BAZELE PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR.

FACTORII ŞI LEGITĂŢILE
DEZVOLTĂRII PSIHICE
Psihologia vârstelor – este ştiinţa despre legile dezvoltării psihicului şi formării
personalităţii de-a lungul ontogenezei omului – de la naştere până la moarte.
Psihologia vârstelor (PV) studiază particularităţile de vârstă, dinamismul proceselor şi
însuşirilor psihice, felul cum apar şi se manifestă ele, precum şi dezvoltarea personalităţii la
diferite etape ale vieţii. Întrucât dezvoltarea psihicului şi a personalităţii sunt determinate de
anumiţi factori şi se desfăşoară în anumite condiţii, psihologia vârstelor are ca obiect de studiu
forţele motrice, factorii şi condiţiile dezvoltării psihicului şi a personalităţii.
Actualmente pot fi evidenţiate următoarele compartimente ale Psihologiei vârstelor:
psihologia copilului (preşcolarul şi şcolarul mic), psihologia preadolescenţei, psihologia
adolescenţei, psihologia adultului, gerontopsihologia.
Cadrul de referinţă al Psihologiei vârstelor este aspectul dinamic al dezvoltării (copilului,
preadolescentului, adolescentului).
Sarcinile Psihologiei vârstelor constau în dezvăluirea particularităţilor de vârstă, stabilirea
factorilor determinanţi şi legităţilor de trecere de la o vârstă la alta, găsirea perioadelor celor mai
favorabile de formare a diferitor însuşiri psihice ale personalităţii.
Metodele de cercetare aplicate în Psihologia vârstelor se clasifică în:
 Metode de bază: - observarea psihopedagogică; experimentul natural şi experimentul
psihopedagogic;
 Metode speciale: - convorbirea; testele psihologice; analiza produselor activităţii;
chestionarele; cauzometria; tehnici sociometrice; etc.
În decursul vieţii şi existenţei sale copilul (omul) este supus unor transformări, schimbări,
prefaceri de ordin cantitativ şi calitativ reunite sub termenul de dezvoltare.
În funcţie de nivelul la care au loc modificările, deosebim trei tipuri de dezvoltare:
1. Dezvoltarea biologică – include schimbările fizice, morfologice şi biochimice ale
organismului;
2. Dezvoltarea psihologică – constă în apariţia, instalarea şi transformarea proceselor,
funcţiilor şi însuşirilor psihice;
3. Dezvoltarea socială – concretizează şi reglează comportamentul persoanei în
conformitate cu normele şi cerinţele impuse de societate.
Astfel, dezvoltarea se prezintă în forme bio-psiho-sociale. Procesul complex care conduce
la structurarea deplină a funcţiilor senzoriomotorii, vegetative, intelectuale, afective,
motivaţionale şi atitudinale, care se soldează cu emanciparea personalităţii, cu trecerea ei într-un
nou stadiu al dezvoltării se numeşte maturitate biopsihosocială.

Factorii dezvoltării psihice

Dezvoltarea psihică reprezintă procesul formării la copil a noi seturi de procese, însuşiri şi
dimensiuni psihice precum şi restructurarea continuă a lor. Dezvoltarea psihică se sprijină pe
terenul eredităţii, îşi extrage conţinuturile din datele furnizate de mediul socio-cultural şi este
dirijată de educaţie. Dezvoltarea psihică se desfăşoară în contextul propriei activităţi (de
învăţare) a copilului, fiind impulsionată de motivaţie şi având drept mecanism interiorizarea
achiziţiilor. Asupra copilului se exercită numeroase influenţe: externe şi interne, naturale şi
sociale, directe şi indirecte. Rolul decisiv în dezvoltare le revene factorilor dezvoltării:
ereditatea, mediul, educația.

