorilor medii ale umezelii relative în luna iulie (%)

DISTRIBUŢIA GEOGRAFICĂ A NEBULOZITĂŢII
Nebulozitatea la suprafaţa terestră este redată cu ajutorul hărţilor cu izonefe, linii care
unesc puncte cu nebulozitate egală. Repartiţia nebulozităţii are un caracter zonal fiind
condiţionată de zonele de minimă şi maximă presiune, precum şi de principalele fronturi
atmosferice.
39
Aşadar, în regiunea ecuatorială se remarcă un brâu de nebulozitate mare, mai ales pe
suprafeţele continentale ca urmare a mişcărilor convective ascendente intense. Acolo unde
predomină descendenţa aerului şi alizeele, nebulozitatea are valori reduse. Nebulozitate mare se
înregistrează şi în regiunile subpolare, mai ales pe oceane, datorită mişcărilor ascendente induse
de ciclonii de la aceste latitudini. În regiunile polare, nebulozitatea prezintă o intensificare în
timpul verii şi o slăbire iarna.
1. Distribuţia geografică a nebulozităţii în luna ianuarie
În zona ecuatorială, pe continente, maximele de nebulozitate, cu valori de peste 7 se
deplasează spre sud datorită înaintării spre tropicul de sud a zonei de convergenţă intertropicală
(S. Ciulache, p. 366).
Minimele subtropicale cu valori sub 3 sunt amplu dezvoltate în emisfera nordică în
Sahara, Sudan, Peninsula Arabia, Podişul Iran, India, vestul Asiei de sud-est, sudul Californiei şi
Mexicului. În Asia, nebulozitatea redusă este datorată acţiunii musonului de iarnă. În emisfera
sudică, există numai câteva centre de minimă nebulozitate (sub 3): Deşertul Atacama, provincia
Capului (Africa) şi Marele Deşert Australian.
Repartiţia valorilor medii ale nebulozităţii în luna ianuarie (zecimi)

La latitudinii medii, în emisfera nordică nebulozitatea creşte la peste 7 şi local chiar 8 în

Insulele Aleutine, Newfoundland (Terra Nova), Marea Norvegiei, la vest de Arhipelagul Japonez
datorită scăderii tensiunii de saturaţie, a creşterii condensărilor şi a activităţii ciclonice. În
interiorul Asiei (estul Asiei, Siberia de nord-est, Mongolia), nebulozitatea scade la sub 3 datorită
intensificării regimului anticiclonic şi circulaţiei musonice. În emisfera sudică, în jurul
40
continentului antarctic nebulozitatea are valori ridicate de peste 7 zecimi. Valori foarte ridicate
(8-9) se remarcă tot timpul anului pe ţărmurile sudice ale continentului sud american (pe insula
Evangelistas nebulozitatea medie anuală nu coboară sub 8,5) (Gh. Pop, p. 293). Deasupra
Antarctidei valorile înregistrează o nouă scădere.
2. Distribuţia geografică a umezelii relative în luna iulie
În luna iulie, maximele ecuatoriale se deplasează spre nord şi se intensifică în anumite
areale datorită circulaţiei musonice.
Minima subtropicală din emisfera nordică se intensifică şi se extinde mult spre nord, dar
se restrânge spre est. Ea ocupă Sahara, Peninsula Arabia, Podişul Iranian, bazinul Mării
Mediterane, incluzând Europa de Sud, Asia Mică, Orientul Apropiat şi deşerturile transcaspice.
În emisfera sudică, valori reduse de sub 3 şi 2 se înregistrează în Câmpia Gran Chaco, partea
centrală a Podişului Brazilian, regiunea marilor lacuri din Africa de est, regiunea Strâmtorii
Mozambic, estul Insulei Madagascar, Australia centrală şi de nord (Gh. Pop, p. 293). În
Indonezia, unde musonul bate dinspre continentul Australia, se constată o scădere a nebulozităţii,
în timp ce în Asia de sud, sud-est şi est, unde musonul bate dinspre Oceanul Indian, valorile
nebulozităţii sunt de 7-8.
La latitudini temperate şi subpolare în emisfera nordică nebulozitatea este mai redusă
decât în ianuarie pe măsura estompării activităţii ciclonice. Zonele cu valori ridicate ale
nebulozităţii (7-8) sunt: Insulele Aleutine, la sud de Groenlanda, la est de Peninsula Labrador şi
pe Marea Norvegiei. Bazinul polar arctic, în sectorul eurasiatic, prezintă intensificări ale
nebulozităţii. În emisfera sudică, brâul de maximă din jurul continentului antarctic slăbeşte şi se
fragmentează, în schimb maxima chiliană se menţine.
Repartiţia valorilor medii ale nebulozităţii în luna iulie (zecimi) (S.

Ciulache, p. 370)
41
CLIMATOLOGIE
Curs 6
REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ PRECIPITAŢIILOR ATMOSFERICE
1. Harta izohietelor anuale

Precipitaţiile atmosferice reprezintă elementul cel mai variabil al climatului datorită complexităţii
factorilor care contribuie la geneza lor. Repartiţia geografică a precipitaţiilor este redată cu ajutorul
hărţilor cu izohiete, liniile care unesc puncte cu aceeaşi cantitate medie lunară sau anuală multianuală.
În general, cantităţile de precipitaţii sunt mari în zona ecuatorială, scad în cele subtropicale, apoi
cresc din nou în cele temperate şi scad în cele polare. Această repartiţie este clar ilustrată de valorile
înregistrate în emisfera nordică pe zone de latitudine de câte 10°.
Latitudinea 0-10 10-20 20-30 30-40 40-50 50-60 60-90 Media pe emisferă
Precipitaţii (mm) 1450 840 590 660 740 630 270 770
Harta izohietelor anuale ilustrează repartiţia geografică a sumelor medii anuale de precipitaţii,
precum şi marea variabilitate teritorială a acestora.
În zona ecuatorială cantitatea de precipitaţii înregistrată este ridicată ca urmare a temperaturii
mari, a conţinutului de vapori de apă şi, implicit, a mişcărilor convective induse de stratificarea lui umed-
instabilă. Astfel, media multianuală oscilează între 1000 şi 2000 mm, dar sub influenţa unor factori locali,
această cantitate poate creşte sau scădea foarte mult. De exemplu, în insulele Kalimantan şi Sumatera, în
Africa ecuatorială de vest, în bazinul Amazonului cantitatea anuală variază între 4000 şi 6000 mm, în
timp ce pe ţărmul estic al Africii, cantitatea scade la mai puţin de 1000 mm. Pe ţărmul pacific al Americii
de Sud, la Buenaventura (3°57’ lat. N) se înregistrează 7155 mm, în timp ce la Guayaquil (2°20’ lat. S)
aceasta scade la 988 mm, iar la Callao (12° lat. S) la 27 mm. Această scădere notabilă pe direcţie nord sud
este datorată acţiunii curentului rece al Perului. Aceeaşi diferenţiere se înregistrează şi în Africa: la Akkra
(Ghana) cad 702 mm, în timp ce la Debundja (Camerun) cad 9655 mm anual, localităţile amintite fiind
situate la latitudini foarte apropiate. Variaţii de acest gen nu sunt caracteristice numai zonelor
continentale. Ele pot apărea şi pe oceane – pe insula Sri Lanka media anuală este de 2191 mm, la Kirorki
(Noua Guinee) de 5850 mm, iar la Antuane (insulele Mariane) de numai 1900 mm (Gh. Pop, p. 295).
Pe măsură ce creşte latitudinea, cantitatea de precipitaţii scade atingând valori minime în zonele
subtropicale ale ambelor emisfere, între 20° şi 35°, datorită inversiunilor termice cauzate de anticiclonii
subtropicali, alizeelor şi curenţilor oceanici reci. Aşadar, în ambele emisfere cantitatea scade la sub 250
mm sau chiar sub 100 mm, aici regăsindu-se marile areale deşertice şi semideşertice ale Globului: Sahara,
Arabia, sudul Podişului Iran, Thar, California, Arizona, Nevada, Mexic, Atacama, Namib, Kalakari,
Australia Centrală. Cele mai aride puncte de pe Glob sunt cele din deşerturile de pe ţărmurile vestice ale
continentelor unde se resimte influenţa curenţilor oceanici reci. Astfel, în deşertul Atacama din America
de Sud, la Iquique (Chile) cantitatea medie anuală de precipitaţii este sub 1 mm, în timp ce la Calama nu
au fost înregistrate precipitaţii în timpurile istorice. Aceeaşi situaţie se constată şi în California de Sud,
Sahara de Vest, Namibia, Australia de Vest. Nici în celelalte regiuni deşertice subtropicale cantitatea de
precipitaţii nu este foarte ridicată.
Cu toate că precipitaţiile sunt reduse cantitativ la aceste latitudini, ca urmare a influenţei
musonilor şi a barierelor orografice se produc şi maxime azonale. O astfel de situaţie caracterizează
versanţii sudici ai Munţilor Himalaya, unde cantitatea medie ajunge la 3000-4000 mm pe an. La
Cherrapunji, în statul indian Assam, media este de 11550 mm, iar la Mawsynram, în apropiere de prima
locaţie, se înregistrează cea mai ridicată medie anuală de precipitaţii – 13970 mm (S. Ciulache, p. 373). În
aceeaşi regiune, cantitatea anuală a depăşit 15000 mm în mai mulţi ani (în 1891, la Cherrapunji s-au
înregistrat 22987 mm; de asemenea, în data de 14 iunie 1876, cantitatea de precipitaţii a atins 1038 mm).
Precipitaţii abundente se înregistrează şi pe Coasta Malabar, în Birmania, Vietnam, China de Sud,
Taiwan, Japonia de Sud etc. Cantităţi apreciabile, de peste 1000 mm sunt caracteristice şi regiunilor de
sud-est ale SUA (Florida, Georgia, Louisiana, Carolina) în condiţiile circulaţiei musonice de vară. Situaţii
asemănătoare apar şi în regiunile dominate de alizee – insula Kauai din Hawaii, unde pe versantul
vulcanului Waialeale, media ajunge la 11980 mm, regiunile montane din Mexicul de Sud şi America
Centrală. Tot într-o regiune dominată de alizee se află situaţi şi versanţii munţilor din estul
Madagascarului, unde cantitatea de precipitaţii depăşeşte 3000 mm. Condiţii similare apar şi în estul
Africii în Munţii Scorpiei, pe ţărmul de nord-est al Australiei în Peninsula York, pe ţărmul sud-estic al
Braziliei.
În zonele temperate, cuprinse între 35° şi 50-60° latitudine nordică şi sudică, se înregistrează o
creştere a cantităţilor medii de precipitaţii datorită intensificării activităţii ciclonice, rolul convecţiei
termice fiind unul secundar. Cele mai ridicate cantităţi de precipitaţii din Atlanticul de Nord şi Europa se
înregistrează între 50 şi 60° lat., acestea scăzând progresiv către est, pe măsură ce activitatea ciclonică
scade în intensitate. Astfel, la Torgilebu în Groenlanda de Sud cad 2190 mm, la Eirarbakki în Islanda
1302 mm, la Lerwick în Insulele Shetland 1069 mm, la Edimburgh 672 mm, la Copenhaga 589 mm, la
Moscova 620 mm, iar pe Insula Olhon din Lacul Baikal la 158 mm. La sud de această zonă, cantitatea de
precipitaţii este şi mai redusă. Ca urmare a reducerii activităţii ciclonice, dar şi a încălzirii aerului pe
timpul verii şi a răcirii acestuia iarna şi a intensificării regimului anticiclonic, în Asia Centrală apar
extinse zone deşertice. Pe ţărmurile estice ale Asiei, între 40° şi 60° lat. N, pe fondul activităţii musonice
de vară, cantitatea de precipitaţii creşte până la 1000 mm (regiunile Priamurie, Primorie, Insula Sahalin,
Japonia de Nord, Penisula Kamceatka, Insulele Kurile). Un alt factor care duce la creşterea cantităţii de
precipitaţii în zonele temperate este prezenţa lanţurilor muntoase orientate perpendicular pe direcţia
vânturilor de vest sau pe traiectoria ciclonilor mobili. Astfel, pe continentul nord american, pe versanţii
vestici ai Cordilierilor din Alaska şi Columbia Britanică, cantitatea medie anuală de precipitaţii este
cuprinsă între 2000 şi 3000 mm, în unele cazuri depăşind 4000 mm. În America de Sud, pe versanţii
chilieni ai Anzilor, media oscilează între 3000 şi 7000 mm.
În Europa, toate maximele pluviometrice se înregistrează în condiţii similare – pe versanţii vestici
ai Alpilor Scandinaviei, ai Apeninilor ligurici, ai Munţilor Dinarici, ai Caucazului etc. (1000 mm până la
4000 mm). În aceleaşi regiuni însă, pe pantele adăpostite, cantitatea de precipitaţii se reduce vizibil mai
ales datorită proceselor foehnice – Platoul Preeriilor sub 500 mm, Podişul Patagoniei sub 300 mm,
Podişul Suediei, litoralul Mării Baltice şi Golful Botnic sub 500 mm. Regimul pluviometric este degradat
de prezenţa lanţurilor muntoase din interiorul continentelor, mai ales în cazul predominării regimului
anticiclonic, şi astfel, aici apar deşerturi azonale, unele situate în prelungirea deşerturilor subtropicale –
Podişul Marelui Bazin aflat în prelungirea deşerturilor Arizona şi a celor din nordul Mexicului;
deşerturile transcaspiene şi din Asia Centrală care le continuă pe cele din Asia de sud-vest.
Şi la latitudini medii şi superioare, curenţii oceanici influenţează regimul precipitaţiilor
atmosferice şi cantităţile medii anuale. Pe ţărmurile vestice ale Europei şi Americii de Nord, unde
acţionează Curentul Cald al Golfului, respectiv curentul Alaskăi, cantitatea de precipitaţii este mai mare
decât în est unde se dezvoltă curenţi reci.
În zonele circumpolare, se înregistrează o nouă scădere a cantităţii de precipitaţii datorită
predominării regimului anticiclonic. Cantităţile medii sunt în general sub 300 mm, mai ridicate la
periferiile zonelor polare şi mai scăzute în apropierea polilor (în Groenlanda de exemplu, în partea sudică
a ţărmului apusean se înregistrează 1207 mm, la cca. 61° lat. N, 527 mm la cca. 64° lat. N, 231 mm la
cca. 69° lat. N, 178 mm la cca. 71° lat. N şi 100 mm la cca. 76° lat. N). în emisfera sudică, pe continentul
antarctic, cad 300-450 mm pe ţărmuri, iar în interior în jur de 75 mm.
2. Repartiţia geografică a precipitaţiilor sub formă de zăpadă
Precipitaţiile atmosferice, mai ales la latitudini medii şi superioare, cad şi sub formă solidă. În
emisfera nordică, limita latitudinală a precipitaţiilor sub formă de zăpadă trece prin nordul Golfului
California, coboară în sud până în regiunea vulcanului Popocatepetl din Mexic, se îndreaptă spre nord-est
traversând partea centrală a Golfului Mexic şi a Peninsulei Florida şi apoi străbate Oceanul Atlantic de-a
lungul paraleli de 35°.
Repartiţia geografică a stratului de zăpadă (S. Ciulache, p. 378)

În Africa urmează linia ţărmului mediteranean la o distanţă de 300-600 km, iar în Asia pătrunde
pe la nord de Marea Roşie. Traversează nordul Arabiei şi sudul Irakului, urmăreşte ţărmurile estice ale
Golfului Persic, trece prin Câmpia Indului şi prin Câmpia Gangelui, partea centrală a Indochinei, Golful
Tonchin, Marea Chinei de Sud, Strâmtoarea Taiwan, sud-estul Japoniei şi apoi urmăreşte paralela de 35°.
În emisfera sudică, limita latitudinală a precipitaţiilor sub formă de zăpadă urmăreşte paralela de
38° pe oceane, în timp ce pe continente este mai apropiată de ecuator. De exemplu, în America de Sud, pe
ţărmul chilian, se curbează până la latitudinea de 30° şi străbate în direcţie nord-estică continentul.
Între latitudinile menţionate, zăpadă cade numai pe munţii înalţi, în timp ce la nord, respectiv la
sud de acestea, pe măsură ce ne îndreptăm spre poli, stratul de zăpadă devine din ce în ce mai persistent.
(S. Chiulache, p. 376). Din analiza repartiţiei geografice a stratului de zăpadă, T. Sekiguchi şi J. Blüthgen
au realizat o hartă schematică unde sunt redate arealele permanent acoperite de gheaţă şi zăpadă, cele
acoperite peste 2 luni cu strat de zăpadă, cele acoperite sub 2 luni cu strat de zăpadă şi cele fără strat de
zăpadă.
CLIMATOLOGIE
Curs 7
CLASIFICAREA CLIMATELOR. CRITERII DE CLASIFICARE. CLASIFICĂRI
CLIMATICE
Probleme fundamentale ale clasificării climatelor

În funcţie de criteriile utilizate, clasificările climatice se împart în trei mari categorii:
clasificări empirice, genetice şi aplicate.
Clasificările empirice iau în calcul caracteristicile principale ale climei, care pot fi tratate
separat sau în conexiune. Astfel, în funcţie de temperatură, avem regiuni cu climă caldă, rece şi
foarte rece. Cu cât sunt luate în calcul mai multe caracteristici climatice, cu atât creşte numărul
de combinaţii posibile. În cazul acestui tip de clasificare, cei mai utilizaţi parametrii au fost
temperatura şi precipitaţiile.
Clasificările genetice pornesc de la cauzele care determină condiţiile climatice
caracteristice fiecărei regiuni. Se analizează latitudinea, circulaţia generală a atmosferei,
barierele montane etc. pe baza relaţiei dintre latitudine şi temperatură, grecii antici au definit
sistemul de zone climatice – calde, temperate şi reci, care reprezintă şi astăzi cadrul general al
multor clasificări climatice.
Clasificările aplicate se bazează pe una sau mai multe caracteristici ale climei. Tipurile şi
regiunile climatice sunt definite în funcţie de efectele elementelor meteorologice asupra altor
fenomene, exemplul cel mai elocvent în acest sens fiind relaţia dintre climă şi vegetaţie (S.
Ciulache, p. 379). De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe clasificări climatice, care
sunt frecvent utilizate şi în prezent.
Clasificarea climatică după W. G. Köppen
Această clasificare climatică este cel mai frecvent utilizată şi în prezent, chiar dacă a fost
iniţial elaborată în anul 1900 (ulterior a fost perfecţionată şi de alţi climatologi, precum J. Russel,
G. T. Trewartha). La baza acesteia stau mai multe criterii, precum cel termo-pluviometric, la care
se adaugă anumite valori critice ale temperaturii şi precipitaţiilor, relaţiile dintre acestea, efectele
asupra distribuţiei vegetaţiei etc.
Conform sistemului Köppen există cinci categorii mari de climate redate prin majuscule:
A – climate tropicale ploioase
B – climate uscate
C – climate temperate calde şi ploioase
D – climate boreale
E – climate ale zăpezilor
47
În cadrul acestor categorii, Köppen a identificat 11 ordine sau tipuri şi 18 subordine sau
subtipuri:
Af – climat de pădure tropicală umedă, foarte cald, ploios în toate anotimpurile
Am – climat tropical musonic, foarte cald, anotimp cu precipitaţii excesive
Aw – climat tropical de savană, foarte cald, anotimp uscat
BSh – climat tropical de stepă, semiarid, foarte cald
BSk – climat temperat de stepă, semiarid, răcoros sau rece
BWh – climat tropical deşertic, arid, foarte cald
BSk – climat temperat deşertic, arid, răcoros sau rece
Cfa – climat subtropical umed, iarnă blândă, umed tot anul, vară lungă şi caldă
Cfb – climat marin, iarnă blândă, umed tot anul, vară caldă
Cfc – climat marin, iarnă blândă, umed tot anul, vară scurtă şi răcoroasă
Csa – climat mediteranean interior, iarnă blândă, vară uscată şi foarte caldă
Csb – climat mediteranean litoral, iarnă blândă, vară uscată şi caldă
Cwa – climat subtropical musonic, iarnă blândă şi uscată, vară foarte caldă
Cwb – climat tropical de altitudine, iarnă blândă şi uscată, vară scurtă şi caldă
Dfa – climat continental umed, iarnă aspră, umed tot anul, vară lungă şi foarte caldă
Dfb – climat continental umed, iarnă aspră, umed tot anul, vară scurtă şi caldă
48
Dfc – climat subarctic, iarnă aspră, umed tot anul, vară scurtă şi răcoroasă
Dfd – climat subarctic, iarnă extrem de rece, umed tot anul, vară scurtă
Swa – climat continental umed, iarnă aspră şi uscată, vară lungă şi foarte caldă
Dwb – climat continental umed, iarnă aspră şi uscată, vară caldă
Dwc – climat subarctic, iarnă aspră şi uscată, vară scurtă şi răcoroasă
Dwd – climat subarctic, iarnă extrem de rece şi uscată, vară scurtă şi răcoroasă
Et – climat de tundră, vară foarte scurtă
EF – climat cu gheaţă şi zăpadă permanentă
H – climat nediferenţiat de altitudine
Această clasificare este utilizată frecvent mai ales de geobotanişti şi pedologi.
Clasificarea după Emm. De Martonne

