UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

GEOGRAFIA SOLURILOR
Curs Anul II Semestrul I

2010

1
 CUPRINS

Introducere............................................................................... 3
1.Noţiuni generale.................................................................... 3
1.1.Conceptul despre sol.................................................... 3
1.2. Solul sistem natural..................................................... 5
2. Scurt istoric al dezvoltării ştiinţei solului........................... 6
2.1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei solului în lume......... 6
2.2. Dezvoltarea ştiinţei solului în România ................... 8
3. Componenţii solului............................................................. 10
3.1. Materia minerală solidă ............................................ 10
3.2. Materia organică din sol............................................ 21
3.3. Apa din sol……………………................................... 26
3.4. Aerul din sol…………………………........................ 31
4. Proprietăţile solului……………………….......................... 32
4.1. Proprietăţile fizice ale solului ………….................... 32
4.2. Proprietăţile chimice ale solului…………..………… 37
4.3. Proprietăţile morfologice ale solului ………………. 43
5. Geneza şi evoluţia solurilor ………………………………. 49
5.1. Factorii pedogenetici ……………………………….. 50
5.2. Principalele procese pedogenetice ………………… 56
5.3. Orizonturile pedogenetice şi profilul de sol ............. 61

CURSURI Pag.

Curs 1 ……………………….. 3 – 10
Curs 2 ……………………….. 10 – 16
Curs 3 ……………………….. 16 – 20
Curs 4 ……………………….. 20 – 23
Curs 5 ……………………….. 23 – 27
Curs 6 ……………………….. 27 – 30
Curs 7 ……………………….. 30 – 34
Curs 8 ……………………….. 34 – 38
Curs 9 ……………………….. 38 – 40
Curs 10 ……………………… 40 – 44
Curs 11 ……………………… 44 – 47
Curs 12 ……………………… 47 – 53
Curs 13 ……………………… 53 – 59
Curs 14 ……………………… 59 – 62

2
 INTRODUCERE

Solul este unul din componenţii mediului înconjurător, ce are o importanţă deosebită în
existenţa vieţii terestre, dar mai ales în dezvoltarea societăţii omeneşti. Mediul înconjurător este
alcătuit din o serie de componente naturale, cum sunt: aerul, apa, vegetaţia şi fauna, relieful,
litologia şi solul, care prin proprietăţile lor realizează ecosistemul terestru. Aceste componente se
află într-un echilibru dinamic, realizat în decursul timpului. Componentelor naturale li se adaugă
cele create de activitatea umană.
Solul s-a format la suprafaţa litosferei în zona de contact a acesteia cu atmosfera, hidrosfera şi
biosfera, el reprezentând o importantă resursă naturală pentru societatea omenească. Pe sol se
dezvoltă cea mai mare parte din vegetaţie, aceasta constituind baza sursei de alimente pentru om.
Creşterea accentuată a numărului locuitorilor Terrei în ultima jumătate de secol (2,4 mld. în 1950,
cca. 6,7 mld. în 2000), a impus o sporire a producţiei agricole, care s-a realizat prin luarea în cultură
a noi terenuri, chiar în regiuni unde vulnerabilitatea solului la eroziune, salinizare, acidifiere,
înmlăştinire ş. a. este foarte ridicată. În acest fel, resursele de sol s-au deteriorat pe întinse regiuni,
făcându-le incapabile să menţină o activitate economică pe termen lung.

1. Noţiuni generale
1. 1. Conceptul despre sol
Conceptul de sol a evoluat în timp, de la suprafaţa fermă a uscatului, la suport pentru plante,
apoi la mediul poros capabil să asigure apa, aerul şi elementele nutritive pentru plante (şcoala
agronomică din sec. XIX), la un produs de alterare a rocilor de la suprafaţa scoarţei (şcoala
agrogeologică). V. V. Dokuceaev (1883) a introdus conceptul de sol-corp natural, format sub
acţiunea îndelungată a factorilor pedogenetici, diferenţiat pe orizonturi, afânat, de adâncime variată
şi care diferă de materialul parental subiacent prin morfologie, proprietăţi fizice şi chimice, ca şi prin
caracteristici biologice.
Concepţia actuală, sistemică defineşte solul ca un sistem structurat, complex, polifazic,
deschis şi polifuncţional.
N. Florea (1993) arată că: “Solul reprezintă produsul transformării substanţelor minerale şi
organice de la suprafaţa scoarţei terestre sub influenţa factorilor de mediu în timp îndelungat,
caracterizat printr-o anumită organizare şi morfologie proprie; el constituie mediul de dezvoltare a
plantelor superioare şi baza de trai pentru animale şi oameni.
Solurile sunt considerate corpuri naturale, tridimensionale, constituite din material relativ
afânat, situate la suprafaţa scoarţei terestre. Ele sunt alcătuite din componente minerale, organice şi
organisme vii, aflate în interacţiune, cu însuşiri fizice, chimice, biologice şi morfologice diferite de
cele ale materialelor parentale din care s-au format. Solurile au evoluat în timp prin procese
specifice pedogenetice, sub acţiunea climei şi vieţuitoarelor în diferite condiţii de relief. Ele au o
organizare proprie şi sunt într-un schimb continuu de substanţe şi energie cu mediul înconjurător.
Solurile se autodezvoltă şi asigură condiţiile necesare creşterii plantelor, proprietatea lor principală
fiind fertilitatea”.
Datorită faptului că solul este un sistem complex, având interacţiuni cu celelalte sisteme, el
participă la producerea de fitomasă, influenţează capacitatea de producţie a ecosistemelor, având o
contribuţie esenţială în recircularea elementelor chimice în natură şi reglează compoziţia atmosferei
şi hidrosferei (fig. 1). Fiind format la suprafaţa scoarţei de alterare, solul contribuie la stabilitatea
reliefului prin protejarea stratelor adânci ale scoarţei. În acelaşi timp, datorită proprietăţilor lui

3
fizice, chimice, mineralogice sau biologice, solul are o acţiune de atenuare a variaţiilor bruşte, care
pot, uneori, interveni în unele caracteristici ale sale, precum şi de filtrarea şi epurarea diverselor
substanţe poluante.

Fig. 1. Reprezentarea schematică a unui pedosistem

la nivelul pedonului (După N. Florea, 1982).

Solul este în acelaşi timp şi un rezervor de energie, el acumulează energie chimică sub formă
de humus, humus ce rezultă din transformarea substanţelor organice, formate de către plante prin
convertirea energiei solare în timpul fotosintezei. Această energie chimică se poate elibera prin
procesul de mineralizare, fiind folosită de către vieţuitoare.
Solul reprezintă o importantă resursă naturală, rolul esenţial al acestuia este cel de participare
la producerea de biomasă, dar şi de descompunere a resturilor organice încorporate în el. În acest fel
se realizează un schimb continuu de substanţe şi energie, care duce la o reciclare neîntreruptă a
elementelor nutritive. Solul este deci o resursă regenerabilă. Această regenerare are loc numai dacă

4
solul este lucrat în mod corespunzător, nu este suprasolicitat până la epuizare şi se respectă
condiţiile de protecţie şi conservare; în caz contrar solul se poate deteriora sau chiar distruge, fiind
vulnerabil la numeroase procese de degradare. Trebuie să subliniem că, refacerea învelişului de sol
odată distrus este foarte greu de realizat şi necesită timp extrem de lung şi costuri foarte ridicate.
Solul reprezintă o avuţie a întregii omeniri, iar utilizarea raţională şi protecţia lui sunt cerinţe
obiective, care trebuie aplicate de fiecare locuitor al Terrei.
1.2. Solul sistem natural.
Solul este privit, în concepţia sistemică, ca un sistem natural deschis. După Ludwing von
Bertalanffy (1932), un sistem deschis în echilibru dinamic este “un complex de elemente aflate în
interacţiune, în care are loc continuu intrare şi ieşire de energie şi substanţă, în stare independentă de
timp, în care mărimile macroscopice rămân neschimbate”.
N. Florea (1983) şi Alexandra Vasu (1988) arată că solul întruneşte caracterele generale şi
esenţiale ale unui sistem.
Integralitate - Constituit din materiale de origine geologică şi biologică, solul are caractere
distincte şi-o dinamică interioară, care îl deosebeşte de toate celelalte corpuri naturale şi, în primul
rând, de rocile pe seama cărora s-a format;
Caracter istoric - adică evolutiv în timp, prin aceasta înţelegându-se că, stadiul actual de
dezvoltare al calităţilor structurale şi funcţionale sunt rezultatul evoluţiei în timp.
Caracter informaţional - sau capacitatea de a înregistra, păstra şi transmite influenţa sa altor
sisteme materiale cu care sistemul sol este în interacţiune;
Autoorganizare - reprezintă capacitatea solului de a realiza o anumită structură, de a
funcţiona într-o succesiune ordonată a evenimentelor şi nu la întâmplare.
Eterogenitate internă - solul este un sistem complex, heteropolidispers, alcătuit din faze
solide (minerale, organice sau organo-minerale), o fază lichidă, una gazoasă şi organisme vii în
interacţiune, ca expresie a unui anumit stadiu fizic şi biochimic de evoluţie a solului.
Funcţionalitate - principala funcţie a solului este aceea de mediu de viaţă pentru organismele
integrate în sol, împreună cu care funcţionează ca un tot unitar. În acelaşi timp, el funcţionează ca
mediu de viaţă (edafotop) al fitocenozelor ecosistemelor terestre, în care este integrat ca subsistem al
biotopului şi este component activ al circuitelor biochimice ale ecosistemelor terestre.
Ierarhizare - solul prezintă o succesiune de niveluri de organizare cu complexitate crescândă.
Astfel, solul - corp natural independent, numit şi pedon, poate fi apreciat ca alcătuit din subsisteme
cu niveluri mai puţin complexe de organizare. La un nivel inferior de organizare, solul este
considerat ecosistem, în care organismele vii din sol (edafonul) constituie biocenoza, iar ceilalţi
constituenţi ai solului edafotopul. La nivel ierarhic superior acestuia, cel al ecosistemelor terestre,
sistemul sol este un subsistem al biotopului.
Pe de altă parte, există o ierarhizare proprie solurilor. N. Florea (1982) a propus o schemă de
ierarhizare a acestora de la pedon până la pedosferă (fig. 2.).
Pedonul este cel mai mic volum pe baza căruia poate fi caracterizat un sol (1-10 m 2), el
reprezintă eşantionul de studiu al unităţii de sol.
Polipedonul sau unitatea teritorială de sol, constituie mulţimea pedonurilor vecine de acelaşi
fel.
Pediomul este alcătuit din polipedonurile dintr-o unitatea fizico-geografică. El se
caracterizează printr-o anumită structură, funcţionalitate şi evoluţie comună sub anumite aspecte, ca
urmare a acţiunii factorilor pedogenetici specifici acelui teritoriu. Aşa sunt pediomurile de câmpii
joase sau înalte, de podişuri, dealuri, lunci etc.
Peditoriul reprezintă gruparea spaţială de pediomuri, realizată pe zone climatice sau regiuni
geografice şi atunci pediomurile au trăsături apropiate.
Pedosfera reprezintă nivelul cel mai înalt de ierarhizare şi organizare a solurilor. Ea se
formează şi funcţionează ca interfaţă între litosferă şi celelalte geosfere, aici fiind sediul multor

5
procese fizice, chimice şi biologice, prin care are loc schimbul de substanţă şi energie dintre
învelişurile Pământului.

Fig. 2. Schiţă cu asocierea unor pedonuri, polipedonuri, pediomuri,

peditorii în cadrul pedosferei (După N. Florea, 1985).

2. Scurt istoric al dezvoltării ştiinţei solului

2.1. Apariţia şi dezvoltarea pedologiei în lume
Primele idei despre sol ne-au rămas din antichitate de la învăţaţii greci (Aristotel, Theofrast) şi
romani (Cato cel Bătrân, Pliniu cel Bătrân, Columella, Virgiliu).
Aristotel (384-322 î.e.n.) spunea că pământul poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu sau
uşor, tare sau moale. Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), în "Istoria naturală", ce reprezintă o sinteză a
cunoştinţelor epocii, arată că există variaţii posibile în adaptarea plantelor faţă de sol, consemnând
că marna amestecată cu săruri şi gunoi de grajd hrăneşte plantele sau că îngrăşămintele completează
substanţele hrănitoare ale solului.
Interesul pentru cunoaşterea solului începe să crească începând cu evul mediu, odată cu
necesitatea sporirii producţiei agricole,ca urmare a creşterii populaţiei oraşelor. Dintre marii oameni
de ştiinţă ai Renaşterii trebuie remarcat pe chimistul francez Bernard Palissy (1510-1589), cu unele
descoperiri în domeniul chimiei şi geologiei, ce arată că "sărurile fac să vegeteze şi să crească toate
seminţele". Apoi, pe Johan Gottschalk Walerius (1709-1785), care, în lucrarea "Agricultura chemica
fundamentala", arată că plantele se hrănesc cu produsele de descompunere, rezultate prin moartea
organismelor vegetale, punând totodată problema originii humusului.
Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, oamenii de ştiinţă au cercetat solul doar în
legătură cu problema nutriţiei plantelor. Astfel, Albrecht Thaer (1752-1828), medic şi agronom,
înfiinţează în 1806 prima şcoală şi fermă experimentală agricolă din Germania. El afirmă că
humusul este sursa unică de hrană pentru plante, iar împreună cu materia minerală nedescompusă
formează solul. Apoi, chimistul şi mineralogul suedez Jöns Iacob Berzelius (1779-1848), făcând
6
analize chimice asupra humusului, distinge acizii humici, acizii crenici şi apocrenici şi humina, ca
formă inertă a humusului. Elevul lui Berzelius, Carl Sprengel (1787-1858) a studiat compoziţia
humusului şi a stabilit conţinuturile medii de carbon, ce intră în alcătuirea materiei organice, date ce
se folosesc şi astăzi la calcularea conţinutului total de materie organică din sol.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, dezvoltarea însemnată a industriei a avut o deosebită
influenţă asupra agriculturii, care trebuia să aprovizioneze centrele industriale cu cantităţi mari de
alimente şi materii prime. Concepţiile referitoare la sol încep să se cristalizeze, se formează curente,
şcoli, dintre care mai cunoscute sunt: şcoala agrochimică, şcoala agrogeologică şi şcoala naturalistă.
Şcoala agrochimică a fost întemeiată de savantul german Justus von Liebig (1803-1873), ea
punând bazele cercetării agrochimice. Liebig descoperă nutriţia minerală a plantelor, fundamentând
rolul îngrăşămintelor minerale pentru agricultură.
Şcoala agrogeologică, dezvoltată mai ales în Germania şi Franţa, consideră solul ca provenit
prin dezagregarea şi alterarea rocilor masive şi studiază solul în raport cu roca pe care s-a format şi
cu agenţii geologici externi. F. A. Fallou este primul care consideră studiul solului ca o ştiinţă
separată, pe care o numeşte pedologie.
Şcoala naturalistă are ca întemeietor pe savantul rus Vasile Vasilievici Dokuceaev (1846-
1903). El arată în lucrarea "Cernoziomul rusesc" (1883) că solul este un corp natural de sine stătător.
Solul se dezvoltă după legi proprii şi reprezintă produsul acţiunii concomitente a factorilor
pedogenetici. Dokuceaev a formulat prima clasificare ştiinţifică a solurilor şi legile distribuţiei
geografice a solurilor pe suprafaţa globului pământesc, stabilind conceptul zonalităţii solurilor.
Colaboratorul său, Nicolai Mihailovici Sibirţev (1860-1899) a definit cele trei mari clase de soluri
ale clasificării genetice ruse şi anume: 1 - soluri zonale, 2 - soluri intrazonale şi 3 - soluri azonale.
Această clasificare mai este utilizată în unele ţări şi a fost utilizată şi în România până în anii 1976 -
1980.
Contribuţii ştiinţifice importante la dezvoltarea pedologiei au avut-o şi alţi cercetători ruşi,
cum sunt: Konstantin Dimitrievici Glinka, Konstantin K. Ghedroiţ, B. B. Polînov, I. V. Tiurin, V. A.
Kovda, A. A. Rode, M. M. Kononova, I. P. Gherasimov ş.a.
În Statele Unite ale Americii, cercetarea solului a fost organizată sub conducerea Societăţii de
Ştiinţa Solului. Printre primii cercetători ce au studiat solul, fiind consideraţi întemeietorii
pedologiei americane, s-au aflat Eugen Woldemar Hilgard (1833-1916), ce a perfecţionat
metodologia analizelor chimice şi fizice, şi G. N. Coffey, pentru care solul era un corp natural, ce
poate fi clasificat pe baza însuşirilor proprii. Au urmat şi alţi specialişti, cum au fost C. F. Marbut,
C. E. Kellogg, J. Briggs, A. H. Munsell, L. D. Bavier, G. D. Smith, L. A. Richards şi alţii ce s-au
ocupat cu cercetarea, clasificarea şi inventarierea resurselor de sol.
Începând cu secolul al XX-lea, ştiinţa solului s-a extins în multe ţări ale lumii. Printre cei mai
cunoscuţi şi care au adus un aport substanţial la dezvoltarea pedologiei pot fi menţionaţi: E. Raman
în Germania, W. L. Kubiena în Austria, A. Demolon şi Ph. Duchaufour, în Franţa, G. W. Robinson
în Anglia, C. H. Edelman în Olanda, P. Treitz şi Szigmond în Ungaria, Gh. Munteanu Murgoci, T.
Saidel şi N. Cernescu în România etc.
Între 1909 şi 1924 s-au ţinut conferinţe internaţionale de agrogeologie, iar din 1924, Societatea
Internaţională de Ştiinţa Solului a ţinut periodic congrese mondiale.
Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului (I.S.S.S.) a stabilit în anul 1960, la al VII-lea
Congres Internaţional pentru Ştiinţa Solului, ţinut la Madison, Wisconsin, S.U.A., elaborarea la
scara 1 : 5 000 000 a hărţii de soluri a lumii. Acest proiect a fost realizat sub conducerea FAO şi
UNESCO în perioada 1961-1981, folosindu-se o unică legendă de soluri pentru toate continentele.
În 1975 a apărut “Soil Taxonomy”, clasificare realizată de pedologii din SUA. Această lucrare
se bazează pe însuşirile cuantificabile ale solurilor, ea având o influenţă remarcabilă în dezvoltarea
diagnozei şi clasificării solurilor în diverse ţări ale lumii. De asemenea, mulţi din parametrii
clasificării americane au fost avuţi în vedere când s-a realizat legenda hărţii solurilor lumii.

7
 În 1968 s-a elaborat harta solurilor Europei afectate de săruri la scara 1:5.000.000, iar în
perioada 1971-1981 s-a publicat harta solurilor lumii la scara 1:5 000 000.
Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului a iniţiat în perioada 1978-1982 un program
internaţional pentru realizarea unei clasificări unice a solurilor lumii. Totodată, elaborarea în 1988 a
Legendei revizuite a solurilor lumii a făcut ca aceasta să devină cadrul după care să se realizeze
Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (World Reference Base for Soil Resources).
Această bază are ca scop să realizeze o clasificare internaţională acceptabilă şi un bun cadru
ştiinţific pentru caracterizarea solurilor. De asemenea, ea este destinată unei mai uşoare comunicări
între cercetători în identificarea şi caracterizarea solurilor şi pentru corelarea diverselor sisteme
naţionale.
2.2. Dezvoltarea ştiinţei solului în România
În ţara noastră, însemnări despre sol au apărut doar sporadic, în unele lucrări ale unor autori
din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, N. Barbu (2002) menţionându-i pe
Dimitrie Cantemir (1716), D. Tipograful (1796), Gr. Obradovici (1807), Drăghici Manolache
(1834), Şt. Radianu (1889) şi alţii. Dar primele informaţii mai ample despre sol apar în a doua parte
a secolului al XIX-lea, în lucrările cu caracter agrar referitoare la judeţele Dorohoi (1866) şi Putna
(1869) ale lui Ion Ionescu de la Brad. Apoi, Matei Drăghiceanu a alcătuit pentru prima dată o hartă a
solurilor în spiritul şcolii agrogeologice apusene, respectiv Harta geologico-agronomică a judeţului
Mehedinţi (1885), iar Vlad Cârnu-Munteanu şi Corneliu Roman publică în 1900 lucrarea Le sol
arable de la Roumanie. După Congresul Internaţional de Geologie, ţinut la Petersburg în 1897,
Matei Drăghiceanu introduce noile idei ale şcolii naturaliste ruse în cercetarea solului din ţara
noastră.
Cercetări pedologice propriu-zice se efectuează după 1906, când se înfiinţează secţia
agrogeologică la Institutul Geologic, secţie condusă de Gh. Munteanu Murgoci (1872-1925). El
organizează, de altfel, cercetarea sistematică a solului pe teren şi completarea informaţiilor obţinute
cu analize de laborator. Gh. Munteanu Murgoci se implică activ pe plan internaţional pentru
unificarea concepţiei şi metodologiei de cercetare a solului.
Gh. Munteanu Murgoci împreună cu P. Enculescu (1879-1957) şi Em. Protopopescu-Pake
(1882-1967) elaborează Harta zonelor de sol ale ţării la scara 1:2.500.000, prezentată la expoziţia
industrială de la Odesa (1909) şi la prima conferinţă internaţională de pedologie de la Budapesta
(1911). Cu această ocazie se prezintă şi o vedere generală asupra zonelor de soluri ale României,
Murgoci arătând că "se constată neîndoios şi în România strânsa legătură a zonelor de soluri cu
zonele de climă şi de vegetaţie".
Ca urmare a activităţii desfăşurate pe plan intern şi internaţional, Gh. Munteanu Murgoci este
omagiat şi decretat membru de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţa Solului, la congresul
din 1924 de la Roma.
După primul război mondial, P. Enculescu, Em. Protopopescu-Pake, Th. Saidel (1874-1967) şi
N. Florov (1876-1948), pe baza noilor cercetări, completează harta zonelor de sol ale ţării. Ei
realizează harta solurilor României Mari, pe care o publică în 1927 la scara 1:1.500.000. O dată cu
solul, sunt studiate vegetaţia şi clima ţării, alcătuindu-se în scurt timp harta zonelor de vegetaţie (P.
Enculescu), şi hărţile provinciilor climatice şi ale zonelor de umiditate în raport cu solul (N.
Cernescu).
Cercetările detaliate asupra solurilor au fost extinse în diferite părţi ale ţării de către Em.
Protopopescu - Pake, Th. Saidel, M. Popovăţ, N. Cernescu, N. Bucur, C.V. Oprea, C. Chiriţă, Gh.
Ionescu Siseşti şi alţii. După al doilea război mondial, studiul solului în teren şi laborator se
diversifică şi se intensifică şi are loc o creştere continuă a numărul de cercetători în diverse instituţii
(Institutul Geologic, Întreprinderea Geologică de Prospecţiuni, Institutul de Cercetări Agricole,
Institutul de Cercetări Silvice şi instituţiile de învăţământ superior).
În 1961 se înfiinţează Societatea Naţională Română de Ştiinţa Solului, care organizează

8
periodic numeroase conferinţe şi consfătuiri naţionale de specialitate. Ca urmare a numeroaselor şi
valoroaselor realizări din pedologia Românească şi a recunoaşterii lor internaţionale, Societatea
Internaţională pentru Ştiinţa Solului desemnează România ca ţară organizatoare al celui de al VIII-
lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului, ce are loc în anul 1964 la Bucureşti.
Înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti, în anul
1970, a dus la o intensificare a cercetărilor pedologice, în special cele aplicative, aceasta şi ca
urmare a dezvoltării sistemelor de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii
solului etc.).
Cercetările efectuate de specialişti în cadrul diverselor ramuri ale ştiinţei solului s-au
concretizat în numeroase lucrări de specialitate, prezentate în ţară şi străinătate. În domeniul
geografiei solurilor, s-au elaborat numeroase hărţi de soluri, ce cuprind, atât părţi sau regiuni ale
ţării, cât şi sinteze la nivel naţional. Dintre cele mai importante menţionăm: Harta Solurilor
României la scara 1:1.500.000 (1960) publicată în Monografia Geografică a României, Harta
Solurilor României la scara 1:1.000.000 (1964) de către N. Cernescu, M. Popovăţ, N. Florea şi Ana
Conea, prezentată la Congresul al VIII-lea de la Bucureşti, Harta pedologică a României la scara
1:500.000 (1971) de N. Florea, Ana Conea, I. Munteanu, H. Asvadurov, V. Bălăceanu, C. Oancea şi
M. Spirescu, Harta eroziunii solurilor scara 1:500.000 (1976) de N. Florea, C. Orleanu şi Nadia
Ghiţulescu, Harta solurilor cu exces de umiditate la scara 1:1.000.000 (1972) de N. Florea şi I.
Munteanu şi 1:500.000 (1979) de N. Florea, Nadia Ghiţulescu, I. Mihnea şi I. Munteanu. Între anii
1963 - 1994 este publicată pe trapeze Gauss Harta solurilor României la scara 1:200.000, redactorii
celor 50 de foi ale hărţii fiind pedologii ce au activat la Institutul Geologic, Întreprinderea Geologică
de Prospecţiuni şi apoi la Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie. Redactarea hărţii a
fost coordonată de N. Florea, V. Bălăceanu, I. Munteanu, H. Asvadurov, Ana Conea şi C. Oancea.
Cercetarea solului în România şi-a adus contribuţia şi la programul Societăţii Internaţionale
pentru Ştiinţa Solului privind întocmirea Hărţii solurilor lumii la scara 1:5.000.000 şi a Hărţii
solurilor Europei la scara 1:1.000.000. Astfel, N. Florea, Ana Conea şi I. Munteanu au redactat
Harta solurilor României, conform legendei de soluri elaborate de FAO-UNESCO, realizând o
primă corelare a solurilor din România cu legenda solurilor lumii.
Cercetătorii români au elaborat şi publicat numeroase sinteze asupra cunoştinţelor despre
solurile României. Printre cele mai cunoscute şi utile lucrări menţionăm: Solurile României de C.
Chiriţă, C. Păunescu şi D. Teaci (1967), Geografia solurilor României de N. Florea, I. Munteanu,
Camelia Rapaport, C. Chiţu şi M. Opriş (1968), Ecopedologie de C. Chiriţă (1974), Bonitarea
terenurilor agricole de D. Teaci (1970, 1980), Controlul evoluţiei solurilor în sistemele de
îmbunătăţiri funciare de Gh. Sandu, V. Blănaru, Maria Drăcea, C. Răuţă (1981), Prevenirea şi
combaterea poluării solului de C. Răuţă şi St Cârstea (1983), Situaţia agrochimică a solurilor din
România de Irina Vintilă, Z. Borlan, C. Răuţă, D. Daneliuc şi Letiţia Ţigănaş (1984), Geografia
solurilor României de N. Barbu (1987), Metodologia elaborării studiilor pedologice de un colectiv
coordonat de N. Florea, V. Bălăceanu, A Canarache, şi C. Răuţă (1987), Fizica solurilor agricole
de A. Canarache (1990), Pedologie de N. Florea (1992), Pedologie generală, de C. Teşu (1992),
Pedologie de Gh. Ianoş (1995), Soils of the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve de I.
Munteanu (1996), Solurile Lumii de Gh. Ianoş (1997), Solurile Lumii de S. Udrescu (1997),
Geografia solurilor cu elemente de pedologie generală de Gh. Lupaşcu (1998), Mineralele
argiloase din sol. Implicaţii în agricultură de C. Crăciun (2000), Solurile Terrei de C. Grigoraş
(2003), Noţiuni de bază în ştiinţa solului de C. Grigoraş (2004), precum şi alte numeroase lucrări cu
caracter general sau regional.
O atenţie deosebită s-a acordat problemelor legate de clasificarea solurilor, unde trebuie
menţionate câteva lucrări de referinţă: Legenda hărţii solurilor României de Gh. Murgoci (1924),
unde figurează majoritatea tipurilor genetice de sol din ţara noastră, Lista sistematică a solurilor
ţării de N. Cernescu şi N. Florea (1962) şi câteva variante de clasificare a solurilor, pe baza noilor

9
concepte apărute pe plan mondial, în clasificarea americană şi în legenda FAO-UNESCO a solurilor
lumii, elaborate de Ana Conea (1974). După experimentarea acestora şi pe baza noilor date, în 1980
este publicat Sistemul Român de Clasificare a Solurilor de un colectiv coordonat de Ana Conea, N.
Florea şi Şt. Puiu.
Progresul cunoştinţelor despre sol, în lume şi pe plan naţional, a impus îmbunătăţirea
sistemului de clasificare (1980), astfel că în 2003 a intrat în vigoare Sistemul Român de Taxonomie
a Solurilor, elaborat de N. Florea şi I. Munteanu, care, atât ca structură, cât şi ca nomenclatură, îl
apropie de sistemele utilizate pe plan mondial.