1
 1. Ereditatea - este un ansamblu de caracteristici naturale, stabile, elaborate în cursul mai
multor generaţii şi transmise de la înaintaşi la urmaşi prin mecanisme genetice, anatomice şi
fiziologice. Patrimoniul moştenit genetic se numeşte genotip.
Ereditatea determină: - categorii comune pentru toată specia umană (însuşiri fizice,
organizarea corporală, reflexele, trebuinţele fundamentale pentru viaţă etc.); - categorii de
însuşiri individuale – fizice (greutatea corpului, pigmentaţia pielei, culoarea ochilor, părului),
biochimice (structura celulară, grupa sanguină, particularităţile proceselor metabolice),
funcţionale (particularităţi ale sistemului nervos, particularităţi ale analizatorilor, anumite
predispoziţii). Ereditatea influenţează creşterea şi maturizarea organelor şi funcţiilor mai ales în
plan cantitativ, indicând cât de pregătit este organismul pentru a trece de la un stadiu la altul al
dezvoltării psihice.
2. Mediul – totalitatea condiţiilor naturale şi sociale, materiale şi culturale, ansamblul
influenţelor spontane sau organizate care se exercită asupra copilului. Influenţele mediului
acţionează în anumite contexte sociale sau de grup care implică micromedii (familia, grădiniţa,
şcoala, etc.). Mediul oferă circumstanţe şi condiţii concrete de viaţă, obiecte, informaţii şi
modele de conduită socială
3. Educaţia – ansamblul de procedee, acţiuni, metode şi măsuri fundamentate ştiinţific şi
utilizate conştient pentru a influenţa ameliora, modela copilul în vederea realizării şi reglării
dezvoltării psihice. Educaţia începe în prima zi de existenţă a copilului şi continuă apoi toată
viaţa. Ea deţine un rol hotărâtor în procesul de formare a copilului ca personalitate.
Educaţia pune în faţa copilului obiective şi idealuri, creează decalaje între ceea ce este şi
ceea ce este de dorit să fie, îl solicită pe copil la împlinirea de sine. Prin educaţie au loc acţiuni
de structurare, organizare şi valorificare a mediului, în scopul orientării procesului de formare a
personalităţii pe o direcţie precisă, conturată şi delimitată clar.
Ereditatea, mediul şi educaţia au fiecare specificul său.
Ereditatea este datul, mediul este oferta de condiţii, iar educaţia este influenţa. Copilul
primeşte influenţe implicit de la natură şi explicit de la societate.

Legităţile generale ale dezvoltării psihice

Dezvoltarea psihicului copilului e subordonată următoarelor legităţi:
1. Caracterul stadial – acesta însemnă că unele stări ale sistemului aflat în dezvoltare se
schimbă consecutiv cu altele, totodată această consecutivitate poartă un caracter ireversibil şi
poate fi prezis. Noua stare este pregătită de cele precedente şi e înlocuită de cea ulterioară.
Fiecare dintre ele durează un anumit timp, schimbându-se şi păstrând stabil calitatea
caracteristică ei, care o deosebeşte de alte stări.
2. Neuniformitatea şi heterohronia dezvoltării psihice – se manifestă prin aceea, că chiar
în cazul celor mai favorabile condiţii de instruire şi educaţie, diferite funcţii psihice,
particularităţi ale personalităţii nu se află la unul şi acelaşi nivel de dezvoltare. Pentru fiecare
funcţie există perioade optime de dezvoltare, pentru altele nu. Odată cu vârsta se micşorează
herohronia şi neuniformitatea funcţiilor psihice.
3. Integritatea psihicului – psihicul omului matur se deosebeşte prin integritate, unitate,
stabilitate. De aceea dezvoltarea vreunei funcţii sau însuşiri psihice ale personalităţii e legată de
schimbarea unor altor trăsături, particularităţi ale ei. Bunăoară, formarea orientării personalităţii
se răsfrânge asupra unui şir întreg de calităţi morale, intelectuale.
4. Continuitatea dezvoltării - constă în faptul că toate fazele ulterioare ale dezvoltării sunt
legate de cele precedente, totodată cele vechi nu dispar, dar întră în componenţa celor noi şi
susţin continuitatea.
2
 5. Individualizarea dezvoltării - se caracterizează prin varietatea şi ritmul individual al
dezvoltării. Deosebirile individuale cresc pe măsura maturizării şi îmbătrânirii.
Dinamica dezvoltării. Legea dinamicii dezvoltării decurge din: structura vârstei (care
reprezintă structura interioară a procesului de dezvoltare), formaţiunile centrale, formaţiunile
secundare, dezvoltarea psihică, fizică şi socială. Dinamica dezvoltării constă în aceea că
procesele care sunt formaţiuni noi centrale la o vârstă, devin secundare la următoarea vârstă, şi
invers, liniile de dezvoltare secundare ale unei vârste apar pe prim plan şi devin linii centrale la o
altă vârstă.
Perioadele senzitive - sunt perioadele de vârstă pe parcursul cărora proprietăţile şi calităţile
psihice profită de condiţii favorabile de dezvoltare. Pentru fiecare funcţie psihică există perioada
sa optimă de dezvoltare, iar alte funcţii în această perioadă acţionează ca şi cum în interiorul
acestei funcţii (ex. – pentru copilăria fragedă este caracteristică dezvoltarea dominantă a
percepţiei, iar toate celelalte funcţii psihice - memoria, gândirea, emoţiile se realizează prin
intermediul percepţiei). Dacă este neglijată perioada senzitivă, calităţile corespunzătoare ale
copilului se dezvoltă cu greu şi nu sunt perfecte (Exemple de perioade senzitive: - dezvoltarea
limbajului 1-5 ani; dezvoltarea deprinderilor motorii – perioada şcolarului mic)