Această clasificare are caracter geografic, criteriul de bază utilizat fiind cel al
temperaturii şi precipitaţiilor.
Climatele sunt grupate în două mari categorii – intertropicale şi extratropicale.
În categoria climatelor intertropicale, Emm. De Martonne incluse toate arealele unde
temperatura medie anuală este mai mare de 20°C, în timp ce în categoria climatelor
extratropicale, temperate şi reci sunt incluse arealele unde temperatura nu depăşeşte această
valoare medie. De asemenea, separă o grupă a climatelor musonice. Fiecare tip climatic este
denumit după regiunea geografică unde acesta este caracteristic. Clasificare include şase grupe
mari de climate, separate în 17 tipuri fundamentale şi 17 variante.
Climatele lumii după Emm. De Martonne (S. Ciulache, p. 389)
49
A Grupa climatelor calde
1. Climatul ecuatorial sau guineean
a. oceanic
b. columbian (altitudine)
c. cambodgian (musonic)
2. Climatul subecuatorial sau sudanez
3. Climatul tropical sau senegalez
a. hawaiian
b. mexican (altitudine)
A’ Grupa climatelor musonice
4. Climatul musonic bengalez
a. annamian
5. Climatul musonic hindus central
a. pendjabian
6. Climatul continental cu influenţe musonice sau manciurian
a. japonez
B. Grupa climatelor deşertice
7. Climatul deşerrtic cald sau saharian
a. peruvian (oceanic)
8. Climatul deşertic rece sau aralian
a. patagonian (oceanic
b. tibetan (altitudine)
C. Grupa climatelor subtropicale
9. Climatul mediteranean
a. portughez (oceanic)
b. elen (continental)
c. sirian (stepic)
10. Climatul chinezesc (musonic)
D. Grupa climatelor temperate
11. Climatul temperat oceanic sau breton
12. Climatul temperat de tranziţie
a. parizian
b. danubian
13. Climatul temperat continental sau polonez
a. ucrainean
E. Grupa climatelor reci
14. Climatul rece oceanic sau norvegian
15. Climatul rece continental sau siberian
16. Climatul polar
17. Climatul alpin
Chiar dacă a fost considerată una dintre cele mai bune clasificări climatice geografice, în
prezent, această clasificare nu este foarte utilizată datorită impreciziei limitelor dintre tipurile de
climat, a denumirilor, precum şi a aplicabilităţii practice restrânse.
Clasificarea după C. W. Thornthwaite

Criteriile utilizate de C. W. Thornthwaite sunt: indicele eficacităţii precipitaţiilor şi
indicele eficacităţii temperaturii. Prin compararea indicilor anuali ai eficacităţii precipitaţiilor cu
asociaţiile vegetale caracteristice, au fost stabilite cinci mari provincii de umiditate: supraumedă
50
(pădure tropicală umedă), umedă (pădure), subumedă (savană), semiaridă (stepă), aridă (deşert).
Conform indicelui eficacităţii termice, acesta a delimitat şase tipuri: megatermal, mezotermal,
microtermal, microtermal, taiga, tundră, îngheţ.
În 1948, acesta şi-a îmbunătăţit clasificarea prin introducerea unui nou criteriu,
evapotranspiraţia potenţială. În clasificare lui C. W. Thornthwaite, revizuită în 1955,
evapotranspiraţia potenţială şi precipitaţiile formează bazele a patru criterii climatice: umezeala
sezonieră corespunzătoare, eficienţa termică, distribuţia umezelii pe anotimpuri şi concentrarea
eficienţei termice în timpul verii. În cadrul acestei clasificări există 32 de tipuri climatice.
Clasificarea după L. S. Berg

Clasificarea elaborată de L. S. Berg se aseamănă cu cea a lui Köppen, dar are un caracter
geografic mult mai pronunţat. Criteriul fundamental utilizat este interdependenţa dintre
elementele landşaftului (relief, climă, ape, vegetaţie, soluri), dar ia în calcul şi factorul antropic
care influenţează vegetaţia. De asemenea, acesta face o diferenţă clară între zonalitatea orizontală
şi cea verticală.
El a deosebit 11 zone climatice:
Clasificarea după L. S. Berg (S. Ciulache, p. 463)
1. Zona tundrei
2. Zona taigalei (a pădurii din zona temperată, cu iarnă rece)
3. Zona pădurii de foioase de la latitudini medii (cu iarnă blândă)
4. Zona climatului musonic al latitudinilor medii
5. Zona stepei
51
6. Zona climatului mediteranean
7. Zona pădurii subtropicale
8. Zona deşerturilor extratropicale (cu iarnă rece)
9. Zona deşerturilor subtropicale (cu iarnă caldă)
10. Zona savanelor (a silvostepei tropicale)
11. Zona pădurii tropicale umede
Pe verticală, a deosebit 11 tipuri de climat; pentru regiunile situate dincolo de limita
zăpezilor permanente a separat un al 12-lea tip climatic, numit al îngheţului permanent (S.
Ciulache, p. 394).
Clasificarea după B. P. Alisov

B. P. Alisov a realizat o clasificare genetică al cărui criteriu fundamental a fost studiul
maselor de aer dominante. Acesta a distins o zonă a aerului ecuatorial, o zonă a aerului tropical,
o zonă a aerului polar şi o zonă a aerului arctic (antarctic). De asemenea, ca urmare a pendulării
fronturilor în lungul meridianelor, duce la apariţia altor trei zone intermediare – zona
subecuatorială, zona subtropicală şi zona subarctică (subantarctică). Astfel, conform clasificării
sale, există 7 zone climatice şi 22 de tipuri climatice regionale.
Clasificarea după
B. P. Alisov
Gh. Pop, p. 316
I. Zona ecuatorială: 1. continental; 2. al munţilor înalţi; 3. oceanic;

II. Zonele climatelor subecuatoriale: 4. continental; 5. al munţilor înalţi; 6. oceanic;
III. Zonele tropicale: 7. continental; 8. al munţilor înalţi; 9. al ţărmurilor apusene ale
continentelor; 10. al ţărmurilor răsăritene ale continentelor; 11. oceanic;
IV. Zonele subtropicale: 12. continental; 13. al munţilor înalţi; 14. al ţărmurilor şi părţilor
apusene ale continentelor; 15. al ţărmurilor răsăritene ale continentelor; 16. oceanic
V. Zonele temperate: 17. continental; 18. al munţilor înalţi; 19. al ţărmurilor apusene ale
continentelor; 20. al ţărmurilor răsăritene ale continentelor; 21. oceanic
VI. Zonele subarctică şi subantarctică: 22. continental, 23. oceanic
VII. Zonele arctică şi antarctică: 24. continental; 25. oceanic
52
Clasificarea după H. J. Critchfield
Clasificarea promovată de Critchfield este o clasificare geografică al cărei scop principal
este să stabilească principalele tipuri şi regiuni climatice de pe Glob în vederea studierii adaptării
umane şi a modului de folosire, sub raport climatic, a uscatului.
Criteriul fundamental a fost cel al tipurilor de mase de aer care domină permanent sau
sezonier diferite zone ale suprafeţei terestre. Acesta a stabilit 4 tipuri principale de climat şi 15
variante:
I. Tipuri de climat dominate de mase de aer ecuatoriale şi tropicale
1. Climatul tropical umed
2. Climatul tropical musonic
3. Climatul tropical umed şi uscat
4. Climatul tropical arid
5. Climatul tropical semiarid
II. Tipuri de climat dominate de mase de aer tropicale şi polare
6. Climatul subtropical cu vară uscată
7. Climatul subtropical umed
8. Climatul marin
9. Climatul arid al latitudinilor medii
10. Climatul semiarid al latitudinilor medii
11. Climatul temperat continental cu veri calde
12. Climatul temperat continental cu veri reci
III. Tipuri de climat dominate de mase de aer polare şi arctice (antarctice)
13. Climatul de taiga
14. Climatul de tundră
15. Climatul polar
IV. Tipuri de climat având altitudinea ca trăsătură dominantă (S. Ciulache, p. 398).
Clasificarea după H. J. Critchfield (S. Ciulache, p. 463)
53
CLIMATOLOGIE
Curs 8
ZONA CLIMATELOR CALDE
Zona climatelor calde se extinde de o parte şi de alta a ecuatorului până la latitudinea de

40° nord şi sud. Aceasta este o limită teoretică, deoarece datorită influenţei uscatului, a
circulaţiei generale a atmosferei, a curenţilor oceanici se înregistrează o serie de abateri.
Ca tipuri de climat, în această zonă sunt incluse: climatul intertropical permanent umed,
intertropical musonic, intertropical alternant, tropical arid şi semiarid, subtropicale arid şi
semiarid, subtropical cu veri uscate, subtropical cu veri umede, munţilor înalţi din zona caldă.
1. Climatul intertropical permanent umed
Climatul intertropical umed, cunoscut şi sub denumirea de climat ecuatorial, este
caracteristic latitudinilor mici, în apropierea ecuatorului, precum şi în lungul unor coaste
tropicale. Astfel, regiunile cu climat intertropical permanent umed sunt bazinul Amazonului,
regiunea Salvador (America de Sud), ţărmurile Americii Centrale, bazinul mijlociu al fluviului
Congo (Africa), Indonezia, Noua Guinee, Arhipelagul Filipine, ţărmurile estice ale Republicii
Malgaşe.
Caracteristicile principale ale acestui tip de climat sunt lipsa anotimpurilor, temperatura
constantă şi ridicată, precipitaţiile bogate şi uniform distribuite în cursul anului.
Aerul ecuatorial se formează în zona calmelor ecuatoriale, sub influenţa radiaţiei globale
şi a radiaţiei atmosferice, care prezintă valori ridicate tot timpul anului. Aşadar, temperatura
aerului este relativ constantă şi înregistrează valori de circa 25°C în lunile mai reci şi circa 28°C
în lunile mai calde, iar amplitudinea termică anuală prezintă valori foarte reduse.
Datorită faptului că o parte importantă din energia calorică se consumă în procesul
evaporaţiei, aerul este foarte umed şi temperatura nu depăşeşte 35-37°C pe timpul zilei. De
asemenea, datorită umezelii mari a aerului ecuatorial, radiaţia atmosferică este puternică ceea ce
face ca temperatura să nu scadă foarte mult pe timpul nopţii (foarte rar coboară la mai puţin de
20°C). Astfel, amplitudinea termică diurnă este de circa 15°C, în timp ce variaţiile interdiurne
sunt neînsemnate.
Cantitatea medie de precipitaţii este ridicată; aceasta oscilează între 1000 şi 3000 mm
pentru cea mai mare parte a regiunilor cu climat intertropical permanent umed, dar există şi
cazuri când datorită unor factori locali, cantitatea este mult mai mare (Andagoya, 6905 mm). În
general, precipitaţiile cad sub formă de aversă fiind însoţite şi de descărcări electrice. În regimul
anual al precipitaţiilor se constată o perioadă cu cantităţi ceva mai reduse care corespunde iernii
54
fiecărei emisfere. Durata acestei perioade este de 1-2 luni. Cantitatea maximă corespunde
intervalelor echinocţiului, când termoconvecţia nu mai este influenţată de alizee.
Andagoya, Columbia 5° lat. N , altitudinea: 65 m
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
Temp. ° C 27 27 28 28 27 27 27 27 27 27 27 27 27
Precip. mm 554 519 557 620 655 655 572 574 561 563 563 512 6905
Precipitaţii Temperatura
mm °C
Temperatura Precipitaţii
Temperatura şi precipitaţiile medii la Andagoya, Columbia
Iquitos, Peru 4° lat. S, altitudine: 104 m

Temp. ° C 27 27 27 27 26 26 25 27 27 27 27 27 26
Precip. mm 256 276 349 306 271 199 165 157 191 214 244 217 2845
mm °C
Temperatura şi precipitaţiile medii la Iquitos, Peru
55
Vegetaţia caracteristică regiunilor cu climat intertropical permanent umed este cea de pădure
ecuatorială.
2. Climatul intertropical musonic

Climatul intertropical musonic este strâns corelat cu cel intertropical umed. Este
caracteristic zonelor de coastă, unde se înregistrează o circulaţie sezonieră a aerului umed şi
uscat: ţărmurile vestice ale Indiei şi Birmaniei, coastele estice ale Vietnamului, vestul coastei
guineeze a Africii, ţărmurile nord-estice ale Americii de Sud şi coastele nordice ale Insulelor
Haiti şi Puerto Rico (S. Ciulache, p. 402).
Chiar dacă se evidenţiază un anotimp secetos, rezerva de apă din sol este suficient de
mare pentru a permite dezvoltarea pădurilor.
Temperatura medie anuală oscilează în jurul valorii de 20°C, valoarea maximă fiind
înregistrată în lunile cu nebulozitate redusă – aprilie, mai. Amplitudinea medie anuală este relativ
scăzută (2-5°C), în timp ce amplitudinile diurne sunt mai mari în lunile secetoase.
Cantitatea medie de precipitaţii este de circa 1500 mm.
3. Climatul intertropical alternant

Climatul intertropical alternant reprezintă un climat de tranziţie între climatele
intertropical permanent umed, intertropical musonic şi climatul tropical semiarid şi arid.
Principala sa însuşire este alternanţa dintre un anotimp uscat şi unul umed. Acesta este
caracteristic în partea de vest a Americii Centrale, în nord-vestul Americii de Sud, în Brazilia,
Bolivia, Paraguay, în partea central-sudică şi estică a Africii, în partea de vest a Madagascarului,
în anumite areale din India, în sud-estul Asiei şi nordul Australiei.
Anotimpul uscat durează în general 4 luni pe an suprapunându-se iernii din fiecare
emisferă.
56
Temperatura medie anuală oscilează între 18 şi 24-25°C, luna cea mai caldă fiind mai sau
iunie. Se poate înregistra şi un al doilea maxim termic imediat după ce sezonul ploios se încheie.
În general, valorile termice sunt ridicate în tot cursul anului, amplitudinea termică anuală fiind de
circa 7-8°C. La nivel diurn, cele mai mari amplitudini se înregistrează în anotimpul secetos
deoarece pe timpul zilei temperatura poate urca până la 25-30°C, în timp ce noaptea, valorile
coboară şi la mai puţin de 15°C.
Din punct de vedere pluviometric, se remarcă contraste mari între cele două sezoane.
Astfel, în anotimpul uscat, se poate observa o lipsă acută a precipitaţiilor pentru una sau mai
multe luni pe an, iar în anotimpul ploios cantităţile cresc foarte mult, putând atinge valori mai
mari de 500 mm pe lună. Cantităţile medii anuale oscilează între 1000 şi 1500 mm, fiind astfel
mai reduse decât în regiunile cu climat intertropical umed sau musonic. Cantitatea de precipitaţii
este mai mare la periferia dinspre ecuator şi mai redusă la cea dinspre tropice, crescând
proporţional şi durata anotimpului uscat.
Darwin, Australia 12.5° S, altitudinea: 27 m

Temp. ° C 28 28 28 28 27 25 25 26 28 29 29 29 28
Precip. mm 341 338 274 121 9 1 2 5 17 66 156 233 1563
Precipitaţiile Temperatura
(mm) (°C)
Temperatura Precipitaţiile
Temperatura şi precipitaţiile medii la Darwin, Australia
Vegetaţia caracteristică este cea de savană umedă.