Curs 2
3. Componenţii solului
Solul este un corp natural afânat, eterogen şi polidispers format la suprafaţa scoarţei terestre.
El a rezultat din transformarea substanţelor minerale şi organice cu ajutorul apei, aerului şi
organismelor vii. Drept urmare, materialele din care este constituit solul, privite din punctul de
vedere al stării lor de agregare, se găsesc sub formă solidă, lichidă şi gazoasă. Partea solidă, care
reprezintă cca. 50% din volum, este formată din materie minerală şi materie organică. Restul este
reprezentat de apă şi aer.
Aceste componente ale solului se află în interacţiune şi sunt în proporţii variate în diferitele
soluri, dar şi pe profilul de sol.
În afara acestor materii, în sol se găseşte componenta vie. Ea este de o importanţă deosebită,
deoarece organismele vii influenţează toate procesele ce se petrec în sol.
3.1. Materia minerală solidă
Materia minerală solidă a solului ia naştere prin transformarea rocilor la suprafaţa scoarţei
terestre în urma proceselor de dezagregare şi alterare chimică. Prin dezagregare roca este
fragmentată în bucăţi, mai mari sau mai mici, iar prin alterare mineralele primare din rocă sunt
descompuse parţial sau total, cu formarea de compuşi minerali noi. În majoritatea solurilor, materia
minerală solidă depăşeşte 90 – 95 % din masa solului uscat.
Având în vedere modul cum se formează rocile ce alcătuiesc scoarţa terestră, acestea au fost
clasificate în trei mari categorii: roci magmatice, roci sedimentare şi roci metamorfice.
Rocile din care provine materia minerală solidă a solului se mai numesc în pedologie, roci
parentale.
3.1.1. Clasificarea rocilor din punct de vedere pedologic
În ştiinţa solului, clasificarea rocilor scoarţei terestre a avut în vedere modul cum acestea
răspund la acţiunea diverşilor factori pedogenetici, precum şi la natura produşilor rezultaţi în urma
diferitelor procese de dezagregare şi alterare.
Cea mai utilizată clasificare în acest scop este cea care are în vedere chimismul global al
rocilor. Ea se identifică cu clasificarea rocilor magmatice, bazată pe conţinutul de silice şi de
elemente bazice. Această clasificare a stabilit că rocile scoarţei terestre se pot împărţi în patru grupe
principale:
Rocile acide, se caracterizează prin conţinutul ridicat în silice. Cele mai cunoscute sunt:
granitele, granodioritele, riolitele, dacitele, gnaisele, micaşisturile, filitele sau gresiile cuarţoase.
Rocile neutre, sunt roci bogate în feldspaţi. În această grupă sunt incluse: dioritele, sienitele,
trahitele, tufurile andezitice şi o mare parte din rocile argiloase.
Rocile bazice, sunt sărace în silice sau prezintă cantităţi importante de carbonaţi. Aşa sunt
gabrourile, bazaltele, amfibolitele, şisturile verzi, tufurile, sticlele bazaltice şi marnele.
Rocile ultrabazice, conţin în proporţie mare olivină sau carbonaţi. Aici sunt incluse
peridotitele, calcarele, dolomitele şi marmorele.
3.1.2. Transformarea rocilor

10
 În general, rocile se formează în condiţii de presiune sau temperatură înaltă, având proprietăţi
adaptate acestor condiţii. Atunci când ajung la contactul cu celelalte geosfere, aceste roci se găsesc
în noi condiţii şi suferă un ansamblu de procese prin care, adesea, ele îşi schimbă complet starea lor
primară. Procesele principale ale transformării rocilor, numite şi procese de meteorizaţie, sunt de
natură fizică, fizico-chimică şi chimică. Procesele de natură fizică se petrec sub acţiunea unor forţe
mecanice şi ele sunt cunoscute, mai ales, sub denumirea de dezagregare. Procesele fizico-chimice şi
chimice sunt grupate în ceea ce numim alterarea rocilor.
3.1.2.1. Dezagregarea rocilor
Procesele de natură fizică duc la fărâmiţarea rocilor prin tensiunile ce apar în interiorul rocii ca
urmare a modificării condiţiilor iniţiale, aceste modificări fiind cauzate de acţiunea agenţilor externi.
Dezagregarea rocilor este de fapt fărâmiţarea mecanică a rocilor în fragmente mai mari sau
mai mici, fără modificarea compoziţiei chimice a acestora. Rocile, încă de la formarea lor, prezintă o
serie de discontinuităţi (diaclaze, planuri de şistozitate, suprafeţe de strate etc.) sau goluri
(porozităţi, spaţiile dintre elementele minerale ale rocilor granulare etc.), ce uşurează acţiunea
factorilor externi.
Procesele de dezagregare a rocilor sunt cauzate de variaţiile de temperatură, variaţiile de
umiditate, cristalizarea unor substanţe, acţiunea biologică sau de dispariţia presiunii litostatice.
Variaţiile de temperatură, ce au loc la suprafaţa terestră, se produc periodic (diurn sau
sezonier) sau întâmplător (deplasarea unor mase de aer rece sau cald). Efectul cel mai important îl
au însă oscilaţiile diurne de temperatură, mai ales variaţiile bruşte, cauzate de radiaţia solară directă
şi indirectă din timpul zilei. Rocile se încălzesc mai mult sau mai puţin în funcţie de culoarea lor.
Rocile sau mineralele de culoare închisă absorb o cantitate mai mare de energie, încălzindu-se
puternic, pe când cele de culoare deschisă reflectă o mare parte din radiaţii şi se încălzesc mai puţin.
De asemenea, rocile se încălzesc mai puternic la suprafaţă şi mai puţin către interior. Acele porţiuni
care se încălzesc mai mult, se vor dilata mai tare, decât cele care s-au încălzit mai puţin, producând
tensiuni mari în rocă. În timpul nopţii, răcirea se produce mai rapid la suprafaţă, astfel că procesul
de contractare a rocilor cauzează apariţia de fisuri între diferitele minerale sau între părţile externe şi
interne ale rocilor. În acest fel, are loc o slăbire a coeziunii rocii, producându-se dezagregarea sa.
Cel mai mare efect al acestui proces se petrece în regiunile descoperite de vegetaţie. Astfel, în
regiunile deşertice, ziua rocile se încălzesc până la 70°-80° C, iar noaptea temperatura lor coboară
până către 0° C.
Variaţiile de volum prin îngheţ-dezgheţ este un alt proces care duce la dezagregarea rocilor.
Apa se infiltrează în cele mai fine crăpături ale rocii sau în porii acestora. Prin îngheţ ea îşi măreşte
volumul cu cca. 9%, producând o presiune foarte mare asupra pereţilor fisurilor. Datorită faptului că
procesul începe de la suprafaţă către interior şi pe măsură ce îngheţul continuă, presiunile devin tot
mai accentuate către adâncime.
Dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ este foarte activă mai ales în regiunile periglaciare, unde
alternanţa îngheţului şi dezgheţului este foarte frecventă.
Variaţiile de umiditate pot provoca dezagregarea unor roci, cum sunt argilele, marnele sau
şisturile argilo-marnoase. Fenomenul se manifestă cu intensitate mai mare în cazul prezenţei în
aceste roci a mineralelor de tip smectitic, care prin umezire îşi măresc foarte mult volumul, creând
presiuni şi deplasări ale unor părţi din rocă. Prin uscare, roca se contractă, apărând numeroase fisuri
care fragmentează roca. Procesul de umezire şi uscare repetată este mult mai evident la suprafaţa
rocilor argiloase. Aici, ziua, sub efectul insolaţiei, roca se usucă foarte puternic, iar noaptea, prin
răcire, vaporii de apă din aer condensează şi umezesc roca. Prin uscare se creează numeroase
crăpături, care mărunţesc roca. Acest proces mai este cunoscut şi sub numele de automulcire.
Cristalizarea unor substanţe din apele care circulă prin crăpăturile rocilor se produce în urma
evaporării apei care le vehiculează. Prin creşterea cristalelor se produc presiuni asupra pereţilor
fisurilor, ceea ce provoacă în timp dezagregarea rocilor. Procesul acesta este foarte frecvent în

11
regiunile aride, unde evapotranspiraţia apei se petrece rapid.
Acţiunea biologică în procesul de dezagregare a rocilor este dată mai ales de rădăcinile
plantelor. Acestea, pentru fixarea plantei şi pentru extragerea substanţelor utile, pătrund în porii sau
fisurile rocii pe care le lărgesc treptat, dezagregând roca. Şi animalele provoacă dezagregarea
rocilor, atât prin săparea de galerii, cât şi prin presiunea călcăturii animalelor mari.
Dispariţia presiunii litostatice este un fenomen ce duce la dezagregarea rocilor. În interiorul
scoarţei rocile sunt compactate datorită presiunilor mari generate de rocile supraiacente. Prin
ajungerea la suprafaţă ca urmare a eroziunii şi eliberarea de presiunea litostatică, are loc o destindere
a rocii, între granulele şi stratele ei apărând fisuri fine, care treptat, prin lărgirea lor, pot provoca
fărâmiţarea rocii.
3.1.2.2. Alterarea chimică a rocilor
Alterarea chimică reprezintă totalitatea transformărilor suferite de mineralele din roci sub
acţiunea agenţilor externi (a apei, aerului şi a vieţuitoarelor). Aceste transformări se petrec în însăşi
natura chimică a mineralului iniţial, rezultând adesea alţi compuşi. Alterarea se petrece mai ales în
prezenţa apei. Aceasta, prezentând unele molecule sub formă disociată, adică de ioni de hidrogen
(H+) şi de hidroxil (OH-), acţionează fie ca un acid, fie ca o bază, în funcţie de compuşii minerali
care sunt întâlniţi în natură. Disocierea apei este mai intensă cu cât temperatura este mai ridicată,
astfel că, procesele de alterare sunt mult mai active în regiunile calde, decât în cele reci. De
asemenea, procesele de alterare, depinzând de prezenţa apei, sunt foarte intense în regiunile cu
umiditate ridicată şi foarte reduse în regiunile aride. Alterarea depinde şi de compoziţia chimică a
rocilor, de structura lor sau de poziţia lor în relief. Alterarea rocilor este un fenomen complex, la
desfăşurarea lui participând mai multe procese simple, ca: dizolvarea, hidratarea, hidroliza, oxido-
reducerea şi carbonatarea.
Dizolvarea este un proces de trecere în soluţie sub formă ionică sau moleculară a unei
substanţe minerale. În natură, principalul dizolvant este apa.
Dizolvarea se poate realiza fără a exista o reacţie chimică între apă şi mineralul solubilizat, şi,
în acest caz, prin evaporarea apei substanţa dizolvată revine la starea chimică iniţială. Acest tip de
dizolvare este un proces pur fizic. Aşa este cazul sării geme (NaCl) care prin dizolvare în apă trece
sub formă ionică de Na+ şi Cl-, iar prin evaporarea apei, redevine sarea iniţială. Carbonatul de calciu
(CaCO3 ) şi carbonatul de magneziu (MgCO3) sunt greu solubili, dar solubilitatea lor creşte în
prezenţa bioxidului de carbon în apă, datorită trecerii carbonaţilor în bicarbonaţi (aceştia fiind de
cca. 10 ori mai solubili decât carbonaţii). Reacţiile chimice sunt: CaCO3 + H2O + CO2  Ca(HCO3)2
Prin reducerea concentraţiei CO2 în apă, reacţia se petrece invers, adică bicarbonatul se
descompune în carbonat, CO2 şi apă, iar carbonatul precipită, realizându-se astfel substanţa iniţială.
Solubilitatea mineralelor în apă nu este constantă, ea variază în funcţie de tipul de mineral şi
de condiţiile fizico-chimice ale solventului, în primul rând de temperatura, pH-ul şi compoziţia apei.
Temperatura apei joacă un rol important, prin faptul că unele minerale se dizolvă mai repede
odată cu creşterea acesteia. Aşa sunt silicaţii, clorurile sau oxizii. Alte minerale, cum ar fi carbonaţii,
sunt mai solubili cu cât temperatura apei este mai mică. Cunoaşterea acestor aspecte ne ajută la
înţelegerea proceselor ce se petrec în roci, în diferite condiţii de mediu.
Compoziţia apei are importanţă deosebită. Aşa sunt carbonaţii care se dizolvă mult mai repede
dacă apa conţine CO2. Puterea de dizolvare a apei depinde de pH-ul său. Astfel, alumina (Al 2O3) este
solubilă doar în apă foarte acidă (pH  4) sau foarte alcalină (pH  9).
Procesul de dizolvare este frecvent în alterarea rocilor calcaroase, în levigarea sărurilor
solubile şi a carbonaţilor pe profilul solurilor, la trecerea în soluţie şi îndepărtarea unor produse
rezultate prin alte procese de alterare.
Hidratarea este un proces fizico-chimic prin care mineralele ajung să conţină apă. Moleculele
de apă pot fi atrase doar la suprafaţa particulelor minerale, procesul fiind de natură fizică sau

12
moleculele de apă pot intra în reţeaua cristalină a mineralelor, în acest caz având loc un proces
chimic.
▪ Hidratarea fizică se referă la atragerea moleculelor de apă la suprafaţa particulelor minerale.
Molecula de apă prezintă cei doi atomi de hidrogen la un capăt, iar atomul de oxigen la celălalt
capăt. Ea acţionează ca un mic magnet (numit şi dipol de apă), fiind atrasă de valenţele libere ale
atomilor de la suprafaţa particulelor minerale. La suprafaţa particulelor minerale se formează astfel
un strat subţire de apă, numit peliculă de apă adsorbită (fig. 3). Cantitatea de apă adsorbită este cu
atât mai mare cu cât gradul de mărunţire a particulelor minerale este mai accentuat şi prin urmare
există mai multe valenţe libere la suprafaţă. Apa adsorbită este o apă legată fizic şi nu poate fi
eliminată decât prin creşterea temperaturii.
Tot ca hidratare fizică este apreciat şi fenomenul de pătrundere a apei între foiţele mineralelor
argiloase, deoarece nu se modifică compoziţia lor chimică.
Prin hidratarea fizică, are loc o mărire a volumului şi prin urmare o creştere a presiunilor dintre
granulele rocii, în final putând duce la dezagregarea acestora.

Fig. 3. Schema hidratării fizice a mineralelor (După N. Florea, 1963)

▪ Hidratarea chimică este un proces mai complex, de pătrundere a apei în reţeaua cristalină a
mineralelor, având loc o modificare a reţelei cristaline, deci o schimbare a naturii mineralului.
Pătrunderea apei se face fie sub formă moleculară (apa de cristalizare), fie sub formă de grupe OH -
(apa de constituţie).
Anhidritul prin hidratare trece în gips:
CaSO4 + 2H2O  CaSO4 · 2H2O
Hematitul trece prin hidratare în oxid de fier hidratat sau în hidroxid de fier.
Fe2O3 + nH2O  Fe2O3 · nH2O (ca apă de cristalizare)
Fe2O3 + H2O  Fe(OH) 3 (ca apă de constituţie)
Hidratarea chimică se realizează prin pătrunderea grupelor de OH - în reţeaua cristalină, fiind
foarte des întâlnită în cazul silicaţilor.
Deshidratarea este procesul opus hidratării, mineralul pierzând apa de hidratare fizică sau
chimică. Procesul are loc atunci când scade foarte puternic concentraţia vaporilor de apă din
atmosferă sau când mineralul este încălzit. În aceste condiţii, întâi se pierde apa legată fizic, apoi apa
de cristalizare şi în final apa de constituţie.
Prin hidratare volumul mineralului creşte, iar prin deshidratare acesta se micşorează.
Alternanţa acestor procese duce la dezagregarea mineralelor respective.
Hidroliza
Silicaţii, substanţele cele mai răspândite din natură, sunt consideraţi a fi săruri ale acidului
silicic {H4(SiO4)}, un acid slab, cu baze puternice, cum sunt hidroxidul de sodiu (NaOH), hidroxidul
de potasiu (KOH), hidroxidul de calciu {Ca(OH)2} şi altele. După V. M. Golsdschmidt, scoarţa
Pământului este compusă preponderent din silicaţi, cei mai răspândiţi aparţinând grupei
plagioclazilor.
Fiind substanţe insolubile în apă, alterarea silicaţilor se produce, în principal, prin hidroliză,
proces prin care are loc descompunerea sărurilor sub acţiunea ionilor apei. În natură, o mică parte
din moleculele de apă, cca. o moleculă din 107 molecule, suferă o disociere în ioni de hidrogen H + şi
oxidril OH -.

13
 Cu toată concentraţia aceasta redusă, ionii de hidrogen sunt foarte activi, putând înlocui relativ
uşor cationii mineralelor silicatice. Acest proces, cunoscut şi sub numele de debazificare, începe
prin înlocuirea cationilor de K+, Na+, Mg++, Ca++ şi alţii, de la suprafaţa mineralelor silicatice şi apoi
din interiorul acestora. Eliberarea cationilor duce la combinarea lor cu gruparea oxidril (OH -), şi
formarea de baze solubile. Acestea sunt uşor deplasabile de la locul de formare şi uşor de asimilat de
către plante.
Prin reacţia de debazificare a silicaţilor, rezultă, pe lângă bazele respective, o serie de forme
ale acidului silicic {Si(OH)4 – acid ortosilicic sau H2SiO3 – acid metasilicic} care se descompun la
rândul lor în SiO2 şi H2O. Această etapă este cunoscută sub numele de desilicifiere.
Hidroliza, spre exemplu, a olivinei magneziene se petrece după reacţia:
Mg2SiO4 + 4(H+ + OH-)  Si(OH)4 + 2Mg(OH)2
Si(OH)4  SiO2 + 2H2O
Înlocuirea cationilor nu se face dintr-o dată, ci gradat, fiind în funcţie de concentraţia ionilor
de hidrogen, de viteza de mişcare a acestora sau de gradul de instabilitate chimică a mineralului.
Astfel, hidroliza este mai activă dacă apa care ajunge la nivelul mineralului mai conţine diverse
substanţe. Apa de ploaie ajunge la sol încărcată cu bioxid de carbon CO 2, formând acid carbonic
H2CO3, ceea ce accentuează procesul de hidroliză. În procesul de hidroliză o importanţă mare o are
şi natura silicatului şi condiţiile de mediu în care se desfăşoară acesta. Dacă silicaţii conţin mai ales
baze greu solubile, cum sunt Al(OH)3, Fe(OH)3 sau Mn(OH)3 etc., acestea se elimină mai greu decât
bazele uşor solubile, respectiv NaOH, KOH,, Mg(OH) 2 etc. Bazele insolubile alcătuiesc prin
acumulare mase amorfe, coloidale, ce precipită în imediata vecinătate a silicatului hidrolizat,
contribuind adesea la frânarea procesului de hidroliză.
Condiţiile de mediu sunt un alt factor important în desfăşurarea hidrolizei. În climatul cald şi
umed, etapele de debazificare şi desilicifiere practic se contopesc, hidroliza ducând la
descompunerea silicatului în oxizi şi hidroxizi.
În unele condiţii de mediu, după acest proces de destrucţie a silicaţilor urmează un proces de
formare de noi minerale, aşa numiţii silicaţi secundari sau minerale argiloase.
2Al(OH)3 + 2Si(OH)4  Al2Si2O5(OH)4 + 5H2O
hidroxid acid
de aluminiu ortosilicic caolinit apă
Cantitatea şi natura argilelor neoformate variază în funcţie de microclimatul intern al solului,
în principal de drenaj şi de concentraţia ionilor disociaţi, mai ales a celor bivalenţi de calciu şi
magneziu. Atunci când mediul favorizează eliminarea în stare solubilă dizolvată a silicei şi
aluminiului, formarea de argilă este împiedicată. Dacă solul este puţin permeabil, acesta face
posibilă acumularea în perioada umedă a elementelor libere şi formarea unui gel mixt, iar uscarea
temporară a mediului duce la cristalizarea acestor geluri şi formarea, astfel, a mineralelor argiloase.
Reacţia (pH-ul) soluţiei solului şi conţinutul în cationi bivalenţi este esenţială în geneza
mineralelor argiloase. La un pH mai mic de 5, silicea şi aluminiul sunt solubile (Acquaye şi alţii,
1965). Dacă mediul este permeabil, ele pot fi îndepărtate din sol, iar dacă este puţin permeabil,
gelurile de aluminiu şi silice se pot acumula. La acest pH cantitatea de silice absorbită de aluminiu
este redusă, formându-se în acest fel o argilă săracă în silice, de tip caolinit.
Atunci când acest mediu acid se găseşte în prezenţa humusului brut, compuşii organici solubili
(acizii fulvici) împiedică formarea de argilă, ca urmare a menţinerii în stare solubilă a constituenţilor
rezultaţi din alterare (proces care se petrece în cazul podzolirii).
Când pH-ul mediului este neutru, deci şi concentraţia de ioni de calciu şi magneziu este mai
ridicată, cantitatea de silice absorbită de aluminiu este mare. Se formează în acest caz alumino-
silicaţi bogaţi în silice şi în baze, aceştia având o capacitate ridicată de schimb cationic. Formarea
montmorillonitului în vertosoluri se datorează prezenţei în soluţia solului a unui conţinut ridicat în

14
ioni de calciu şi magneziu, a unui drenaj natural mediocru şi a unui climat cu alternanţe distincte de
sezoane umede şi uscate .
Carbonatarea
Acest proces chimic duce la formarea în sol a carbonaţilor. El se petrece sub acţiunea
bioxidului de carbon prezent în soluţia solului. O parte din bioxidul de carbon împreună cu apa
formează acid carbonic (cca. 37%, după Neniţescu, 1963), care prin disociere măreşte concentraţia
în ioni de H+ a soluţiei solului şi prin urmare provoacă o creştere a puterii de alterare a acesteia.
Partea cealaltă din bioxidul de carbon (63%) se găseşte sub formă dizolvată, de soluţie. Prin
procesul de hidroliză, în soluţia solului sunt eliberaţi cationii metalelor alcaline şi alcalino-
pământoase, care împreună cu ionul hidroxil (OH-) formează hidroxizi, cum sunt: KOH, NaOH,
Ca(OH)2 sau Mg(OH)2. Mai departe, aceştia sunt neutralizaţi de acidul carbonic sub formă de
carbonaţi.
2NaOH + H2CO3  Na2CO3 + 2H2O
2KOH + H2CO3  K2CO3 + 2H2O
Carbonaţii de Na şi K sunt foarte solubili în apă şi sunt îndepărtaţi din sol de curenţii de apă
descendenţi.
Reacţia acidului carbonic cu hidroxizii de calciu şi magneziu duce la formarea carbonaţilor
alcalino-pământoşi, conform reacţiei:
Ca(OH)2 + H2CO3  CaCO3 + 2H2O
Dacă în soluţie există încă acid carbonic, carbonatul de calciu, o sare greu solubilă, trece în
bicarbonat de calciu, uşor solubil, ce este levigat pe profil sau chiar îndepărtat din sol.
CaCO3 + H2CO3 = Ca(HCO3)2

Oxidarea şi reducerea
Oxidarea a fost considerată iniţial doar ca un proces de combinare a unei substanţe cu
oxigenul, din această reacţie rezultând oxizi. În prezent, oxidarea este percepută cu un sens mai larg,
ea fiind orice proces în care are loc o cedare de electroni. Substanţa care pierde electroni îi creşte
numărul sarcinilor pozitive, deci se oxidează. Aşa spre exemplu, trecerea Fe2+ în Fe3+.
Reducerea este procesul invers oxidării, el putându-se defini ca o reacţie de scoatere a
oxigenului dintr-o substanţă oxigenată, ca scădere a sarcinii pozitive a unui element într-o
combinaţie a sa, cum este trecerea Fe3+ în Fe2+ sau ca un câştig de electroni de către un atom sau de
un ion.
Capacitatea mediului de a oxida sau reduce elementele cu care vine în contact este cunoscută
sub numele de potenţial de oxido-reducere sau potenţial redox şi se notează cu Eh. Potenţialul redox
se exprimă în valori pozitive, atunci când mediul are capacitatea de oxidare şi valori negative când
mediul este reductor. Prezenţa oxigenului liber în mediu determină un Eh pozitiv, pe când lipsa
acestuia sau prezenţa ionilor de hidrogen, a bioxidului de carbon, a hidrogenului sulfurat sau a
metanului creează condiţii reducătoare.
Procesele de oxidare şi reducere sunt procese care afectează mai ales mineralele care conţin
fier şi mangan, cum sunt silicaţii primari (piroxeni, olivine, amfiboli, mice negre sau granaţi) sau
sulfurile bogate în fier (pirita, calcopirita sau marcasita).
Mineralele primare s-au format în sectoarele profunde ale scoarţei, la temperaturi şi presiuni
ridicate şi într-un mediu reductor. Din această cauză, fierul şi manganul se găsesc în reţeaua
cristalină a silicaţilor sau sulfurilor ca fier sau mangan bivalent. În contact cu oxigenul, aceşti ioni
trec în oxizi feroşi sau manganoşi şi mai departe în oxizi ferici sau manganici.
Prezenţa proceselor de oxidare sunt puse în evidenţă de culorile gălbui-roşcate ale oxizilor şi
hidroxizilor de fier sau de cele brune negricioase ale oxizilor şi hidroxizilor de mangan, iar
procesele de reducere sunt remarcate prin culorile albăstrui, verzui, vineţii sau negricioase ale
oxizilor feroşi şi manganoşi sau a sulfurilor de fier sau mangan.