Noţiuni despre vârstă şi principiile periodizării vârstei

Fiecare vârstă reprezintă o etapă calitativă nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează
printr-o multitudine de schimbări, care luate în ansamblu formează specificul structurii
personalităţii copilului la etapa dată a dezvoltării lui.
Vârsta este durata de timp trăită de la naştere până la un moment dat.
Fiecare vârstă posedă particularităţile calitative şi are importanţă specifică pentru mersul
general al formării personalităţii omului.
Vârsta poate fi caracterizată sub patru aspecte:
1. Aspectul cronologic - de la naştere până la un moment dat;
2. Aspectul biologic - gradul de maturizare (integrare) sau de dezintegrare a organismului;
3. Aspectul psihologic – schimbările calitative, noi în dezvoltarea psihică;
4. Aspectul sociologic – maturizarea socială, a rolurilor şi funcţiilor sociale.
Principiile care au stat la baza periodizării vârstei sunt: principiul activităţii dominante;
contrazicerile de vârstă şi formaţiunile esenţiale noi.
Periodizarea acceptată în psihologia contemporană:
 Pruncia (sugarul) - 0–1 an (include o subperioadă - 0-2 luni – perioada nou-născutului);
 Copilăria fragedă – 1 – 3 ani;
 Vârsta preşcolară – 3 – 7 ani;
 Vârsta şcolarului mic – 7 – 11 ani;
 Vârsta şcolarului mijlociu (preadolescentul) – 11 - 15 ani;
 Vârsta şcolarului mare (adolescentul) – 15 - 18 ani;
 Vârsta tinereţii - 18 -21 ani;
 Vârsta matură (adultă) – 21 - 35 ani - prima perioadă matură
35 – 60 ani – a doua perioadă matură
 Vârsta etăţii – 60 – 75 ani;
 Vârsta bătrâneţii – 75 -90 ani;
 Vârsta longevităţii – 90 - …
Caracteristica vârstei determină asemenea factori ca:
- schimbarea situaţiei copilului în familie şi societate;
3
 - formele noi de activitate;
- unele particularităţi ale maturizării organismului.
Datorită acestui fapt, vârsta este o categorie mai mult socială decât biologică. În limitele
fiecărei vârste se observă mari deosebiri individuale. Ele sunt urmarea unor variante sau forme
individuale ale condiţiilor de viaţă, de activitate şi educaţie.

Particularităţile vârstei, principalele crize ale vârstei

Particularităţile de vârstă sunt acele particularităţi ale copiilor care sunt tipice şi
caracteristice pentru o anumită vârstă. Determinarea nivelului dezvoltării psihice este foarte
important, dar el se poate realiza prin cunoaşterea a două dimensiuni esenţiale:
1. Particularităţile de vârstă – reprezintă ansamblul caracteristicilor tipice pentru o
anumită vârstă şi se datorează modificărilor şi transformărilor care au loc în organizarea
biofiziologică şi psihică
2. Particularităţile individuale - reprezintă ansamblul însuşirilor bioconstituţionale şi
psihice prin care un copil se deosebeşte de alţi copii ai aceiaşi perioade de vârste. Fiecare copil
posedă particularităţi individuale care-s calităţile activităţii lui de cunoaştere, a vieţii emoţionale,
a voinţei lui, a caracterului, a felului de a fi şi a se comporta.
Aceste 2 categorii de particularităţi exprimă deosebiri în plan - vertical (particularităţi de
vârstă) şi orizontal (particularităţi individuale) – între ele existând o strânsă legătură.
Existenţa unui fond de particularităţi de vârstă comune mai multor copii face posibilă
desfăşurarea unei activităţi instructiv-educative. Pe de altă parte, numeroase deosebiri a
particularităţilor copiilor de aceiaşi vârstă - cere un demers de individualizare a actului
instructiv-educativ, care determină, că venirea în contact cu unele şi aceleaşi valori de conţinut
să fie profitabile pentru fiecare copil în parte.
Crizele de vârstă - sunt perioade de scurtă durată ce se caracterizează prin schimbări
esenţiale rapide ale conţinutului psihic vechi şi apariţia unor noi.
Principalele crize ale vârstei:
- criza nou-născutului,
- criza de la 1 an,
- criza de la 3 ani,
- criza de la 7 ani,
- criza de la 13 ani,
- criza de la 17 ani.
Mulţi copii în perioade de criză devin greu de educat (ex. - în preadolescenţă la o parte din
elevi scade interesul pentru învăţătură, scade reuşita, relaţiile cu cei din jur sunt însoţite de
conflicte de diferit ordin). Totuşi, perioadele de criză decurg diferit la diferiţi copii, constatându-
se o varietate de manifestări.
Fiecare simptom negativ al crizei denotă şi un conţinut pozitiv, care constă în trecerea la o
formă nouă superioară. Pentru organizarea procesului instructiv-educativ şi dirijarea procesului
de formare a personalităţii cunoaşterea perioadelor de criză este foarte importantă.