57
4. Climatul tropical arid şi semiarid
Climatul tropical arid şi semiarid este caracteristic regiunilor tropicale, fiind centrate pe
latitudinea de 20-25°. Principala sa caracteristică este lipsa sau insuficienţa cantităţilor de
precipitaţii indusă de pătrunderea maselor de aer din atmosfera înaltă a zonelor subtropicale.
Climat deşertic arid se dezvoltă în partea de nord-vest a Mexicului, pe coastele vestice ale
Perului, în nordul Republicii Chile, în Africa de Nord – Sahara, Peninsula Arabia, sud-estul
Iranului, jumătatea sudică a Pakistanului, vestul Indiei şi Australia centrală şi vestică.
Climatul semiarid este mult mai bine reprezentat în Africa, la nord şi la sud de Deşertul
Sahara, sub forma a două benzi continue; de asemenea, la nord şi la est de Deşertul Kalahari
(Angola, Namibia, Zambia, Botswana, Republica Sud-Africană) apar areale discontinue cu
climat semiarid. În Asia, climat semiarid apare în zonele montane mai înalte din Arabia Saudită
şi Yemen, în cea mai mare parte a Iranului, în Pakistan şi India. De asemenea, Marele Deşert
Australian este mărginit la nord şi la est de zona tropicală semiaridă. Climat tropical semiarid se
înregistrează şi în Podişul Mexicului din America de Nord şi în Brazilia la nord de Capul Sau
Roque (S. Ciulache, p. 406).
Aşa cum s-a menţionat lipsa precipitaţiilor constituie principala caracteristică a acestui tip
de climat. Lipsa sau insuficienţa precipitaţiilor sunt induse de uscăciunea mare a aerului şi de
nivelului de condensare situat la înălţimi mari. În general, precipitaţiile cad sub formă de aversă
şi sunt datorate pătrunderii ciclonilor formaţi pe frontul polar care pătrunde spre zona tropicală,
însă intervalele la care acestea cad sunt foarte neregulate (la câţiva ani sau chiar decenii). Aşadar,
58
cantitatea medie multianuală este foarte redusă, sub 200 mm. Există însă şi localităţi unde nu se
ajunge la nici 1 mm (Calama, Atacama, nu s-au înregistrat precipitaţii în timpuri istorice).
Cele mai drastice condiţii de ariditate apar în deşerturile litorale influenţate de curenţii
oceanici reci unde convecţia termică nu este favorizată de temperatura mai scăzută a apei. Astfel
de deşerturi se dezvoltă pe coastele vestice ale continentelor – Deşertul Sonoran influenţat de
curentul rece al Californiei, Deşertul Atacama influenţat de curentul rece al Perului, Deşertul
Namib influenţat de curentul rece al Benguelei, Deşertul Sahara de Vest influenţat de curentul
rece al Canarelor. În aceste regiuni cantitatea de precipitaţii este foarte redusă – 0,5 mm la Arica
în Chile, 3 mm la Iquique în Atacama, 30 mm la Walvis Bay în Deşertul Namib. Şi în părţile
interioare ale regiunilor deşertice cantitatea medie anuală de precipitaţii este una foarte scăzută.
De exemplu, la Luxor, precipitaţiile însumează numai 0,5 mm anual.
Bineînţeles că şi nebulozitatea are valori foarte reduse, durata de strălucire a Soarelui
fiind extrem de ridicată. Şi temperatura înregistrează variaţii importante, în cursul zilei
atingându-se chiar şi 80°C la sol, în timp ce noaptea aceasta coboară la 0°C datorită intensităţii
mari a radiaţiei efective.
Berbera, Somalia 10.5° N, altitudinea: 8 m

Temp. ° C 25 26 27 29 32 37 37 37 34 29 26 26 30
Precip. mm 8 2 5 12 8 1 1 2 1 2 5 5 52
(mm) (°C)
Temperatura şi precipitaţiile medii la Berbera, Somalia
59
În aer, la înălţimea standard de 2 m la care se efectuează determinările de temperatură,
valorile ajung la 40-45°C, iar noaptea acestea coboară la 10-15°C, amplitudinea diurnă atingând
astfel 30°C. Temperatura medie anuală este in mod normal de 20-28°C, dar poate avea şi valori
mai coborâte datorită creşterii altitudinii sau influenţei curenţilor reci. Amplitudinea termică
anuală variază între 22 şi 25°C, fiind mai scăzute în regiunile cu altitudini mari sau în cele aflate
sub influenţa curenţilor reci. În regiunile mai înalte se remarcă şi o oarecare creştere a cantităţilor
medii anuale de precipitaţii.
Cea mai ridicată valoare termică de pe Glob s-a înregistrat într-o zonă cu climat semiarid.
Este vorba de localitatea libiană Al’Aziziah cu 58°C.
Alice Springs, Australia 23.5° S, altitudinea: 579 m

Temp. ° C 28 28 25 20 15 12 12 14 18 23 26 27 21
Precip. mm 44 34 28 10 15 13 7 8 7 18 29 39 252
(mm) (°C)
Temperatura şi precipitaţiile medii la Alice Springs, Australia
Landşaftul caracteristic este cel al deşerturilor de nisip sau piatră, cu vegetaţie efemeră
care se dezvoltă numai în cazul în care plouă. Vegetaţie permanentă se dezvoltă doar în oaze.
În regiunile deşertice litorale influenţate de curenţii oceanici reci se dezvoltă o vegetaţie
special adaptată care face faţă lipsei de precipitaţii profitând de ceţurile frecvente şi temperaturile
mai scăzute.
În regiunile semiaride, se dezvoltă o vegetaţie ierboasă xerofilă care permite desfăşurarea
unor activităţi pastorale.
60
Berbera, Somalia
Alice Springs,
Australia
5. Climatele subtropicale arid şi semiarid

Climatul subtropical arid şi cel subtropical semiarid continuă spre nord şi spre sud pe cel
tropical arid şi semiarid. Astfel, acesta apare în America de Nord – sud-vestul SUA, America de
Sud – Argentina, Africa – Republica Sud-Africană, Asia – Turcia, nordul Irakului şi Iranului,
Australia – la sud de marile deşerturi tropicale.
Regiunile cu climat subtropical arid şi semiarid sunt mai frecvent străbătute de ciclonii
polari care aduc precipitaţii şi astfel, climatul este mai puţin sever decât cel din regiunea
tropicală.
61
În aceste regiuni, se înregistrează o pendulare a aerului tropical cald şi uscat şi a aerului
polar mai rece şi mai umed. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 16 şi 22°C în regiunile
cu climat subtropical arid şi între 11 şi 18°C în regiunile cu climat subtropical semiarid. Valorile
maxime absolute sunt comparabile cu cel din regiunile tropicale aride – cea de a doua valoare
pozitivă de pe Glob s-a înregistrat la Death Valley şi a fost de 56,7°C.
Precipitaţiile atmosferice oscilează între 80 şi 150 mm în regiunile aride şi 300-450 mm
în cele semiaride.
Ca urmare a condiţiilor mai puţin restrictive, vegetaţia din aceste regiuni este ceva mai
bogată decât cea din regiunile tropicale aride şi semiaride.
6. Climatul subtropical cu veri uscate

Climatul subtropical cu veri uscate apare pe ţărmurile vestice ale continentelor, la
latitudini subtropicale. Este caracteristic ţărmurilor Mării Mediterane, fiind cunoscut şi sub
numele de climat mediteraneean. Acest tip de climat mai apare şi în partea centrală a ţărmului
Californiei, în partea centrală a coastelor chiliene, în partea de sud-vest a Africii şi în sudul şi
sud-estul Australiei.
Vara, timpul este senin şi cald, precipitaţiile fiind reduse cantitativ, deoarece predomină
masele de aer maritim tropical. Iarna, pe măsură ce se intensifică activitatea ciclonică, creşte şi
cantitatea de precipitaţii, timpul fiind blând şi umed.
De asemenea, o caracteristică importantă este căderea zăpezii, ca urmare a pătrunderii
frontului polar care se apropie de tropice iarna, aceasta formând însă strat de zăpadă numai în
zonele montane.
Temperatura medie anuală oscilează între 13 şi 17°C. Vara, temperatura poate atinge şi
maxime de 38°C, chiar dacă valorile nu depăşesc de obicei 27°C. În regiunile de ţărm, verile sunt
răcoroase datorită influenţei exercitate de apă, care rămâne mai rece decât uscatul. Singura
excepţie este reprezentată de ţărmurile Mării Mediterane, unde temperatura apei şi, implicit şi a
aerului, este mai ridicată deoarece lipsesc curenţii reci. În interiorul uscatului, valorile sunt mai
ridicate, maximele putând ajunge şi la 39°C.
În timpul iernii, temperatura medie este în jur de 10°C, dar au existat situaţii când aceasta
a coborât şi la 0°C compromiţând culturile de citrice. Răcirea aerului mai poate fi provocată şi de
vânturile catabatice reci, de tipul Mistralului (în sudul Franţei) sau al Borei (pe ţărmul nord-estic
al Mării Adriatice). În California, bate un vânt foarte cald, cunoscut sub numele de „Sfânta Ana”,
care transportă cantităţi însemnate de praf. În Africa de Sud, bate tot un vânt fierbinte, denumit
„Berg”. Cantitatea medie anuală de precipitaţii oscilează între 350 şi 700 mm, putând ajunge
chiar şi la 900 mm.
62
Ca urmare a temperaturilor relativ ridicate din timpul verii şi a cantităţii reduse de
precipitaţii, vegetaţia caracteristică este cea formată din plante xerofile cunoscută sub denumirea
de maquis, garriga, tomillares, chapparall.
Rome, Italia 42° N, altitudinea: 131 m

Temp. ° C 8 8 10 13 17 22 24 24 21 16 12 9 15
Precip. mm 76 88 77 72 63 48 14 22 70 128 116 106 881
Precipitaţii
Temperatura
(mm)
(°C)
Temperatura şi precipitaţiile medii la Roma
63
7. Climatul subtropical umed
Acest tip de climat este caracteristic ţărmurilor estice ale continentelor: sud-estul S.U.A.,
sud-estul Braziliei, Paraguayului, Uruguaylui, nord-estul Argentinei. În Asia, acoperă o suprafaţă
vastă, care începe din nord-vestul Indiei şi se continuă la sud de Munţii Himalaya până în sud-
estul Chinei şi sudul Japoniei. În Australia este caracteristic coastelor estice, în timp ce în
Europa, apare pe o suprafaţă redusă în extremitatea estică a Mării Negre.
Datorită faptului că în aceste regiuni predomină masele de aer tropical oceanic în
semestrul cald, cantitatea de precipitaţii este relativ ridicată. În semestrul rece, domină mase de
aer polar continental şi tropical oceanic.
Pe continentul asiatic, circulaţia musonică este dominantă şi astfel, în semestrul rece,
precipitaţiile sunt mai reduse.
Temperatura medie anuală este ridicată datorită umezelii mari şi influenţei curenţilor
oceanici calzi fiind cuprinsă între 16 şi 20°C (17°C la Buenos Aires şi 19,7°C la New Orleans).
Valorile pot fi însă mai mari, ca de exemplu la New Delhi, 25°C, sau mai mici, 12°C la Beijing.
Valorile maxime pot să depăşească 38°C. În lunile cele mai reci, mediile oscilează între 5 şi
12°C de regulă, existând însă cazuri când aceste sunt mai mari (15-16°C) . Amplitudinea termică
diurnă şi anuală este redusă, valorile acestora fiind mai mici în regiunile de ţărm comparativ cu
cele dinspre interiorul continentelor.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii variază între 750 mm şi 1500 mm. Există regiuni
unde acestea sunt distribuite uniform în cursul anului.
64
New Orleans, SUA, 30°N, altitudinea: 1 m
Temp. ° C 12 13 16 20 24 27 28 28 26 21 16 13 20
Precip. mm 98 101 136 116 111 113 171 136 128 72 85 104 1371
Precipitaţii (mm) Temperatura

(°C)
Temperatura şi precipitaţiile medii la New Orleans, Australia
Buenos Aires, Argentina, 34.5°S, altitudinea: 27 m

Temp. ° C 23 23 21 17 13 9 10 11 13 15 19 22 16
Precip. mm 103 82 122 90 79 68 61 68 80 100 90 83 1026
Precipitaţii (mm)
Temperatura
(°C)
Temperatura şi precipitaţiile medii la Buenos Aires
65
Datorită cantităţii ridicate de precipitaţii şi a umezelii mari, landşaftul caracteristic este
cel al pădurilor multietajate, dese şi umede.
8. Climatul munţilor înalţi din zona caldă

Acest tip de climat caracterizează regiunile montane cu altitudine de peste 2000 m. acesta
apar în Asia (Hinalaya, Karakorum, Pamir, Caucaz, pe insulele Sumatera, Kalimantan, Noua
Guinee), în America de Sud (Munţii Anzi), America Centrală, America de Nord (Mexic), estul
Africii (Etiopia, Uganda, Kenia, Zair, Republica Sud Africană).
Temperatura medie scade cu circa 0,6°C la fiecare 100 m, în timp ce cantitatea de
precipitaţii creşte cu altitudinea. Temperatura medie lunară este impusă de variaţia latitudinală a
insolaţiei. Astfel, la staţiile situate pe ecuator şi în apropierea acestuia, temperatura medie lunară
nu înregistrează variaţii semnificative. În regiunile tropicale şi subtropicale însă, variaţia de la o
lună la alta creşte putând atinge chiar şi 20°C.
Precipitaţiile sunt diferenţiate şi în funcţie de expoziţia versanţilor. Pe pantele expuse
vântului cantitatea medie anuală o poate depăşii chiar şi de 10 ori pe cea înregistrată pe pantele
adăpostite. Lanţurile muntoase joacă un rol extrem de important în distribuţia precipitaţiilor în
sensul că la poalele lor cantitatea este foarte mare dacă sunt situaţia perpendicular pe direcţia de
deplasare a maselor de aer, în timp ce dincolo de acestea cantitatea scade drastic (de exemplu în
Asia Centrală). Pe măsură ce creşte altitudinea, creşte şi ponderea precipitaţiilor solide.
66
În ceea ce priveşte vegetaţia caracteristică, aceasta este foarte diversificată fiind
influenţată de variaţiile de temperatură şi precipitaţii. Astfel, pot să apară păduri de foioase,
conifere, pajişti aline şi zăpezi permanente (4600 m în zona ecuatorială, 5500 m în cea tropicală
şi 4300 m în cea subtropicală).
800 40
750
700 30
650
600 20
550
500 10
450
400 0
350
300 -10
250
200 -20
150
100 -30
50
0 -40
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Temperatura şi precipitaţiile medii la La Paz (4103 m alt., 16° lat. S), Bolivia
800 40
750
700 30
650
600 20
550
500 10
450
400 0
350
300 -10
250
200 -20
150
100 -30
50
0 -40
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Temperatura şi precipitaţiile medii la Quito (2811 m alt., 0°8’ lat. S),

Ecuador
67
CLIMATOLOGIE
Curs 9
ZONA CLIMATELOR TEMPERATE ŞI RECI
Zona climatelor temperate ocupă areale vaste cuprinse între 40 şi 65° lat. N şi S, aici
fiind incluse următoarele tipuri de climat: temperat oceanic, temperat de tranziţie, temperat
continental, temperat musonic, temperat arid, temperat semiarid, temperat de munţi înalţi.
1. Climatul temperat oceanic
Acest tip de climat este caracteristic mai ales ţărmurilor vestice ale continentelor. În
America de Nord, se remarcă o zonă relativ îngustă, din California până în sud-vestul Alaskăi; în
America de Sud, apare tot în zona de ţărm din Chile (41° lat. S) până în Ţara de Foc. Cel mai
extins areal apare în Europa: Islanda de Sus, nordul Spaniei, mare parte din Franţa, Belgia,
Olanda, Germania, o parte din Cehia şi Polonia, Danemarca, o parte a Suediei şi Norvegia. În
Australia, este prezent pe ţărmurile sud-estice şi în insulele Noua Zeelandă şi Tasmania.
Din punct de vedere termic, temperatura medie anuală variază între 7 şi 13°C. Luna cea
mai caldă prezintă valori de 15-20°C, iar luna cea mai rece valori apropiate de 0°C, existând încă
cazuri când acestea sunt mai mari (10°C la Melbourne, Australia). Maximele absolute pot atinge
valori de 35°C. Minime sub 0°C se înregistrează la latitudini mari, dar perioadele prelungite de
îngheţ nu sunt caracteristice zonelor litorale.
Vancouver, Columbia Britanică

Temperatura (°C)
Precipitaţii (mm)
Latitudine/Longitudine = 49.1o N; 123.06o W

Temperatura medie anuală (oC) = 9.8
Amplitudinea medie anuală (oC) =16
68
Precipitaţii medii anuale (mm) =1048
Precipitaţii vara (mm) = 277
Precipitaţii iarna (mm) = 771
Precipitaţiile relativ abundente sunt caracteristice acestui climat. Acestea cad mai ales
iarna. Cantitatea medie anuală oscilează amplu fiind cuprinsă între 500 şi 3000 mm. Maximele
pluviometrice se produc toamna, luna cea mai ploioasă fiind în general octombrie. De asemenea,
numărul de zile cu precipitaţii este mare (de exemplu, la Bahia Felix, Chile, se înregistrează în
medie 325 zile cu precipitaţii, S. Ciulache, p. 419). Precipitaţiile pot să cadă şi sub formă solidă,
însă stratul de zăpadă nu este persistent decât în cazul în care se produc invazii de aer rece.
Numărul de zile cu ceaţă este ridicat, mai ales toamna şi iarna.
Landşaftul caracteristic este cel al pădurilor de foioase.
2. Climatul temperat de tranziţie

Climatul temperat de tranziţie se interpune între climatul temperat oceanic şi cel
continental fiind caracteristic numai emisferei nordice. În America de Nord apare în nord-estul
S.U.A. şi sud-estul Canadei, în Europa, ocupă o arie vastă desfăşurată între Elba şi Pad la vest,
Urali la est, Dunăre la Sud şi cercul polar la nord, iar în Asia, ocupă o fâşie latitudinală din cursul
inferior al fluviului Obi şi cea mai mare parte a peninsulei Kamceatka (S. Ciulache, p. 420). În
Kamceatka şi în America de Nord, tranziţia se referă numai la valorile intermediare ale
principalelor elemente climatice, neexistând o tranziţie teritorială propriu-zisă (S. Ciulache, p.
322).
69
Chiar dacă vânturile dominante sunt cele de vest, pe măsură ce creşte distanţa faţă de
Oceanul Atlantic, cantitatea de precipitaţii se reduce simţitor, iar amplitudinea termică anuală
creşte datorită slăbirii activităţii ciclonice.
Precipitaţiile cad mai ales vara; în semestrul rece aceste sunt mai reduse şi cad frecvent
sub formă solidă, durata stratului de zăpadă variind de la o săptămână în sudul României până la
câteva luni în nordul Europei.
Vara, temperatura este ridicată, maximele absolute putând atinge 45°C în sud (media
lunii celei mai calde fiind de 25-27°C în sud şi 20°C în nord). Iarna, valorile sunt reduse, mediile
fiind pozitive în sud şi de -15 … -20°C în nord. Temperatura medie anuală este astfel de 4-16°C.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 400 şi 1100 mm, fiind mai ridicată în
partea vestică. Astfel, vara, mai ales în a doua parte, se înregistrează perioade de secetă mai ales
în est.
Landşaftul caracteristic este cel al pădurilor de foioase (în sud) şi conifere (în nord).
Moscova, Rusia
Temperatura (°C)
Precipitaţii (mm)
3. Climatul temperat continental

Climatul temperat continental este caracteristic Americii de Nord şi Asiei. Se deosebeşte
de cel de tranziţie prin perioada mai scurtă de vegetaţie, verile mai răcoroase şi cantitatea mai
redusă de precipitaţii.
Temperatura şi umezeala aerului sunt dictate de invaziile de aer tropical şi arctic.
Temperatura medie anuală variază foarte mult, de la 10°C la Chicago, S.U.A., la -10°C la Iakuţk,
Rusia. Valori intermediare apar la Winnipeg, Canada (2°C), Irkutsk, Rusia (-1°C).
70
Amplitudinea termică medie anuală este în general mare: 63°C la Iakuţk, 39°C la Irkutsk,
37°C la Winnipeg, 31°C la Edmonton, 27°C la Chicago. Maximele absolute pot să depăşească
40°C, iar minimele absolute pot să coboare la -40 … -50°C.
Winnipeg, Canada 50°N, altitudine: 240 m

Temp. ° C -18 -16 -8 3 11 17 20 19 13 6 -5 -13 3
Precip. mm 26 21 27 30 50 81 69 70 55 37 29 22 517
(mm) (°C)
Temperatura şi precipitaţiile medii la Winnipeg, Canada.
Chicago
Temperaura (°C)
Precipitaţii (mm)
71
Latitudinea/Longitudinea = 41.9o N; 87.5o W
Temperatura medie anuală (oC) =10.3
Amplitudinea termică anuală (oC) =29.2
Precipitaţii medii anuale (mm) =904.4
Precipitaţii vara (mm) = 545.5
Precipitaţii iarna (mm) = 358.9
Precipitaţiile atmosferice sunt reduse, între 350 şi 700 mm, şi cad mai ales vara sub formă
de averse. Iarna, ninge mai mult decât în climatul temperat de tranziţie, stratul de zăpadă fiind
mai gros şi mai persistent.
Frecvenţa ceţurilor este ridicată datorită predominării regimului anticiclonic. Vânturile
bat spre periferiile continentelor iarna şi spre interiorul acestora vara.
Vegetaţia caracteristică este cea de stepă în sud şi de pădure de foioase şi conifere în
nord.
4. Climatul temperat musonic