15
 3.1.2.3. Alterarea biochimică
Din momentul apariţiei vieţii pe Terra, procesele de alterare a rocilor se petrec în cea mai mare
parte cu participarea directă sau indirectă a vieţuitoarelor.
Vernadski, savant rus care a pus bazele geochimiei, arată că organismele vii sunt principalul
factor al migraţiunii elementelor chimice în partea superioară a litosferei. Mediul actual, de la
suprafaţa scoarţei terestre, are proprietăţi fizico-chimice ce au fost determinate, în cea mai mare
parte, de activitatea organismelor în decursul succesiunii erelor geologice.
În afara acţiunii fizice, organismele vii manifestă asupra mineralelor o acţiune biochimică
directă şi una indirectă. Pentru necesităţile lor vitale, mai ales plantele inferioare (bacterii, ciuperci,
alge şi licheni) extrag din roci diferite elemente chimice. Aşa spre exemplu, bacteriile anaerobe
extrag oxigenul necesar metabolismului lor din oxizii de fier şi mangan. Diatomeele şi radiolarii
extrag din silicaţi silicea şi chiar plantele superioare extrag prin rădăcinile lor cationi bazici necesari
în procesul de fotosinteză.
Un rol important în alterarea biochimică îl au substanţele pe care organismele le eliberează
prin procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie, aşa cum este bioxidul de carbon, oxigenul, acizii
minerali (azotic, azotos, sulfuric, clorhidric etc.) sau acizii organici (acetic, tartric, citric, humic şi
alţii), substanţe care intensifică procesele de alterare a mineralelor. De asemenea, prin resturile
organice pe care le lasă la suprafaţa solului şi care sunt descompuse de microorganisme se formează
acizi, baze sau săruri, substanţe care contribuie la alterarea rocilor prin stimularea proceselor de
hidroliză sau au loc reacţii directe cu diferite elemente componente ale mineralelor din scoarţă.

Curs 3
3.1.3. Produsele rezultate prin procesele de dezagregare şi alterare.
În urma proceselor de dezagregare şi alterare a rocilor rezultă un material afânat. Acest
material rămâne în loc sau este transportat de agenţii externi şi depus în alte zone, acolo unde
acţiunea agentului încetează. Prin depunerea produselor de dezagregare şi alterare au luat naştere
rocile sedimentare sau depozitele sedimentare.
3.1.3.1. Alcătuirea părţii minerale a solului.
Procesele de dezagregare şi alterare, manifestate în lungul timpului, au provocat o substanţială
modificare fizică şi chimică a mineralelor şi rocilor. Dezagregarea a dus la transformarea
mineralelor şi rocilor masive în fragmente de diferite dimensiuni. Alterarea, uşurată mult de
dezagregare, a dus la formarea de compuşi chimici şi minerali noi. Principalele produse ale
dezagregării şi alterării sunt: sărurile, oxizii şi hidroxizii, mineralele argiloase, praful, nisipul,
pietrişul şi bolovanii.
Sărurile
Aceste substanţe s-au format pe seama cationilor metalelor alcaline şi alcalino-pământoase
(Ca, Mg, Na, K etc.), care din silicaţi trec prin hidroliză în soluţie sub forma hidroxizilor respectivi.
La rândul lor, bazele rezultate intră în reacţie cu diverşi acizi (acid carbonic, azotic, clorhidric,
sulfuric etc.), formându-se sărurile respective. Cele mai frecvente săruri întâlnite sunt clorurile de
sodiu, potasiu, magneziu şi calciu, sulfaţii de sodiu, potasiu, magneziu şi calciu, carbonaţii şi
bicarbonaţii de sodiu, potasiu, magneziu, calciu sau fier, fosfaţii feroşi, fosfaţii monocalcici,
dicalcici şi tricalcici, fosfaţii de aluminiu şi fier etc.
Oxizii şi hidroxizii
În sol, o răspândire mare o au oxizii şi hidroxizii de fier, mangan, aluminiu şi silicea
secundară. În urma hidrolizei înaintate a silicaţilor are loc eliberarea ionilor de fier, mangan,
aluminiu etc., care în funcţie de condiţiile de mediu din locul respectiv pot trece în oxid feros (FeO)
sau manganos (MnO), oxid feric (Fe 2O3) sau manganic (Mn2O3), bioxid de mangan (MnO2) sau
oxid de aluminiu (Al2O3). Prezenţa apei face ca aceşti oxizi să se organizeze în hidroxizi {Fe(OH) 3 ,
Al(OH)3, Mn(OH)2}, oxihidroxizi {AlO(OH) , MnO(OH) , FeO(OH)} sau sescvioxizi {Fe 2O3 · n
16
H2O sau Al2O3 · n H2O}. Din hidroliza silicaţilor rezultă şi silice (SiO 2) care se găseşte adesea ca un
gel, cu un conţinut variabil de apă, având formula: SiO2 · n H2O.
Oxizii şi hidroxizii se comportă ca substanţe coloidale ce pot migra pe profilul de sol, dar
aceasta se poate petrece doar în anumite condiţii de umiditate, temperatură sau pH. În regiunile
ecuatoriale permanent umede, unde temperaturile sunt în permanenţă ridicate, iar reacţia în sol este
acidă, doar oxizii şi hidroxizii de aluminiu nu migrează de la locul de formare. În schimb, în
regiunile reci, cu umiditate ridicată şi cu pH puternic acid, silicea secundară nu migrează, dar sunt
deplasaţi pe profil hidroxizii de aluminiu, fier şi mangan.
Mineralele argiloase
Mineralele argiloase sunt componentele principale ale argilelor din soluri, ele rezultând în
urma procesului de hidroliză. Formarea lor are loc fie prin transformarea mineralelor primare în
urma pierderii unei părţi din cationi sau silice, fie prin recristalizarea produşilor simpli rezultaţi din
descompunerea acestora.
Aşa cum s-a arătat mai sus, din alterarea diferitelor tipuri de silicaţi, în condiţii de mediu
specifice se formează un anumit tip de silicat secundar sau există posibilitatea ca prin hidroliza
totală a mineralelor primare să rezulte produşi simpli (oxizi, hidroxizi şi săruri), fără a se mai forma
minerale argiloase secundare, aşa cum se întâmplă în climatul ecuatorial permanent umed sau în
climatul subpolar rece şi umed.
Mineralele argiloase au structură foioasă şi se găsesc sub formă de particule foarte mici (sub
0,002 mm), au o mare suprafaţă specifică, precum şi capacitate de a reţine şi elibera molecule de apă
şi ioni "schimbabili". Multe din ele sunt plastice şi au capacitate de contractare si gonflare la variaţii
de umiditate.
Mineralele argiloase sunt formate din strate de tetraedri de siliciu şi octaedri de Al, Mg sau Fe.
(fig. 4). Prin asocierea stratelor de tetraedri cu cei de octaedri rezultă aşa numita lamelă sau foiţă a
mineralelor argiloase. Asocierea se realizează în două moduri: fie prin suprapunerea unui strat
tetraedric cu unul octaedric şi atunci rezultă minerale argiloase cu structură 1:1 (T:O), numite şi
minerale bistratificate (grupa caolinit – serpentină), fie prin cuprinderea între două strate de tetraedri
a unui strat de octaedri, în acest caz rezultând minerale argiloase cu structură 2:1 (T:O:T), numite şi
minerale tristratificate (grupele micelor, smectitelor, vermiculitului sau cloritelor).

Fig. 4. Reprezentarea schematică a poliedrilor structurali care alcătuiesc reţeaua mineralelor argiloase.
A. Tetraedru; B. Octaedru (După Scheffer şi Schachtschabel, citaţi de C. Crăciun, 2000)

Mineralele bistratificate (fig. 5) prezintă mai puţine substituţii de elemente în structura lor,
astfel că ele, datorită şi spaţiului interlamelar îngust şi puţin mobil, determină ca sarcina electrică
pozitivă a lamelor să fie redusă, iar prezenţa a puţine elemente compensatoare de sarcină
monovalente şi bivalente să fie doar la suprafaţa externă şi nu în spaţiul interlamelar.
Mineralele tristratificate (fig. 6) prezintă un spaţiu interlamelar mai mare, cauzat de excesul de
sarcină electrică negativă, provenit din substituţiile izomorfe ale atomilor de Si, Al, Fe sau Mg.

17
Compensarea se face cu cationi, molecule de apă sau moleculele organice, ele plasându-se cu
precădere în spaţiul dintre foiţe.
Clasificarea mineralele argiloase s-a realizat ţinându-se cont de criterii structurale (configuraţia
reţelei cristaline, tipul de foiţă şi dimensiunea spaţiului interlamelar) şi chimice (elementele ce
alcătuiesc stratul octaedric, mărimea sarcinii electrice a foiţei mineralului şi elementele sau
substanţele chimice din spaţiul interlamelar).

Fig. 5. Structura caolinitului (După C. Crăciun, 2000)

Fig. 6. Structura montmorillonitului
(După C. Crăciun, 2000).

Astfel, au fost stabilite următoarele tipuri:

• minerale argiloase bistratificate (caolinit – serpentinit)
• minerale argiloase tristratificate (talc, smectite, vermiculit, illite, clorite)
• minerale cu structură fibroasă (palygorskit, sepiolit)
• minerale necristaline (allofane)
3.1.3.2. Compoziţia granulometrică.
Produsele rezultate prin procesele de dezagregare şi alterare sunt alcătuite din particule
minerale de diferite dimensiuni. Ele au căpătat diferite denumiri uzuale, de roci, bolovani, praf sau
argilă. În pedologie, aceste particule au fost denumite fracţiuni granulometrice, ele fiind clasificate
în funcţie de dimensiunile particulei.
Particulele elementare au diferite forme, cele fine putând fi puse în evidenţă prin determinări
microscopice, dar convenţional se acceptă forma sferică. Dimensiunea particulei granulometrice
reprezintă, de fapt, diametrul echivalent, adică diametrul unei sfere care ar avea acelaşi volum cu
particula reală.
Tabelul nr. 1.
Dimensiunile fracţiunilor granulometrice în diferite sisteme de grupare
Dimensiunile fracţiunilor granulometrice în mm
Denumirea fracţiunii Sistemul Sistemul Sistemul
granulometrice Internaţional Britanic American
Scara Atterberg
Roci > 600
Blocuri 600 – 200
Bolovani > 200 200 – 75 > 254
Pietre 200 – 20 254 – 76
Pietriş 20 – 2 75 – 2 76 – 2
Nisip grosier 2 – 0,2 2 – 0,6 2 – 0,5
Nisip mediu 0,6 – 0,2 0,5 – 0,2
Nisip fin 0,2 – 0,02 0,2 – 0,06 0,2 – 0,05
Praf 0,02 – 0,002 0,06 – 0,002 0,05 – 0,002
Argilă < 0,002 0,002 – 0,0002 < 0,002

18
 Argilă fină < 0,0002

Fracţiunile granulometrice mai mari de 2 mm au primit denumirea generală de scheletul

solului, iar cele mai mici de 2 mm de materia minerală fină sau materialul pământos fin.
Bolovanii (> 200 mm), pietrele (200 – 20 mm) şi pietrişul (20 – 2 mm) sunt fragmente de rocă
dură, nealterate sau puţin alterate. Ele se întâlnesc în aproape toate solurile formate pe substrate de
roci compacte, dure, din regiunile de deal şi munte sau în solurile ce se dezvoltă pe grohotişuri,
morene, pe unele conuri de dejecţie, sau albii şi terase ale râurilor.
Bolovanii, pietrele şi pietrişul din albiile şi terasele râurilor sau din conurile de dejecţie,
deoarece au fost transportate de apă au o formă rotunjită. Gradul lor de rotunjire este cu atât mai
mare cu cât distanţa pe care au fost transportate este mai mare, în acelaşi sens scăzând şi
dimensiunile particulelor.
Nisipul şi praful sunt alcătuite, în principal, din minerale primare greu alterabile, mai ales
cuarţ, la care, uneori, se mai adaugă în cantităţi reduse mică albă, feldspaţi, carbonaţi şi alte
minerale.
Argila, aşa cum a fost prezentată mai sus, are o alcătuire în care predomină aluminosilicaţii
hidrataţi, cristalizaţi, iar în unele soluri, această fracţiune granulometrică mai poate conţine oxizi şi
hidroxizi de aluminiu, fier şi mangan, aluminosilicaţi amorfi sau silice secundară.
3.1.3.3. Scoarţa de alterare.
Roca compactă, supusă proceselor de dezagregare şi alterare, suferă o serie de transformări
fizice şi chimice, care duc la formarea în partea superioară a litosferei a unui strat afânat, cunoscut
sub denumirea de scoarţă de alterare (fig. 7). Deoarece acţiunea agenţilor externi se manifestă diferit
cu cât pătrundem în interiorul scoarţei de alterare, ca urmare scoarţa de alterare are diferite aspecte
pe verticală:

Fig. 7. Structura scoarţei de alterare. (După Gr.

Posea şi colab., 1970).
1. Orizont argilos, se formează solul;
2. Orizont argilo-detritic;
3. Orizont de detritus;
4. Rocă fisurată puternic;
5. Rădăcinile scoarţei de alterare;
6. Roca proaspătă.

▪ Orizontul argilos, situat în parte superioară şi în care fărâmiţarea este maximă. Aici domină
alterarea chimică şi se formează solul;
▪ Orizontul argilo-detritic, are o compoziţie variată, argilă + detritus. Conţinutul de detritus
creşte spre adâncime;

19
 ▪ Orizontul cu detritus - constituit din blocuri mari, colţuroase, despărţite între ele, dar
deplasate mecanic foarte puţin;
▪ Roca puternic fisurată - reprezintă un orizont variabil ca grosime, care dă prelungiri,
crăpături în roca proaspătă.
Curs 4
3.2. Materia organică din sol
Activitatea organismelor vii în pedogeneză este esenţială, iar fără prezenţa lor, practic nu
putem vorbi că avem un sol. În timpul scurs de când a apărut viaţa pe Pământ, organismele vii au
transformat o cantitate imensă de energie solară în energie chimică şi fizică. Ele au vehiculat în
ciclurile biologice o mare parte din elementele din natură, fiind responsabile de compoziţia actuală a
atmosferei, hidrosferei, a rocilor sedimentare şi a solului.
Materia organică din sol este constituită din totalitatea substanţelor organice, inclusiv
organismele vii. Sursele de materie organică sunt reprezentate prin macroorganisme şi
microorganisme, organisme ce aparţin regnului vegetal şi celui animal.
3.2.1. Organismele vii
Microorganismele
Bacteriile sunt microorganisme procariote, unicelulare, de dimensiuni reduse (majoritatea au
diametrul transversal de cca. 0,5µ şi o lungime ce poate ajunge la mai mulţi microni), iar ca formă
ele pot fi sferice, cilindrice sau spiralate.
O caracteristică importantă a microorganismelor bacteriene este aceea că suprafaţa celulei
prezintă sarcini electrice, astfel că, ele se găsesc adsorbite pe structurile coloidale minerale sau
organice.
După modul cum îşi procură bioxidul de carbon şi energia necesară sintetizării propriei sale
materii organice, ele au fost grupate în două categorii: bacterii autotrofe (iau bioxidul de carbon din
aer şi energia din alterarea compuşilor minerali: bacterii nitrificatoare, sulfobacteriile sau
ferobacteriile) şi bacterii heterotrofe (iau atât bioxidul de carbon, cât şi energia necesară prin
oxidarea materiei organice din sol).
Actinomicetele reprezintă o tendinţă de evoluţie a bacteriilor spre forme superioare de
organizare, fiind, din punct de vedere morfologic, cele mai diferenţiate organisme procariote
(genului Streptomyces, genul Mycobacterium).
Ciupercile sunt microorganismele din sol care au cel mai înalt grad de dezvoltare morfologică
şi fiziologică. Ele aparţin la patru clase: Zygomycetes, Ascomycetes, Basidiomycetes şi
Hyphomycetes.
Ciupercile sunt răspândite în toate solurile, găsindu-se în diferite stadii de dezvoltare, de la
forme active, cum sunt hifele, la forme inactive, ca spori şi scleroţi. Dezvoltarea lor este
condiţionată de prezenţa materiei organice în sol, respectiv de humus sau de resturi organice în curs
de descompunere, dar unele din ele pot trăi ca paraziţi pe unele organisme animale sau pot da
naştere la structuri simbiotice, numite micorize, rezultate prin asocierea cu rădăcinile vii ale
plantelor.
Algele albastre (Cyanophyceae) sunt organisme unicelulare ce se aseamănă mai mult cu
bacteriile, dar datorită capacităţii lor de fotosinteză ele sunt incluse în grupa organismelor care
sintetizează materie organică pe baza bioxidului de carbon atmosferic. Ele trăiesc mai rar izolat şi
mai frecvent sub formă de filamente mobile, întâlnindu-se în toate solurile, de la cele formate în
regiunile calde umede sau uscate, la solurile regiunilor temperate şi reci, cât şi pe solurile aluviale
sau pe haldele de steril.
Algele eucariote (alge verzi, roşii, brune, galbene verzui şi diatomee) sunt plante inferioare ce
posedă pigmenţi asimilatori, ele fiind reprezentate în sol prin algele verzi (Chlorophyceae), alge
galbene verzui (Xanthophycae) şi diatomee (Diatomeae).

20
 Algele verzi se găsesc adesea în simbioză cu ciupercile formând aşa numiţii licheni. Ele sunt
organisme pionier pe rocile nealterate sau pe diverse materiale rezultate din activitatea umană şi au
rol important în mobilizarea elementelor nutritive, pregătind instalarea şi a altor microorganisme.
Protozoarele sunt microorganisme ce aparţin regnului animal cu toate că au afinităţi cu algele
şi ciupercile. Cele mai simple protozoare din sol aparţin claselor Sarcodina şi Rhizopoda.
Macroorganismele
Plantele superioare sunt macroorganisme care îşi dezvoltă în sol sistemul radicular, uneori ele
au rizomi, tuberculi, bulbi sau fructe. De asemenea, în sol se găsesc seminţe în stare latentă sau de
germinare.
Rădăcina are o influenţă deosebită asupra vieţii din sol. Prin volumul de sol explorat, prin
adâncimea până la care pătrund (10 m la măr), rădăcinile au efect important în procesele de
structurare şi formare a solului. Ele organizează în jurul lor o lume vie cu structură şi funcţii
caracteristice. Vegetaţia este pentru sol principalul furnizor de materie organică, aceasta fiind
produsă în procesul de fotosinteză, unde cu ajutorul energiei solare, bioxidul de carbon din
atmosferă este combinat împreună cu apa şi cu importante cantităţi de diverse substanţe minerale.
Substanţele organice, produse pentru necesităţile vitale ale plantelor, se acumulează la suprafaţa
solului sau în sol odată cu moartea organismelor care le-au produs sau doar a unor părţi din acestea.
La suprafaţa solului se acumulează părţile aeriene ale plantelor, cum sunt tulpinile, frunzele sau
fructele, iar în interiorul solului, materia organică provine predominant din moartea rădăcinilor. De
asemenea, în sol, rădăcinile plantelor elimină numeroase substanţe nepolimerizate cum sunt:
zaharurile, aminoacizii, acizii volatili, acizii hidroxi di- şi tricarboxilici, cetoacizii, substanţe
fenolice şi altele. Aceste substanţe sunt cele ce favorizează dezvoltarea bogatei microflore
rizosferice.
Cantitatea de resturi vegetale care ajunge în sol variază în funcţie de tipul de formaţiune
vegetală. În cazul vegetaţiei ierboase, sursa principală de resturi organice o reprezintă rădăcinile,
părţile aeriene fiind consumate de animale sau sunt îndepărtate de către om. Astfel, după
Alexandrova (1970), se apreciază că în regiunile de deşert cantitatea de rădăcini de plante ierboase
pe adâncimea de 1 m ajunge anual la 3 – 12 t / ha, în zona de stepă la 8 – 28 t / ha, iar în zona de
pădure la 6 – 13 t / ha, iar plantele cultivate lasă anual în sol o cantitate de rădăcini estimată la 6 –
15 t / ha. În ce priveşte vegetaţia arborescentă, sursa principală de materie organică o constituie
frunzele şi tulpinile moarte, care prin acumulare la suprafaţa solului formează un strat numit litieră.
Cantitatea de frunze şi tulpini moarte, ce ajung anual la suprafaţa solului în pădurile zonei
temperate, este de cca. 3 – 5 t / ha.
Pe lângă vegetaţia ierboasă şi arborescentă, o cantitate importantă de resturi de materie
organică este adusă în sol de microflora solului. Se apreciază că ea lasă în sol o cantitate de cca. 1 /
3 din masa totală de resturi organice. Cantităţi mult mai reduse, cca. 100 – 200 kg / ha, provin din
moartea organismelor ce alcătuiesc fauna şi microfauna solului.
Fauna solului reprezintă organismele animale ce trăiesc în sol, ele aparţinând la numeroase
încrengături.
Animalele din sol, cu excepţia protozoarelor, care au pigmenţi asimilatori, au un regim
alimentar variat, întâlnindu-se animale micetofage, fitofage, saprofage, necrofage, coprofage sau
animale prădătoare.
Animalele din sol, prin modul de viaţă dinamică, prin amestecul continuu a componentelor
solului, organice şi minerale, prin metabolismul lor şi prin transportul diferiţilor constituenţi, au un
rol deosebit de important în procesele pedogenetice.
Distribuţia speciilor şi numărul populaţiilor animale din sol depinde de evoluţia solului şi de
condiţiile geografice ale teritoriului dat.
3.2.2. Materia organică nevie.
Materiile organice nevii care ajung în sol sunt alcătuite din organisme moarte sau părţi din

21
acestea, din dejecţii animale şi din exudate ale rădăcinilor.
Organismele moarte sunt substanţe cu structură foarte complexă, similară cu cea a materiei vii
din care provin. Toate organismele vii sunt constituite în cea mai mare parte din apă, ce poate ajunge
la 75 – 90 % din masa lor, la care se adaugă diverse substanţe organice şi minerale, în primul rând
hidraţi de carbon (celuloză şi hemiceluloză) în proporţie de cca. 50 %, lignine între 10 şi 40 %,
substanţe proteice între 3 şi 20 %, lipide şi substanţe tanante între 1 şi 15 %, precum şi mici cantităţi
de elemente minerale (K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, Si, P, S, Cu, Zn, I, B, Cl şi altele), care sunt eliberate
odată cu mineralizarea materiei organice şi folosite în mare parte din nou de către plante.
Mineralizarea
Procesele de mineralizare duc la descompunerea materiei organice, alcătuită din molecule
organice mari, în produşi minerali simpli.
Descompunerea resturilor organice este influenţată de structura chimică şi anatomică a
ţesuturilor organice, de gradul de aerobioză al mediului în care se desfăşoară aceste procese, aici, un
rol apreciabil având şi de textura solului.
Cel mai rapid se descompun resturile organice bogate în proteine şi amidon, acestea având
combinaţii chimice ce sunt uşor asimilabile de către microorganisme. Mai greu sunt descompuse
ligninele şi substanţele tanante.
Mediile oxigenate şi cu reacţie neutră până la slab alcalină favorizează o descompunere rapidă
a resturilor organice, pe când cele lipsite de oxigen (cu exces de umiditate) şi cu reacţie acidă
frânează viteza de descompunere.
Un rol important în descompunerea a materiei îl are textura solului. Dacă solul conţine o
cantitate mai mare de argilă, aceasta intervine în procesul de mineralizare prin absorbţia mai
puternică a produşilor intermediari ai descompunerii, creând premise pentru procesele de
humificare. În schimb, solurile nisipoase, datorită suprafeţei specifice mult mai reduse, absorb o
cantitate mult mai mică de produşi intermediari, mineralizarea se petrece rapid şi afectează cea mai
mare parte din materia organică. Aceste aspecte ale descompunerii materiei organice arată că pe
solurile nisipoase rata acumulării humusului este foarte scăzută, comparativ cu cea de pe solurile
argiloase.
Humificarea
Humificarea cuprinde un ansamblu de procese biologice, biochimice, chimice şi fizice ce
afectează materia organică moartă, ajunsă la suprafaţa solului sau în sol.
Odată cu moartea organismelor, enzimele din celulele acestora acţionează în mod independent,
producând prin procese de hidroliză degradarea substanţelor organice şi eliberarea în mediul
înconjurător de diverşi compuşi, unii fiind hidrosolubili, iar alţii insolubili (lignine, celuloze, şi alţi
constituenţi ai membranelor celulare).
Organismele moarte, ca şi diverşii compuşi insolubili, sunt divizaţi mecanic de activitatea
faunei şi sunt încorporaţi în sol, dar în acelaşi timp sunt atacate şi distruse de către microorganismele
saprofite (bacterii, actinomicete şi ciuperci). Primele substanţe descompuse sunt hidraţii de carbon
(glucoza şi celuloza), astfel că este eliberată lignina din structurile celulelor vegetale.
Lignina este o substanţă cu un înalt grad de polimerizare şi foarte greu degradabilă,
transformarea ei producându-se printr-o serie de complexe reacţii chimice, în urma cărora iau
naştere substanţele humice.
Formarea humusului din sol şi alcătuirea lui este influenţată de climă (alternanţa perioadelor
uscate şi umede, de temperaturile ridicate sau de îngheţ), de prezenţa ionilor de calciu sau de tipul
mineralelor argiloase (producerea substanţelor humice de către unele ciuperci este mai rapidă în
prezenţa montmorillonitului şi mai redusă atunci când în sol predomină caolinitul sau cuarţul). De
asemenea, asocierea intimă a componentelor organice cu fracţiunea argiloasă şi cu sescvioxizii face
ca materia organică să fie doar parţial accesibilă microorganismelor, astfel că, procesul de degradare
a acesteia este mult încetinit.

22
 Descompunerea substanţelor humice din sol se petrece în perioade de timp diferite. Astfel,
după E. A. Paul (citat de P. Papacostea), în solurile din Canada unele fracţiuni bogate în azot
persistă în sol cca. 25 de ani, iar unele fracţiuni aromatice pot persista în sol o perioadă de timp
cuprinsă între 200 şi 2000 de ani sau chiar mai mult. Prin această rezistenţă la degradare se poate
explica acumularea în timp a humusului şi formarea solului.
Curs 5
3.2.4. Humusul
Humusul este un complex de substanţe organice în diverse stadii de transformare, de la
substanţe organice originare, substanţe organice în stadii intermediare de descompunere, compuşi
organici rezultaţi în urma proceselor de mineralizare şi humificare (acizi, alcooli, aminoacizi,
glicerine, zaharuri, aldehide, amoniac, metan, hidrogen sulfurat etc.) şi substanţe humice propriu-
zise.
Substanţele humice propriu-zise reprezintă constituentul principal al humusului. Ele au culori
închise, de la brune gălbui până la negre, au conţinut ridicat de azot şi proprietăţi de coloid, acestea
din urmă fiind date de prezenţa grupărilor active hidroxilice (OH ‾ ) şi de grupările de tip carboxilic
(COOH ‾ ) ai căror atomi de hidrogen pot fi înlocuiţi de metale.
Substanţele humice din sol au fost clasificate în funcţie de metodele chimice convenţionale
utilizate pentru separarea lor, în: acizi huminici, acizi fulvici şi humine.
Acizii huminici sunt produşi cu un grad înalt de polimerizare, au culoare brună până la neagră,
sunt insolubili în apă şi au o ridicată capacitate de schimb cationic (350 – 600 me / 100 g acizi
huminici). Împreună cu metalele alcaline, acizii huminici formează humaţi uşor solubili în apă, iar
când intră în combinaţie cu Mg, Ca, Fe sau Al se formează humaţi greu solubili sau insolubili în apă.
Acizii fulvici sunt caracteristici solurilor din zona forestieră cu umiditate mai ridicată. Ei se
formează mai ales prin descompunerea materiei organice, provenită de la vegetaţia arboricolă, sub
acţiunea predominantă a ciupercilor şi mai puţin a bacteriilor şi actinomicetelor. Datorită umidităţii
ridicate, moleculele de apă împiedică şi ele formarea de lanţuri moleculare mari, astfel că, acizii
fulvici au un grad de polimerizare redus. Aceşti acizi sunt de culoare gălbuie până la brună, sunt
solubili în apă şi formează cu metalele săruri solubile în apă. Ei au o capacitate de schimb cationic
mai redusă (300 – 350 me/100 g acizi fulvici), iar în soluţii apoase reacţia lor este mai acidă (pH =
2,6 – 2,8) faţă de cea a acizilor huminici (pH = 4,5 – 6,5). Datorită acidităţii ridicate, ei produc o
intensă alterare a mineralelor primare şi împiedică totodată formarea de minerale argiloase.
Huminele reprezintă partea cea mai stabilă a humusului şi rezultă în mare parte prin
îmbătrânirea compuşilor din humus, având nuclee aromatice puternic policondensate. Huminele mai
conţin produse reziduale, rezultate din descompunerea materiei organice, şi polizaharide, formate în
urma activităţilor microbiene. Huminele formează cu mineralele argiloase şi cu hidroxizii de fier şi
aluminiu, compuşi organo-minerali foarte stabili, contribuind la formarea structurii solului.
Raportul carbon : azot (C:N)
Caracterizarea humusului din sol se face prin calculul unui indice dat de raportul C:N.
(Indicele se obţine împărţind numărul de atomi gram de carbon la numărul de atomi gram de azot
din 100 g sol). Prin acest indice se obţin unele informaţii asupra naturii humusului din sol şi a
condiţiilor în care s-a realizat acumularea materiei organice în sol. El exprimă sintetic un anumit
bilanţ al proceselor de descompunere a materiei organice şi de sinteză şi acumulare a compuşilor
humici. Cele mai mari valori ale raportului C:N le prezintă materia organică proaspătă, dar pe
măsură ce procesele de mineralizare şi humificare degradează mai intens resturile organice, valorile
scad progresiv, aceasta ca urmare a acumulării de azot. Astfel, cele mai mici valori C:N le prezintă
humusul din solurile regiunilor de semideşert şi stepă, pe când humusul din litiera pădurilor prezintă
valori mult mai mari.
Limitele valorilor raportului C:N sunt folosite pentru aprecierea tipului de humus la solurile

23
forestiere şi de pajişti. Astfel, humusul de tip mull calcic are un raport C:N sub 15, mullul acid între
16 şi 19, humusul de tip moder între 23 şi 26, iar humusul brut are un raport C:N mai mare de 27.
Tipurile de humus
Variaţia condiţiilor pedogenetice duce la un anumit mod de formare şi acumulare a humusului,
el caracterizându-se printr-o morfologie distinctă, o anumită proporţie de acizi huminici, acizi
fulvici şi humine, o activitate biologică specifică condiţiilor de mediu, precum şi un raport C:N
distinct. Ţinând cont de însuşirile sale, au fost stabilite câteva tipuri şi subtipuri de humus.
Humusul de tip mull prezintă materia organică complet humificată şi amestecată intim cu
componenta minerală a solului. El se formează în medii bine aerisite, cu o intensă activitate
biologică, mai ales a râmelor şi bacteriilor, mediu specific regiunilor de stepă şi silvostepă. Mullul
din solurile stepelor şi silvostepelor are valori ale raportului C:N în jur de 10-12. Mullul din solurile
forestiere şi ale pajiştilor are valori ale raportului C:N ce ajung la 16-19. (În funcţie de anumite
însuşiri a fost deosebit un mull calcic, un mull acid, un hidromull).
Humusul de tip moder este constituit dintr-o materie organică parţial humificată, constând din
fragmente foarte fine de resturi organice, din humo-lignine şi alte produse intermediare de
humificare. Mediul în care se formează este cu umiditate mai mare, cu temperaturi mai scăzute şi
mai slab aerate, specific pădurilor de foioase şi conifere. În aceste condiţii activitatea biologică este
mai redusă, astfel că moderul este amestecat doar în parte cu partea minerală, descompunerea
resturilor organice făcându-se sub acţiunea preponderentă a ciupercilor.
Humusul brut sau morul, reprezintă forma cea mai puţin descompusă a materiei organice,
resturile vegetale mai păstrează în mare parte structura iniţială, vizibilă macroscopic. Acest humus
este de culoare deschisă, brună gălbuie sau roşcată, este relativ afânat, iar deasupra acestui strat de
humus se găseşte stratul de litieră. Către orizontul mineral subiacent trecerea se produce adesea
brusc, orizontul cu humus brut ne fiind amestecat cu partea minerală. Acest tip de humus este
puternic acid. Humusul brut este sărac în azot, raportul C:N având valori de 30-40. El eliberează în
sol cantităţi însemnate de acizi fulvici, care împreună cu apa de infiltraţie pătrunde în substrat,
producând o intensă alterare a mineralelor primare.
Morul se formează în climatele umede şi reci, sub o vegetaţie de păduri de conifere sau de
pajişti alpine, mai ales acolo unde apar asociaţii de arbuşti de Vaccinium vitis ideea şi Vaccinium
myrtillus. Humusul brut se întâlneşte în toate solurile forestiere, dar el reprezintă aici un studiu
intermediar, de scurtă durată, de descompunere a litierei.
Turba este un material organic format prin descompunerea plantelor moarte într-un mediu
saturat în apă. În funcţie de condiţiile de mediu în care se formează şi de materialul organic din care
provin, turbele au fost clasificate în două categorii principale: turbe eutrofe şi turbe oligotrofe. Turba
eutrofă este saturată în cationi, are reacţie slab alcalină până la slab acidă şi se formează pe seama
vegetaţiei de rogoz, papură, stuf sau de plante plutitoare sau submerse (iarba broaştelor, broscăriţa,
limbariţa etc.). Turba oligotrofă este foarte acidă şi foarte săracă în substanţe minerale. Ea se
formează în climate reci, într-un mediu saturat cu apă din precipitaţii şi pe seama vegetaţie de
muşchi din genurile Sphagnum şi Eriophorum.
3.3. Apa din sol
Apa reprezintă unul din elementele esenţiale ale vieţii, găsindu-se în natură sub formă de
vapori, lichidă şi solidă. Moleculele de apă din starea lichidă sau solidă se găsesc asociate (H 2O)n ,
datorită faptului că molecula este un dipol, iar între molecule apar legături de hidrogen. La
solidificare, apa îşi măreşte volumul, aducându-şi o contribuţie însemnată în procesele de
dezagregare a rocilor.
În sol, apa are o importanţă deosebită, ea contribuind într-o formă sau alta la toate procesele
pedogenetice, fie că este vorba de alterarea mineralelor, fie că este mijloc de transport pentru diverse

24
substanţe, fie că organismele vegetale sau animale nu pot trăi fără apă, de ele fiind legate procesele
de bioacumulare şi formare a humusului.
Sursa de apă din sol o constituie în primul rând precipitaţiile atmosferice, iar în anumite
condiţii ea poate proveni din apele subterane freatice, din apele de inundaţie, prin condensarea
vaporilor de apă sau este adusă de om prin sistemele de irigaţie.

3.3.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol

Solul este un corp cu o structură poroasă, fiecare particulă din el fiind acoperită cu o peliculă
mai groasă sau mai subţire de apă, iar spaţiile dintre particule pot fi şi ele ocupate de o anumită
cantitate de apă.
Asupra apei din sol se manifestă diverse forţe, fiecare având un anumit efect asupra mişcării
apei în interiorul acestui mediu. Natura forţelor şi intensitatea cu care ele acţionează sunt în funcţie
de cantitatea de apă din sol şi de temperatura acesteia. Aceste forţe sunt: forţele de adsorbţie, forţele
capilare, forţa gravitaţională, forţele de sucţiune ale rădăcinilor plantelor, forţele osmotice,
forţele hidrostatice şi forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă.
Condiţiile de mediu, în primul rând temperatura şi umiditatea solului ca şi forţele care
acţionează aici, determină ca apa din sol să se găsească sub anumite forme sau stări. Astfel, vorbim
de apă în stare de vapori, în stare solidă sau în stare lichidă, de apă de constituţie sau de apă de
cristalizare.
3.3.2. Formele de apă din sol
În funcţie de forţele care acţionează asupra apei din sol, aceasta se află sub trei forme:
Apa legată chimic reprezintă formele de apă care intră în componenţa diferitelor substanţe
din sol. Din acest punct de vedere se vorbeşte de o apă de constituţie, ce intră în compoziţia unor
compuşi minerali, organo-minerali sau organici sub formă de grupări hidroxilice (OH -) şi de apă de
cristalizare, formă ce se referă la moleculele de apă ce intră în structura cristalină a unor minerale
(gipsul – CaSO4 · 2 H2O , soda – Na2(CO3) · 10 H2O) Aceste forme de apă sunt foarte puternic
legate, ele putând fi cedate doar la temperaturi mari, ce pot depăşi câteva sute de grade.
Apa legată fizic este o noţiune în care sunt incluse formele de apă adsorbite la suprafaţa
particulelor solide. În funcţie de mărimea forţelor de reţinere a apei s-au deosebit două tipuri de
apă : apa stabil legată, numită şi apă higroscopică şi apa labil legată sau apa peliculară (fig. 8).
Apa stabil legată sau apa higroscopică reprezintă apa adsorbită la suprafaţa particulelor
solide cu o forţă cuprinsă între 10000 atmosfere şi cca. 50 atmosfere. Forţa aceasta este foarte mare,
pentru că dipolii de apă sunt atraşi de câmpurile electrice de forţă ale cationilor adsorbiţi de către
particulele minerale sau organice. Cantitatea de apă higroscopică depinde de umiditatea relativă a
aerului şi este cu atât mai mare, cu cât umiditatea este mai ridicată. Cantitatea maximă de apă pe
care solul o poate adsorbi când aerul are o umiditate relativă de 94 – 98 % se numeşte
higroscopicitate maximă sau coeficient de higroscopicitate. Valoarea coeficientului de
higroscopicitate depinde de suprafaţa specifică a particulelor solului, de conţinutul de humus şi
compoziţia acestuia, de compoziţia mineralogică, de gradul de debazificare, de conţinutul de săruri
solubile etc.
Apa labil legată sau apa peliculară. Când particulele de sol, ce au atins pragul de
higroscopicitate maximă, ajung în contact cu apa lichidă, ele atrag în jurul lor noi straturi de apă, ce
se dispun peste stratul de apă stabil legată. Această apă, reţinută cu o forţă cuprinsă între
aproximativ 50 atmosfere şi 0,5 atmosfere, a fost denumită apă labil legată sau apă peliculară. La o
tensiune mai mică de 30 atmosfere, ea poate fi folosită de către plante. Faţă de apa stabil legată,
pentru echilibrarea forţelor de reţinere, apa peliculară se poate deplasa în stare lichidă de la
particulele cu peliculă mai groasă, către cele cu peliculă mai subţire.

25
 Apa liberă se poate întâlni în porii capilari şi necapilari ai solului. Ea poate fi sub formă
solidă, când temperaturile sunt negative şi sub formă lichidă, aceasta putându-se deplasa sub
acţiunea forţelor capilare şi a celei gravitaţionale.
Apa capilară apare în sol atunci când cantitatea de apă a depăşit necesarul pentru formarea
apei peliculare. Ea este forma de apă liberă care este reţinută în porii capilari ai solului de către
forţele capilare şi s-ar scurge în interiorul solului sub acţiunea forţei gravitaţiei, dacă nu ar interveni
sucţiunea cauzată de tensiunea de menisc.

Fig. 9. Reprezentarea schematică a apei pendulare (de

Fig. 8. Reprezentarea schematică a tipurilor colţ sau unghiulară) (După A.A. Rode, citat de N.
de apă din sol (După C. Chiriţă, 1953). Florea. 1963).

Mişcarea apei capilare este în funcţie de proprietăţile constituenţilor minerali şi organici ai

solului (substanţele hidrofobe din sol nu se umectează), de mărimea suprafeţei specifice a
particulelor solului, de porozitatea capilară şi necapilară, de acestea depinzând mărimea tensiunii
meniscului apei capilare.
În funcţie de modul de umectare a solului s-au separat mai multe categorii de apă capilară:
- Apă capilară de colţ, numită şi unghiulară sau pendulară, se formează în jurul punctelor de
contact dintre particulele solului (fig. 9).
- Apa capilară suspendată este reţinută în porii capilari din interiorul agregatelor structurale,
cât şi în cei dintre agregate. Ea provine mai ales prin pătrunderea apei din precipitaţii sau irigaţii, dar
şi prin condensul vaporilor de apă.
Cantitatea maximă de apă capilară suspendată reţinută în mod durabil, după ce solul a fost
umezit în exces, iar apa gravitaţională s-a scurs, a fost numită capacitate de apă în câmp.
- Apa capilară sprijinită se formează deasupra nivelului stratului acvifer freatic, ca urmare a
ridicării apei sub acţiunea forţelor de menisc. Înălţimea până la care se ridică apa capilară sprijinită
depinde de alcătuirea granulometrică a solului sau a rocii. Ea variază de la câţiva zeci de centimetri
la solurile nisipoase, la câţiva metri în solurile lutoase şi mult mai mult în solurile argiloase. Acest
strat cu apă capilară sprijinită este cunoscut şi sub numele de franj capilar.
În funcţie de adâncimea la care se găseşte stratul acvifer freatic şi de grosimea franjului
capilar, el poate influenţa regimul hidric şi evoluţia solului prin procesele de gleizare, salinizare sau
alcalizare. Ţinând cont de regimul climatic, de textura solului, de gradul de mineralizare şi
compoziţia chimică a apei freatice, s-au stabilit aşa numitele adâncimi critice, subcritice şi acritice
ale apei freatice.

26
 ▪ Adâncimea acritică a apei freatice reprezintă adâncimea minimă de la care apa freatică nu
influenţează deloc regimul hidric al solului.
▪ Adâncimea subcritică este definită ca adâncimea maximă de la care apa freatică influenţează
regimul hidric al solului, dar fără a saliniza orizonturile profilului de sol.
▪ Adâncimea critică este o noţiune utilizată pentru definirea a două aspecte ale modului cum
influenţează apa freatică regimul hidric şi evoluţia solului şi anume:
a) Adâncimea critică de înmlăştinire este adâncimea maximă de la care apa freatică poate
înmlăştini solul.
b) Adâncimea critică de salinizare este adâncimea maximă de la care apa freatică poate
saliniza solul.
Pentru că producerea salinizării solului este în funcţie şi de gradul de mineralizare al apelor
freatice, s-a introdus şi noţiunea de mineralizare critică, ce reprezintă pragul de la care concentraţia
în săruri solubile poate saliniza solul (tabelul nr. 2).
Tabelul nr. 2.
Adâncimea şi mineralizarea critică a apelor freatice în diferite zone naturale ( după N. Florea, 1963)
Zona Adâncimea critică Mineralizarea critică
Zona de pădure < 1,1 m 0,5 – 0,8 g / l
Zona de antestepă 1,8 – 1,9 m 0,7 – 1,2 g / l
Zona de stepă 2,5 – 3,5 m 1,5 – 2,1 ( 3 ) g / l

Apa gravitaţională reprezintă apa liberă ce se scurge în interiorul solului, sub acţiunea forţei
gravitaţionale. Apa gravitaţională provine din precipitaţiile atmosferice, din aportul de apă adus prin
irigaţii, precum şi pe seama unei părţi din apa capilară, care este eliberată prin scăderea temperaturii
şi creşterea tensiunii vaporilor de apă. Prin deplasarea apei gravitaţionale în interiorul solului se
transportă odată cu ea şi unele din produsele rezultate în urma proceselor de alterare a rocii parentale
şi de mineralizare şi humificare a materiei organice, prin aceasta ea contribuind la formarea
diferitelor tipuri de orizonturi pedogenetice.

Curs 6
3.3.3. Indicii hidrofizici
Diferitele varietăţi de apă din sol prezintă anumite proprietăţi, cauzate de forţele de reţinere a
acesteia de către componenta solidă a solului. O importanţă mai mare o are mobilitatea apei din sol,
iar pentru plante gradul de accesibilitate a acesteia. Aceste proprietăţi sunt exprimate prin anumite
valori ale umidităţii solului, valori ce au primit numele de indici hidrofizici şi corespund unui anume
potenţial de reţinere a apei în sol.
Cercetările de fizica şi hidrofizica solurilor au stabilit o serie de indici hidrofizici, dintre care
mai utilizaţi sunt: coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea de apă în
câmp, capacitatea de apă utilă, capacitatea pentru apă capilară, capacitatea totală pentru apă sau
permeabilitatea solului pentru apă.
Coeficientul de higroscopicitate (CH), numit şi higroscopicitatea maximă, constituie
umiditatea pe care o are solul la echilibru cu o atmosferă ce are umiditatea relativă de 94 %. Din
punct de vedere energetic, coeficientul de higroscopicitate reprezintă umiditatea solului la o sucţiune
corespunzătoare valorii pF = 4,7 sau a umidităţii care se realizează la 50 atmosfere.
Apa higroscopică este reţinută de forţele de adsorbţie şi nu este accesibilă plantelor.
Coeficientul de ofilire (CO) este un indice hidrofizic cu deosebită importanţă teoretică şi
practică, el reprezentând limita între apa accesibilă şi cea inaccesibilă plantelor. Coeficientul de
ofilire este definit ca acea umiditate a solului la care plantele se ofilesc ireversibil, el corespunzând
unei valori pF în jur de 4,2 sau umidităţii la 15 atmosfere. Mărimea coeficientului de ofilire este în

27
funcţie de textura solului (tabelul nr. 3), variind în limite foarte largi, de la cca. 1 % în solurile
nisipoase, la peste 20 % în solurile argiloase.
Capacitatea de apă în câmp (CC) este un indice hidrofizic, ce exprimă cantitatea maximă de
apă capilară suspendată, pe care o poate reţine un sol cu alcătuire granulometrică omogenă, la o
umectare puternică şi după scurgerea în profunzime a apei gravitaţionale.
Pentru că determinarea capacităţii de câmp prezintă unele dificultăţi, se foloseşte frecvent un
indice hidrofizic determinat în laborator numit echivalentul umidităţii (EU), indice ce prezintă
valori apropiate capacităţii de apă în câmp.
Tabelul nr. 3.
Valorile coeficientului de ofilire pentru diferite categorii texturale de sol (după Gr. Obrejanu, 1972)
Categoria texturală Coeficientul de ofilire (%)
Nisip 1–3
Nisip lutos 3–6
Lut nisipos 6–9
Lut 9 – 13
Lut argilos 13 – 15
Argilă lutoasă 15 – 19
Argilă, argilă fină 19 – 24

Capacitatea de apă utilă (CU) reprezintă umiditatea accesibilă plantelor şi reprezintă

cantitatea de apă din sol cuprinsă între capacitatea de apă în câmp şi coeficientul de ofilire,
respectiv: CU = CC – CO.
Capacitatea totală pentru apă (CT) sau capacitatea maximă pentru apă reprezintă cantitatea
de apă care saturează solul, atunci când toţi porii sunt complet umpluţi.
Permeabilitatea solului pentru apă
Permeabilitatea este o proprietate a unui corp de a permite să treacă prin el un fluid, în cazul
solului a apei sau a aerului.
Permeabilitatea solului este influenţată în primul rând de porozitate, iar aceasta la rândul ei
depinzând de compoziţia granulometrică, de structură, de gradul de tasare, de conţinutul de humus,
de activitatea organismelor vii etc. Ca urmare, cu cât un sol este mai poros şi pori au un diametru
mai mare, cu atât permeabilitatea este mai mare. Cele mai permeabile soluri sunt cele cu textură
grosieră, permeabilitatea scăzând către cele lutoase şi argiloase.
Pentru caracterizarea mărimii permeabilităţii solului se foloseşte un indice determinat în
laborator şi care a fost numit conductivitate hidraulică (K).
Conductivitatea hidraulică este un indice ce caracterizează permeabilitatea şi este utilizat mai
ales în calculele ce se fac pentru lucrările de desecare – drenaj, la stabilirea distanţelor şi adâncimii
de construcţie a canalelor de desecare sau cele ale pozării drenurilor.
Permeabilitatea solului influenţează diferitele procese ce se petrec în sol, cum sunt cele de
levigare a produselor, rezultate din alterarea mineralelor sau din mineralizarea şi humificarea
materiei organice. De permeabilitate sunt legate procesele de gleizare sau stagnogleizare a solului
sau deficitul de umiditate, acestea impunând oportunitatea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.
3.3.4. Regimul hidric al solului
Apa în natură joacă un rol esenţial în realizarea schimbului de materie şi energie între
domeniul mineral şi lumea vie. Ea este parte componentă a marelui circuit geologic al materiei de la
suprafaţa Pământului. Prin numeroase transformări şi deplasări, apa formează în natură un imens
circuit, pus în mişcare de energia primită de la Soare. Din acest circuit general al apei, face parte şi
circuitul apei în sol, acesta reprezentând totalitatea fenomenelor legate de pătrunderea apei în sol, de
mişcarea prin sol şi de ieşirea ei din acest mediu.

28
 Datorită variatelor condiţii climatice de pe glob, circuitul apei în sol prezintă unele diferenţieri
de la o zonă la alta. A. A. Rode (1963) (citat de Lupaşcu, 1998) a grupat aceste variaţii în 5 tipuri
principale de regim: pergelic, percolativ, periodic percolativ, nepercolativ şi exudativ.
Regimul hidric pergelic este întâlnit în regiunile unde se găseşte prezent stratul de
permafrost. Acest regim prezintă două perioade distincte. În perioada de iarnă, apa din sol se găseşte
în stare solidă, iar în perioada de vară, deasupra stratului de permafrost se formează un strat de apă
care se consumă în mică măsură prin evapotranspiraţie sau prin scurgeri laterale. Solul este, în
general, permanent umed, iar pe terenurile orizontale sau depresionare are largă extindere
fenomenul de înmlăştinire.
Regimul hidric pergelic este specific criosolurilor, cât şi subdiviziunilor gelice ale unor soluri.
Regimul hidric percolativ se întâlneşte în regiunile cu climă umedă, în sol realizându-se
anual sau de mai multe ori pe an un flux de apă descendent, ce ajunge până la apa freatică. În acest
tip de regim, umiditatea solului se menţine relativ constantă şi apropiată de capacitatea de apă în
câmp. Regimul hidric percolativ este specific atât solurilor din zona tropicală umedă, cât şi acelora
formate în regiunile temperate umede sau în regiunile montane umede.
Regimul hidric periodic percolativ este caracteristic regiunilor mai puţin umede. Aici, fluxul
de apă ce pătrunde în sol doar în anii cu precipitaţii mai bogate poate ajunge până la nivelul apei
freatice. Solurile care prezintă acest regim au sărurile solubile îndepărtate complet din sol şi doar
carbonatul de calciu, mai puţin solubil, se găseşte spălat către baza profilului de sol. Aşa sunt
cernoziomurile argice, faeoziomurile sau preluvosolurile roşcate.
Regimul hidric nepercolativ se întâlneşte în climatele secetoase sau aride, unde precipitaţiile
care cad umezesc doar o parte din sol. Sub acest orizont umezit se găseşte aşa numitul orizont mort,
permanent uscat, adică umiditatea lui se găseşte la nivelul coeficientului de ofilire. Aşa sunt
cernoziomurile, kastanoziomurile sau unele cambisoluri din regiunile deşertice.
Regimul hidric exudativ este specific tot regiunilor cu climă secetoasă sau aridă, întâlnindu-
se în arealele unde stratul acvifer freatic se găseşte la mică adâncime. În aceste regiuni, în perioadele
uscate şi calde ale anului prin evapotranspiraţia foarte intensă se creează o circulaţie ascendentă a
apei provenită din pânza freatică. Acest fenomen este pus în evidenţă, pe lângă umiditatea ridicată a
solului, de acumulările de săruri solubile din orizonturile superioare ale profilului de sol. Solurile
caracteristice sunt solonceacurile, gipsisolurile şi soloneţurile.