Acest tip de climat se dezvoltă în nord-estul Chinei, nordul Peninsulei Koreea, nordul
Japoniei şi sud-estul Rusiei. Circulaţia musonică este determinată de distribuţia specifică a
presiunii atmosferice. În timpul iernii, aerul rece se deplasează dinspre Anticilonul Siberian către
Minima Aleutinelor, în timp ce vara, circulaţia este inversă, continentul asiatic puternic încălzit
fiind ocupat de o vastă arie depresionară, iar oceanul mai rece de o arie de mare presiune.
Astfel, iernile sunt reci şi senine, iar verile ploioase şi umede, cu temperaturi mai scăzute
decât în interiorul continentului.
Temperatura medie anuală oscilează între 10°C şi 0°C. amplitudinile termice anuale sunt
reduse datorită influenţei moderatoare a oceanului, fiind mai mari în regiunile continentale (35°C
la Vladivostok) decât în cele insulare (24°C la Nemuro în Japonia).
Cantitatea de precipitaţii variază de la o lună la alta datorită circulaţiei musonice, lunile
cu cele mai ridicate valori fiind iulie, august şi septembrie. Cantitatea medie anuală este mai
mare în regiunea insulară, aproximativ 1000 mm, decât în cea continentală, unde nu depăşeşte
600 mm.
Vegetaţia caracteristică este cea de păduri de foioase în sud şi conifere în nord.
5. Climatele temperate semiarid şi arid

Climatul temperat semiarid şi cel arid ocupă suprafeţe vaste în interiorul continentelor. În
America de Sud, se extinde de la est de Anzi până pe ţărmul Oceanului Atlantic. În America de
Nord, ocupă regiunile de podiş dintre şi de la vest de Munţii Cordilieri. În Eurasia, este
72
caracteristic unei regiuni foarte extinse care începe de la nord de Marea Neagră până în China, la
care se adaugă şi Meseta Spaniolă.
Aceste regiuni sunt dominate tot timpul anului de mase de aer polar continental, aerul
fiind foarte uscat.
Temperatura aerului variază mult în funcţie de latitudine şi altitudine, fiind în general
pozitivă la toate staţiile (5-8°C). Vara, în luna cea mai caldă, valorile pot să depăşească 20°C
(21°C la Dickinson în zone de climat semiarid, 24°C la Balhaş, în zona de climat arid), în timp
ce iarna, în luna cea mai rece sunt coborâte (-12°C la Dickinson şi -15°C la Balhaş). Aşadar, şi
amplitudinea termică este ridicată: 39°C la Balhaş.
Temperaturile maxime absolute ating valori de 40-45°C, iar cele minime absolute
coboară la -40°C.
Precipitaţiile atmosferice sunt reduse, în general sub 400 mm (115 mm la Balhaş). În
regiunea semiaridă, se constată o intensificare a precipitaţiilor primăvara şi la începutul verii, în
timp ce în regiunile cu climat arid, acestea sunt uniform distribuite datorită uscăciunii mari a
aerului. Vara, ploile cad predominant sub formă de averse însoţite de descărcări electrice, în
S.U.A, putându-se înregistrata chiar şi tornade.
Vegetaţia caracteristică este cea de stepă uscată şi deşert.
Lovelock, Nevada, USA 40°N, altitudinea: 1211 m

Temp. ° C 0 4 6 10 15 20 24 22 18 12 5 0 11
Precip. mm 16 16 11 14 13 14 4 6 7 13 13 15 143
(mm) (°C)
Temperatura şi precipitaţiile medii la Lovelock,

73
Santa Cruz, Argentina
Temperatura (°C)
Precipitaţii (mm)
Luna
Temperatura medie (°C) = 8

Amplitudinea medie anuală (°C) = 12
Cantitatea anuală de precipitaţii (mm) = 202
Precipitaţiile vara (mm) = 94
Precipitaţiile iarna (mm) = 104
74
6. Climatul munţilor înalţi din zona temperată
Acest tip de climat caracterizează regiunile montane cu altitudini de peste 2000 m. Astfel
de regiuni apar pe toate continentele emisferei nordice: America de Nord – Munţii Cordilieri,
Europa – Munţii Alpi, Pirinei, Apenini, Carpaţi; Asia – Munţii Tianşan, Altai, Saian etc. În
emisfera sudică, ocupă o mică suprafaţă din Munţii Anzi din America de Sud.
Ca şi în cazul munţilor din regiunea caldă, şi în acest caz, temperatura scade cu înălţimea
cu circa 0,6°C la fiecare 100 m. De asemenea, cantitatea de precipitaţii creşte cu altitudinea pe
pantele expuse vânturilor dominante – vânturile de vest pentru continentul nord şi sud american,
precum şi pentru cel european şi o mare parte a celui asiatic. În Asia, importanţă mare au şi
vânturile de est, pentru regiunile estice aflate sub influenţa circulaţiei musonice.
La altitudini mai mari de 2000 m, temperatura medie anuală este în general negativă (-
2,5°C la Vf. Omu, 2505 m). Temperatura lunii celei mai reci este sub -10°C (-11,1°C la Vf.
Omu), iar a lunii celei mai calde este de 8-9°C, putând însă să fie şi mai redusă (5,7°C la Vf.
Omu).
Cantitatea de precipitaţii este ridicată, dar scade de la vest spre est pe măsura reducerii
influenţelor vestice. Astfel, în Alpi, la Santis, cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 2488
mm, în timp ce la Vf. Omu, aceasta este de circa 1300 mm. În timpul verii se înregistrează
numeroase averse, în aceste regiuni fiind favorizată formarea norilor cumuliformi. Iarna,
precipitaţiile cad exclusiv sub formă de zăpadă, ninsoarea fiind însă posibilă în orice lună a
anului. Stratul de zăpadă are grosimi variabile datorită vânturilor puternice care o viscolesc,
pericolul avalanşelor fiind unul ridicat. Precipitaţiile nu sunt distribuite uniform în cursul anului,
lunile de maxim fiind iulie-august, iar luna de minim septembrie.
Vegetaţia caracteristică este cea de pădure de conifere în partea inferioară a munţilor, în
timp ce la marile altitudini predomină pajiştile alpine şi zăpezile permanente, unde se formează
şi numeroşi gheţari montani.
75
Zonele climatelor reci ocupă suprafeţele aflate la latitudini mai mari de 60-65° în
ambele emisfere. În cadrul acestora se remarcă următoarele tipuri de climat: subpolar marin,
subpolar continental, polar şi polar excesiv.
7. Climatul subpolar oceanic
Este caracteristic părţii central-vestice a Peninsulei Alaska, ţărmului vestic al Golfului
Hudson, nordului Peninsulei Labrador, sudului Insulei Baffin, sudul Groenlandei, nordul
Islandei, ţărmurile nordice ale Peninsulei Scandinaviei şi nordului Rusiei. În emisfera sudică,
acest tip de climat apare doar în Peninsula Graham şi pe unele insule antarctice (McQuarie,
Kerguelen şi Georgia de Sud).
Temperatura medie anuală este mai ridicată decât în regiunile cu climat subpolar
continental. Astfel, în nordul Norvegiei, media anuală este de 2°C, valoare mult mai ridicată
decât la Verhoiansk, chiar dacă este situată cu 2° mai la nord decât localitatea siberiană.
Amplitudinea medie anuală este şi ea redusă; nu depăşeşte 15°C în regiunea din nordul Europei
datorită influenţei curentului Golfului, pe continentul nord american şi asiatic fiind mai mare.
Vara este în general răcoroasă şi ceţoasă, în timp ce iarna chiar dacă nu este foarte rece,
este umedă şi cu vânturi puternice.
Temperaturile medii lunare sunt scăzute, în 6-7 luni pe an acestea fiind egale sau mai
mici de 0°C. Minimele absolute coboară la -40 … -45°C. Valorile maxime pot atinge 15-18°C.
Precipitaţiile medii anuale nu sunt foarte ridicate, în jur de 500-600 mm, şi cad în mare
parte sub formă de zăpadă.
Asociaţia vegetală tipică este cea de tundră, arborii apărând izolat numai spre periferia
sudică a regiunilor cu climat subpolar oceanic.
Precipitaţiile medii lunare

şi temperatura zilnică
medie maximă şi minimă
la Verhoiansk, Siberia
76
8. Climatul subpolar continental
Climatul subpolar continental se desfăşoară în continuarea celui subpolar marin, spre
interiorul suprafeţelor continentale, sub forma a două fâşii cu lăţimi de 600 – 1000 km. Pe
continentul nord american, în nordul Canadei, această fâşie este situată în totalitate la sud de
cercul polar, în timp ce în Asia, în nordul Siberiei, se dezvoltă la nord şi la sud de cercul polar.
Deoarece în aceste regiuni predomină advecţia de aer rece arctic, temperaturile aerului
sunt substanţial mai scăzute decât cele înregistrate în regiunile cu climat subpolar oceanic
(lungimea nopţilor de iarnă, răcire radiativă intensă, umezeală redusă a aerului, prezenţa stratului
de zăpadă etc.).
În funcţie de o serie de condiţii locale, apar diferenţe termice notabile şi în cadrul celor
două regiuni cu climat subpolar continental. Astfel, valori foarte reduse se înregistrează la
Verhoiansk, unde media anuală este de -15°C, în timp ce în Alaska, la Fairbanks, media este de
numai -3°C. În luna cea mai rece, în primul caz, media se apropie de -50°C, în timp ce în Alaska,
această coboară numai la -24°C. În luna cea mai caldă însă, diferenţele de anulează, la ambele
staţii valorile fiind de 15-16°C.
Temperatura minimă absolută prezintă valori extrem de scăzute, la Verhoiansk
înregistrându-se şi cea mai scăzută temperatură din emisfera nordică, -69,4°C.
77
Maximele termice sunt ridicate comparativ cu zona latitudinală la care se află acest tip de
climat. Aşadar, se înregistrează 20-25°C, dar, în unele cazuri se pot depăşi 30°C (33,7°C la
Verhoiansk).
Ţinând cont de valorile medii ale lunii celei mai reci şi ale lunii celei mai calde, se poate
observa amplitudinea termică cu valori mari în partea nord-estică a Asiei, 63°C la Verhoiansk,
ceea ce ilustrează continentalismul accentuat. În Alaska, amplitudinile sunt ceva mai reduse, în
general sub 45°C.
Cantităţile de precipitaţii sunt foarte reduse, comparabile cu cele înregistrate în regiunile
semiaride şi aride de pe Glob (Verhoiansk, 155 mm). Cele mai mari cantităţi cad vara, în iulie-
august, minimul înregistrându-se în februarie-aprilie.
Precipitaţiile cad în mare parte sub formă de zăpadă, dar stratul depus este destul de
neuniform datorită vânturilor puternice.
Vegetaţia caracteristică este de tundră ca şi în cazul anterior, spre periferia sudică trecând
în silvotundră.
9. Climatul polar şi climatul polar excesiv

Chiar dacă delimitarea între cele două tipuri de climat este relativ greu de făcut, aceasta a
fost stabilită pe baza excesivităţii induse de creşterea latitudinii, altitudinii şi distanţei faţă de
ocean.
Astfel, climatul polar este caracteristic zonelor litorale din nordul Canadei şi al Siberiei,
insulelor din Oceanul Îngheţat, litoralul Antarctidei, în timp ce climatul polar excesiv este
specific părţilor centrale ale Antarctidei şi Groenlandei.
Acestea regiuni sunt dominate tot timpul anului de mase de aer arctic şi antarctic, foarte
rece şi uscat, care se deplasează către latitudinile inferioare (aici predomină regimul
anticiclonic), dar este deviat de Forţa lui Coriolis luând astfel naştere vânturile de est specifice
regiunilor polare.
Temperatura medie anuală este negativă, valorile coborând şi la -55°C în Antarctida. În
emisfera nordică acestea se menţin în general mai ridicate (-13°C la Barrow, în Alaska).
Diferenţe mari apar şi în ceea ce priveşte luna cea mai rece, când la Barrow se înregistrează -
27°C, iar la Vostok -71°C; de asemenea, în luna cea mai caldă, în primul caz avem 2°C, iar în cel
de al doilea -32°C. În general, chiar şi în luna cea mai caldă, temperaturile medii sunt negative.
Valorile minime absolute sunt foarte scăzute. De exemplu, la staţia Vostok II din
Antarctida, la data de 21 iulie 1983, s-a înregistrat valoarea minimă de -89,2°C, care reprezintă
minima absolută pe Glob.
78
Barrow, Alaska, SUA 72°N, altitudinea: 9 m
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Annual

Temp. ° C -25 -28 -26 -19 -7 1 4 3 -1 -10 -19 -24 -13
Precip. mm 5 4 4 4 4 8 22 25 16 12 6 4 113
Temperatura
Precipitaţii (°C)
(mm)
Temperatura şi precipitaţiile medii la Barrow
Precipitaţiile atmosferice sunt foarte scăzute (4 mm la staţia Amundsen-Scott) fiind ceva

mai mari spre regiunile cu climat polar (113 mm la Borrow) şi cad exclusiv sub formă de zăpadă.
În Antarctida, estimările au fost făcute după grosimea stratul de zăpadă şi gheaţă adăugat,
ajungându-se la concluzia că în regiunile interioare nu se depăşesc 50 mm, iar în cele litorale nu
se depăşesc 500 mm.
În aceste regiuni nu se mai poate vorbi de vegetaţie, suprafeţele fiind acoperite de zăpadă
şi gheaţă.
Latitudinea/Longitudinea = 77o S; 166o E

Temperatura medie anuală (oC) = -17.0
Amplitudinea medie anuală (oC) = 23
Temperatura
Cantitatea anuală de precipitaţii (mm) =

Precipitaţii
7.8
Precipitaţiile vara (mm) = 3.7
Precipitaţiile iarna (mm) = 4.1
79
Plateau Station, Antarctica 79°S, altitudinea: 3625 m

Temp. ° C -34 -44 -57 -66 -66 -69 -68 -71 -65 -60 -44 -32 -56
Precip. mm - - - - - - - - - - - - -
Mean monthly temperature and precipitation values for Plateau Station, Antarctica.
(mm)
(°C)
Temperatura Precipitaţi
Temperatura şi precipitaţiile medii la Plateau Station,
Antarctida
80
CLIMATOLOGIE
Curs 10
Corelând hărţile climatice al lumii cu caracteristicile climatice înregistrate pe teritoriul