3.4. Aerul din sol

Fiind un corp natural afânat, eterogen şi polidispers, solul este format pe lângă partea solidă şi
lichidă şi dintr-o parte gazoasă. Această parte reprezintă aerul din sol. El este un component
important, ce participă la toate procesele ce se petrec în sol, dar mai ales la cele chimice şi biologice.
În solurile bine aerate, unde oxigenul este mereu reînnoit, procesele de oxidare sunt predominante,
mineralizarea materiei organice este puternică, în sol se formează nitraţi, oxizi ferici şi manganici,
sulfaţi etc. Atunci când în sol oxigenul este deficitar, vor predomina procesele de reducere,
mineralizarea materiei organice este mult încetinită şi se vor forma mai ales nitriţi, oxizi feroşi şi
manganoşi sau sulfuri.
Aerul este absolut indispensabil pentru întreţinerea vieţii organismelor aerobe, fiind un factor
ce influenţează direct şi indirect creşterea plantelor.
3.4.1. Volumul de aer din sol
Aerul şi apa ocupă în sol spaţiul porilor, spaţiu ce reprezintă aproximativ 50 % din volumul
solului. Deci, mărimea volumului de aer din sol depinde de gradul de umiditate al solului.
Porozitatea solului este în strânsă dependenţă de densitatea aparentă, la unele soluri, aceasta
putând limita volumul de apă şi aer. Astfel, a apărut noţiunea de porozitate de aeraţie sau
capacitatea de aer a solului, ce reprezintă conţinutul de aer al solului, atunci când umiditatea lui se
găseşte la valoarea capacităţii de câmp, aerul din sol ocupând la această umiditate doar porii
29
necapilari, porii capilari fiind umpluţi cu apă. S-a constatat că pentru creşterea normală a plantelor,
în sol trebuie să existe un anumit volum de aer. Pentru majoritatea plantelor de cultură conţinutul
minim de aer din sol se limitează la cca. 10 % din volumul porozităţii totale. Condiţiile cele mai
bune de creştere a plantelor se realizează atunci când solul are o structură glomerulară bine formată
şi stabilă, iar porozitatea de aeraţie necapilară este egală cu porozitatea capilară, adică cea de
reţinere a apei.
3.4.2. Compoziţia aerului din sol
Aerul din sol are, în general, aceleaşi componente ca aerul atmosferic, doar că proporţiile
principalilor componenţi diferă în anumite limite.

Tabelul nr. 4.
Compoziţia comparativă a aerului din sol cu cel atmosferic
(Date după C. D. Neniţescu, 1963, A. Canarache, 1990 şi Gh. Lupaşcu, 1998)
Componenţii aerului Aerul atmosferic (% din volum) Aerul din sol (% din volum)
Azot 78,09 78 – 80
Oxigen 20,94 10 – 20
Bioxid de carbon 0,03 0,3 – 3
Vapori de apă 1–2 ~2

Din tabelul nr. 4, se observă că azotul şi vaporii de apă prezintă o concentraţie apropiată sau
puţin mai ridicată faţă de cea atmosferică, azotul datorită proceselor de humificare şi mineralizare a
materiei organice, iar vaporii de apă datorită faptului că ei se găsesc de cele mai multe ori la
presiunea de saturaţie.
Conţinutul de oxigen în sol este mai redus ca cel din aerul atmosferic, iar cel de bioxid de
carbon este mai mare. În general, micşorarea conţinutului de oxigen este însoţită de o creştere a
conţinutului de bioxid de carbon. Acest fapt se petrece în sol în urma proceselor de respiraţie a
organismelor aerobe, care consumă oxigen şi elimină bioxid de carbon. De asemenea,
descompunerea substanţelor organice are loc, mai ales, prin reacţii chimice de oxidare, deci cu
consum de oxigen, iar printre compuşii finali rezultaţi se află întotdeauna bioxidul de carbon.

Curs 7
4. Proprietăţile solului
Solul, format pe baza a numeroase procese de ordin fizic, chimic sau biologic, a căpătat o serie
de proprietăţi specifice lui şi care fac ca el să fie deosebit de roca din care a provenit. El prezintă
proprietăţi fizice, chimice şi morfologice specifice.
4.1. Proprietăţile fizice ale solului
4.1.1. Temperatura solului
Sursa de energie care provoacă încălzirea solului este în primul rând energia solară şi în mică
măsură energia provenită din interiorul Pământului sau cea cauzată de diferitele procese exotermice
din sol (descompunerea resturilor organice sau hidratarea).
Cantitatea de energie depinde în primul rând de latitudine, scăzând cu cât ne deplasăm de la
ecuator către pol, deoarece în aceeaşi direcţie scade şi unghiul de incidenţă al razelor solare. Un rol
important în distribuţia energiei solare îl are relieful prin înclinarea şi direcţia expoziţiei suprafeţelor
sale, versanţii orientaţi către sud primind mai multă energie decât cei cu alte orientări. De asemenea,
o influenţă ridicată o are şi starea de umiditate a atmosferei. Astfel, cu cât atmosfera este mai umedă
cu atât ea reţine mai multă energie calorică, apa având cea mai ridicată capacitate calorică.
Temperatura solului este una din proprietăţile importante ale solului. În primul rând, de ea
depind posibilităţile de creştere ale plantelor, şi asta pentru că sub 0° C nu poate exista activitate
biotică, iar pentru cele mai multe plante germinarea seminţelor şi dezvoltarea lor se poate realiza

30
doar la temperaturi ale solului mai mari de 5° C. La fel, fauna din sol are şi ea nevoie de o anumită
temperatură pentru a putea trăi. De asemenea, în funcţie de temperatură este şi intensitatea cu care se
desfăşoară în sol diferitele procese fizice, chimice şi biologice.
Temperatura medie anuală a solului este aceeaşi pe întregul profil de sol şi corespunde în
foarte mare măsură cu temperatura aerului de deasupra locului respectiv. Din acest motiv,
temperatura solului este estimată cu o bună precizie după datele climatologice.
4.1.2. Alcătuirea granulometrică
În urma proceselor de dezagregare şi alterare a rocilor, rezultă particule minerale, predominant
silicatice, de diverse dimensiuni. Exprimarea procentuală a acestei proporţii a fost denumită în
pedologie alcătuire granulometrică, compoziţie mecanică sau textură. Ea se poate realiza în teren sau
în laborator.
Determinările din teren se realizează prin examinarea directă a solului pe cale organoleptică,
adică pe baza unor proprietăţi fizice, apreciindu-se clasa texturală globală pentru materialul
pământos fin (tabelul nr. 5), iar acolo unde solul prezintă elemente scheletice se face o estimare a
conţinutului de schelet sau se face o cernere prin site calibrate, pentru o determinare mai exactă.

Tabelul nr. 5.
Recunoaşterea pe teren a claselor texturale (Date după C. Chiriţă, 1955 şi A. Canarache, 1990)
Clasa Friabilitatea Senzaţia la frecare în Aderenţă Plasticitate Modelarea în stare umedă la
texturală agregatelor uscate stare umedă limita de aderenţă
Nisip Foarte uşor friabile. Foarte aspru, degetele nu Nulă. Neplastic. Nu se modelează.
se murdăresc.
Nisip Uşor friabile. Foarte aspru, degetele se Nulă. Extrem de Nu se modelează. Sfărâmicios.
lutos murdăresc uşor. slab plastic.
Lut Moderat friabile, Făinos – aspru, degetele Slabă până Foarte slab Formează sfere sau suluri care
nisipos fără senzaţie se murdăresc bine. la plastic. se rup uşor.
dureroasă . moderată.
Lut Greu friabile, cu Făinos – alunecos. Moderată - Slab– Formează sfere, suluri care
senzaţie dureroasă. accentuată. moderat crapă uşor. Formează greu inele
plastic. care se rup uşor.
Lut Foarte rezistente. Unsuros – slab făinos. Foarte Plastic. Formează: sfere şi suluri, inele
argilos mare. care se crapă uşor şi panglici
care se rup uşor.
Argilă Foarte tari, nu se pot Unsuros – alunecos. Foarte Foarte Formează sfere, suluri, inele,
sfărâma între degete. mare. plastic. panglici subţiri, flexibile, fără a
crăpa.

Determinările ce se execută în laborator privesc mai ales stabilirea procentelor cu care

participă fracţiunile de nisip, praf şi argilă la alcătuirea materialului pământos fin.
Realizarea clasificării texturale a părţii minerale fine a solului s-a făcut ţinând cont, în
principal, de conţinutul de argilă şi apoi de cel de praf şi nisip. Argila are rolul principal în formarea
unui număr însemnat de însuşiri fizice şi chimice ale solului. În primul rând, de conţinutul în argilă,
la care se adaugă şi cel de humus, depinde adsorbţia apei, a cationilor schimbabili şi a substanţelor
nutritive, adeziunea, plasticitatea, contracţia şi gonflarea.

Tabelul nr. 6.
Grupe de clase şi clase texturale (Date după I.C.P.A. Bucureşti, 1987)
Simbol Denumire Argilă (< 0,002 mm) Praf (0,002 – 0,02 Nisip (0,02 – 2mm)
mm)
G Texturi grosiere ≤12 ≤32 ≥56
N Nisip ≤5 ≤32 ≥63
U Nisip lutos 6 – 12 ≤32 56 – 94

31
 M Texturi mijlocii 13 – 32 ≤32 35 – 87
≤32 ≥33 ≤67
S Lut nisipos 13 – 20 ≤32 48 – 87
≤20 ≥33 ≤67
L Lut 21 – 32 ≤79 ≤79
F Texturi fine ≥33 ≤67 ≤67
T Lut argilos 33 – 45 ≤67 ≤67
A Argilă ≥46 ≤54 ≤54
O Nu este cazul

Praful se găseşte între argilă şi nisip, în ce priveşte însuşirile solului pe care le determină.
Nisipul, ca însuşiri, este diametral opus argilei. El are o suprafaţă superficială specifică foarte mică,
o capacitate redusă de reţinere a apei, a cationilor schimbabili şi elementelor nutritive şi are o bună
permeabilitate şi porozitate de aeraţie. De asemenea, nisipurile au o redusă coeziune, adeziune sau
capacitate de formare a elementelor structurale, ele nu sunt plastice, nu gonflează şi nu se contractă.
Pentru gruparea rapidă a datelor analizelor granulometrice şi interpretarea lor uşoară,
pedologii au întocmit diverse sisteme de clasificare a granulometriei solurilor. În prezent este
oficializat sistemul de clase texturale întocmit de I.C.P.A. Bucureşti în 1987.
Acest sistem cuprinde un număr de 3 grupe de clase (texturi grosiere, mijlocii şi fine) şi 6 clase
texturale ale materialului mineral fin. Clasele au fost stabilite după conţinutul de argilă, praful şi
nisipul având rol orientativ pentru stabilirea subclaselor (tabelul nr. 6).
În funcţie de conţinutul de schelet, solurile au fost clasificate în trei grupe mari: soluri fără
schelet, soluri scheletice şi pietrişuri şi roci compacte fisurate (tabelul nr. 7).
Stabilirea conţinutului de schelet este utilă atunci când trebuie să cunoaştem care este volumul
edafic al solului, adică volumul de sol ce furnizează apă şi elemente nutritive pentru creşterea
plantelor.

Tabelul nr. 7.
Grupe de clase şi clase de conţinut de schelet (Date după I.C.P.A. Bucureşti, 1987)
Simbol Denumire Conţinut (% din volum)
- Sol fără schelet ≤25
q0 - fără schelet ≤5
q1 - slab scheletic 6 – 25
q Sol cu schelet 25 – 90
q2 - moderat scheletic 26 – 50
q3 - puternic scheletic 51 - 75
q4 - excesiv scheletic 76 – 90
q5 Roci compacte fisurate şi pietrişuri ≥91

4.1.3. Densitatea aparentă. Porozitatea. Compactarea.

Solul este un corp natural, constituit din material relativ afânat, ce a rezultat în urma a
numeroase procese pedogenetice. Particulele, ce alcătuiesc materia minerală solidă a solului, se
găsesc într-o aşezare mai compactă sau mai laxă, astfel că, între particule rămân goluri de diferite
dimensiuni. Acest mod de aşezare se poate reda prin indicatorii: densitate aparentă, porozitate şi
compactare (grad de tasare).
Densitatea şi densitatea aparentă
Densitatea solului (D) reprezintă masa unităţii de volum şi se exprimă în g / cm 3. Ea se
calculează după formula:
D = M / Vs
3
unde: D – densitatea (g / cm ), M – masa solului uscat (g), Vs – volumul particulelor solide ale
solului (cm3)

32
 Densitatea unui corp depinde de densitatea componenţilor părţii solide a solului
În general, orizonturile superioare ale solurilor minerale au o densitate de 2,65 – 2,68 g / cm 3,
iar orizonturile inferioare de 2,70 – 2,72 g / cm 3. Materialele ce au conţinuturi ridicate de materie
organică prezintă o densitate mai mică, ce poate coborî până la 1,80 – 2,00 g / cm3 (fig. 15).
Densitatea aparentă (DA) reprezintă raportul dintre masa unui corp şi volumul lui, limitat la
suprafaţa exterioară, adică inclusiv volumul porilor.
Pentru determinarea densităţii aparente se recoltează o probă de sol în aşezare nemodificată. În
practica pedologică, pentru acest lucru se utilizează cilindri metalici cu o capacitate de 100 cm 3 sau
200 cm3 care se introduc în sol prin presare. În laborator se usucă proba la etuvă şi se cântăreşte,
calculându-se apoi densitatea aparentă. Pentru solurile scheletice, calculul densităţii aparente include
pe lângă densitatea aparentă a pământului fin şi pe cea a scheletului.
Densitatea aparentă depinde de în mare măsură de conţinutul de materie organică al solului, de
compoziţia mineralogică, de gradul de structurare sau de cel de compactare pe care îl prezintă solul.
Densitatea aparentă influenţează multe din însuşirile fizice ale solului, cum este capacitatea de
reţinere a apei, porozitatea, aeraţia solului, permeabilitatea sau rezistenţa mecanică la pătrunderea
rădăcinilor plantelor sau a uneltelor la efectuarea lucrărilor agricole.
Pentru principalele soluri agricole din România, densitatea aparentă pe primii 100 cm variază
între 0,90 g / cm3 şi 1,50 – 1,65 g / cm3. Cele mai mici densităţi aparente, valori subunitare, se
înregistrează la solurile turboase, precum şi la cele formate pe cenuşi vulcanice (andosoluri şi soluri
andice). Valorile cele mai ridicate se întâlnesc în orizonturile puternic tasate, cum sunt orizonturile
Bt ale luvisolurilor sau soloneţurilor, dar şi în cazul solurilor nisipoase.
Porozitatea solului (P)
Porozitatea este proprietatea unui corp de a avea pori în masa sa. În ce priveşte porozitatea
solului, ea reprezintă, din punct de vedere fizic, spaţiul lacunar ocupat de apa şi aerul din sol.
Volumul total al acestui spaţiu defineşte ceea ce numim porozitate totală şi se exprimă în procente
din unitatea de volum.
Calcularea porozităţii totale se face pe baza relaţiei:
PT = 100 · (1 – DA / D)
unde: PT – porozitatea totală (% v / v), DA – densitatea aparentă (g / cm3), D – densitatea (g/cm3).
Valorile porozităţii totale se găsesc în relaţie directă cu cele ale densităţii aparente, fiind foarte
mari la solurile cu un conţinut ridicat de materie organică (solurile turboase şi solurile organo-
minerale), ca şi la cele evoluate pe materiale vulcanice amorfe.
În afară de volumul total al porilor din sol, un rol important în determinarea unor însuşiri
fizice şi hidrofizice ale solului îl are mărimea porilor. În solurile minerale, porii devin tot mai fini pe
măsură ce şi textura devine mai fină.
Compactarea solului
Compactarea solului este un proces provocat de cauze naturale sau artificiale, în urma căruia
densitatea aparentă creşte foarte mult, iar porozitatea totală şi cea de aeraţie scade sub valorile
obişnuite.
4.1.4. Proprietăţile fizico-mecanice ale solului
Proprietăţile fizico-mecanice ale solului au fost studiate din necesitatea cunoaşterii mişcării
solului ca urmare a unor activităţi ale omului. Studiile pedologice au în vedere cunoaşterea
proprietăţilor fizico-mecanice ale solului pentru rezolvarea problemelor de exploatare agricolă a
terenurilor.
Coeziunea solului
Coeziunea reprezintă atracţia dintre moleculele unui corp, prin aceasta putându-se explica
rezistenţa opusă de acesta când încercăm să-l fărâmiţăm. Coeziunea apare datorită forţelor
intermoleculare, care între anumite distanţe limită devin atractive. Rezistenţa solului la sfărâmare
depinde de umiditatea acestuia şi de conţinutul de argilă.

33
 Adeziunea solului
Adeziunea solului este o proprietate a acestuia de a se lipi de obiectele cu care vine în contact
ca urmare a forţelor de atracţie. Aceste forţe, cunoscute sub numele de Van der Waals, se exercită
prin intermediul moleculelor de apă, care, fiind absorbite la suprafaţa particulelor de sol, sunt atrase
totodată şi de suprafaţa obiectului cu care vin în contact. Adeziunea devine mai mare pe măsură ce
creşte conţinutul de argilă.
Consistenţa şi plasticitatea solului
Particulele solide ce alcătuiesc materialul solului prezintă la diferite stări de umiditate anumite
forţe de legătură între ele, acestea stabilind formele de consistenţă ale solului.
În determinarea formelor de consistenţă ale solului un rol însemnat îl are conţinutul de argilă,
deoarece pe măsura creşterii acestuia, se modifică limitele dintre diferitele forme. Solurile cu textură
extrem grosieră nu prezintă stări de consistenţă, deoarece între particule, practic, nu există forţe de
coeziune, acestea fiind definite în geotehnică soluri necoezive. De asemenea, consistenţa solului este
influenţată de compoziţia mineralogică a argilei, de conţinutul de humus şi activitatea biologică din
sol, de gradul de saturaţie în baze şi tipul cationilor de schimb etc.
Rezistenţa la penetrare (RP) este proprietatea solului de a se opune la pătrunderea unui corp.
Ea se determină cu un dispozitiv special, numit penetrometru, rezistenţa exprimându-se în kg/cm2.
Rezistenţa solului la penetrare depinde de unele însuşiri ale acestuia, cum sunt: compoziţia
granulometrică, gradul de compactare şi structurare, conţinutul de humus sau umiditatea solului.
Gonflarea şi contracţia sunt două procese ce provoacă modificarea volumului solului, ele
având caracter contrar. Modificarea volumului este cauzată de variaţiile umidităţii, ca urmare a
interacţiunii fizico-chimice între particulele solului şi moleculele de apă.
Gonflarea are loc prin hidratarea particulelor coloidale, acestea având capacitatea de a adsorbi
moleculele de apă şi a forma pelicule în jurul fiecărei particule elementare de sol. Cu cât sunt mai
fine aceste particule, cu atât poate fi reţinută o cantitate mai mare de apă şi prin urmare, solul va
avea o capacitate de gonflare mai mare. Prin deshidratarea solului apare fenomenul de contracţie,
acesta producându-se doar până la o anumită umiditate, numită limită de contracţie.
Procesele de gonflare şi contracţie sunt influenţate, în afară de conţinutul în particule
coloidale, de mineralogia fracţiunii argiloase. Se cunoaşte că mineralele din grupa smectitelor
(montmorillonit, beidellit şi nontronit) permit penetrarea în spaţiul interlamelar a moleculelor de
apă, ceea ce produce o hidratare puternică şi ca urmare apare fenomenul de gonflare a mineralului.
Cunoaşterea proceselor de gonflare şi contracţie serveşte unor activităţi practice, mai ale în
agricultură, unde prezenţa unor soluri cu o capacitate mare de gonflare şi contracţie impune restricţii
în utilizarea lor pentru anumite culturi cu înrădăcinare mai profundă, cum sunt cele viticole şi
pomicole. De asemenea, construirea sistemelor de hidroamelioraţii impun adoptarea unor măsuri de
prevenire a deplasării, deformării sau ruperii conductelor, drenurilor sau a altor construcţii aferente
sistemului.
În afara acestor domenii, datele privitoare la gonflarea şi contracţia solului sau doar a unor
orizonturi sunt necesare în lucrările de amenajare a versanţilor, mai ales acolo unde sunt şi terenuri
afectate de alunecări, precum şi la alte diverse construcţii, de la căi de comunicaţie rutiere, căi ferate
sau de transporturi speciale, la construcţii industriale sau civile.

Curs 8
4.2. Proprietăţile chimice ale solului
4.2.1. Complexul coloidal al solului
Solul este un sistem polidispers, alcătuit din particule minerale şi organice mai mult sau mai
puţin dispersate. Fracţiunile de praf şi nisip reprezintă particule de minerale slab afectate de
procesele de solificare, au o activitate chimică redusă, ele jucând mai mult un rol fizic.

34
 Argila, oxizii şi hidroxizii de fier şi aluminiu, silicea, substanţele humice şi compuşii organo-
minerali, produse rezultate prin procesele de solificare, constituie materia distinctivă a solului, cea
care îi conferă principalele proprietăţi chimice. Aceste materiale se găsesc într-o stare de dispersare
înaintată, cu particule mai mici de 2 µm, ele alcătuind complexul coloidal al solului.
Coloizii solului sunt încărcaţi cu diferite sarcini electrice, cel mai adesea negative. Coloizi cu
sarcini pozitive pot apare doar în anumite condiţii de reacţie a solului, putând disocia superficial ca
un acid sau ca o bază. În această categorie intră oxizii hidrataţi de fier şi aluminiu şi substanţele
proteice din humus.
O particulă coloidală, numită şi micelă (fig. 10), este formată dintr-un nucleu în care
moleculele materialului se găsesc agregate cu forţe puternice între ele. Pe faţa exterioară a nucleului
se află un strat de ioni (negativi), determinat de potenţialul particulei, după care urmează un strat de
ioni de compensare cu sarcină contrară, dispuşi la rândul lor în două straturi, unul foarte compact de
ioni imobili, legaţi de suprafaţa particulei şi un strat difuz de ioni disociaţi, mobili.
Sarcinile negative ale particulelor coloidale sunt compensate de sarcinile pozitive ale
cationilor şi ale dipolilor de apă, astfel că micela coloidală în întregul ei este neutră din punct de
vedere electric.

A B
Fig. 10. Schema teoretică a micelelor coloidale (după N.I. Gorbunov, citat de N. Florea, 1963).
A. Micelă minerală; B. Micelă organică.

Micelele coloidale formează cu apa soluţii coloidale (hidrosole), fiind supuse fie acţiunii
forţelor de atracţie, fie celor de respingere. Aceste forţe acţionează în funcţie de valoarea
potenţialului electrocinetic al particulei coloidale.
Atunci când potenţialul electrocinetic este ridicat, deci nu este neutralizat în întregime de ionii
compensatori, acţionează forţele de respingere dintre particulele hidrosolei. Situaţia se înregistrează
în hidrosolele unde sunt frecvenţi ionii metalelor alcaline, cum este Na + sau a hidrosolelor cu acizi
humici. Cationii de sodiu, datorită valenţelor mici şi disocierii lor în stratul difuz de la suprafaţa
particulei coloidale, formează mantale groase de apă, ceea ce determină doar o neutralizare parţială a
sarcinilor electrice ale nucleului micelei. Acest fapt face ca sub acţiunea forţelor de respingere dintre
micelele hidrosolei, soluţia coloidală să se menţină. Când potenţialul electrocinetic scade, se ajunge
la aşa numitul potenţial critic, moment în care încep să acţioneze forţele de atracţie, iar când s-a
ajuns la punctul izoelectric se produce coagularea hidrosolei şi transformarea ei în gel. Fenomenul
are loc când cationii compensatori din stratul difuz al micelei sunt bivalenţi, adică este prezent Ca şi
Mg, aceştia având o putere de neutralizare a sarcinilor electrice negative ale nucleului micelei mai
mare decât cea a cationilor monovalenţi. Ionii de calciu sunt mai puternic reţinuţi în stratul difuz şi
se înconjoară cu o peliculă mai subţire de apă, ceea ce determină neutralizarea întregului potenţial

35
electrocinetic al particulei coloidale. Astfel, solurile ce prezintă un complex coloidal saturat cu ioni
de calciu, ca şi soluţii bogate în astfel de ioni, au cele mai bune condiţii de coagulare a argilei şi
humusului şi de stabilitate a agregatelor structurale.
Menţinerea stării de coagulare se păstrează atât timp cât sunt prezente condiţiile fizico-chimice
ce au determinat coagularea. Prin îndepărtarea ionilor de calciu şi magneziu şi înlocuirea lor cu ioni de
sodiu, se produce ridicarea potenţialului electrocinetic, are loc hidratarea puternică a particulelor
coloidale, fapt ce conduce la dispersia complexului coloidal şi stricarea structurii. Adesea, prin
îndepărtarea ionilor de Ca şi Mg, în complexul coloidal sunt fixaţi mai ales ionii de hidrogen. Aceştia,
deşi au o putere de coagulare la fel de mare ca a calciului, determină ridicarea acidităţii şi prezenţa
acizilor humici, ceea ce provoacă dispersia complexului coloidal. Dispersia puternică a complexului
coloidal face ca particulele dispersate să migreze pe profil odată cu apa ce se infiltrează.
Prin accentuarea acidităţii complexului coloidal, începe să se distrugă şi particulele de argilă,
care se desfac în grupe de silice hidratată şi hidroxizi de Fe şi Al. Datorită caracterului amfoter al
hidroxizilor de Al şi Fe, ei realizează cu acizii humici complexe humico-alumino-ferice. Aceste
complexe se comportă ca hidrosole şi migrează pe profil odată cu apa ce se infiltrează, depunându-
se la adâncimea unde se realizează condiţii fizico-chimice de coagulare.
Trecerea unui coloid coagulat din nou în stare de dispersie se numeşte peptizare. Procesele de
peptizare şi coagulare au importanţă în formarea solului. Coagularea coloizilor contribuie la
structurarea materiei solului, iar procesele de peptizare sunt cele ce condiţionează migrarea
coloizilor pe profilul de sol.
4.2.2. Funcţiile complexului coloidal al solului
Solul este un sistem natural deschis, în care, în mod continuu se petrece un schimb de energie
şi substanţă cu mediul înconjurător. În cadrul acestor procese, solul are proprietatea de a reţine
diverse substanţe pe cale mecanică, fizică, fizico-chimică, chimică sau biologică (K. K. Ghedroiţ).
Capacitatea de reţinere mecanică reprezintă proprietatea solului de a opri particulele aflate
în suspensie din apa care se infiltrează. Reţinerea este făcută de către porii care au diametrul mai mic
decât cel al particulelor reţinute. În sol se realizează şi o reţinere a particulelor mai fine decât
diametrul porilor, în momentul când fluxul de apă capilară pătrunde într-un orizont mai puţin umed
sau unde aşezarea particulelor solului este mai îndesată, mai compactă şi unde circulaţia capilară a
apei trece la o deplasare peliculară sau chiar se opreşte.
Capacitatea de reţinere mecanică a solului influenţează diferitele procese pedogenetice, cum
sunt cele de iluviere a argilei, de stagnogleizare sau înmlăştinire, precum şi cele ale activităţii
biologice a solului.
Capacitatea de reţinere fizică mai este cunoscută sub numele de adsorbţie apolară sau
moleculară. Fenomenul de reţinere fizică constă în adsorbţia la suprafaţa particulelor minerale sau
organice ale solului a moleculelor unor substanţe din aerul sau soluţia solului.
Fenomenul de reţinere fizică cuprinde şi unele substanţe coloidale ca acizii humici, oxizii de
fier şi mangan, dar cel mai cunoscut este cel al adsorbţiei moleculelor de apă, ce formează la
suprafaţa particulei o peliculă de apă. Prin acelaşi fenomen sunt reţinute de sol multe din substanţele
nutritive, împiedecându-se spălarea lor din profilul de sol, în acelaşi timp, acestea sunt uşor
accesibile pentru rădăcinile plantelor.
Capacitatea de reţinere fizico-chimică este cunoscută şi sub numele de adsorbţie polară sau
de schimb ionic. Fenomenul se referă la adsorbţia ionilor (fie cationi, fie anioni) pe care complexul
coloidal o realizează din soluţia solului. Ionii adsorbiţi din soluţia solului vor fi compensaţi de o
cantitate echivalentă de ioni de acelaşi tip de sarcină, astfel că atât soluţia solului cât şi complexul
coloidal vor rămâne neutre din punct de vedere electric.
Coloizii de argilă şi humus, fiind încărcaţi cu sarcini electrice negative, vor reţine din soluţia
solului ioni cu sarcină de semn contrar, adică cationi. Cationii din soluţia solului provin din