ţării noastre, s-a constatat că în România sunt specifice trei tipuri de climat – climatul temperat
de tranziţie, climatul temperat semiarid şi climatul munţilor înalţi din zona temperată.
Conform anumitor surse bibliografice, pe teritoriul României sunt observate patru
sectoare climatice – sectorul cu climat continental moderat caracteristic regiunii interioare a
arcului carpatic, sectorul cu climat continental, după unii autori cu climat temperat continental
excesiv, la exteriorul arcului carpatic, sectorul cu climat litoral maritim şi sectorul cu climat de
munte.
1. Sectorul cu climat temperat de tranziţie
Acest tip de climat ocupă cea mai mare parte a suprafeţei ţării noastre, excepţie făcând
arcul carpatic, Dobrogea şi zona de litoral. În cadrul acestuia se diferenţiază două subsectoare –
subsectorul din interiorul arcului carpatic, cunoscut şi ca sectorul cu climat temperat moderat, şi
subsectorul din afara arcului carpatic, denumit şi sectorul cu climat temperat continental.
a. Subsectorul cu climat de tranziţie din interiorul arcului carpatic
Acesta este specific Dealurilor şi Câmpiei de Vest, Depresiunii Colinare a Transilvaniei
şi Depresiunii Maramureşului. Aici, cea mai mare parte din an domină masele de aer polar
oceanic, tropical maritim şi arctic, predominarea lor fiind impusă de configuraţia câmpului baric
de la nivelul continentului european.
Datorită predominării influenţelor vestice şi sud-vestice, temperatura medie a lunii
ianuarie este mai mare decât la latitudini şi altitudini similare în exteriorul arcului carpatic.
Astfel, media lunii ianuarie nu coboară la mai puţin de -2°C, mai ales în zonele joase de câmpie
(-1,5°C la Oradea; -1,1°C la Arad; -1,2°C la Timişoara). Vara, din contră, ca urmare a aceloraşi
influenţe, temperaturile sunt mai coborâte decât la est şi sud de Carpaţi. În luna iulie, media este
de 21,2°C la Oradea, 21,4°C la Arad şi 21,6°C la Timişoara.
Datorită pătrunderii mai frecvente a maselor de aer vestice, umede, umezeala aerului
nebulozitatea este mai mare decât în exteriorul arcului carpatic, în timp ce durata de strălucire a
Soarelui este mai redusă.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii este superioară celei din exteriorul arcului
carpatic, valorile crescând din zonele joase de câmpie către cele deluroase, mai înalte. Astfel, la
Oradea, media anuală este de 635 mm, la Arad 577 mm, iar la Timişoara de 631 mm.
81
De asemenea, ca urmare a barajului exercitat de Carpaţi, regiunea amintită este ferită de
invaziile de aer rece şi uscat dinspre Anticiclonul Siberian, dar este larg expusă invaziilor de aer
oceanic dinspre vestul Europei. Din această cauză, pe timpul verii lipsa precipitaţiilor este mai
puţin acută decât la est şi sud de Carpaţi, perioadele de secetă fiind mai scurte.
Iarna, stratul de zăpadă se depune mai uniform datorită lipsei vânturilor puternice;
viscolele sunt mult mai rare decât în estul ţării.
Principalii parametrii climatici care diferenţiază climatul subsectorului din interiorul
arcului carpatic:
• Amplitudinea termică medie anuală: sub 24°C;
• Suma medie anuală a temperaturilor medii zilnice ≥ 10°C: 3250-3500°;
• Suma medie anuală a temperaturilor medii zilnice ≤ 0°C: -40 … -100°C;
• Media temperaturilor maxime absolute din fiecare an: 32-35°C;
• Media temperaturilor minime absolute din fiecare an: -18 … -24°C;
• Amplitudinea medie zilnică a temperaturii aerului: 10-11°C;
• Numărul zilelor cu îngheţ (tmin ≤ 0°C): 100-150;
• Numărul zilelor de vară (tmax ≥ 25°C): 85-100;
• Numărul zilelor tropicale(tmax ≥ 30°C): 15-35;
• Umezeala relativă medie la ora 14.00, în iulie: 50-70%;
• Cantitatea medie anuală de precipitaţii: 600-800 mm;
• Cantitatea medie de precipitaţii din semestrul cald: 300-400 mm;
• Numărul mediu anual al zilelor cu precipitaţii: 110-130;
• Durata medie a stratului de zăpadă: 30-40 zile;
• Diferenţa dintre media anuală a evapotranspiraţiei potenţiale şi media anuală a cantităţilor
de precipitaţii: 100-250 mm.
Chiar şi în interiorul aceluiaşi subsector, apar mai multe ţinuturi, subîmpărţite la rândul
lor în districte. De exemplu, ţinutul climatic al Câmpiei de Vest este subîmpărţit în districtul
nordic, central şi sudic.
De asemenea, arealele depresionare, precum Braşov, Făgăraş, Sibiu, Haţeg, Beiuş, Vad
Borod, Baia Mare etc., au condiţii specifice de climă generate mai ales de inversiunile termice,
foarte frecvente şi persistente iarna, de ceţuri frecvente şi persistente, strat de zăpadă uniform,
amplitudini termice diurne şi anuale ridicate. Cele mai scăzute temperaturi de la noi din ţară,
inclusiv minima absolută de -38,5°C de la Bod, sunt legate de inversiunile termice şi arealele
depresionare. Un areal depresionar cu nuanţe climatice proprii este cel dintre Deva şi Turda,
82
unde se manifestă foehnul, vânt cald care duce la topirea bruscă a stratului de zăpadă, determină
temperaturi mai ridicate şi precipitaţii mai scăzute deoarece favorizează înseninarea.
a. Subsectorul cu climat de tranziţie de la exteriorul arcului carpatic
Acest subsector corespunde regiunilor de la est şi de la sud de Carpaţi, diferenţa faţă de
cel precedent fiind dată de accentuarea continentalismului. Masele de aer oceanic şi cele
tropicale maritime după trecerea munţilor ajung sărace în vapori de apă, ceea ce face ca timpul
vara să fie senin şi călduros. De asemenea, masele de aer venite dinspre est şi nord-est sunt calde
şi uscate încă de la formare.
Astfel, temperaturile din timpul verii sunt mai mari decât în interiorul arcului carpatic
(aici s-a înregistrat şi maxima absolută de 45,5°C, la Ion Sion, lângă Brăila), iar cantitatea medie
anuală de precipitaţii este mai redusă, nedepăşind 600 mm în regiunea de câmpie. Cele mai mari
cantităţi medii lunare de precipitaţii cad în luna mai-iunie-iulie (în funcţie de regiune), dar nu
depăşesc 100 mm în zonele joase, de câmpie. În general, vara acestea sunt sub formă de averse
însoţite şi de descărcări electrice şi, în unele cazuri, de căderi de grindină.
În timpul iernii, ca urmare a advecţiilor de aer rece şi uscat dinspre estul, nord-estul şi
nordul Europei, în Câmpia Română se produc geruri puternice, temperatura coborând şi la mai
puţin de -10°C. Aceasta este şi cauza care face ca în partea centrală a Câmpiei Române
temperatura medie a lunilor de iarnă să fie mai coborâtă decât în nordul acesteia sau în unităţile
deluroase limitrofe. Amplitudinea termică diurnă şi anuală este mai mare dovadă a
continentalismului mai accentuat.
Comparativ cu subsectorul din interiorul arcului carpatic, durata de strălucire a Soarelui
este mai mare, ca şi suma medie anuală a radiaţiei globale, în timp ce umezeala relativă prezintă
valori mai scăzute.
Principalii parametrii climatici care diferenţiază climatul subsectorului de la exteriorul
arcului carpatic:
• Amplitudinea termică medie anuală: > 24°C;
• Suma medie anuală a temperaturilor medii zilnice ≥ 10°C: 3500-3700°;
• Suma medie anuală a temperaturilor medii zilnice ≤ 0°C: -100 … -160°C;
• Numărul zilelor cu îngheţ (tmin ≤ 0°C): 100-120;
• Umezeala relativă medie la ora 14.00, în iulie: 45-55%;
83
• Cantitatea medie de precipitaţii din semestrul cald: 200-400 mm;
• Durata medie a stratului de zăpadă: 35-50 zile;
Chiar dacă subsectorul de la exteriorul arcului carpatic prezintă aceleaşi caracteristici
climatice, se remarcă diferenţe între partea vestică şi estică, mai ales în regiunea de câmpie,
deoarece pe măsură ce se înaintează spre est nuanţele de continentalism sunt din ce în ce mai
pregnante – creşte mult amplitudinea termică diurnă şi anuală, scade cantitatea de precipitaţii,
creşte frecvenţa şi intensitatea viscolului etc.
Pe fondul acestui climat, în funcţie de influenţele locale, în anumite areale se
individualizează o serie de nuanţe climatice proprii. Un astfel de areal este cel din vestul şi
nordul Olteniei, unde datorită influenţelor sud-vestice, se constată un regim climatic diferenţiat,
mai ales în ceea ce priveşte precipitaţiile atmosferice. Astfel, aici pe lângă maximul principal din
mai-iunie, se înregistrează un maxim secundar în perioada noiembrie-decembrie ca urmare a
intensificării activităţii ciclonice din Marea Mediterană. De asemenea, la poalele Munţilor
Vâlcan şi Mehedinţi şi în Subcarpaţii de Curbură se resimte foehnul. În Lunca şi Bălţile Dunării
apar nuanţe climatice proprii datorită prezenţei suprafeţelor acvatice care moderează regimul
termic în sensul că amplitudinile medii diurne şi anuale sunt mai reduse comparativ cu regiunile
limitrofe (temperaturi mai reduse vara şi ziua şi mai mari iarna şi noapte). Un alt areal cu nuanţe
climatice proprii este cel localizat pe Valea Siretului (Bacău – Roman) unde se produc frecvente
inversiuni termice, îngheţuri şi ceţuri radiative (condiţii specifice depresiunilor).
2. Sectorul cu climat temperat semiarid

Acest sector climatic se suprapune Dobrogei fiind împărţit în două subsectoare:
Dobrogea continentală şi Dobrogea maritimă.
a. Subsectorul Dobrogei continentale
Acest subsector se evidenţiază prin temperaturi medii anuale ridicate de 10-11°C sau
chiar mai ridicate (11,3°C la Mangalia), sume medii anuale ale radiaţiei globale mai mari decât
în cea mai mare parte a ţării (cca. 130 kcal/cm2) şi durată mare de strălucire a Soarelui.
Amplitudinile termice diurne sunt de circa 5°C în ianuarie şi de circa 12°C în iulie.
Cantitatea de precipitaţii este foarte redusă, nedepăşind 400-450 mm (369 mm la
Medgidia); în timpul verii precipitaţiile cad aproape exclusiv sub formă de aversă însoţite de
84
descărcări electrice, vânturi puternice şi chiar căderi de grindină. De asemenea, nebulozitatea
prezintă medii reduse, sub 6 zecimi, predominând timpul senin.
Astfel, pentru practicarea agriculturii în condiţii bune sunt necesare irigaţii pentru
suplimentarea cantităţilor de apă rezultate din precipitaţii.
b. Subsectorul Dobrogei maritime
Corespunde unei zone înguste de 15-25 km localizată pe litoral climatul fiind direct
influenţat de prezenţa unei extinse suprafeţe acvatice.
Pe timpul verii, datorită faptului că suprafaţa acvatică este mai rece decât uscatul, este
favorizată descendenţa aerului şi nu convecţia termică, ceea ce înseamnă înseninare şi reducerea
cantităţii de precipitaţii. Astfel, durata medie de strălucire a Soarelui este de peste 2200 ore (cca.
2500 la Sulina), suma medie anuală a radiaţiei globale este de peste 130 kcal/cm2 (136 kcal/cm2
la Sulina), adică este mai mare decât la nivelul oricărei alte regiuni din ţară, însă nebulozitatea şi
precipitaţiile atmosferice sunt reduse (nebulozitatea în general mai mică de 5,5 zecimi – 4,9
zecimi la Sulina şi cantităţi de precipitaţii sub 400 mm – 359 mm la Sulina).
Pe litoral bat brizele mai ales pe timp senin şi calm ceea ce face ca amplitudinile medii
diurne să fie reduse: circa 3°C în ianuarie şi 6,5°C în iulie. Briza de zi împiedică şi încălzirea
excesivă a litoralului.
De asemenea, ca urmare a influenţei mării, pe o porţiune îngustă din partea sudică a
litoralului temperatura rămâne pozitivă şi în luna ianuarie (0.2°C la Mangalia).
Temperaturile medii anuale sunt unele dintre cele mai ridicate din ţară, peste 11°C:
11,1°C la Sulina; 11,2°C la Constanţa şi Mangalia.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii este scăzută, nedepăşind 400 mm; în anii ploioşi s-
au înregistrat şi peste 700 mm, în timp ce în anii secetoşi valorile au coborât la sub 250 mm,
comparabil cu regiunile semiaride ale Globului. În general, chiar şi iarna acestea cad mai ales
sub formă lichidă, stratul de zăpadă este neuniform şi instabil şi cu durată mică.
Principalii parametrii climatici care diferenţiază climatul subsectorului Dobrogei
maritime:
• Amplitudinea termică medie anuală: sub 23°C;
• Suma medie anuală a temperaturilor medii zilnice ≥ 10°C: cca. 3500°;
• Suma medie anuală a temperaturilor medii zilnice ≤ 0°C: 0 … -40°C;
• Numărul zilelor cu îngheţ (tmin ≤ 0°C): sub 80;
85
• Umezeala relativă medie la ora 14.00, în iulie: >60%;
• Cantitatea medie de precipitaţii din semestrul cald: sub 200 mm;
3. Sectorul cu climat temperat montan

Este caracteristic arealului carpatic şi este împărţit în două etaje climatice: etajul munţilor
mijlocii şi etajul munţilor înalţi.
Regimul elementelor climatice se diferenţiază în regiunea montană în funcţie de
altitudine, expoziţia şi înclinarea versanţilor şi de formele de relief.
Astfel, temperatura şi conţinutul în vapori de apă scad cu altitudinea, în timp ce cantitatea
de precipitaţii creşte. În cazul precipitaţiilor atmosferice apar numeroase impuse de orientarea
versanţilor faţă direcţia dominantă de deplasare a maselor de aer umed. Aşadar, ca urmare a
intensificării activităţii frontale pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni şi ai Carpaţilor Orientali,
precum şi pe versantul nordic al Carpaţilor Meridionali, cantitatea de precipitaţii este mai mare
comparativ cu versanţii estici, respectiv sudici ai aceloraşi munţi. Valorile bilanţului radiativ-
caloric scad cu creşterea altitudinii datorită creşterii nebulozităţii în timpul verii şi a creşterii
albedoului şi radiaţiei efective iarna.
a. Etajul climatic al munţilor mijlocii
Acest etaj se extinde de la 800 la 1900 m în sud şi de la 600 la 1750 m în nord.
Temperaturile medii anuale sunt pozitive, dar în general sub 5°C (4,9°C la Predeal; 4,3°C
la Păltiniş; 3,4°C la Parâng; 2°C la Rarău). Amplitudinea medie anuală este şi ea redusă, între 18
şi 20°C.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii este relativ ridicată, între 900 şi 1200 mm,
cantităţile mai mari înregistrându-se pe versanţii expuşi vânturilor dominante din sector vestic
(952 mm la Parâng, 1165 mm la Firiza). De asemenea, pe pantele sudice expuse favorabil faţă de
radiaţia solară (intensificarea convecţiei termice) şi faţă de masele de aer mediteranean,
cantitatea de precipitaţii însumează 1200 mm pe an.
La poalele estice ale Munţilor Apuseni, în sudul Munţilor Mehedinţi şi Vâlcan, pe latura
exterioară a Carpaţilor de Curbură, la poalele nordice ale Munţilor Făgăraş, se resimt influenţele
foehnizării aerului, ceea ce înseamnă creşterea duratei de strălucire a Soarelui, scăderea umezelii
aerului, a nebulozităţii şi precipitaţiilor.
86
În cadrul acestui etaj, vegetaţia caracteristică este cea de pădure – foioase, foioase în
amestec cu conifere şi conifere.
b. Etajul climatic al munţilor înalţi
Acest etaj climat ocupă arealele montane cu altitudini de peste 1900 m în sud şi peste
1850 m în nord.
Climatul este foarte aspru şi umed. Sumele medii anuale ale radiaţiei globale sunt de
circa 100 kcal/cm2, în timp ce durata de strălucire a Soarelui este de mai puţin de 1700 ore/an.
Temperatura medie anuală este negativă (-2,5°C la Vf. Omu). La peste 2500 m, luna cea
mai rece este februarie (-11,1°C la Vf. Omu), iar luna cea mai caldă august (5,7°C la aceeaşi
staţie). Amplitudinea medie anuală scade la mai puţin de 18°C, iar cea diurnă nu depăşeşte 5-
6°C. Temperatura minimă absolută este de -30 … -35°C (-38°C la Vf. Omu). Numărul mediu
anual al zilelor cu îngheţ ajunge la 250-265, iar sumele medii anuale ale temperaturilor medii
zilnice negative depăşesc -1000°. Temperaturile medii maxime absolute oscilează între 17-18°C,
în timp ce mediile minimelor absolute coboară la -25°C.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 1000-1500 mm, precipitaţiile înregistrate
în semestrul cald depăşind 600 mm. Acestea cad mai ales sub formă de zăpadă. Numărul mediu
anual al zilelor cu precipitaţii este de 150-200, iar stratul de zăpadă durează între 150 şi 200 de
zile pe an. Ninsoarea şi îngheţul sunt posibile tot timpul anului.
Vânturile sunt puternice, vitezele medii fiind de 6-7 m/s (9 m/s iarna şi 5 m/s vara), în
timp ce vitezele maxime pot să depăşească 45 m/s spulberând zăpadă.
În cadrul acestui etaj se remarcă două subsectoare: cel de sud-vest şi cel de nord-est.
În subsectorul sud-vestic, datorită pătrunderii mai frecvente a ciclonilor mediteraneeni,
toamna şi iarna se pot produce încălziri însoţite de creşterea umezelii aerului, a nebulozităţii şi
precipitaţiilor atmosferice. Stratul de zăpadă prezintă grosimi şi durate mai mari decât în celelalte
regiuni montane din ţară.
În subsectorul nord-estic, pătrunde tot timpul anului aer rece care determină scăderea
temperaturii aerului, precipitaţii frontale intense, creşterea grosimii şi duratei stratului de zăpadă
şi a frecvenţei fenomenelor de iarnă.
Notă: Noţiunile legate de climatele ţării noastre au fost preluate după prof. S.
Ciulache, p. 436-446.
87
88
CLIMATOLOGIE
Curs 11-12
FENOMENE CLIMATICE DE RISC
Anumite fenomene meteorologice prezintă un risc climatic ridicat putând produce