36
debazificarea silicaţilor primari, din mineralizarea materiei organice sau din disocierea electroliţilor.
Cationii cei mai ades întâlniţi în sol sunt cei de Ca, Mg, Na, K, H, NH4, Al, Fe sau Mn.
Cercetările efectuate asupra fenomenului de schimb ionic au stabilit că acesta se petrece după
anumite legi.
Legea echivalenţei precizează faptul că schimbul de ioni are loc în proporţii echivalente.
Legea reversibilităţii menţionează că schimbul de cationi este reversibil.
Legea echilibrului arată că schimbul cationic între soluţia solului şi complexul adsorbtiv se
petrece până la stabilirea unui echilibru. Cum însă în sol, în condiţii naturale, aproape continuu apar
modificări ce strică echilibrul, în permanenţă va fi o reacţie de restabilire a echilibrului.
Legea energiei de adsorbţie arată că energia de adsorbţie a cationilor din soluţie şi energia de
trecere a cationilor din stare adsorbită în soluţie sunt în funcţie de valenţa şi raza ionică a cationilor
şi de gradul de hidratare a acestora. Ea depinde, de asemenea, de concentraţia cationilor în soluţia
solului.
Cationii trivalenţi, ca cei de Fe3+ sau Al3+, sunt mai puternic reţinuţi decât cei bivalenţi de Ca2+
şi Mg2+, iar aceştia decât cei monovalenţi de Li+, K+ şi Na+.
Indicii de caracterizare a capacităţii de schimb cationic
Schimbul de cationi este una din însuşirile de bază ale solului, el fiind în strânsă legătură cu
alte proprietăţi ale acestuia pe care, totodată, le condiţionează. În funcţie de condiţiile de mediu, ce
determină anumite tipuri de solificare, în complexul adsorbtiv sunt prezenţi anumiţi cationi (Al 3+,
Ca2+ , Mg2+, Na+ , K+, H+, NH4+). Cationii alcalini (Na+ şi K+) şi cei alcalino-pământoşi (Ca2+ şi Mg2+)
conferă solului caracteristici bazice, iar cei de Al3+ şi H+ proprietăţi acide.
Pentru a putea aprecia unele însuşiri chimice ale solului se folosesc următorii indici de
caracterizare a capacităţii de schimb cationic: capacitatea totală de schimb cationic (T), suma
bazelor schimbabile (SB), hidrogenul schimbabil (SH) şi gradul de saturaţie în baze (V). În afară de
aceşti indici, pentru caracterizarea unor soluri, sau pentru unele necesităţi practice, se iau în
consideraţie: capacitatea de schimb cationic efectivă (determinată la pH-ul real al solului), procentul
de Na+ schimbabil din T (pentru stabilirea gradului de alcalinitate al solului) sau aciditatea de
schimb efectivă (dată de suma Al3+ schimbabil + H+ schimbabil).
Capacitatea totală de schimb cationic reprezintă cantitatea totală de cationi pe care un sol o
poate reţine sau schimba. Ea se notează cu litera T şi se exprimă în miliechivalenţi la 100 g sol,
uscat la 105° C.
Capacitatea de schimb pentru baze (SB) reprezintă suma bazelor schimbabile, adică totalul
cationilor de Ca2+, Mg2+, Na+ şi K+ adsorbiţi de complexul coloidal al solului. Ea se exprimă în me la
100 g sol uscat la 105° C.
Complexul coloidal al solului poate să conţină doar baze schimbabile şi atunci spunem că
solul sau orizontul de sol este saturat în baze. Astfel de situaţii sunt întâlnite frecvent în regiunile
mai uscate, de stepă sau deşert, unde sărurile mai greu solubile sau chiar cele uşor solubile nu sunt
levigate în totalitate, complexul adsorbtiv fiind saturat în cationi bazici.
Cel mai adesea, complexul coloidal nu este saturat în cationi bazici, ci o parte din ei au fost
înlocuiţi cu ioni de hidrogen sau aluminiu.
Gradul de saturaţie în baze (V) exprimă proporţia în care complexul coloidal al solului este
saturat în cationi bazici. El este redat în procente din capacitatea totală de schimb cationic, după
formula: V = (SB / T) · 100
Gradul de saturaţie în baze este de 100 % la solurile complet saturate în baze (kastanoziomuri,
unele cernoziomuri, rendzine, solonceacuri etc.) şi devine tot mai mic cu cât capacitatea de schimb
pentru hidrogen (SH) devine mai mare (tabelul nr. 8).

Tabelul nr. 8.
Clase de saturaţie în baze

37
 Simbol Denumire Limite în %
V1 Extrem oligobazic < 10
V2 Oligobazic 10 - 30
V3 Oligomezobazic 31 - 53
V4 Mezobazic 54 - 75
V5 Eubazic 76 - 90
V6 Saturat în baze ≥ 91

Curs 9
4.2.3. Soluţia solului
Apa din sol este una din componentele fără de care solul ar fi un corp inert. Soluţia solului
conţine diferite substanţe, acestea găsindu-se în stare de dispersie ionică, moleculară sau coloidală.
Unele din ele sunt preluate din aer, când precipitaţiile traversează atmosfera (bioxid de carbon,
oxigen, oxizi de azot, amoniac, bioxid de sulf, clor etc.), altele (acizi organici şi anorganici, săruri
ale acestora, baze etc.) trec în soluţie din componenţii fazei gazoase şi solide a solului sau prin
activitatea organismelor.
Soluţia solului are o compoziţie foarte complexă, variată de la un tip de sol la altul, prezintă
variaţii pe acelaşi profil de sol, precum şi variaţii în timp, atât sezoniere cât şi diurne. Compoziţia
este determinată de o multitudine de factori, cum sunt: cei climatici (precipitaţii, temperatură,
evapotranspiraţie), adâncimea şi mineralizarea apei freatice, tipul de vegetaţie, tipul de humus,
activitatea microbiologică din sol, natura şi gradul de solubilitate a substanţelor minerale şi organice,
proprietăţile complexului coloidal al solului etc.
4.2.4. Aciditatea solului
Întreaga aciditate din sol se mai numeşte şi aciditate totală. Ea reprezintă însumarea acidităţii
soluţiei solului, adică a acidităţii actuale, cu aciditatea complexului adsorbtiv al solului, numită şi
aciditate potenţială.
Aciditatea actuală - reacţia solului
Substanţele prezente în soluţia solului eliberează prin disociere sau hidroliză ioni de hidrogen
(H+) sau de oxidril (OH -), dând soluţiei caracter acid sau alcalin, în funcţie de cum predomină unii
sau alţii dintre ioni. Însuşi apa, ce este solventul diferitelor substanţe, este disociată şi ea în proporţie
foarte redusă. Ionii rezultaţi prin disociere formează cu ionii apei acizi şi baze, ce pot fi electroliţi
puternici sau slabi. Cei puternici se pot disocia complet şi vor pune în libertate mai mulţi ioni de
hidrogen sau de oxidril, pe când cei slabi se disociază foarte puţin şi, prin urmare, vor elibera mai
puţini ioni. Concentraţia ionilor de hidrogen liberi existenţi în soluţia solului reprezintă ceea ce se
numeşte aciditate actuală şi se exprimă în unităţi pH.
pH = − log (H+)
Aciditatea actuală a solului se determină prin măsurarea pH-ului unui amestec de sol şi apă,
stabilite adesea în proporţii de 1/1 sau 1/2,5. Pentru stabilirea unităţilor pH, s-a avut în vedere că apa
chimic pură are la temperatura de 22° C o concentraţie ionică de 10-14, ea fiind dată de produsul
concentraţiei ionilor de H+ de 10-7, cu a ionilor de OH - de 10-7. Stabilirea reacţiei unei soluţii se face
prin definirea concentraţiei acesteia în ioni de H+, iar pentru o mai uşoară exprimare se foloseşte
cologaritmul concentraţiei de ioni de H+:

Tabelul nr. 9.
Clase de reacţie a solului (pH-ul în suspensie apoasă la raport sol / soluţie de 1 : 2,5)
Denumire Limite Denumire Limite
Extrem de acidă ≤ 3,5 Slab alcalină 7,3 - 8,4
Foarte puternic acidă 3,6 - 4,3 Moderat alcalină 8,5 - 9,0
Puternic acidă 4,4 - 5,0 Puternic alcalină 9,1 - 9,4

38
 Moderat acidă 5,1 - 5,8 Foarte puternic alcalină 9,5 - 10,0
Slab acidă 5,9 - 6,8 Extrem de alcalină ≥ 10,1
Neutră 6,9 - 7,2
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA,1987).

În ceea ce priveşte valorile pH-ului solului, ele se înscriu cel mai adesea între 4 şi 11, mai rar
se pot întâlni valori mai mici de 4 sau mai mari de 11. În metodologia ICPA de caracterizare a
solurilor (tabelul nr. 9), au fost stabilite 11 clase de reacţie a solului (valori pH).

4.2.5. Salinitatea solului

Sursa principală a sărurilor din sol o reprezintă rocile şi mineralele din scoarţa terestră. Cele
mai comune săruri sunt carbonaţii, clorurile, sulfaţii, silicaţii sau nitraţii. Dintre acestea, o parte sunt
considerate uşor solubile (cele cu un grad de solubilitate mai mare decât CaSO 4), aşa cum sunt
clorurile de Na, K, Mg şi Ca şi sulfaţii şi carbonaţii de Na şi K. Carbonaţii de calciu şi magneziu
sunt solubili doar în prezenţa CO2 dizolvat în apă.

Tabelul nr. 10.

Intensitatea salinizării
(apreciată după conţinutul total de săruri solubile în extras apos 1 : 5 corectat sau după electroconductivitate)
Textura Orice textură
grosieră mijlocie fină Salinizarea
Salinizarea clorurică sulfatică
Simbol - Denumire
clorurică* sulfatică clorurică sulfatică clorurică sulfatică ECe***
Limitele de conţinut total de săruri solubile (mg / 100 g sol) ** mmho / cm sau dS / m
S1- nesalinizat ≤ 90 ≤ 140 ≤ 100 ≤ 150 ≤ 115 ≤ 170 ≤ 1,7 ≤ 2,7
S2 - slab salinzat 91 - 230 41 - 230 101 - 250 151 - 350 116 - 300 171 - 400 1,8 - 5 2,8 - 7
S3 - moderat salinizat 231 - 550 331 - 830 251 - 600 351 - 900 301 - 700 401 - 1050 6 - 13 8 - 19
S4 - puternic salinzat 551 - 920 831 - 1400 601 - 1000 901 - 1500 701 - 1200 1051 - 1750 14 - 23 20 -32
S5 - foarte puternic
≥ 921 ≥ 1401 ≥ 1001 ≥ 1501 ≥ 1201 ≥ 1751 ≥ 24 ≥ 33
salinizat
* Tipul de salinizare se stabileşte după raportul între ionii-gram exprimaţi în miliechivalenţi-gram, astfel: salinizare clorurică - Cl - / SO4 ≥ 1,1 ;
salinizare sulfatică - Cl- / SO4 ≤ 1,0
** Conţinutul total de săruri solubile corectat se stabileşte pe baza analizei extractului apos (1 : 5), din suma totală a anionilor şi cationilor scăzându-
se dacă este cazul conţinuturile de sulfat de calciu solubilizat şi de bicarbonat de calciu solubilizat în plus în extract (1 : 5) faţă de extract la saturaţie.
*** ECe reprezintă electroconductivitatea solului măsurată în extractul de sol la saturaţie, la 25ºC.

În anumite condiţii de mediu se poate ajunge la o concentrare a sărurilor în sol şi prin aceasta
în soluţia solului (tabelul nr. 10). Acest fapt duce la creşterea presiunii osmotice, ceea ce micşorează
accesibilitatea apei şi a substanţelor nutritive pentru plante. Pentru stabilirea gradului de salinizare a
solului se face o corelaţie între intensitatea salinizării probei de sol (s1 - s5) cu adâncimea la care se
înregistrează salinizarea respectivă. (tabelul nr. 11).

Tabelul nr. 11.

Grade de salinizare a solului (S) (După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, 1987)
Simbol Apreciere Criterii de încadrare
S0 nesalinizat s1 la orice adâncime.
S1 salinizat în adâncime s2 - s5 mai jos de 100 cm.
S2 salinizat slab s2 între 0 - 100 cm; s3 între 20 - 100 cm; s4 între 50 - 100 cm.
S3 salinizat moderat s3 între 0 - 20 cm; s4 între 20 - 50 cm; s5 între 50 - 100 cm.
S4 salinizat puternic s4 între 0 - 20 cm; s5 între 20 - 50cm.
S5 salinizat foarte puternic s5 între 0 - 20 cm.

Cunoaşterea gradului de salinizare a solului are o deosebită importanţă în practica agricolă,

pentru că în funcţie de aceasta şi de natura sărurilor solubile se stabilesc sortimentul de plante ce pot
39
fi cultivate şi măsurile ameliorative necesare pentru diminuarea conţinutului de săruri solubile, cel
puţin în stratul de înrădăcinare al plantelor.
4.2.6. Alcalinitatea solului
Reacţia alcalină a solurilor este dată fie de prezenţa sărurilor alcaline (carbonaţi şi bicarbonaţi
ai metalelor alcaline şi alcalino-pământoase), fie de îmbogăţirea complexului adsorbtiv în Na +
schimbabil.
Conţinutul de Na2CO3 şi NaHCO3 (exprimat în mg la 100 g sol) este folosit împreună cu
gradul de saturaţie în Na+ schimbabil al complexului adsorbtiv la aprecierea intensităţii de sodizare a
probei de sol (tabelul nr. 12). Intensitatea sodizării materialului de sol, corelată cu adâncimea la care
aceasta apare, stabileşte gradul de sodizare al solului (tabelul nr. 13).

Tabelul nr. 12.

Intensitatea sodizării (alcalizării) (a) (apreciată după VNa sau alcalinitatea probei de sol)
Limite
Simbol - denumire VNa (% din T) alcalinitatea
2-
CO3 CO3H- *
mg / me la 100 g sol
a1 - nesodizat ≤5 abs. ≤ 60 / ≤ 1,0
a2 - slab sodizat 6 - 10 abs. > 60 / >1,0
a3 - moderat sodizat 11 - 15 < 4 / < 1,0 -
a4 - puternic sodizat ≥ 16 5 - 10 / 0,16 - 0,33 -
a5 - foarte puternic sodizat > 10 / > 0,33 -
* Sub formă de bicarbonat de sodiu sau de magneziu
Notă: La ultimele 3 clase, CO32- include şi CO3H- existent sub forma bicarbonatului de sodiu
(După Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, 2003)

Tabelul nr. 13.

Grade de sodizare (alcalizare) a solului (A) (După Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, 2003)
Simbol Apreciere Criterii de încadrare
A0 nesodizat a1 la orice adâncime.
A1 sodizat în adâncime a2 - a5 mai jos de 100 cm.
A2 sodizat slab a2 între 0-100 cm; a3 între 20-100 cm; a4 între 50-100 cm.
A3 sodizat moderat a3 între 0 - 20 cm; a5 între 50 - 100 cm.
A4 sodizat puternic sau soloneţ a4 între 0 - 50 cm;
A5 sodizat foarte puternic sau soloneţ cu sodă a5 între 0 - 50 cm.

Cunoaşterea gradului de sodizare al solului are o deosebită importanţă, mai ales practică.
Creşterea alcalinităţii solului duce la înrăutăţirea proprietăţilor chimice şi fizice, fapt ce are efect
negativ asupra activităţii microbiologice din sol şi asupra dezvoltării plantelor.

Curs 10
4.3. Proprietăţile morfologice ale solului
4.3.1. Structura solului
O însuşire comună tuturor solurilor este gruparea particulelor primare minerale şi organice în
agregate de diferite dimensiuni. S-a constatat că există o tendinţă generală de structurare a materiei
ce alcătuieşte partea superficială a scoarţei terestre, ca urmare a acţiunii diverşilor factori ai mediului
înconjurător. Chiar materiale aparent nestructurate pot prezenta în unele orizonturi un început de
structurare, datorită depunerii de particule coloidale pe particule mai grosiere şi agregarea acestora
în formaţiuni mai mari.

40
 În interiorul agregatului structural, coeziunea dintre particulele elementare ce îl compun este
mai mare faţă de cea realizată între agregate, astfel că, atunci când asupra solului se aplică chiar o
uşoară forţă mecanică, acesta se va desface în agregate structurale.
Gruparea particulelor elementare de sol în agregate constituie ceea ce numim structura solului.
Pentru că forma şi mărimea agregatelor structurale sunt foarte variate, a apărut necesitatea de
clasificare a acestora. O primă clasificare s-a făcut în funcţie de mărimea agregatelor structurale, iar
din acest punct de vedere s-au deosebit două tipuri:
- microstructura, unde elementele structurale au dimensiuni mai mici de 0,25 mm, aceasta
fiind studiată mai ales prin tehnici microscopice;
- macrostructura, cu elemente structurale mai mari de 0,25 mm.
În prezent, în ţara noastră, aprecierea structurii solului se face ţinând cont de forma agregatelor
structurale, de dimensiunea acestora precum şi de gradul de structurare a masei solului. În funcţie de
forma agregatelor au fost definite mai multe tipuri de structură.
Tipul monogranular se referă la acele materiale de sol cu structură foarte puţin dezvoltată
încât nu se pot recunoaşte elemente structurale în masa solului, aceasta fiind formată din grăunţi
minerali nelegaţi. Termenul de monogranular se aplică pentru materialele de sol necoezive, cum
sunt, spre exemplu, unele nisipuri grosiere.
Tipul masiv reprezintă o structură atât de puţin dezvoltată încât nu pot fi recunoscute elemente
structurale în masa solului, aceasta apărând ca un monolit. Termenul de structură masivă defineşte
materialele de sol coezive.
Structura glomerulară este formată din agregate de formă sferoidal – cuboidă, macroscopic
poroase, fără a prezenta feţe de alipire între ele. Caracteristic structurii glomerulare este rezistenţa ei
la acţiunea de dispersare a apei şi la acţiunea mecanică de lucrare a solului. Ea se întâlneşte mai ales
în orizontul A molic a solurilor din stepă şi silvostepă, formate pe loessuri şi depozite loessoide, cu o
intensă activitate biologică şi cu un complex adsorbtiv saturat în ioni de calciu.
Structura grăunţoasă prezintă agregate de formă sferoidal – cuboidă, dar macroscopic sunt
puţin poroase.
Structura poliedrică angulară are agregate de formă mai mult cuboidă, elementele structurale
având feţe netede care se intersectează în muchii ascuţite. Agregatele structurale se îmbină unele cu
altele, feţele lor alipindu-se unele de altele.
Structura poliedrică subangulară prezintă agregate asemănătoare cu cea poliedric angulară,
doar că muchiile de intersecţie a feţelor agregatului sunt rotunjite. De asemenea, feţele agregatelor
se alipesc unele de altele.
Structura sfenoidală prezintă elemente structurale ce au muchii ascuţite şi feţe netede,
asemănătoare structurii poliedric-angulare, doar că agregatele sunt alungite, axul mai lung fiind
înclinat la un unghi cuprins între 10 şi 60° faţă de orizontală. Această structură este caracteristică
orizonturilor vertice, ele definind vertosolurile, precum şi subtipurile vertice ale altor soluri.
Structura prismatică are agregatele structurale dezvoltate pe verticală, axele verticale ale
agregatelor fiind mai mari decât cele orizontale. Feţele elementelor structurale sunt netede, se
intersectează de regulă în muchi ascuţite, iar capetele agregatelor sunt plate.
Structura columnară prezintă elemente structurale asemănătoare cu cea prismatică, doar că
agregatele au capetele superioare rotunjite. Această structură este întâlnită mai ales în orizontul B
natric al soloneţurilor.
Structura columnoidă este asemănătoare cu structura prismatică, doar că muchiile de
intersecţie a feţelor sunt rotunjite.

Tabelul nr. 14.

Mărimea agregatelor structurale (După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA,1987).
Dimensiuni în funcţie de tipul de structură (mm)

41
 Denumire Glomerulară, grăunţoasă Prismatică, columnară
Poliedrică
sau foioasă sau columnoidă
Foarte mică sau foarte fină <1 <5 <10
Mică 1–2 5 – 10 13 – 20
Medie 3–5 11 – 20 21 – 50
Mare 6 – 10 21 – 50 51 – 100
Foarte mare >10 >50 >101
Nu este cazul ( structura monogranulară şi masivă )

Structura foioasă are caracteristic dezvoltarea elementelor structurale în plan orizontal, ele
având dimensiunile orizontale mai mari decât cele verticale. Agregatele structurale sunt de obicei
plate sau curbate şi se alipesc unele de altele. Acest tip de structură se întâlneşte mai frecvent la
orizonturile eluviale.
Structura compusă apare adesea în soluri, fiind formată din agregate mari care se desfac prin
presare în agregate structurale mai mici.
În ceea ce priveşte mărimea agregatelor structurale, acestea variază în funcţie de tipul de
structură, dar şi de la un sol la altul sau de la un orizont la alt orizont. În descrierile morfologice ale
profilelor de sol, în prezent se foloseşte o clasificare a mărimii agregatelor structurale elaborată de
I.C.P.A. Bucureşti (tabelul nr. 15).
Formarea structurii
Procesul de formare a structurii este îndelungat şi complex şi se petrece sub acţiunea diverşilor
factori.
În primele faze, se pare că se realizează o floculare (coagulare) a particulelor dispersate, ca
urmare a prezenţei ionilor coagulatori în complexul coloidal şi în soluţia solului. După aceasta,
intervin unele precipitări izoelectrice prin atragerea compuşilor coloidali cu sarcini electrice de semn
contrar, cum sunt particulele electronegative de substanţe humice, argilă sau silice coloidală şi
particulele electropozitive de hidroxid de Fe şi Al. Particulele coloidale de argilă participă la
formarea agregatelor structurale prin stabilirea de legături între particulele de praf şi nisip, legături
ce se realizează prin intermediul moleculelor de apă polarizate la suprafaţa particulelor.
Humusul are un rol substanţial în procesul de structurare, compuşii organici formând pelicule
pe grăunţii minerali pe care îi coagulează în agregate mărunte, dar cu stabilitate hidrică ridicată.
Dacă humusul este saturat în ioni de calciu, stabilitatea hidrică a agregatelor structurale este şi mai
mare.
Hidroxizii de aluminiu şi fier contribuie la formarea structurii prin cimentarea particulelor cu
care vin în contact în urma deshidratării gelurilor precipitate din soluţia solului.
Rădăcinile plantelor exercită o presiune mecanică asupra particulelor de sol, contribuind la
aderarea lor mai puternică. Pe lângă acest fapt, rădăcinile plantelor secretă o serie de substanţe care
contribuie la aglutinarea particulelor elementare.
Fenomenele de umezire şi uscare, ca şi cele de îngheţ şi dezgheţ, produc în masa solului
gonflări şi contractări, se creează presiuni inegale, apar crăpături ce dezagregă materialul compact în
fragmente tot mai mici. Adeseori, se produc şi deplasări însemnate ale fragmentelor pentru
echilibrarea presiunilor, puse în evidenţă mai ales în orizonturile vertice.
Activitatea microorganismelor conduce la coagularea particulelor de sol prin secretarea unor
substanţe sau prin produşi intermediari de descompunere a materiei organice. De asemenea,
ciupercile provoacă legarea mecanică a particulelor elementare cu ajutorul miceliilor.
Un rol însemnat în structurarea solului îl joacă şi fauna solului. Prin activitatea ei, materia
solului este fragmentată, deplasată sau chiar ingerată de unele dintre ele. De asemenea, la realizarea
structurii contribuie şi produsele lor de excreţie, ca şi materia organică rezultată din moartea
acestora. Activitatea râmelor din sol contribuie la formarea structurii glomerulare, iar în solul unde

42
există o foarte intensă viaţă biologică se formează un orizont bioacumulativ puternic amestecat, ce a
primit numele de orizont vermic
4.3.2. Culoarea solului
Culoarea reprezintă acea parte din radiaţia vizibilă a spectrului electromagnetic care nu a fost
absorbită, ci este reflectată de către un obiect, ea depinzând de însuşirile chimice, fizice sau
morfologice ale acestuia.
Culoarea este una din proprietăţile morfologice specifice solului, ce ne apare când privim
suprafaţa terenului sau orizonturile de sol situate sub suprafaţă. Ea a fost, de altfel, elementul care a
dat numele unor soluri în diversele sisteme de clasificare naţionale sau internaţionale (cernoziomuri,
kastanoziomuri, albeluvisoluri, Albaqualfs, Rhodudalfs etc.).
În cazul solului, culoarea depinde de constituenţii minerali şi organici, de gradul de hidratare,
de porozitate, structură sau de gradul de tasare.
În urma proceselor de alterare a componenţilor minerali din sol rezultă o serie de noi substanţe
care îi conferă acestuia o anumită culoare.
În climatele calde şi umede, alterarea intensă a rocilor determină acumularea reziduală, în
principal, a hidroxidului de aluminiu, substanţă de culoare albă, dar prezenţa în anumite proporţii a
oxizilor şi hidroxizilor de fier dă solului culori de la roşu - violaceu până la galben - ruginiu. În
climatele aride, deşertice, alterarea mineralelor din roci duce la formarea pe suprafaţa acestora a unei
cruste din oxizi de fier şi mangan, de culoare brună - negricioasă, aşa numita "patină a deşertului".
În climatele temperate umede, prin procesele de levigare intensă fracţiunile de praf şi nisip (grăunţii
de cuarţ sunt greu alterabili şi au culoare albicioasă) sunt dezgolite de particulele coloidale de tipul
argilei sau sescvioxizilor. Se ajunge la acumularea reziduală a cuarţului, ceea ce dă materialului
culoare albicioasă, specifică orizonturilor albice ale unor tipuri de sol.
Prezenţa în sol a proceselor de oxidare este pusă în evidenţă de culorile brune, gălbui, ruginii,
roşcate sau negricioase, date de oxizii şi hidroxizii de fier şi mangan. Atunci când în sol sunt
prezente procese de reducere, aici se formează oxizi feroşi sau manganoşi, sulfuri sau carbonaţi de
fier sau mangan, substanţe ce dau solului culori verzui, albăstrui, vineţii sau negricioase.
Acumularea în sol a diferitelor săruri este pusă în evidenţă adesea de culorile mai deschise pe
care le capătă materialul de sol, carbonaţii de calciu îi conferă acestuia culori gălbui - albicioase, iar
clorurile şi sulfaţii culori albe.
Prezenţa materiei organice în sol dă acestuia culori de la brun până la negru, în funcţie de tipul
de humus sau procentul pe care acesta îl deţine în materialul de sol. Humusul de tip mull are o
culoare neagră şi va da solului culoare neagră, cenuşiu închis, cenuşiu, cenuşiu deschis ş. a.
Humusul moder sau brut are culori de la negru la brun sau brun - gălbui.
În funcţie de gradul de hidratare al materialului de sol, acesta va prezenta culori cu valori mai
mari sau mai mici. Când solul are o umiditate ridicată, el va reţine o cantitate mai mare din radiaţia
solară vizibilă, deci va avea o valoare a strălucirii mai mică şi va reflecta o parte mai mare din
radiaţii când este mai uscat, deci valoarea strălucirii este mai mare.
Culoarea solului este influenţată şi de porozitatea materialului, de structură sau de gradul de
tasare, elemente ce determină rugozitatea suprafeţei materialului de sol, aceasta reflectând o
cantitate mai mare sau mai mică din energia solară. Când un sol este proaspăt arat, rugozitatea
suprafeţei lui este mare, aceasta reţinând o cantitate mai mare din radiaţia luminoasă. Astfel,
suprafaţa solului va avea o culoare mai închisă decât cea a unui sol similar, dar tasat, bătătorit,
suprafaţa lisă a acestuia din urmă reflectând o cantitate mult mai mare din radiaţia luminoasă.
Deoarece culoarea unui sol este determinată de anumiţi constituenţi, apăruţi în urma unor
procese pedogenetice, acest fapt a impus culoarea drept criteriu diagnostic pentru unele orizonturi
sau pentru încadrarea taxonomică a unor soluri. Pentru a înlătura subiectivismul în aprecierea şi
denumirea culorilor, la nivel internaţional a fost adoptat un sistem de culori standardizate, cuprinse
într-un atlas denumit MUNSELL (fig. 11).

43
 Realizarea atlasului general de culori are la bază cinci culori principale, notate cu iniţialele
denumirii culorilor în limba engleză: R (red = roşu), Y (yellow = galben), G (green = verde), B (blue
= albastru) şi P (purple = violet)
Pentru stabilirea culorii materialului de sol, determinatorul MUNSELL conţine un număr de 8
planşe, denumite după nuanţele de culoare specifice fiecăreia din ele. Aceste planşe sunt: 10R,
2,5YR, 5YR, 7,5YR, 10YR, 2,5Y, 5Y, iar a opta planşă cuprinde culori din nuanţele 5Y, 5GY, 5G,
5BG şi 5B, culori specifice orizonturilor hidromorfe. Pe fiecare din aceste planşe culorile sunt
distribuite într-o reţea rectangulară. Pe orizontală culorile sunt ordonate în funcţie de cromă, aceasta
reprezentând gradul de puritate al culorii, iar pe verticală culorile sunt ordonate în funcţie de
valoarea strălucirii sau luminozităţii acesteia. În cazul solurilor scara cromelor şi luminozităţii
culorii nu depăşeşte valoarea 8.
Determinarea culorii unei probe de sol se realizează prin compararea acesteia cu etaloanele de
culori din sistemul MUNSELL, stabilindu-se nuanţa, valoarea şi croma probei respective.

Fig. 11. Denumirea culorilor în nuanţa 10 YR din tabelul de culori Munsell

44
 Curs 11
4.3.3. Neoformaţiunile şi incluziunile
Neoformaţiunile
Neoformaţiunile din sol reprezintă acumulări de anumite substanţe provenite în urma
proceselor pedogenetice, ele apărând distinct faţă de masa principală a solului. În funcţie de geneza
lor, neoformaţiunile au fost împărţite în neoformaţiuni rezultate în urma unor procese chimice şi
neoformaţiuni create de activitatea organismelor din sol.
Acumulările de săruri privesc, în general, pe cele uşor solubile. Dintre acestea, cele mai
frecvent întâlnite în sol sunt clorurile de Na şi K, apoi sulfaţii de Na, K, Mg, şi Ca şi carbonaţii şi
bicarbonaţii de Na şi K. Dintre sărurile puţin solubile interesează mai ales acumularea carbonaţilor
de Ca şi Mg. Acumulările de săruri se realizează în sol sub diverse forme:
Eflorescenţele sunt cristale fine de săruri depuse în urma precipitării acestora din soluţia
solului, atunci când condiţiile fizice şi chimice nu mai permit menţinerea lor în soluţie.
Eflorescenţele sărurilor solubile au culoare albă, iar cele de CaCO3 sunt gălbui - albicioase.
Vinişoarele se prezintă sub formă alungită, fiind depuneri de săruri în golurile rămase prin
descompunerea rădăcinilor fine.
Tubuşoarele sunt depuneri de formă alungită, ce prezintă în interior canale în lungul axei
longitudinale
Peliculele de săruri sunt depuneri uniforme de săruri pe feţele agregatelor structurale, ele
apărând ca o cutană.
Pseudomiceliile sunt neoformaţiuni alcătuite din carbonaţi precipitaţi pe feţele elementelor
structurale sub formă de micelii de ciupercă.
Pungile sau cuiburile sunt acumulări de săruri necimentate în spaţiile libere din sol.
Concreţiunile sunt depuneri de săruri cimentate sub formă de grăunţi sau nodule. Cele mai
obişnuite sunt cele de CaCO3. Atunci când sunt puţin cimentate şi uşor friabile se numesc
bieloglasca. Unele dintre concreţiunile de CaCO 3 sunt goale în interior, fiind denumite septarice, iar
altele prezintă depuneri sub formă de apofize. În loessuri se întâlnesc concreţiuni de CaCO 3 numite
păpuşi, deoarece au adesea o formă alungită. Uneori, acumulările de CaCO 3 sau gips pot fi foarte
intense, dând naştere la orizonturi hipercalcice sau hipergipsice, care prin cimentare se transformă în
orizonturi petrocalcice sau petrogipsice.
Crustele sunt neoformaţiuni ce iau naştere la suprafaţa solului prin precipitarea unor cantităţi
însemnate de săruri solubile, acestea fiind aduse prin circulaţia capilară ascendentă a apei freatice
mineralizate.
Acumulările de oxizi şi hidroxizi se prezintă adesea sub formă de pete, pelicule, vinişoare,
dendrite, concreţiuni, orstein sau cuirase.
Petele de culoare roşie până la brună - negricioasă sunt date în mediu aerat de oxizii ferici şi
manganici, pe când cele de culoare cenuşie, verzuie sau albăstruie se formează în mediu redus, ele
marcând prezenţa oxizilor feroşi şi manganoşi.
Peliculele de oxizi şi hidroxizi apar în urma proceselor de alterare şi levigarea acestora pe
profil, unde se depun pe feţele particulelor minerale. În climatele calde şi aride, în lipsa ploilor,
alterarea rocilor are loc în prezenţa apei din rouă. Oxizii de fier şi mangan se depun chiar pe rocile
din care au provenit, formând o peliculă de culoare brună - negricioasă numită patina deşertică.
Vinişoarele sunt pelicule de oxizi depuse pe traseul unor foste rădăcini subţiri.
Dendritele sunt pelicule de oxizi de formă ramificată depuse feţele agregatelor structurale.
Concreţiunile feri-manganice, numite şi bobovine, iau naştere prin depunerea oxizilor de fier
şi mangan pe o particulă minerală. Aceasta este îmbrăcată de pelicule concentrice, astfel că, forma
lor este adesea sferică, iar culoarea variază de la roşcat până la negru, în funcţie de cum predomină
oxizii de fier sau mangan.

45
 Ortstein-ul se formează în solurile nisipoase din climatele temperate umede. Fierul, rezultat
din procesele de alterare a mineralelor primare, formează cu acizii din humus săruri solubile.
Acestea migrează pe profil şi se depun pe particulele de nisip sub formă de pelicule de oxid de fier
hidratat. Depunerea în continuare de pelicule de oxizi duce la unirea grăunţilor sub formă de nodule
sau chiar la cimentarea întregului orizont.
Nodulele ferice rezultă din segregarea intensă a oxizilor de fier sub formă de concreţiuni, care
prin unirea lor duce la formarea de nodule de forme neregulate. Acestea sunt acumulări specifice
orizonturilor ferice ale solurilor din regiunile tropicale şi subtropicale.
Cuirasele sunt orizonturi de subsuprafaţă de culoare brună ruginie - brună gălbuie, rezultate în
urma cimentării puternice a oxizilor şi hidroxizilor de fier, prezenţi în sol în cantitate însemnată.
Îndepărtarea orizonturilor superioare prin denudaţie, face ca acest orizont dur şi rezistent la eroziune
să ajungă la suprafaţă şi să capete aspectul unei carapace sau cuirase.
Neoformaţiunile silicioase se referă la acumulările reziduale de silice (SiO2) ce rezultă în
urma alterării mineralelor. Ele apar sub formă de pulberi şi pete silicioase, de concreţiuni şi nodule
sau orizonturi întărire - duripanuri.
Petele şi pulberile silicioase sunt acumulări de silice amorfă de culoare albicioasă, depuse pe
suprafeţele agregatelor structurale. Ele sunt întâlnite mai ales în cazul orizonturilor din partea
superioară a solului, ca urmare a eluvierii coloizilor, oxizilor şi hidroxizilor.
Concreţiunile silicioase sunt similare celor feri-manganice, doar că în cazul lor are loc
depuneri de silice amorfă ce îmbracă o particulă minerală. Adesea, odată cu silicea se depun şi mici
cantităţi de oxizi de fier şi mangan, ceea ce le dă o culoare brună - negricioasă. Acest fapt cauzează
confundarea lor cu concreţiunile feri-manganice, şi doar analiza de laborator chimică sau
mineralogică poate preciza natura lor.
Nodulele silicioase şi duripanul rezultă prin acumularea intensă de silice pe feţele agregatelor
structurale, în pori sau ca punţi de legătură între grăunţii de nisip. Acumularea de silice are loc într-
un orizont de subsuprafaţă prin formarea de concreţiuni, acestea treptat se măresc şi se unesc,
formând nodule. Continuarea procesului de acumulare a silicei duce la întărirea întregului orizont,
formându-se aşa numitul duripan sau orizont petroduric. În afară de silice, în compoziţia nodulelor
silicioase şi a duripanului intră şi oxizii de fier.
Acumularea coloizilor se petrece într-un orizont de subsuprafaţă ca urmare a migrării pe
profil a coloizilor minerali sau organici.
Peliculele de argilă se formează prin depunerea particulelor fine de argilă pe feţele
agregatelor structurale, pe pereţii porilor sau îmbracă grăunţii de nisip. Aceste acumulări duc la
formarea orizontului B argic.
În unele cazuri, odată cu argila are loc şi acumularea de oxizi şi hidroxizi de fier, formându-se
aşa numitele pelicule argilo-ferice, iar când odată cu argila migrează şi compuşii organici are loc
formarea de pelicule argilo-humice.
Peliculele humice rezultă în urma acumulării humusului coloidal ca urmare a deplasării lui
din orizontul A. Ele au o culoare brun închisă - negricioasă.
Limbile de humus iau naştere prin deplasarea mecanică, gravitaţională a humusului pe profil,
ca urmare a prezenţei crăpăturilor dintre agregatele structurale.
Neoformaţiunile create de activitatea biologică
Aceste neoformaţiuni sunt acumulări locale de material organic şi / sau mineral, cauzat de
activitatea vegetaţiei şi faunei.
Crotovinele reprezintă foste galerii de formă tubulară săpate de animale ce îşi au adăpostul în
sol, cum sunt rozătoarele şi cârtiţele. Crotovinele sunt umplute adesea cu materiale provenite din
alte orizonturi.

46
 Coprolitele sunt excremente ale râmelor. Ele se formează în urma trecerii materialului de sol,
bogat în humus, prin tubul digestiv, acesta căpătând aspect de grăunţi rotunjiţi, aranjaţi în
grămăjoare sau şiruri.
Locaşurile de larve sunt culcuşurile în care se dezvoltă larvele de insecte.
Cornevinele reprezintă golurile lăsate de rădăcinile arborilor prin putrezirea acestora, umplute
adesea cu material provenit din orizonturile superioare.
Dendritele sunt urmele lăsate de rădăcinile subţiri ale plantelor pe suprafeţele elementelor
structurale.
Incluziunile
În sol sunt întâlnite adeseori diverse materiale care nu au nici o legătură cu procesul de
solificare. Aşa sunt: cochiliile, oasele, bucăţile de lemn carbonizat sau pietrificat, fragmentele
ceramice, fragmentele de cărămizi sau alte materiale ajunse întâmplător în sol.
Studiul lor, adâncimea la care se găsesc, ne ajută la înţelegerea evoluţiei solului în decursul
timpului, iar unele obiecte pot constitui subiect în cercetarea arheologică privind dezvoltarea
societăţii omeneşti.

Curs 12
5. Geneza şi evoluţia solurilor
Geneza solurilor se bazează în principal pe trei procese fundamentale, respectiv pe cele de
humificare, de alterare şi de migrare. Aceste procese sunt condiţionate de factorii bioclimatici şi de
factorii locali.
Factorii bioclimatici sunt reprezentaţi, după cum rezultă din denumire, de clima şi de vegetaţia
unei regiuni. Ei definesc principalele zone climatice şi de vegetaţie ale Pământului şi generează
totodată zonele mari de soluri.
Factorii locali cuprind relieful, roca parentală şi drenajul apelor de suprafaţă sau freatice,
caracterul local al acestora rezultând din variaţia pe distanţe mici a însuşirilor lor principale.
În afara acestor factori, un rol important în desfăşurarea proceselor pedogenetice îl are factorul
timp şi factorul uman, acesta din urmă perturbând adeseori echilibrul natural al ecosistemului, acel
stadiu de climax, stabilit prin evoluţia îndelungată a vegetaţiei şi solului într-un anumit climat.
Evoluţia progresivă a solului într-un anumit regim bioclimatic se poate petrece până la
realizarea echilibrului ecosistemic, acel stadiu numit "climax". Pentru stepa cu ierburi mici, stadiul
de climax al solului îl reprezintă kastanoziomul, pentru stepa cu ierburi înalte este specific
cernoziomul, pentru silvostepă - faeoziomul, pentru climatul pădurii de foioase stadiul de climax îl
realizează luvisolul, iar pentru pădurea de conifere este specific podzolul. Stadiul de climax al
solului se poate menţine o lungă perioadă, atâta timp cât el nu este modificat.
Evoluţia regresivă a solului începe atunci când stadiul de climax al ecosistemului şi implicit al
solului este deranjat. Prin aceasta are loc o simplificare a profilului de sol. Modificările pot surveni
în urma unor schimbări climatice, ce pot genera o altă activitate biologică a solului, un alt regim
hidric, intensificarea eroziunii naturale, dar, cel mai adesea, de degradările cauzate de activitatea
umană.
5.1. Factorii pedogenetici
5.1.1. Clima
Acţiunea climei asupra solului se manifestă direct prin temperatură şi umiditate şi indirect prin
intermediul vegetaţiei şi faunei.
Acţiunea directă este bine evidenţiată în fazele incipiente de formare a solului, când rocile
compacte sunt transformate prin procesele de dezagregare şi alterare în produse tot mai fin
dispersate. Aceste procese determină formarea principalelor componente minerale ale solului, cum
sunt: particulele de praf şi nisip, mineralele argiloase, sărurile, oxizii şi hidroxizii ş. a. De asemenea,

47
clima determină o diferenţiere a intensităţii şi profunzimii pe care procesele de alterare acţionează,
putându-se observa la nivel planetar o zonare a acestora, conformă zonelor de climă. În climatul
arctic, intensitatea şi adâncimea proceselor de alterare sunt reduse şi se manifestă doar în stratul de
rocă care se dezgheaţă în timpul verii. În climatul temperat alterarea este mai intensă şi se petrece pe
adâncime mai mare, iar în climatul tropical umed, procesele de alterare a materialului mineral sunt
extrem de puternice şi afectează roca pe adâncime foarte mare, adesea de mai multe zeci de metri.
O influenţă marcantă a climei se înregistrează şi asupra proceselor de eluviere - iluviere, fapt
ce cauzează o diferenţiere accentuată a solurilor. În general, cu cât climatul este mai umed, cu atât
eluvierea diverselor componente ale solului este mai intensă şi pe adâncime mai mare. În România,
în zona de stepă, datorită uscăciunii climatului se înregistrează levigarea în mare parte a sărurilor
solubile şi este începută eluvierea carbonaţilor de Ca şi Mg. În zona de silvostepă, ceva mai umedă,
carbonaţii sunt levigaţi către 80 - 100 cm adâncime şi este începută debazificarea complexului
adsorbtiv, iar în zona de pădure, cu precipitaţii şi mai bogate, carbonaţii sunt levigaţi către baza
profilului de sol sau mai jos, iar debazificarea mai accentuată a complexului adsorbtiv creează
premiza migrării fracţiunilor argiloase.
Influenţa indirectă a climei în pedogeneză are loc prin intermediul vegetaţie şi faunei. Clima
creează condiţii pentru dezvoltarea unui anumit gen de vegetaţie, ceea ce determină un anumit tip de
acumulare a materiei organice în sol. Acest fapt cauzează diferenţieri şi în privinţa distribuţiei faunei
din sol, activitatea acesteia, precum şi condiţiile de umiditate şi temperatură, determină un anumit
mod de humificare a materiei organice.
Învelişul de sol se află în strânsă corelaţie cu caracterele generale ale climei, această corelaţie
fiind dovedită de prezenţa zonalităţii solurilor în concordanţă cu zonele de climă.
În pedogeneză un interes deosebit îl reprezintă cunoaşterea regimului hidric şi termic al
solului. Pentru caracterizarea lui s-a folosit diferenţa dintre precipitaţiile medii anuale şi
evapotranspiraţia din sol din cursul unui an sau indicele de ariditate de Martonne Iar = P / (T + 10)
(P - precipitaţii medii anuale; T - temperatura medie anuală).
5.1.2. Vegetaţia şi fauna
Factorul motor de transformare a rocilor în sol îl constituie organismele vii, în principal
formaţiunile vegetale care sintetizează substanţe organice din cele minerale şi microorganismele
care descompun substanţele organice, trecându-le din nou în substanţe minerale şi sintetizează
substanţe organice complexe specifice solului.
Vegetaţia intervine în geneza solurilor prin faptul că asigură materia organică principală a
solului. Ea contribuie, de asemenea, la modul de acumulare a humusului în sol, atât ca grosime a
orizontului humifer, cât şi ca tip de humus. Vegetaţia protejează solul împotriva denudaţiei,
influenţează bilanţul apei în sol şi microclimatul solului.
În cazul vegetaţiei de stepă, bioacumularea are loc pe seama materiei organice rezultate din
moartea rădăcinilor, în timp ce în cazul vegetaţiei de pădure sursa de materie organică o constituie
frunzele care cad şi rămân la suprafaţa solului. Unele determinări au arătat că în sol vegetaţia de
stepă lasă anual o cantitate de materie organică de cca. 30 t/ha, pe când greutatea litierei dintr-o
pădure ajunge doar la 5 - 6 t/ha. Vegetaţia de stepă este mai bogată în proteine, pe când cea de
pădure este mai bogată în lignine. În solurile din stepă există o microfloră bacteriană bogată şi foarte
activă, faţă de pădure unde predomină ciupercile. Fauna în solurile stepei este mult mai numeroasă
(viermi, insecte, animale rozătoare şi insectivore) şi activă. Ea transformă şi amestecă substanţele
organice cu cele minerale şi creează un humus de tip mull, de calitate superioară. Totodată, această
activitate, ca şi calitatea humusului, duce la formarea unui orizont cu structurat, afânat şi poros.
În cazul vegetaţiei de pădure, solurile chiar dacă au un conţinut ridicat de humus, el este de
calitate inferioară, fiind alcătuit din multe lignine ce sunt greu descompuse. Microflora este mai să-
racă, constituită mai ales din ciuperci. Condiţiile de temperatură mai mică şi umiditate mai mare duc
la o mineralizare mai slabă a humusului, ceea ce nu permite eliberarea de substanţe nutritive în

48
cantitate mare. Acesta este format mai ales din acizi fulvici nesaturaţi în baze, ce influenţează la
rândul lor nefavorabil celelalte proprietăţi ale solului. Acţiunea faunei este mult mai redusă,
intervenind în mărunţirea materiei organice şi în deplasarea şi amestecarea ei cu partea minerală,
precum şi la structurarea şi afânarea materialului de sol.
5.1.3. Roca parentală.
Roca parentală reprezintă materialul pe care se desfăşoară procesele de solificare, iar
proprietăţile fizice, chimice şi mineralogice ale rocii influenţează pedogeneza şi proprietăţile solului.
În cazul regiunilor cu roci lutoase, cum sunt loessurile, evoluţia solului decurge în
conformitate cu condiţiile de climă şi vegetaţie ale zonei respective. În zona stepei uscate se
formează kastanoziomuri, în stepa cu ierburi înalte cernoziomuri, în silvostepă faeoziomuri, în zona
pădurii de foioase luvisoluri, în cea a pădurii de conifere podzoluri etc.
Atunci când apar roci parentale cu însuşiri specifice, acestea impun proceselor de solificare o
anumită evoluţie. Unele din ele pot împiedica pedogeneza şi dezvoltarea profilului de sol până la
nivelul tipului zonal. Aşa spre exemplu, solificarea decurge mai lent pe rocile compacte decât pe
cele mobile, ea se desfăşoară mai rapid pe cele grosiere decât pe cele fine. Spre exemplu, în zona
stepei umede, pe depozite grosiere se formează adesea faeoziomuri, iar pe loess se formează
cernoziomuri. Diferenţieri sunt înregistrate şi în procesele de acumulare a humusului, astfel, în
aceleaşi condiţii climatice acumularea de humus este mai intensă pe solurile argiloase decât pe cele
nisipoase. Pe cele argiloase, ce reţin o cantitate mai mare de apă, se dezvoltă o vegetaţie mai bogată,
iar mineralizarea resturilor organice este mai redusă, comparativ cu cele nisipoase, ce sunt mai
uscate, deci oferă condiţii mai puţin bune pentru dezvoltarea plantelor, iar resturile organice se
mineralizează mai repede.
Compoziţia chimică a rocii intervine în procesul de solificare. Procesul este mai lent pe rocile care
au un conţinut mai mare de cationi schimbabili. Spre exemplu, în aceleaşi condiţii de zonă umedă, pe
marne şi argile marnoase se formează faeoziomuri calcarice (FZka), pe când pe argile lipsite de
carbonaţi se formează preluvosoluri tipice (ELti). De asemenea, chimismul rocii imprimă o anumită
direcţie proceselor pedogenetice, astfel, pe calcare, chiar dacă climatul este foarte umed, prezenţa
cationilor bazici determină formarea la suprafaţa solului a unui orizont A cu humus de tip mull calcic, iar
solul ce a luat naştere este o rendzină. Alimentarea continuă a complexului adsorbtiv cu ioni de calciu,
proveniţi din roca parentală, va determina o evoluţie foarte lentă către tipul de sol zonal.
Compoziţia mineralogică are de asemenea importanţă în procesul de solificare. Spre exemplu,
pe argile cu conţinut ridicat de montmorillonit se formează vertosoluri sau alte soluri cu subtip vertic.
În ţara noastră o serie de tipuri, subtipuri şi varietăţi de soluri au fost separate în funcţie de
roca pe care s-au format. Întâlnim astfel: pe calcare: rendzină, litosol rendzinic, ca şi varietăţile
subrendzice ale cernoziomului tipic, faeoziomului tipic etc.; pe marne şi argile marnoase:
cernoziomuri tipice, varietatea marnice, eutricambosol tipic, varietatea marnic etc.; pe argile
gonflante, montmorillonitice: vertisoluri şi alte soluri cu subtip vertic; pe roci compacte: litosoluri şi
soluri cu subtip litic; pe tufuri vulcanice: andosoluri şi alte tipuri de sol ce au subtip andic etc.
5.1.4. Relieful
Relieful diferenţiază solificarea prin unităţile sale mari, dar şi prin mezo şi microforme. El are
atât o influenţă directă, cât şi una indirectă.
Influenţa directă se manifestă prin diferitele procese geomorfologice, cum sunt: eroziunea prin
apă şi vânt, alunecările de teren, colmatările. Prin acestea solul este subţiat, deranjat-deplasat sau
îngroşat.