numeroase victime umane şi însemnate pagube materiale. În ultima perioadă, s-a remarcat o
recrudescenţă a acestor fenomene, acestea având loc şi în regiuni unde nu sunt caracteristice sau,
în mod normal, se produc foarte rar.
În funcţie de rapiditatea declanşării lor, fenomenele atmosferice sunt împărţite în trei
mari categorii: cu declanşare rapidă, cu viteză de apariţie intermediară şi cu apariţie lentă.
Indiferent de viteza lor de declanşare, toate aceste fenomene pot fi extrem de periculoase,
consecinţele devenind vizibile într-un timp mai scurt sau mai lung.
1. Fenomene atmosferice de risc cu declanşare rapidă
În această categorie sunt incluse următoarele fenomene: ciclonii tropicali, tornadele,
orajele, trăsnetele, aversele şi grindina.
Ciclonii tropicali
Sunt caracteristici în regiunile intertropicale şi au viteze mari de deplasare, peste 61
km/h. În cazul în care viteza depăşeşte 115 km/h sunt catalogaţi ca uragane. Denumire sub care
sunt cunoscuţi sunt foarte variate, în funcţie de regiunea unde apar: taifunuri, uragane, willy-
willy.
Sunt fenomene extrem de violente mai ales când ating uscatul datorită intensificării lor
sub influenţa frecării cu suprafaţa terestră ceea ce duce la vânturi foarte puternice, cantităţii mari
de precipitaţii şi, nu în ultimul rând, la apariţia valurilor mareice. Astfel, ciclonii tropicali
provoacă cel mai ridicat număr de victime şi cele mai mari pagube materiale dintre fenomenele
climatice de risc.
După cum se poate deduce şi din denumire, cicloni tropicali, aceste fenomene apar doar
în regiunea intertropicală datorită faptului că pentru declanşarea lor sunt necesare nişte condiţii
de bază, între care se menţionează suprafeţe oceanice vaste şi cu temperaturi ridicate, 26,5-27°C,
şi valori suficient de mari ale forţei lui Coriolis pentru a induce mişcarea turbionară. Aceasta este
şi cauza pentru care ciclonii tropicali nu apar în regiunea ecuatorială. Sursa principală de energie
cinetică este reprezentată de instabilitatea verticală foarte mar, iar sursa de energie necesară
menţinerii lor este reprezentată de căldura latentă de evaporare eliberată în urma condensării
vaporilor de apă.
89
Comparativ cu ciclonii extratropicali, cei tropicali prezintă o structură simetrică neavând
fronturi atmosferice, acoperă suprafeţe reduse (diametre de 500-700 km), au viteze foarte mari
ale vântului (peste 250 km/h, în unele cazuri chiar peste 500 km/h) datorită diferenţelor mari de
presiune dintre centrul ciclonului şi periferiile acestuia (în unii cicloni tropicali presiunea
coboară şi la mai puţin de 900 mb, cea mai redusă presiune pe Glob, la nivelul mării fiind
înregistrată într-un ciclon tropical). O altă deosebire se referă la partea centrală a ciclonului
tropical, cunoscută şi sub numele de ochiul ciclonului, cu un diametru de 20-50 km, unde
datorită descendenţei aerului predomină timpul senin şi calmul atmosferic.
90
Zonele geografice în care se dezvoltă cicloni tropicali
În medie, se produc anual circa 50-60 de cicloni tropicali, aproximativ 75% dintre aceştia
în emisfera nordică. Pe Glob există şase regiuni caracteristice de producere a ciclonilor tropicali.
A. Regiunea din sudul şi sud-vestul Oceanului Atlantic de Nord, cu 7,3 cicloni pe an:
- subregiunea Insulelor Capului Verde;
- subregiunea din estul şi nordul Indiilor de Vest, Peninsula Florida şi coasta de sud-est a
S.U.A.;
- subregiunea nordului Mării Caraibilor;
- subregiunea sin sud-vestul Mării Caraibilor;
- subregiunea Golfului Mexic.
B. Regiunea Pacificului de Nord din largul coastelor vestice ale Mexicului, cu 5,7 cicloni
pe an.
C. Regiunea sud-vestică a Pacificului de Nord – Marea Chinei, Insulele Filipine, sudul
Japoniei cu 21,1 cicloni pe an.
D. Regiunea nordică a Oceanului Indian:
- subregiunea Golfului Bengal cu 6 cicloni pe an;
- subregiunea Mării Arabiei cu 1.5 cicloni pe an.
E. Regiunea sudică a Oceanului Indian cu subregiunea desfăşurată între ţărmurile estice
ale Insulei Madagascar şi 90° long. E, cu 0,9 cicloni pe an.
F. Regiunea Pacificului de Sud dintre coastele estice ale Australiei şi meridianul de 140°
long. V.
91
Cauzele care duc la producerea de victime umane şi pagube materiale sunt: vânturile
puternice, ploile abundente, inundaţiile, undele mareice.
Vânturile puternice produc victime omeneşti atât direct, cât şi indirect datorită antrenării
de obiecte de la suprafaţa terestră. Clădirile sunt avariate de diferenţele de presiune dintre
interiorul şi exteriorul acestora care pot provoca „explozia” lor.
Ploile abundente determină creşterea nivelului râurilor, activarea alunecărilor de teren,
infiltrarea în sol şi afectarea fundaţiilor clădirilor. Efectele lor sunt cu atât mai puternice cu cât
ciclonii afectează regiuni unde aceste fenomene nu sunt obişnuite şi materialele de construcţii nu
sunt rezistente (locuinţe rudimentare, mai ales din lut).
Inundaţiile sunt generate mai ales de ploile abundente şi sunt catastrofale mai ales în
regiunile cu altitudini reduse şi nivel freatic aproape de suprafaţă.
Undele mareice sunt provocate de vânturile puternice, dar apariţia lor este rezultatul
acţiunii conjugate a mai multor factori: scăderea presiunii atmosferice (pentru fiecare milibar în
minus nivelul apei creşte cu 1 cm), influenţa vântului, influenţa fundului mării (dacă panta
fundului este redusă frecarea frânează curenţii submarini de retur şi nivelul apei poate creşte în
cazul ciclonilor foarte puternic şi cu 8 m), efectul de îngustare (în cazul golfurilor bine închise),
mareele (dacă mareele sunt puternice şi ciclonul atinge ţărmul în momentul producerii mareei
maxime, efectul poate fi devastator).
Chiar dacă în ultima perioadă prognozele meteorologice s-au îmbunătăţit simţitor (radar,
imagini satelitare etc.), ciclonii provoacă în continuare multe victime omeneşti şi nenumărate
pagube materiale. Un exemplu grăitor în acest sens este situaţia de criză generată de ciclonul
Katrina în S.U.A.
92
Tornadele
Tornadele şi trombele sunt fenomene extrem de violente care apar la suprafaţa terestră
sub forma unui turbion. Ca urmare a mişcării turbionare ascendente extrem de puternice indusă
de răcirea adiabatică, vaporii de apă se condensează masiv şi se formează norul sub formă de
pâlnie, denumit şi tubă. Tromba marină este o tornadă care se formează pe suprafeţele acvatice.
Pentru formarea tornadelor şi a trombelor sunt necesare anumite condiţii: prezenţa
deasupra unei regiuni de mică întindere a unor straturi de aer cu mari diferenţe termice,
higrometrice şi de circulaţie a aerului, apariţia unor mişcări termoconvective puternice şi a
condensărilor active la toate nivelurile şi convergenţa aerului în apropierea suprafeţei terestre
(S.Ciulache, Nicoleta Ionac, Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice, p. 38).
Chiar dacă multe regiuni de pe Glob întrunesc aceste condiţii pentru declanşarea
tornadelor, ele sunt caracteristice Statelor Unite ale Americii. Mai apar şi în Australia,
Bangladesh, Rusia, China, Japonia, Bermude, Fiji, dar numărul mediu anual este mult mai redus
decât în S.U.A. Cele mai mari dezastre se produc atunci când o tornadă afectează o zonă
construită şi dens populată.
Trombele produc mai puţine pagube şi victime omeneşte deoarece numărul
ambarcaţiunilor surprinse este relativ redus.
93
Orajele însoţite de vânturi violente şi grindină
Orajele se referă la descărcările electrice care se produc în atmosferă, adică la fulger şi la
tunet.
Fulgerul reprezintă manifestarea luminoasă a descărcărilor electrice, care se produce în
interiorul unui nor, între doi nori sau între un nor şi suprafaţa terestră, în acest caz fiind cunoscut
ca trăsnet. Cele mai multe fulgere sunt legate genetic de norii de mare dezvoltare verticală,
Cumulonimbus, unde la bază apar sarcini electrice pozitive, în partea mediană sarcini negative,
iar în cea superioară pozitive. În natură, se produc mai multe tipuri de fulgere: fulger liniar,
fulger globular, fulger în formă de mătănii, fulger difuz.
Tunetul reprezintă efectul sonor al descărcărilor electrice, care este de regulă perceput ca
un zgomot foarte violent şi de scurtă durată (30-40 secunde în regiunile de câmpie şi mai mult în
cele de munte). Ca urmare a diferenţei de propagare dintre lumină (300000 km/s) şi sunet (340
m/s) întotdeauna fulgerul precede tunetul. Orajele pot produce victime când sunt însoţite de
vânturi puternice şi căderi de grindină.
94
Trăsnetele
Trăsnetul, adică descărcarea electrică dintre un nor şi suprafaţa terestră, poate produce
victime omeneşti şi pagube materiale, în special în regiunile montane, dacă persoanele sunt
surprinse în câmp deschis. Cele mai multe pagube sunt legate de incendierile care urmează
trăsnetului (păduri, clădiri etc.).
Aversele
Acestea reprezintă căderi masive de precipitaţii, cu durate relativ scurte, cu început şi
sfârşit brusc şi schimbări rapide de intensitate. Cantitatea de apă rezultată este mare şi foarte
mare. Aversele sunt legate genetic de norii Cumulonimbus şi Cumulus şi sunt însoţite de obicei
de descărcări electrice, intensificări ale vântului şi căderi de
grindină. Aversele sunt dăunătoare deoarece pot duce la creşterea
nivelului apelor şi la inundaţii, mai ales în bazinele hidrografice
mici, la alunecări de teren etc. De asemenea, aversele de ninsoare
sunt extrem de periculoase mai ales pentru transporturile rutiere şi
feroviare, dar şi pentru clădiri, liniile de înaltă tensiune şi liniile
telefonice.
Grindina
Reprezintă o precipitaţie solidă alcătuită din granule de gheaţă cu diametre de 5-50 mm
sau chiar mai mari. Ca şi aversele, grindina apare în cazul prezenţei norilor de mare dezvoltare
verticală. Este extrem de periculoasă pentru persoanele surprinse în câmp deschis, care nu se pot
adăposti (de exemplu, grindina căzută la data de 2 iunie 1995 şi 20 iunie 1997 în Oltenia, în
ultimul caz existând şi 4 victime omeneşti şi 60 de internări datorate echimozelor), dar şi pentru
culturile agricole care pot fi calamitate în întregime în arealul unde aceasta se produce.
95
2. Fenomene atmosferice de risc cu viteză intermediară de apariţie
În această categorie sunt incluse următoarele fenomene: bruma, chiciura, poleiul,
îngheţul, ceaţa şi viscolul.
Bruma
Bruma reprezintă o depunere pe suprafaţa terestră sau pe diferite obiecte de pe sol a unor
cristale fine de gheaţă de culoare albicioasă. Poate avea diferite forme – solzi, pene, ace,
evantaie. Este caracteristică pentru nopţile senine, calme şi reci de primăvară, toamnă sau iarnă şi
se produce prin sublimarea vaporilor de apă din aer pe suprafeţele cu temperaturi sub 0°C,
frecvenţa cea mai mare constatându-se la temperaturi de -2 … -3°C. Grosimea depunerilor nu
depăşeşte de regulă 2-5 mm. Poate produce pagube însemnate culturilor agricole, mai ales dacă
apare primăvara târziu, când plantele sunt în plină dezvoltare sau toamna devreme, când culturile
de legume, pomi fructiferi şi viţă de vie nu sunt recoltate.
96
Chiciura
Este caracteristică iarna fiind extrem de dăunătoare pentru anumite sectoare de activitate.
Există două tipuri de chiciură – chiciura moale şi chiciura tare.
Chiciura moale, denumită şi chiciură cristalină sau pufoasă, reprezintă o depunere de
granule de gheaţă albicioasă, în multe situaţii cu ramificaţii cu aspect de ghirlande, ciucuri,
frunze etc., care se scutură la cea mai mică atingere sau la viteze ale vântului mai mari de 5 m/s.
Sublimarea se produce cu precădere pe obiectele subţiri (diametre sub 5 cm), de genul ramurilor
sau firelor, în condiţii de timp calm sau cu vânt slab, cu ceaţă sau aer ceţos şi temperaturi
scăzute, cele mai favorabile din acest punct de vedere fiind cele de sub -15°C (la -30°C, chiciura
moale se poate forma şi în absenţa ceţii sau aerului ceţos, în timp ce la temperaturi mai mari de -
2°C, aceasta lipseşte în majoritatea cazurilor).
Chiciura tare reprezintă o depunere de gheaţă granulară de culoare albă-mată, cu aspect
iniţial de măzăriche sau zăpadă, care ulterior devine compactă şi sticloasă. Este caracteristică
zilelor cu temperaturi de -2 … -7°C, vânt puternic şi timp ceţos. Picăturile de apă suprarăcită
îngheaţă rapid pe arborii subţiri sau pe conductorii aerieni şi astfel acestea îşi menţin forma.
Depunerea de gheaţă creşte pe măsură ce viteza vântului creşte, în zonele montane grosimea
putând ajunge şi la 100 cm. De asemenea, pe obiectele pe care vântul suflă perpendicular,
depunerea are grosimi mai mari spre vârf şi mai mici la bază (viteza vântului creşte cu
înălţimea). Pe conductorii aerieni, chiciura tare poate ajunge la diametre de 20-30 cm, sau chiar
60 cm, ceea ce înseamnă o greutate suplimentară de 50 kg pentru fiecare metru de conductor.
Din această cauză, chiciura tare este extrem de periculoasă atât pentru liniile de înaltă tensiune,
liniile telefonice, cât şi pentru pomi.
97
Poleiul reprezintă o depunere de gheaţă transparentă şi omogenă pe suprafeţe cu
temperaturi de 0°C sau foarte apropiate de aceasta (0,1 … -1°C, rar la -10°C şi extrem de rar la
-16°C). Se formează prin îngheţarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau burniţă. Există situaţii
când picăturile nu sunt suprarăcite, dar acestea îngheaţă la atingerea solului sau obiectelor de pe
sol, care au temperaturi negative. Poate atinge grosimi de câţiva centimetrii ducând la distrugerea
pomilor fructiferi şi a conductorilor aerieni. De asemenea, este foarte periculos pentru traficul
rutier, producând astfel, indirect, disfuncţionalităţi importante pentru diferite sectoare de
activitate.
Îngheţul
Acesta reprezintă scăderea temperaturii la 0°C sau sub 0°C. este periculos pentru plantele
de cultură deoarece poate determina încheierea prematură a ciclului lor de vegetaţie sau chiar
distrugerea parţială sau totală a acestora.
Îngheţul poate fi de mai multe feluri: îngheţ advectiv, radiativ, mixt.
Îngheţul advectiv apare atunci când peste o regiune pătrunde o masă de aer rece,
temperaturile negative menţinându-se şi în timpul zilei. Este frecvent iarna, dar cele mai
importante pagube se produc atunci când acesta apare primăvara.
Îngheţul radiativ apare atunci când suprafaţa terestră se răceşte în timpul nopţilor senine
şi calme prin emisie radiativă.
Îngheţul mixt (advectiv-radiativ) se produce când aerul rece de la latitudini mai mari
pătrunde într-o regiune şi continuă să se răcească prin emisie radiativă. În aceste cazuri,
temperatura poate coborî şi la -6°C. Cele mai multe îngheţuri produse toamna târziu şi primăvara
devreme sunt mixte.
Pentru anumite zone latitudinale, îngheţul constituie un fenomen normal, frecvenţa şi
durata acestuia scăzând cu latitudinea şi altitudinea. Este puternic influenţat de relief, soluri,
vegetaţie, factorii fitotehnici etc.
De exemplu, în ţara noastră, relieful influenţează evident distribuţia teritorială a
fenomenului de îngheţ. Astfel, cel mai mic număr mediu anual de zile cu îngheţ se înregistrează
pe ţărmul Mării Negre (sub 80 zile) şi în Lunca Dunării (sub 100 zile). În nordul Câmpiei
Române, acesta creşte la 110-115 zile, iar în Câmpia de Vest la circa 100 zile. În Depresiunea
Colinară a Transilvaniei se înregistrează aproximativ 110 zile în vest şi mai mult de 110 zile în
est. În Moldova, se înregistrează 120-140 de zile în Podişul Bârladului şi Podişul Sucevei. Cel
mai mare număr mediu anual de zile cu îngheţ este caracteristic depresiunilor intramontane unde
se produc frecvente inversiuni termice – Braşov, Ciuc, Giurgeu, Întorsura Buzăului etc.
Bineînţeles, un număr ridicat de astfel de zile se înregistrează şi pe culmile înalte ale Carpaţilor,
98
însă cuantumul pagubelor este mult mai mic aici datorită lipsei populării (S.Ciulache, Nicoleta
Ionac, Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice, p. 62).
Pentru combaterea îngheţurilor pot fi luate o serie de măsuri: măsuri de prevenire
anterioare plantării sau însămânţării (alegerea plantelor adecvate în funcţie de rezistenţa la
îngheţ), măsuri de atenuare a răcirii radiative nocturne (fumigaţia, adăpostirea cu sticlă sau folii
de polietilenă, perdelele de protecţie naturale sau artificiale), măsuri destinate creşterii
temperaturii solului şi aerului (încălzirea solului cu apă caldă sau aburi, irigarea), măsuri care
împiedică producerea inversiunilor termice (ventilarea aerului).
Ceaţa
Reprezintă suspensia din pătura inferioară a troposferei a unor picături microscopice de
apă, cristale de gheaţă sau ambele, care reduce vizibilitatea orizontală la sub 1 km. Ceaţa prezintă
o structură şi caracteristici microfizice similare norilor. Este alcătuită exclusiv din picături de apă
când temperatura punctului de rouă este pozitivă, din picături de apă suprarăcite şi cristale de
gheaţă la temperaturi între 0 şi -40°C şi numai din cristale de gheaţă la temperaturi sub -40°C.
Picăturile pot avea raze cuprinse între 1 şi 60 μ la temperaturi pozitive şi sub 5 μ la
temperaturi negative. De asemenea, numărul de picături este de 50-100 / cm3 în cazul ceţii slabe
şi de 500-600 /cm3 în cazul ceţii dense.
Pentru a se forma ceaţă este necesar ca aerul din apropierea suprafeţei terestre să ajungă
la suprasaturaţie. Aceasta se poate realiza fie prin creşterea cantităţii de vapori de apă, fie prin
scăderea temperaturii aerului până sub punctul de rouă, fie pe ambele căi simultan.
Există două mari categorii de ceaţă în funcţie de formarea ei: ceaţa din interiorul aceleiaşi
mase de aer şi ceaţa frontală (a se vedea cursul nr. 8 din semestrul I).
Efectele dăunătoare ale ceţii. Ceaţa provoacă numeroase disfuncţionalităţi ale
transporturilor aeriene, maritime, fluviale, rutiere şi feroviare.
De asemenea, extrem de dăunătoare pentru spaţiile urbane este pâcla, care se aseamănă
cu ceaţa, dar prezintă deosebiri de origine şi structură. Este un fenomen litometeorologic format
prin spulberarea de pe sol, prin erupţii vulcanice, incendii sau emisii industriale, a unor mari
cantităţi de particule uscate. Aerul are o culoare gălbuie. Este favorizată de inversiunile termice
şi de stabilitatea aerului. În funcţie de stratificarea termică şi de poziţie, pâcla poate fi joasă /
locală sau de înălţime.
Pâcla favorizează formarea ceţii urbane, care reprezintă un amestec de picături de apă sau
cristale de gheaţă cu particule solide de diferite dimensiuni şi diverse gaze poluante. Este
cunoscută şi sub denumirea de smog. Toate marile oraşe se confruntă în prezent cu această
problemă. Datorită ceţii urbane se înregistrează numeroase cazuri de deces –accidente rutiere
induse de scăderea vizibilităţii, inhalarea de SO2 şi a particulelor de fum etc.
99
Combaterea ceţii se poate realiza prin încălzirea aerului din apropierea suprafeţei terestre,
prin împrăştierea de substanţe higroscopice, prin emiterea de sonde sonore, prin însămânţarea cu
dioxid de carbon solid.
Viscolul
Este un fenomen de iarnă cunoscut în zonele temperate şi reci. Constă în spulberarea
puternică a zăpezii de către vânt, ceea ce conduce la o scădere drastică a vizibilităţii. Este extrem
de periculos deoarece pe lângă scăderea vizibilităţii, care determină numeroase accidente rutiere,
duce şi la ruperea crengilor copacilor, la dezrădăcinarea acestora, la deteriorarea conductorilor
aerieni etc.
În ţara noastră, cel mai mare număr mediu anual de zile cu viscol se înregistrează în
partea de est şi sud (şase zile în Bărăgan). La polul opus, regiuni ferite de viscol sunt Câmpia de
Vest, Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Oltenia, unde numărul coboară la mai puţin de o zi
pe an. Ca durată, tot în Bărăgan, un viscol poate dura şi 9 zile consecutive.
3. Fenomene atmosferice de risc cu apariţie lentă

În această categorie sunt incluse următoarele fenomene: secetele episodice şi secetele
cvasipermanente şi permanente.
Secetele episodice
Secetele sunt fenomene complexe generate de absenţa precipitaţiilor atmosferice şi
caracterizate prin deficit de umezeală mare în sol şi în aer. Ca urmare a lipsei apei din sol, acesta
se încălzeşte excesiv pe timpul zilei ducând astfel şi la încălzirea accentuată a aerului de
deasupra.
Secetele sunt atmosferice, pedologice şi mixte. Seceta atmosferică se caracterizează prin
lipsa parţială sau totală a precipitaţiilor, creşterea temperaturii aerului şi sporirea consumului de
apă al plantelor. Dacă seceta atmosferică se prelungeşte, deficitul de umezeală pătrunde în
stratele din ce în ce mai adânci ale solului conducând la apariţia sectei pedologice. Din
combinarea celor două tipuri de secetă rezultă un tip mixt, mult mai complex, care duce la
compromiterea parţială sau totală a recoltelor.
În ţara noastră, secetele sunt generate de predominarea regimului anticiclonic, care
favorizează pătrunderea unor mase de aer cu temperaturi mai scăzute şi conţinut redus de vapori
de apă. Înaintând spre sud, aerul respectiv se încălzeşte şi astfel, scade umezeala relativă şi creşte
deficitul de saturaţie, acesta transformându-se în aer temperat continental fierbinte şi uscat.
Evapotranspiraţia se intensifică ceea ce duce la scăderea bruscă a rezervei de apă din sol şi la
apariţia dezechilibrului dintre necesarul de apă al plantelor şi resursele solului.
100
Secetele se pot produce în orice anotimp pe teritoriul ţării noastre, dar cele mai
dăunătoare sunt cele de primăvară, cu durată mare, care urmează iernilor cu precipitaţii reduse şi
rezerve mici de apă în sol. Secetele de vară sunt şi ele extrem de dăunătoare în funcţie de faza de
vegetaţie în care se află plantele.
Cea mai drastică perioadă de secetă care a afectat România s-a produs în intervalul 1945-
1946/1947, regiunea cea mai afectată fiind cea din estul şi sud-estul ţării (Moldova, Bărăgan,
Dobrogea). De asemenea, un an foarte secetos a fost anul 2000, când în partea de sud a ţării
cantitatea de precipitaţii a fost comparabilă cu cea din regiunile aride şi semiaride de pe Glob.
Partea centrală şi vestică a ţării este mai puţin expusă secetelor datorită predominării
circulaţiei vestice pe de o parte, iar pe de alata, datorită barajului orografic al Carpaţilor care nu
permite extinderea spre vest a condiţiilor favorabile secetei.
Durata medie a secetelor este de circa 16 zile în vest şi 19 zile în est, unde duratele
maxime pot depăşi însă 60 de zile.
Secetele cvasipermanente şi permanente
Acestea reprezintă caracteristica meteorologică şi climatologică principală a unor vaste
regiuni de pe Glob, în acest caz neputându-se vorbi despre dezastre climatice. Este vorba de
marile deşerturi ale lumii, care de regulă sunt înconjurate de vaste suprafeţe semiaride.
O problemă de mare actualitate este cea a deşertificării. Aceasta reprezintă procesul prin
care ecosistemele regiunilor semiaride îşi pierd abilitatea de a se regenera. Astfel, se diminuează
suprafeţele de sol acoperite cu vegetaţie, creşte albedoul suprafeţei terestre, se pierd plantele
persistente, mai ales arborii şi arbuştii, solul este erodat etc.
Regiunile aride ale Globului acoperă o suprafaţă de 55.000.000 km2, adică aproape 40%
din suprafaţa emersă a planetei. Chiar dacă au fost luate o serie de măsuri pentru reducerea
fenomenului de deşertificare, ritmul în care terenurile productive devin neproductive este unul
alarmant datorită presiunii antropice din ce în ce mai mari. A crescut densitatea populaţiei,
numărul de animale, nevoia de noi terenuri agricole, concomitent cu creşterea suprafeţelor
despădurite. Suprapăşunatul şi tăierea arborilor conduc rapid la denudarea terenurilor şi la
eroziunea solului de către vânt şi apele de şiroire. De asemenea, chiar dacă pare paradoxal,
deşertificarea poate fi amplificată de irigaţii, dacă acestea nu sunt făcute în mod adecvat. Ca
urmare a evaporaţiei intense din aceste regiuni, în sol se acumulează săruri în concentraţii
improprii pentru agricultură. S-a estimat că circa 30% din suprafeţele irigate de pe Glob sunt
afectate de salinizare.
Astfel, la nivel global, O.M.M. a elaborat un plan de acţiune împotriva deşertificării şi
secetei, care antrenează numeroşi experţi în domeniu, unul dintre principiile fundamentale ale
organizaţiei fiind acela că cercetarea rămâne necesară.
101
Sahel, Africa
Namibia, Africa
Europa
Atacama
102
CLIMATOLOGIE
Curs 13-14
SCHMBĂRI CLIMATICE GLOBALE
Generalităţi
Climatul trebuie văzut ca un complex care operează în cadrul sistemului
atmosferă/pământ/ocean/gheaţă. Orice schimbare a acestui sistem duce la o schimbare climatică,
care poate fi indusă de forţe interne sau externe. Forţele externe se referă la mecanismele care
acţionează din afara sistemului climatic, în timp ce forţele interne acţionează în cadrul sistemului
climatic. Schimbările climatice globale se produc la diferite intervale de timp, pornind de la
câteva sute de ani la câteva milioane de ani.
În ultimii ani, am început să înţelegem complexitatea schimbărilor climatice. Forţele
externe sunt cele care declanşează schimbarea, însă dinamica internă este cea care modulează
răspunsul final. Variaţiile galactice impun variaţii externe ale insolaţiei, în timp ce mişcările
tectonice prin convecţia ce se produce în manta regularizează schimbările timp de milioane de
ani. În prezent, suntem martorii uneia dintre cele mai profunde schimbări climatice din istoria
Planetei. Desigur, schimbări climatice globale profunde s-au produs şi în trecut, dar pe perioade
mai îndelungate. Pericolul cu care se confruntă societatea umană actuală este legat de faptul că
încălzirea ar putea fi prea rapidă pentru om sau ale vieţuitoare să se adapteze.
Marea provocare pentru experţi este să înţeleagă sistemul climatic şi, în final, să prevadă
schimbările la nivel global. Astfel, colaborarea strânsă între cercetătorii din diferite domenii este
absolut necesară.
Scurt istoric al evoluţiei condiţiilor climatice
Condiţiile climatice au cunoscut numeroase variaţii de-a lungul timpului. Astfel, pentru
Precambrian, se cunosc puţine lucruri despre climat. Totuşi, în urma studiilor întreprinse de
anumiţi cercetători s-a ajuns la concluzia că s-au produs două perioade glaciare majore. Dovezile
au devenit din ce în ce mai coerente pe măsură ce viaţa a evoluat. Astfel, în Cambrian,
Ordovician şi Silurian, temperatura aerului a fost ridicată, după care a urmat o scădere. Spre
sfârşitul Paleozoicului, întregul continent Gondwana a fost afectat de o glaciaţie prelungită care a
durat 30-50 milioane ani. În terţiar, s-a produs o încălzire globală, temperatura fiind pozitivă
inclusiv la poli. În Pleistocen, s-au succedat o serie de perioade glaciare cu unele interglaciare, cu
durate diferite, între 70.000 şi 120.000 de ani. Ultima perioadă glaciară a început în urmă cu
18.000 de ani, în prezent, de circa 10.000 de ani, planeta aflându-se într-o perioadă interglaciară.
103
Variaţia nivelului mării în ultimii 150 milioane
de ani
Variaţiile nivelului mării
Variaţia nivelului mării în ultimii 150.000 de ani
În ultimii 2000 de ani, chiar dacă s-au produs la scară mai mică, au avut loc numeroase
variaţii. Aşadar, în primul secol al erei noastre, cel puţin în Europa, regimul pluviometric a fost
asemănător cu cel prezent, după care a urmat o uşoară umezire care a durat până la jumătatea
secolului al IV-lea, secolul V fiind cald şi uscat nu numai aici, ci şi în America de Nord. În
secolul IX, clima în Europa a fost mai umedă şi mai rece, în timp ce în următoarele două secole a
devenit caldă şi uscată. Se pare că de această încălzire este legată plecarea vikingilor în
104
Groenlanda şi sosirea lor pe ţărmurile Americii de Nord. Perioada 1550-1850 este caracterizată
prin cea mai puternică înaintare a gheţarilor spre sud din această cauză fiind cunoscută şi sub
numele de „mica epocă glaciară”.
După 1850, pe măsură ce aparatura folosită la determinări s-a îmbunătăţit şi numărul
staţiilor meteorologice a crescut, variaţiile climatice au devenit mai uşor de urmărit. Astfel, s-a
constatat că între 1885 şi 1945, temperatura medie anuală a crescut cu 0,6°C, iar a lunilor de
iarnă cu 1,0°C. În anumite regiuni creşterea a fost mult mai mare. De exemplu, în Arctica, s-au
înregistrat creşteri de 3°C, în Groenlanda şi nordul Scandinaviei, valorile termice anuale au fost
cu 4-7°C mai ridicate decât în 1900 (S. Ciulache, p.449). După 1960, a urmat o uşoară răcire a
climei evidenţiată prin înaintarea calotei islandice, scăderea perioadei de vegetaţie cu două
săptămâni în Anglia etc.
În urma cercetărilor din ultimii 30 de ani s-a constatat că temperatura este în creştere.
Consecinţele acestei perioade de încălzire sunt foarte complexe. Dacă tendinţa se va menţine,
arealele deşertice vor înainta către poli, seceta se va acutiza, se va produce şi o topire a gheţarilor
însoţită de creşterea nivelului Oceanului Planetar etc. Datorită acestor modificări civilizaţia
umană este ameninţată mai ales în zonele de coastă.
Cauzele schimbărilor climatice globale
De-a lungul timpului s-au emis numeroase ipoteze cu privire la cauzele schimbărilor
climatice globale. Aceste cauze sunt împărţite în două mari categorii: cauze terestre şi cauze
extraterestre.
Cauzele terestre au în vedere analiza acelor elemente ale sistemului climatic care îşi au
obârşia la suprafaţa Pământului (Nae Popescu, Marian Ene, Florina Folea, Geografia
Cuaternarului, 2006, p. 27). Dintre acestea cele mai importante sunt: mişcările orogenice şi
epirogenice, modificarea fluxului caloric al Pământului, izostazia, deriva continetelor şi migrarea
polilor, schimbarea circulaţiei apei oceanice, modificarea compoziţiei atmosferei terestre,
pulberile vulcanice, dioxidul de carbon, vaporii de apă, modificarea nebulozităţii şi albedoului.
Mişcările orogenetice şi epirogenice. Orogeneza reprezintă procesul de înălţare a
munţilor şi ridicare a continentelor. Suprafaţa terestră este împărţită în mai multe plăci tectonice
diferite, care îşi modifică permanent poziţia una faţă de cealaltă. Când plăcile se ciocnesc una
dintre ele devine subdusă sau ambele sunt împinse în direcţii contrare şi forţează orice masă
continetală să ridice şi să formeze lanţuri muntoase de lungimi apreciabile. De exemplu, Munţii
Himalaya s-au format acum 20-30 milioane de ani când placa indiană s-a ciocnit cu cea asiatică.
În prezent, influenţa ridicării lanţurilor muntoase asupra climatului nu mai poate fi contestată.
Lanţurile muntoase orietate nord-sud, dar şi est-vest pot să influenţeze circulaţia generală a
atmoasferei. Astfel, prezenţa munţilor Himalaya a împiedicat circulaţia meridiană, favorizând
105
răcirea regiunilor nordice deoarece transportul de căldură şi umiditate s-a diminuat sensibil.
Ruddiman & Kutzbach (1991) au ajuns la concluzia că înălţarea Tibetului, a Munţilor Himalaya
şi Sierra Nevada au indus răcirea globală din ultimele 40 milioane ani.
Epirogeneza este un termen folosit pentru a descrie schimbările dispunerii globale a
maselor continentale şi aceste schimbări sunt induse tot de mişcările tectonice interne. Deoarece
dinamica internă este lentă, continentele se deplasează cu numai câţiva centimetrii pe an.
Oricum, în timp de sute de milioane de ani, atât mărimea cât şi poziţia uscatului se poate
schimba apreciabil. Iniţial, a existat un singur continent care s-a separat gradat, cea mai recentă
separare producându-se acum 60-70 milioane de ani între Europa şi America de Nord.
Astfel, pe măsură ce uscatul ocupă latitudini din ce în ce mai mari datorită derivei
continetelor, suprafeţele acoperite permanent cu gheaţă s-ar putea extinde, conducând în acest fel
la creşterea albedoului planetei şi, implicit, la o răcire globală. În al doilea rând, modul de
dispunere a continentelor influenţează semnificativ circulaţia la suprafaţa oceanelor. Deoarece
circulaţia oceanică este implicată în transportul latitudinal de căldură, schimbarea poziţiei
continentelor ar putea duce la schimbări climatice în decursul a zeci de mii de ani. Aceste variaţii
pe termen lung ale circulaţiei oceanice, împreună cu procesele orogenetice s-ar părea că au fost
unele dintre cauzele decisive ale glaciaţiilor din ultimele 40 milioane de ani.
În Cretacic, rifturile oceanice erau mult mai active decât în prezent şi nivelul mării era cu
câteva sute de metrii mai mare (lipseau şi calotele glaciare). O asemenea situaţie poate avea două
consecinţe importante. În primul rând, circulaţia oceanică ar fi puternic afectată şi ar influenţa la
rândul său clima, iar în al doilae rând, suprafaţa extinsă ocupată de mări puţin adânci ar avea un
albedo mai mic decât al uscatuluzi învecinat şi ar deveni capabilă să stocheze considerabil mai
multă energie, ducând la încălzirea globului terestru.
Activitatea vulcanică. Erupţiile vulcanice pot expulza cantităţi enorme de praf şi gaze
(precum dioxidul de sulf) în atmosfera înaltă; dioxidul de sulf se descompune rapid în aerosoli de
acid sulfuric. Dacă poluarea atmosferei inferioare este rapid îndepărtată (în câteva zile) datorită
precipitaţiilor şi gravitaţiei, poluarea stratosferei se poate menţine ani de zile extinzându-se la
nivel global. Poluarea vulcanică duce la scăderea substanţaială a insolaţiei datorită prezenţei
aerosolilor de acid sulfuric. Reducerea radiaţiei solare directe este compensatră într-o oarecare
măsură de creşterea radiaţiei difuze şi prin absorbţia radiaţiei terestre (efectul de seră). Oricum,
se înregistrează o scădere de 5-10% a energiei primite de suprafaţa terestră. Activitatea vulcanică
afectează bilanţul energetic al atmosferei. Studiile şi observaţiile făcute privind posibilele efecte
ale celor mai recente erupţii vulcanice au arătat că o erupţie individuală poate duce la o răcire cu
până la 0,3°C timp de 1-2 ani. O asemenea răcire a fost înregistrată la nivel global după erupţia
vulcanului Pinatubo din iunie 1991. Oricum, anomaliile termice induse de o singură erupţie nu
106
sunt persistente şi nu duc la schimbări climatice pe termen lung. Aceasta nu înseamnă că în
decursul timpului erupţiile vulcanice nu au dus la răciri pe termen lung. Pentru a face corelaţii
între evenimentele vulcanice şi răcirile climatice este nevoie de un cuantum mare de date. S-a
făcut o asociere statistică între activitatea vulcanică şi temperatura la nivel global în ultimul
mileniu (Hammer et al., 1980). Astfel, episoadele cu activitate vulcanică intensă (1250-1500 şi
1550-1700) corespund perioadei cunoscute sub denumirea de Mica Glaciaţiune, în timp ce
perioada de încălzire medievală (1100-1250) poate fi asociată cu un ninterval cu activitate
vulcanică mai redusă.
Bryson (1989) a fost cel care a sugerat o legătură între variaţiile vulcanice la scară mare
şi fluctuaţiile climatice din Holocen (în ultimii 10.000 ani). În timp, activitatea vulcanică are
capacitatea de a afecta climatul la scară globală, deoarece cantităţi enorme de gaze cu efect de
seră pătrund în atmosferă şi pot determina o încălzire globală (Pickering & Owen, 1994).
Oricum, efectul de răcire indus de dioxidul de sulf contracarează pe cel de încălzire indus de
gazele cu efect de seră şi rezultateale schimbării climatice rămân incerte. Efectele depind şi de
natura erupţiei vulcanice – erupţiile bazaltice elimină mai mult dioxid de sulf şi cenuşă
comparativ cu erupţiile explozive.
Circulaţia oceanică. S-a constatat că oceanele înmagazinează o cantitate enormă de
energie şi, astfel, acestea joacă un rol extrem de important în cadrul sistemului climatic global.
Pentru a explica sincronismul emisferic al glaciaţiilor, mulţi cercetători s-au axat pe studiul
oceanelor, circulaţia de la nivelul acestora fiind în mod tradiţional ca o cauză internă. În prezent,
la încălzirea Europei de Nord contribuie şi Curentul Golfului. Atunci când apa mai caldă intră în
contact cu masele de aer polar rece din Atlanticul de Nord, căldura înmagazinată de acestea este
eliberată în atmosferă şi apa se răceşte şi se scufundă. Acest proces este însoţit şi de creşterea
salinităţii şi, bineînţeles, a densităţii care se produce când se formează calota glaciară din
regiunea atlantică. Apa ajunsă pe fundul oceanului, cunoscută şi sub denumirea de North
Atlantic Deep Water (Apa de Adâncime din Atlanticul de Nord), curge spre sud prin vestul
Atlanticului, în jurul Africii de Sud şi Australiei, şi apoi spre nord în Oceanul Pacific. Astfel,
Atlanticul de Nord este mai cald decât Pacificul de Nord. Aşadar, evaporarea ridicată duce la
creşterea salinităţii comparativ cu cea înregistrată în nordul Pacificului. Acest gradient de
salinitate este cel care dictează circulaţia oceanică termohalină.
Există un număr mare de teorii care se axează pe rolul suprafeţelor acvatice în procesele
de schimbări climatice, mai ales a rolului apei de adâncime din Atlanticul de Nord şi a altor
caracteristici ale circulaţiei termohaline. O atenţie sporită a fost acordată tranziţiilor climatice
dintre episoadele glaciare şi interglacire.
107
S-a sugerat că în timpul unei perioade glaciare, formarea apelor de adâncime din
Atlanticul de Nord se face la o scară mult mai redusă s-au chiar nu se mai realizează. Astfel,
calota glaciară nord atlantică se extinde mult către sud, deplasând în aceeaşi direcţie şi poziţia
frontului polar. Temperaturile mai reduse ale apelor oceanice reduc şi evaporarea şi, implicit şi
salinitatea, circulaţia termohalină fiind astfel perturbată. Absenţa concomitentă a Curentului cald
al Golfului poate duce la scăderea temperaturii în Europa de Nord cu 6-8°C comparativ cu
perioadele interglaciare (Broecker, 1987). Această teorie a fost dezvoltată pentru a explica
fluctuaţiile climatice postglaciare rapide (<1.000 de ani), precum evenimentul Younger Dryas
care s-a produs acum 11.000 de ani, când Atlanticul de Nord s-a produs o răcire de câteva grade
Celsius. Modelele climatice par să confirme existenţa a cel puţin două stări stabile ale circulaţiei
termohaline (Manabe & Stouffer, 1988).
Broecker a ajuns totuşi la concluzia că perturbarea circulaţiei termohaline din Atlanticul
de Nord nu ar fi suficientă pentru a conduce la schimbare globală a temperaturii şi la dezvoltarea
calotei glaciare (Broecker & Denton, 1989). Este nevoie şi de alte mecanisme interne, precum
schimbarea concentraţiei gazelor de seră şi a încărcăturii de aerosoli, împreună cu reducerea
cantităţii de căldură transportată de oceane şi creşterea alcalinităţii oceanului.
Variaţia compoziţiei atmosferei, incluzând aici şi schimbarea conţinutului de gaze de seră
şi de aerosoli, reprezintă una din cauzele interne majore ale schimbărilor climatice. Efectul de
seră natural al planetei (implicând o creştere a fluxului de energie orientat spre suprafaţa terestră)
joacă un rol important în sistemul climatic global. Astfel, orice modificare a concentraţiei de
gaze de seră din atmosferă va duce la modificarea climatului. Această modificare a gazelor cu
efect de seră se poate produce ca urmare a unor factori naturali sau antropici, ultimii dintre ei
evidenţiindu-se în ultimii 20 de ani datorită arderii combustibililor fosili, defrişărilor şi a altor
procese industriale, care au dus la creşterea cantităţii de dioxid de carbon şi a altor gaze cu efect
de seră începând cu secolul al XVIII-lea.
Creşterea pe cale naturală a concentraţiei gazelor cu efect de seră se poate produce în mai
multe moduri. Astfel, schimbarea concentraţiei de dioxid de carbon şi metan a fost asociată cu
tranziţia între episoadele glaciare şi interglaciare. Schimbarea conţinutului de aerosoli duce la
creşterea turbidităţii atmosferei ceea ce afectează bilanţul energetic al atmosferei prin creşterea
radiaţiei solare difuze. S-a demonstrat că turbiditatea atmosferică este mai mare în perioadele
glaciare decât în cele interglaciare (Legrand et al., 1988; Petit et al., 1990), ceea ce duce la
reducerea radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa terestră.
Cauzele extraterestre.
Variaţiile galactice. Orbita Sistemului Solar situată spre centrul Galaxiei a fost
considerată o posibilă cauză extraterestră a schimbărilor climatice (Huggett, 1991). În cursul
108
unui an galactic (estimat la 303 milioane de ani), variaţiile mediului interstelar (Williams, 1975a)
pot influenţa cantitatea de radiaţie solară incidentă la suprafaţa terestră, influenţând în acest fel
clima. Din nefericire, această teorie este greu de confirmat ţinând cont de scara temporală la care
se desfăşoară. Oricum, este foarte posibil ca perioadele glaciare din ultimele 700 de milioane de
ani să fie rezultatul acţiunii unui astfel de mecanism galactic.
Variaţiile orbitale. la mijlocul secolului al XIX-lea, Croll (1867a, 1867b) a propus o
teorie astronomică pentru a lega perioadele glaciare din Pleistocen cu schimbările periodice ale
orbitei Pământului în jurul Soarelui. Ipoteza lui Croll a fost mai târziu preluată şi îmbunătăţită de
Milankovitch (1941). Teoria Milankovitch este numele dat teoriei astronomice a variaţiilor
climatice. Teoria iniţială a identificat trei tipuri de variaţii orbitale, care ar fi putut acţiona drept
cauză a schimbărilor climatice, înclinarea axei Pământului, precesia echinocţiilor şi
excentricitatea orbitei Pământului în jurul Soarelui. Fiecare variaţie are propria durată.
- Înclinarea axei Pământului. În prezent, Pământul prezintă o axă de rotaţie înclinată la
un unghi de 23,4° comparativ cu perpendiculara pe planul orbital. Într-un interval de 41.000 de
ani, acest unghi a oscilat între 22° şi 24,5°, influenţând în acest fel distribuţia latitudinală a
radiaţiei solare. Aceasta nu influenţează cantitatea totală de energie solară primită de suprafaţa
terestră, dar afectează distribuţia insolaţiei în timp şi spaţiu. Pe măsură ce unghiul creşte, creşte
şi cantitatea de energie primită la latitudini mari în timpul verii, în timp ce insolaţia scade pe
timpul iernii. Schimbare unghiului dintre axa Pământului şi planul elipticii are efecte reduse la
latitudini mici, deoarece acestea scad spre ecuator. Astfel, aceste variaţii afectează puterea
gradientului termic latitudinal.
- Excentricitatea orbitei Pământului. Orbita planetei în jurul Soarelui nu este perfect
circulară, ci eliptică. Astfel, orbita a variat de la aproape circulară la eliptică conform a două
cicluri de aproximativ 96.000 ani, respectiv 413.000 ani. Aceste variaţii influenţează cantitatea
totală de energie incidentă la limita superioară a atmosferei. Atunci când excentricitatea este
maximă, pot apărea diferenţe şi de 30% între periheliu şi afeliu.
Poziţia orbitală a Pământului în prezent şi în trecut în timpul iernii din emisfera nordică
109
- Precesia echinocţiilor. Datorită interacţiunii gravitaţionale cu alte planete din sistemul
solar, periheliul (punctul prin care planeta trece cel mai aproape de Soare) se deplasează în spaţiu
ducând şi la modificarea orbitei eliptice. Acest fenomen este cunoscut sub numele de precesia
echinocţiilor şi influenţează intensitatea anotimpurilor. Aceasta se produce la 22.000 de ani. Ea
nu afectează cantitatea totală de energie primit de suprafaţa terestră, ci distribuţia acesteia în
cadrul emisferelor în timp. Dacă periheliul se produce la mijlocul lunii iunie, când emisfera
nordică este orientată spre soare, cantitatea de radiaţie primită de aceasta va creşte. Dacă
periheliul are loc în decembrie, emisfera nordică primeşte mai multă radiaţie solară iarna.
Ciclurile Milankovitch şi glaciaţiunile. Cele trei componente ale variaţiilor orbitale
afectează atât fluxul total de energie solară primită, cât şi distribuţia temporală şi spaţială a
energiei. Aceste variaţii au capacitatea de a influenţa bilanţul radiativ al sistemului climatic şi pot
fi considerate posibile cauze ale schimbărilor climatice. Milankovitch (1941) a considerat că
precesia şi schimbare unghiului dintre axa Pământului şi planul elipticii au contribuit la
instalarea glaciaţiei. El a emis ipoteza conform căreia atunci când înclinarea era redusă (gradient
termic latitudinal mare), excentricitatea era ridicată şi periheliul corespundea iernii emisferei
nordice (ierni mai calde şi veri mai reci) şi, astfel, zăpada acumulată iarna ar fi putut persista şi în
timpul verii. De asemenea, datorită temperaturii mai ridicate din timpul iernii, circulaţia
atmosferică ar fi fost mai puternică şi cantitatea de vapori mai mare, determinând astfel ninsori
abundente.
Variaţiile activităţii solare. Deşi variabilitatea activităţii solare a fost considerată o cauză
externă a priori, rolul său este încă unul controversat. Deşi au fost multe încercări de asociere
statistică între periodicitatea activităţii solare şi ciclurile schimbărilor climatice globale, nu s-a
propus până în prezent un mecanism cauzal realist care să lege cele două fenomene. Cel mai
cunoscut ciclu al activităţii solare este al variaţiei petelor solare la 11 ani. S-a constatat faptul că
atunci când numărul de pete solare este mare, valoarea constantei solare creşte. Este destul de
dificil de atribuit schimbările climatice globale variaţiilor constantei solare, deoarece s-a
constatat că temperatura la nivelul suprafeţei terestre înregistrează o creştere de numai 0,03°C.
Ceea ce nu poate fi contestat este că anumite recorduri climatice, legate de secete, temperaturi şi
stratul de ozon par să prezintă o periodicitate legată de ciclurile petelor solare. Oricum,
cercetările ştiinţifice trebuie să continue pentru a dovedi cu certitudine legătura dintre variaţia
activităţii solare şi schimbările climatice majore.
110
Efectele schimbărilor climatice
¾ Stratul de zăpadă. În prezent, acesta acoperă circa 62% din suprafaţa Europei şi Asiei şi
aproape 100% continentul nord american situat la nord de paralela de 40°. Încălzirea din
ultima perioadă şi schimbarea suferită la nivelul circulaţiei generale a atmosferei au dus
la reducerea duratei stratului de zăpadă, a cantităţii de apă înmagazinată în acesta, precum
şi la o tendinţă generală de desprimăvărare mai timpurie. Aceste schimbări sunt foarte
pronunţate în partea de vest a Canadei, unde desprimăvărarea a crescut cu o jumătate de
zi la fiecare an, începând din 1955. Consecinţa directă este o cantitate mai redusă de apă
care să asigure umezeala solului şi să reîmprospăteze rezervele de apă subterană.
Simulările făcute de climatologi sugerează o reducere continuă a stratului de zăpadă ca
urmare a creşterii nivelului gazelor cu efect de seră din atmosferă.
¾ Calotele glaciare şi gheţarii. Cele două mari calote glaciare, cea antarctică şi de
groenlandeză, acoperă însumat o suprafaţă de circa 33 milioane de km2. La fel ca în cazul
stratului de zăpadă, calotele glaciare şi gheţarii montani sunt afectate de modificările de
temperatură şi precipitaţii. Astfel, chiar dacă studiile sunt preliminare, în Groenlanda, de
exemplu, s-a constatat că în anul 2002 s-a înregistrat cea mai mare suprafaţă acoperită cu
gheaţă care s-a topit în 24 de ani de studii satelitare. Retragerea gheţarilor montani este
elocventă dacă se analizează fotografii făcute la diverse intervale de timp.
Topirea calotei în
Groenlanda
111
¾ Oceanul. În cazul în care temperatura aerului va creşte, se va înregistra şi o creştere a
nivelului Oceanului Planetar indusă de topirea gheţarilor pe de o parte, iar pe de alta, de
dilatarea apei oceanului. Legat de aceasta, este posibil ca numărul şi intensitatea
ciclonilor tropicali să crescă; de asemenea, fenomenul El Nino/La Nina se va intensifica.
¾ Permafrostul. O dată cu creşterea temperaturii se va ajunge şi la reducerea grosimii
stratului de permafrost deoarece formarea, persistenţa şi dispariţia sa sunt induse de
temperatură. Astfel, o creştere mică a temperaturii globale, 1-2°C, poate duce la
retragerea stratului de permafrost cu circa 500-700 km spre nord.
¾ Regiunile de coastă. Creşterea nivelului Oceanului Planetar va influenţa, în unele cazuri
ireversibil, ecosistemele costiere care prezintă un echilibru fragil. De asemenea,
abraziunea va creşte, riscul de inundaţiile produse de valurile mareice generate de furtuni
va deveni unul major, se vor produce schimbări ale calităţii apelor de suprafaţa şi
subterane şi numeroase habitate umane şi naturale vor fi distruse. Un studiu publicat în
aprilie 2007 în Environment and Urbanization arată că 634 de milioane de oameni trăiesc
în zonele de coastă cu altitudini mai mici de 10 m. Acelaşi studiu raportează că circa
două treimi din oraşele cu peste 5 milioane de locuitori sunt plasate în regiuni costiere.
Bangladesh, imagine satelitară Bangladesh, inundaţii Deteriorarea recifelor coraligene
Eroziunea în regiunea de coastă
112
Creşterea nivelului mării între anii 2000 şi 3000 în funcţie de creşterea temperaturii
deasupra Groenlandei. Dacă temperatura creşte cu 3°C, fracţiunea de calotă glaciară
topită va duce la o creştere cu 1 m a nivelului oceanului. Dacă va creşte cu 8°C, întreaga
calotă s-ar putea topi rezultând o creştere cu 6 m a nivelului Oceanului Planetar. (Sursa:
www.manicore.com)
¾ Vegetaţia şi ecosistemele. Schimbarea climatului poate avea consecinţe serioase în ceea

ce priveşte ecosistemele. Magnitudinea şi aria de producere a acestor efecte sunt încă
amplu dezbătute, însă consensul este deplin când se discută de sensibilitatea şi
vulnerabilitatea acestora la schimbarea climatică. Astfel, dintre posibilele consecinţe se
menţionează:
Biomul, Variabilele climatice Implicaţii asupra biodiversităţii

ecosistemul
Zonele umede • Temperatura medie a verii • Variabilitatea ridicată a ciclului

• Precipitaţiile medii anuale hidrologic va duce distrugerea zonelor
• Inundaţiile umede din interiorul uscatului şi la
scăderea numărului de specii
• Creşterea temperaturii cu 3 - 4°C poate
duce la dispariţia a 85% din zonele
umede din prezent
Mlaştinile costiere • Creşterea nivelului mării, • Pierderea habitatelor din estuare şi delte
schimbări ale echilibrului mai ales în regiunile agricole sau urbane
hidrologic • Implicaţii asupra speciilor migratoare şi
• Frecvenţa şi severitatea asupra culoarelor lor de migrare
furtunilor
Pădurile • Schimbarea regimului • Schimbări majore ale tipurilor de

precipitaţiilor atmosferice, vegetaţie, pădurile ar putea dispărea din
temperaturii şi evapotranspiraţiei anumite regiuni într-un ritm mai alert
potenţiale. decât ritmul potenţial de migrare şi
• Creşterea frecvenţei incendiilor readaptare.
113
şi furtunilor.
Pădurile montane • Schimbarea nebulozităţii şi • Dispariţia şi invazia sau înlocuirea

tropicale duratei de strălucire a Soarelui speciilor montane cu specii montane
• Frecvenţa şi severitatea mai joase sau specii non-montane
uraganelor
• Frecvenţa secetelor şi a
distribuţiei precipitaţiilor în
cursul anului
Pădurea boreală • Temperatura medie anuală • Pierderi semnificative în anumite areale

• Frecvenţa şi severitatea datorită incendiilor şi bolilor.
incendiilor Extinderea pădurilor boreale în
• Frecvenţa şi severitatea regiunile arctice
furtunilor
• Durata sezonului de creştere
• Creşterea numărului de dăunători
Habitatele arctice • Temperatura medie anuală • Schimbări ale vegetaţiei – pierderea

• Durata anotimpurilor unor suprafeţe vaste de tundră şi
• Precipitaţiile extinderea pădurilor
• Topirea permafrostului care duce la
eliberarea carbonului din sol sub formă
de CO2
Alpin/ Munţi • Temperatura medie anuală • Migrarea altitudinală a habitatelor, cu

• Căderea şi topirea zăpezii invazia pajiştilor alpine de către pădure;
• Durata sezonului de creştere habitatele de altitudine ar putea să nu fie
capabile să migreze
Insulele joase • Creşterea nivelului mării • Pierderea uscatului, a coloniilor de

• Frecvenţa şi severitatea păsări de pe ţărm. Creşterea presiunii
furtunilor umane asupra habitatelor terestră
rămase
Arealele aride şi • Regimul precipitaţiilor • Cu câteva excepţii, se aşteaptă ca

semiaride • Temperaturile minime din timpul deşerturile să devină din ce în ce mai
iernii calde şi mai uscate
• Deşertificarea sahelului şi a stepelor din
Asia Centrală
• Salinizarea
• Pierderea păşunilor
• Pierderea terenurilor arabile
Recifele • Temperatura mării, efectele • Expunere prelungită la creşteri chiar

coraligene chimice indirecte a concentraţiei minore ale temperaturii (>1ºC) poate
de CO2 din apă duce la moartea coralilor
• Impactul este majorat şi de creşterea
concentraţiei de CO2 din apă, care duce
la calcifiere
Mangrovele • Rata relativă de creştere a • Scăderea suprafeţelor ocupate de

nivelului mării, schimbările în mangrove ca urmare a faptului că
echilibrul hidrologic al zonele costiere vor fi „înghesuite” între
ecosistemelor de estuar mare şi terenurile arabile
• Frecvenţa şi severitatea
furtunilor
Sursa: http://www.unep-wcmc.org/climate/impacts.htm
114
Broecker, W.S., 1987. Unpleasant surprises in the greenhouse? Nature, 328, pp.123-126.
Broecker, W.S. & Denton, G.H., 1989. The role of ocean-atmosphere reorganisations in glacial
cycles. Geochimica et Cosmochimica Acta, 53(10), pp. 2465-2502.
Croll, J., 1867a. On the excentricity of the Earth's orbit, and its physical relations to the glacial
epoch. Philosophical Magazine, 33, pp. 119-131.
Croll, J., 1867b. On the change in the obliquity of the eliptic, its influence on the climate of the
polar regions and on the level of the sea. Philosophical Magazine, 33, pp. 426-445.
Hammer, C.U., Clausen, H.B. & Dansgaard, W., 1980. Greenland ice sheet evidence of post-
glacial volcanism and its climatic impact. Nature, 288, pp. 230-235.
Huggett, R.J., 1991. Climate, Earth Processes and Earth History. Springer-Verlag. 281pp.
Milankovitch, M.M., 1941. Canon of Insolation and the Ice Age Problem. Königlich Serbische
Academie, Belgrade. English translation by the Israel Program for Scientific Translations, United
States Department of Commerce and the National Science Foundation, Washington D.C.
Legrand, M.R., Delmas, R.J. & Charlson, R.J., 1988. Climate forcing implications from Vostok
ice-core sulphate data. Nature, 334, pp. 418-420.
Manabe, S. & Stouffer, R.J., 1988. Two stable equilibria of a coupled ocean-atmosphere model.
J. Climate, 1(9), pp. 841-866.
Petit, J.R., Mounier, L., Jouzel, J., Korotkevich, Y.S. & Kotlyakov, V.M. & Lorius, C., 1990.
Palaeoclimatological and chronological implications of the Vostok core dust record. Nature, 343,
pp. 56-58.
Pickering, K.T. & Owen, L.A., 1994. An introduction to global environmental issues.
Routledge, London, 390pp.
Ruddiman, W.F. & Kutzbach, J.E., 1991. Plateau uplift and climatic change. Scientific
American, 264(3), pp. 42-50.
Williams, G.E., 1975a. Possible relation between periodic glaciation and the flexure of the
Galaxy. Earth Planet. Sci. Lett., 26, pp. 361-369.
115

Climatologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Climatologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Programa analitică

Codul disciplinei Semestrul II Numărul de credite 5

Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DG - generală,

- prezentarea proceselor şi fenomenelor atmosferice, a legilor

2. FACTORII GENETICI AI CLIMEI: FACTORII FIZICO-

3. FACTORII GENETICI AI CLIMEI: FACTORII DINAMICI ŞI

4. TEMPERATURA AERULUI – REPARTIŢIE GEOGRAFICĂ

5. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A UMEZELII AERULUI.

6. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A PRECIPITAŢIILOR

7. CLASIFICAREA CLIMATELOR. CRITERII DE CLASIFICARE.

8. ZONA CLIMATELOR CALDE

9. ZONA CLIMATELOR TEMPERATE ŞI RECI

10. ROMÂNIA: CARACTERIZARE CLIMATICĂ

11. FENOMENE CLIMATICE DE RISC

12. FENOMENE CLIMATICE DE RISC

13. SCHIMBĂRI CLIMATICE GLOBALE

14. SCHIMBĂRI CLIMATICE GLOBALE

Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu/test final, LP - lucrări de control) C

Codul disciplinei Semestrul II Numărul de credite 5

Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DG - generală,

- deprinderea metodelor de analiză a datelor climatice

2. ADUCEREA ŞIRURILOR SCURTE DE OBSERVAŢII

3. PRELUCRAREA DATELOR CLIMATOLOGICE DE

4. PRELUCRAREA DATELOR CLIMATOLOGICE DE

7. PRELUCRAREA DATELOR PRIVIND UMEZEALA RELATIVĂ

8. PRELUCRAREA DATELOR REFERITOARE LA

9. PRELUCRAREA DATELOR REFERITOARE LA

10. PRELUCRAREA DATELOR REFERITOARE LA

11. CLIMOGRAMA PÉGUY

12. CLIMOGRAMA WALTER – LIETH

13. PRELUCRAREA DATELOR PRIVIND PRESIUNEA

Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu/test final, LP - lucrări de control) E

Lista materialelor 1. Suport de curs, hărţi

FACTORII GENETICI AI CLIMEI

Climatologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul condiţiilor de geneză a climatelor şi

Principala sursă de energie, care se află la originea tuturor fenomenelor şi proceselor ce

O scădere a radiaţiei solare globale poate fi observată şi în regiunile musonice cu

Repartiţia valorilor medii ale radiaţiei globale în luna decembrie (kcal/cm2/luna)

Repartiţia valorilor medii anuale ale bilanţului radiativ (kcal/cm2/an)

Repartiţia valorilor medii ale bilanţului radiativ în luna decembrie (kcal/cm2/luna)

Repartiţia valorilor medii anuale ale consumului de căldură în procesul

În cazul oceanelor, valorile cele mai ridicate se remarcă în regiunile tropicale cu

FACTORII GENETICI AI CLIMEI:

Suprafaţa terestră reprezintă unul dintre principalii factori de influenţă ai climatului,

Factorii dinamici sunt reprezentaţi de circulaţia generală a atmosferei, circulaţia

Polar easterlies – curenţi polari de est

Aer rece şi uscat

Aer cald şi umed

Aer rece şi uscat

Aer rece şi uscat

Polar front jet stream – curentul jet polar

Muson de vară Muson de iarnă

Zonele colorate cu roşu, verde şi albastru indică musonii tropicali,

4. Curenţii oceanici ca factor climatogen

TEMPERATURA AERULUI – REPARTIŢIE GEOGRAFICĂ

Repartiţia geografică a temperaturii aerului se analizează cu ajutorul hărţilor cu izoterme,

Izotermele lunii ianuarie (S. Ciulache, p. 351)

2. Izotermele lunii iulie

Izotermele lunii iulie (S. Ciulache, p. 354)

Izotermele medii anuale (S. Ciulache, p. 355)

Izanomalele temperaturii aerului în luna ianuarie (S. Ciulache, p. 359)

Izanomalele temperaturii aerului în luna iulie (S. Ciulache, p. 361)

REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A UMEZELII AERULUI

Repartiţia valorilor medii ale umezelii relative în luna ianuarie (%)