49
 Fig. 12. Variaţia grosimii Fig. 13. Distribuţia solurilor pe Măgura Mocrei (Dealurile Crişului).
solului în funcţie de înclinarea 1. Andezite; 2. Depozite coluviale; 3. Învelişul de sol. LSeu - Litosol eutric;
reliefului FZvs - Faeoziom vertic; VSti - Vertosol tipic; ELti - Preluvosol tipic; LVti -
Luvosol tipic; LVst - Luvosol stagnic.
Rolul indirect se manifestă prin umezirea şi încălzirea diferenţiată a diferitelor forme de relief,
printr-o anumită distribuţie a climei şi vegetaţiei care, după cum am văzut, influenţează la rândul lor
geneza solului.
Pe versanţii cu pantă mare solurile au orizonturi scurte sau roca poate fi la zi, pe când pe cei
slab înclinaţi sau orizontali, de obicei, solul este profund (fig. 12).
Pe un versant cu expoziţie nordică, în general mai umed, solurile sunt mai evoluate, decât cele
formate pe unul cu expoziţie sudică. Spre exemplu, Măgura Mocrei din judeţul Arad este constituită
din aglomerate andezitice. Pe eluviul de pe culme s-au format luvosoluri tipice (LVti) şi litosoluri
eutrice (LSeu). Pe scoarţa de alterare acumulativă, ce cuprinde partea mijlocie şi inferioară a
versanţilor, în partea nordică sunt formate luvosoluri tipice(LVti) şi luvosoluri stagnice (LVst), iar în
partea sudică sunt formate vertosoluri tipice (VSti), faeoziomuri vertice (FZvs) şi preluvosoluri
tipice (ELti) (fig. 13).
Formele minore de relief au de asemenea influenţă în geneza solurilor. Astfel, în ariile
depresionare din regiunea de câmpie (crovuri, padine, obârşii de vale) se formează soluri cu profil
mai evoluat decât în arealele vecine. Acest fapt se datorează cantităţii mai mari de apă, provenită
prin scurgerea din regiunea vecină mai înaltă, care afectează roca de solificare pe o grosime mai
mare şi pe o perioadă mai lungă de timp (fig. 14)

Fig. 14. Distribuţia solurilor pe un relief de câmpie cu crovuri.

50
 A - În climat de stepă, pe depozite de loess; CZti - Cernoziom tipic; FZar - Faeoziom argic.
B - În climat de pădure, pe argile gonflante; ELrs - Preluvosol roşcat; PLab - Planosol albic

A. În climat de stepă şi depozite de loess pe suprafaţa orizontală a câmpului s-a format un

cernoziom tipic (CZti), pe când în crov putem întâlni un faeoziom argic, (FZar);
B. În climat de pădure şi depozite argiloase, gonflante pe terenul mai înalt sunt formate
preluvosoluri roşcate (ELrs), iar în padină vom întâlni planosoluri vertice stagnice (PLvs - st).
5.1.5. Apele freatice şi stagnante
Multe din procesele ce se desfăşoară în sol au loc în prezenţa apei. Uneori, solificarea are loc
în condiţii de exces de apă. Excesul de apă poate fi de suprafaţă sau pluvial (ape stagnante ce se
acumulează din precipitaţii) şi freatic (din pânzele de apă din interiorul scoarţei aflate la adâncimi
mici, uneori aproape de suprafaţă sau chiar la suprafaţă).
În prezenţa unui exces de umiditate, deci a unei aeraţii slabe, au loc în sol procese
predominante de reducere. Se formează compuşi reduşi de Fe şi Mn care sunt solubili, au culori
predominant verzui - cenuşii până la negre şi dau un aspect pătat, marmorat solului.
În funcţie de adâncimea la care se găseşte nivelul stratului acvifer freatic este şi intensitatea de
manifestare a proceselor de gleizare în profilul de sol. Spre exemplu, în luncă, pe grindul de mal,
unde apa freatică este la cca. 3 m adâncime, sunt aluviosoluri entice, calcarice (ASen-ka), urmează o
zonă cu apă freatică la cca. 2 m adâncime unde sunt formate aluviosoluri gleice, calcarice (ASgc-
ka). Pe fostele braţe părăsite sunt formate gleiosoluri aluvice, calcarice (GSal-ka), aici stratul acvifer
fiind la suprafaţă sau aproape de suprafaţă. Partea internă a luncii cu stratul acvifer freatic la 0,8-1,5
m adâncime este ocupată de gleiosoluri aluvice eutrice (GSal-eu) şi calcarice (GSal-ka) (fig. 15).

Fig. 15. Variaţia învelişului de sol în funcţie de adâncimea nivelului stratului acvifer freatic.
1. Depozite fluviale; 2. Depozite coluviale; 3. Depozite loessoide.
ASen-ka - Aluviosol entic, calcaric; ASgc-ka – aluviosol gleic, calcaric; ASco - Aluviosol coluvic;
GSal-ka - Gleiosol aluvic, calcaric; RSeu - Regosol eutric; ELmo - Preluvosol molic.

Procesele care au loc sub influenţa apei freatice se numesc procese de gleizare, iar cele ce au
loc sub influenţa apei de stagnare de suprafaţă se numesc procese de stagnogleizare. Prin
manifestarea intensă a acestor procese se formează orizonturi gleice sau stagnogleice, specifice
clasei hidrisoluri, atunci când ele se găsesc în partea superioară a profilului de sol.
Atunci când apele freatice sunt aproape de suprafaţă şi sunt bogate în săruri solubile, ele pot
provoca salinizarea şi sodizarea (alcalizarea) solului.
5.1.6. Timpul

51
 Timpul este o condiţie necesară a pedogenezei, pentru ca factorii de mediu să acţioneze prin
diverse procese specifice. Chiar şi cele mai simple reacţii chimice din sol au nevoie de un anumit
timp. De altfel, Sparks D. L. (1999) arată că reacţiile chimice ce au loc în sol se petrec într-o
anumită perioadă de timp, unele din ele necesită perioade foarte scurte, iar altele perioade extrem de
lungi. Astfel, s-a determinat că unele din reacţiile de asociere a ionilor sau de schimb ionic se petrec
în microsecunde sau milisecunde, iar altele pot ajunge la minute sau ore. Alte reacţii, cum sunt cele
dintre soluţia solului şi mineralele fazei solide, ce implică dizolvarea mineralelor sau cristalizarea
unor minerale noi, se pot petrece în perioade mai lungi de timp, ce ajung de la câteva zile până la
câţiva ani sau mii de ani.
Timpul intervine şi în realizarea diferitelor orizonturi ale solului (Birkeland, 1974). Primul
care ajunge la starea staţionară este orizontul A, apoi orizontul B cambic, urmează orizonturile B
argic şi C calcic, iar cel mai lung timp este necesar pentru orizontul B oxic (B feralic după
WRBSR), apreciat că poate depăşi 1 milion de ani (fig. 16 B). În ce priveşte realizarea profilului de
echilibru pentru diferitele categorii de soluri (fig. 16 C), acelaşi autor arată că: Spodosolurile
(podzolurile) sunt primele care ajung la starea staţionară, urmează Molisolurile (cernoziomuri,
faeoziomuri), apoi Ultisolurile (acrisolurile, după WRBSR), iar cel mai lung timp pentru a ajunge la
starea de echilibru îl necesită Oxisolurile (feralsolurile, după WRBSR).
Timpul necesar pentru evoluţia unui sol până la starea staţionară poate dura pentru unele doar
câteva sute sau mii de ani, iar pentru altele mai multe sute de mii de ani; este ceea ce numeşte
Duchaufour (1988, 2003) ciclu scurt, respectiv ciclu lung de evoluţie.
Vârsta solului este greu de stabilit. Se folosesc metode geologice, palinologice, arheologice
sau cu radiocarbon (C14) pentru determinarea vârstei absolute. Metodele geologice şi arheologice
adesea nu se pot folosi, deoarece nu dispunem de date, iar cele palinologice sau cu radiocarbon sunt
prea laborioase sau costisitoare ca să se poată efectua în mod curent. Acestea sunt folosite doar în
cercetări speciale, pentru lămurirea unor aspecte de ordin teoretic.
Determinarea vârstei unor soluri din Câmpia Română prin metoda cu radiocarbon C 14 (I.
Munteanu şi colab., 1997) a evidenţiat că orizonturile din primii 100 de cm sunt de vârstă Holocenă,
pe când depozitele subiacente, sub 180 cm adâncime, sunt Pleistocene (Würm III). Autorii
subliniază faptul că nu putem vorbi de o vârstă a solului, privit ca întreg, ci doar de vârsta diferitelor
orizonturi ale solului, precum şi faptul că orizonturile de la suprafaţă sunt mai tinere decât cele mai
din profunzime.

Fig. 16. Diagrame privind variaţia în timp a unor proprietăţi ale solului şi a unor soluri pentru a atinge
starea staţionară (După Birkeland, 1974).
A - O situaţie ipotetică privind evoluţia conţinuturilor de humus, carbonaţi şi argilă;
B - Variaţia de timp necesară pentru ajungerea la starea staţionară a câtorva tipuri de orizonturi;
C - Variaţia de timp necesară pentru ajungerea la starea staţionară a unor soluri.

Cel mai adesea folosim vârsta relativă, în care solurile se compară între ele din punct de
vedere al dezvoltării profilului de sol şi eventual a poziţiei pe care ele o deţin pe diferitele forme de

52
relief. Dacă luăm ca exemplu o vale cu terase dintr-o regiune piemontană din România (fig. 17), pe
ea întâlnim forme de relief de vârstă diferită, ce prezintă tipuri de sol diferenţiate între ele de o
anumită succesiune de orizonturi.
Pe formele de relief mai tinere, se constată că profilul de sol are mai puţine orizonturi faţă de
cele mai vechi. În luncă, solul are doar un scurt orizont A ocric, urmat de materialul parental, este
ceea ce numim aluviosol. Pe prima terasă, solul, în afară de orizontul A ocric, prezintă sub acesta un
orizont B cambic şi mai jos roca parentală, acest sol este denumit eutricambosol. Pe terasa a II-a,
întâlnim un preluvosol, la care se diferenţiază un orizont B argic sub orizontul A ocric, iar pe nivelul
superior, cel al suprafeţei piemontului, s-a format un profil de sol mai complex, la acesta, între
orizontul A ocric şi orizontul B argic s-a format un orizont luvic, solul, cu un profil alcătuit din
orizonturile Ao - E - Bt - C, fiind denumit luvosol. Deci, putem spune că luvosolul are o vârstă mai
mare decât preluvosolul, acesta din urmă decât eutricambosolul şi mai departe decât a aluviosolului.

Fig. 17. Schemă privind dezvoltarea în timp a profilului de sol.

5.1.7. Factorul uman

Omul a influenţat evoluţia solului în decursul timpului prin activitatea pe care o desfăşoară.
În primul rând, luarea în cultură a terenurilor a făcut ca vegetaţia naturală specifică să fie
înlocuită cu diverse plante agricole, ceea ce influenţează pe mai departe solificarea. Astfel,
cultivarea terenurilor acoperite cândva cu păduri a dus la modificarea modului de formare şi
acumulare a humusului. De la un humus de tip moder, format pe baza litierei pădurii, se ajunge la
formarea unui humus de tip mull, rezultat în urma transformării resturilor vegetaţiei ierboase
cultivate. Acest fapt a determinat formarea pe terenul cultivat a unui sol cu orizont A molic.
Modificările apărute sunt evidente în regiunea de câmpie, unde sub pădure întâlnim acum
preluvosoluri tipice, iar pe terenurile alăturate, similare, dar cultivate agricol de o lungă perioadă de
timp, întâlnim preluvosoluri molice.
Defrişarea pădurilor şi desţelenirea pajiştilor a dus adesea la accentuarea eroziunii pe
terenurile înclinate, datorită atât modificărilor apărute în retenţia apelor pluviale, cât şi datorită
mobilizării orizontului superior al solului prin lucrările agricole, ce poate fi mai uşor deplasat de
scurgerea apei pe versant. Un alt efect al defrişării pădurii este apariţia excesului de umiditate
stagnant pe terenurile orizontale. Fenomenul apare mai ales în regiunile cu precipitaţii destul de
abundente şi unde solul, format pe o rocă parentală cu textură fină, prezintă un orizont B compact şi
puţin permeabil. Cauza apariţiei excesului de umiditate stagnant o reprezintă reducerea substanţială
a evapotranspiraţiei, faţă de cea specifică pădurii, astfel că, apa care nu se elimină prin
evapotranspiraţie se acumulează în sol sau la suprafaţa acestuia.
De fapt, toate lucrările din domeniul agricol au repercusiuni asupra evoluţiei solului. Lucrările
agrotehnice duc la afânarea părţii superioare a solului, cele de chimizare şi amendare modifică
însuşirile chimice ale solului. De asemenea, lucrările ameliorative: irigare, desecare, îndiguire,

53
lucrările antierozionale, lucrările de ameliorarea sărăturilor şi altele duc la modificări importante în
evoluţia solurilor respective.
Influenţa activităţii umane în unele teritorii a dus la transformări foarte puternice a
orizonturilor de sol, formându-se aşa numitele orizonturi antropedogenetice. Sunt menţionate:
orizontul hortic şi antracvic în Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, iar Baza Mondială de
Referinţă pentru Resursele de Sol pe lângă aceste două tipuri de orizonturi mai utilizează tipurile:
plaggic, iragric, hidragric şi teric.
Între factorii pedogenetici există o strânsă legătură, acţiunea lor se intercondiţionează şi
adeseori este greu de distins acţiunea unui factor de a celorlalţi. În cercetarea de teren trebuie să se
examineze analitic şi sintetic toţi factorii pedogenetici pentru a ajunge să înţelegem corect geneza
învelişului de sol şi tendinţa lui de evoluţie. Putem, astfel, să luăm măsurile cuvenite pentru stoparea
acelor procese care conduc la scăderea fertilităţii solului.

Curs 13
5.2. Principalele procese pedogenetice
Pedogeneza reprezintă totalitatea proceselor specifice care contribuie la formarea solului. Ea
se petrece sub influenţa factorilor pedogenetici.
Procesele pedogenetice sunt procesele care intervin în formarea şi evoluţia solurilor. Prin
aceste procese se formează diferite componente minerale şi organice ale solului, are loc acumularea,
transformarea în loc sau deplasarea unor substanţe în adâncime. Se separă astfel unele structuri cu
însuşiri caracteristice, straturi numite orizonturi. Succesiunea naturală a orizonturilor de sol poartă
denumirea de profil de sol. Cele mai cunoscute procese care duc la dezvoltarea profilului de sol
sunt: bioacumularea, alterarea, gleizarea şi pseudogleizarea, eluvierea-iluvierea, salinizarea,
alcalizarea, vertisolajul, bioturaţia şi cele de aport sau transport la suprafaţa solului.
5.2.1. Procesele de bioacumulare
Bioacumularea este procesul esenţial al solificării şi constă din acumularea substanţelor
organice în partea superioară a profilului de sol, unde se formează un orizont bioacumulativ. Acizii
humici, rezultaţi în urma proceselor de humificare a resturilor organice, formează complexe organo-
minerale împreună cu unele elemente minerale din sol. Complexele organo-minerale creează acele
proprietăţi esenţiale ale solului, necesare dezvoltării plantelor superioare.
Bioacumularea depinde în primul rând de natura ierboasă sau lemnoasă a covorului vegetal. Pe
terenurile cu vegetaţie ierboasă, bioacumularea se realizează în mare parte pe seama masei mari de
rădăcini, care rămâne în sol în primii 30-40 cm. Pe terenurile cu vegetaţie de pădure, bioacumularea
se realizează mai ales pe seama resturilor vegetale care cad pe sol (frunze şi tulpini) şi mai puţin pe
seama rădăcinilor. Bioacumularea depinde şi de drenajul teritoriului. Pe terenurile mai slab drenate
bioacumularea este mai intensă, deoarece umiditatea mai ridicată favorizează dezvoltarea mai
puternică a vegetaţiei, dar, în acelaşi timp, mineralizarea materiei organice şi a humusului este mai
înceată, datorită aeraţiei şi temperaturilor mai reduse din aceste soluri. Spre exemplu, solurile
hidromorfe prezintă o bioacumulare foarte intensă, iar în cazul ariilor cu mlaştini permanente
acumularea de materie organică este aşa de puternică, încât la suprafaţa solului mineral se formează
un orizont turbos.
În funcţie de modul cum se acumulează materia organică deosebim:
- orizont A cu materie organică bine humificată şi intim legată cu partea minerală;
- orizont 0 - acumulare de materie organică, în general, slab transformată, neamestecată cu
partea minerală;
- orizont T - acumulare de materie organică într-un mediu saturat cu apă cea mai mare parte
din an.
5.2.2. Procesele de alterare

54
 Alterarea este un proces general care participă la formarea tuturor solurilor. Ea se desfăşoară
cu intensităţi diferite, în funcţie de condiţiile climatice şi, în anumite condiţii, de tipul de humus ce
se acumulează în orizontul de suprafaţă. Temperatura şi umiditatea influenţează viteza alterării şi
natura produselor secundare ce se formează. Cu cât temperatura este mai mare şi umiditatea mai
ridicată, cu atât mai intens şi mai repede are loc transformarea mineralelor primare. Are loc
eliberarea de oxizi, hidroxizi şi săruri, din care o parte sunt îndepărtate, iar o altă parte, în anumite
condiţii, se transformă în minerale argiloase.
În condiţiile climatului temperat, alterarea materialului parental se observă pe rocile fără
carbonaţi sau după ce CaCO3 a fost îndepărtat total, dar, totodată, a avut loc şi îndepărtarea unei
părţi din calciul schimbabil. Cunoscută sub numele de brunificare, alterarea este pusă în evidenţă de
formarea unui orizont specific, cum este orizontul B cambic. Culoarea acestui orizont este dată de
oxizii şi hidroxizii de fier şi de argila neoformată, astfel că el diferă de culoarea şi structura
materialului parental iniţial.
În regiunile calde, caracterizate de o alternanţă de sezoane umede şi uscate, prin alterarea
mineralelor primare se formează, în general, argilă de tip 2 / 1 şi oxizi de fier liber, cristalizaţi sub
formă de hematit, aceştia dând culoarea roşie, acea rubefiere specifică solurilor din regiunile
mediteraneene şi subtropicale. În zonele cu umiditate mai ridicată, alterarea este şi mai intensă, aici
mai persistă cuarţul, ortoza şi muscovitul. Procesele de levigare duc la îndepărtarea mai intensă a
bazelor şi a silicei, argilele care se formează fiind de tipul 1 / 1, mai ales caolinit, iar oxizii de fier
sunt segregaţi sub formă de pete şi concreţiuni, dând naştere aşa numitelor orizonturi ferice.
În regiunile ecuatoriale, alterarea mineralelor primare este foarte puternică şi se petrece pe
adâncime foarte mare, aici, doar cuarţul mai persistă. Spălarea din profilul de sol a bazelor, cât şi a
celei mai mari părţi din silicea liberă, duce la formarea de cantităţi reduse de argilă, mai ales caolinit
şi uneori halloisit. În schimb, are loc o acumulare reziduală a elementelor puţin deplasabile,
respectiv aluminiul şi fierul. Aluminiul se găseşte sub formă de hidroxid, cristalizat ca gibbsit de
culoare albă. Fierul se găseşte cristalizat sub formă de goethit, un oxi-hidroxid feric de culoare
galbenă sau sub formă de hematit, oxid feric de culoare roşie. Acest proces este cunoscut sub
numele de feralitizare, şi dă naştere orizonturilor feralice, specifice feralsolurilor.
5.2.3. Procesele de eluviere-iluviere
Prin aceste procese înţelegem îndepărtarea de către apa ce se infiltrează în sol a unora din
constituenţii orizonturilor superioare şi acumularea lor în orizonturile inferioare.
Procesele de eluviere-iluviere au loc sub influenţa condiţiilor climatice, dar sunt condiţionate
şi de depozitul de solificare sau adâncimea stratului acvifer freatic. Aceste procese încep cu
îndepărtarea sărurilor solubile, apoi a carbonaţilor de calciu şi magneziu, apoi a bazelor schimbabile
din complexul adsorbtiv şi a argilei.
Procesele de eluviere-iluviere, în general, nu se petrec în climatele extrem de aride sau au loc
doar pe adâncimi foarte mici. În stepe, de obicei, sărurile solubile sunt spălate din profilul de sol şi
începe levigarea carbonaţilor de Ca şi Mg şi acumularea lor într-un orizont inferior, numit
carbonatoacumulativ, calcic sau calxic. Cu cât cantitatea de precipitaţii este mai mare, cu atât
adâncimea la care se formează orizontul Cca este mai mare. După ce întreaga cantitate de CaCO 3 a
fost îndepărtată din orizonturile superioare ale profilului de sol, soluţia solului devine nesaturată în
cationi. Din complexul adsorbtiv al solului o parte din cationi trec în soluţia solului şi sunt levigaţi
către orizonturile inferioare.
Procesele de eluviere-iluviere a argilei încep atunci când are loc o debazificare accentuată a
complexului adsorbtiv al solului, cu pierderea în special a ionilor de Ca2+, ce au rol coagulant.
Aceasta determină o scădere a stabilităţii hidrice a agregatelor structurale, care se vor dispersa în
momentul când solul se umezeşte foarte puternic. De asemenea, procesul de levigare a argilei
lipseşte şi în medii foarte acide, aici datorită prezenţei ionilor floculanţi de Al 3+. În lipsa ionilor

55
coagulanţi, argila se dispersează în apă. La procesul de levigare a argilei o contribuţie o au şi micile
cantităţi de materie organică (acizi humici) prezente în soluţia solului. Acestea blochează efectul
floculant al ionilor de Ca2+ şi Al3+ şi, totodată, formează pelicule hidrofile protectoare la suprafaţa
particulelor de argilă, facilitând dispersia acestora (Duchaufour, 2003).
Deplasarea particulelor fine de argilă are loc odată cu mişcarea apei gravitaţionale prin porii mai
mari. În orizonturile din adâncimea profilului de sol, datorită împachetării mai strânse a materialului,
porii grosieri aproape că lipsesc. Acest fapt provoacă o diminuare a circulaţiei apei gravitaţionale, care
circulă mai ales ca apă peliculară sau capilară, astfel că, se produce reţinerea particulelor de argilă în
porii fini şi pe feţele agregatelor structurale. Acumularea particulelor de argilă se face sub formă de
pelicule, ce au adesea culoare brună şi aspect uşor lucios, ele îmbrăcând pereţii porilor şi suprafaţa
agregatelor structurale. Acumularea argilei dă naştere orizontului B argic (Bt).
Pentru că pe rocile mobile procesul de iluviere a argilei se suprapune peste procesele de
brunificare, ce sunt însoţite de neoformarea de argilă, au fost stabiliţi aşa numiţii indici de
diferenţiere texturală între orizontul eluvial şi orizontul B argic.
5.2.4. Procese de formare orizonturilor calcice, gipsice şi durice.
Principalul proces care duce la formarea orizontului calcic este levigarea carbonatului de
calciu de la suprafaţa solului şi acumularea lui într-un orizont situat în primii 100 cm ai profilului de
sol. Această deplasare a carbonaţilor are loc în scurtele perioade ploioase din timpul anului.
Dizolvarea calcitului (CaCO3) depinde de conţinutul în CO2 a aerului din sol, cât şi de concentraţia
în ioni a soluţiei solului. Apa de percolare se îmbogăţeşte în CO 2, accentuând dizolvarea
carbonatului de calciu, care este deplasat în interiorul profilului până unde are loc scăderea
concentraţiei în CO2 şi saturarea soluţiei solului. Adâncimea de levigare a carbonatului de calciu
depinde de cantitatea de precipitaţii ce cade în teritoriul respectiv. În zonele cele mai aride, această
levigare se petrece doar pe primii 5-10 cm, evaporarea apei aducând din nou la suprafaţă sărurile
spălate iniţial. Procesele de deplasare a carbonaţilor pe profilul de sol sau, adesea, lateral, pot duce
la îmbogăţirea puternică a orizontului calcic, cu formarea aşa numitului orizont hipercalcic (peste
50% CaCO3). Acest orizont, prin umectare şi uscare repetată, determină întărirea şi apoi cristalizarea
carbonaţilor sub formă de calcit şi formarea unui orizont cimentat, numit petrocalcic.
Formarea orizonturilor gipsice este legată de prezenţa unor materiale sedimentare bogate în
gips sau de materiale care au fost îmbogăţite în gips, ca urmare a aportului de săruri provenit din
apele freatice ce a dizolvat gipsul din rocile gipsoase. Apele provenite din puţinele precipitaţii au
doar un rol de redistribuire a sărurilor pe profil. De obicei, carbonatul de calciu, care este mai puţin
solubil decât sulfatul de calciu, îl găsim acumulat într-un orizont situat deasupra orizontului cu gips.
La fel ca în cazul de mai sus, prin acumularea în continuare de gips se pot forma orizonturi
hipergipsice (peste 60% gips), care prin întărire să treacă în orizonturi petrogipsice.
Procesele de formare a orizontului duric sunt legate de alterarea mineralelor silicatice (felspaţi,
mice, amfiboli, piroxeni etc.), care prin hidroliză eliberează silice şi alte produse (silicaţi de
aluminiu hidrataţi, cationi bazici, hidroxizi de fier). Silicea este deplasată la mică adâncime, unde se
depune pe feţele agregatelor structurale, în pori sau pe grăunţii de nisip, sub formă de pelicule de
opal şi forme microcristaline de silice. Prin pierderea apei, aceste pelicule produc întărirea
materialului orizontului sub formă de nodule sau îl transformă în strat masiv. S-a constatat că
apariţia orizonturilor puternic cimentate este întâlnită mai ales în regiunile vulcanice sau acolo unde
sunt apariţii de materiale piroclastice. Sticla din aceste materiale se alterează cu rapiditate, iar dacă
este bogată în baze sunt eliberate cantităţi ridicate de silicaţi solubili.
5.2.5. Procesele de podzolire
Tot în cadrul proceselor de eluviere-iluviere ar putea fi incluse şi procesele de podzolire, dar
acestea sunt procese mai complexe, ce cuprind atât faza de alterare a materialului parental, cât şi
levigarea celei mai mari părţi din produşii rezultaţi. Aceste procese sunt întâlnite frecvent în
regiunile cu climat temperat rece, specific pădurilor de conifere şi pe roci acide.

56
 Procesul de podzolire se petrece în prezenţa unei litiere sărace în elemente minerale bazice şi
azot, dar bogată în lignine, celuloze, ceruri, taninuri etc. Prin humificare şi mineralizare, sub
acţiunea ciupercilor se formează un humus brut, puternic acid, constituit din resturi vegetale parţial
humificate. Acesta eliberează în sol cantităţi însemnate de acizi fulvici, ce provoacă procese intense
de alterare a părţii minerale a solului, silicaţii sunt desfăcuţi în silice, hidroxizi de fier şi aluminiu şi
baze. Produşii rezultaţi formează împreună cu acizii din humus complexe organo-minerale solubile
în apă. Complexele formate cu baze sunt cele mai solubile, ele fiind complet îndepărtate din profilul
de sol. Complexele alcătuite din acizii fulvici şi hidroxizii de Al şi Fe (fulvaţii de Al şi Fe), solubile
doar în mediu puternic acid (pH  5,5), migrează pe profil, precipită datorită prezenţei aluminiului
liber sau ca urmare a schimbării condiţiilor de reacţie din orizontul B şi apoi polimerizează sub
forma de compuşi amorfi. Aceştia se depun sub formă de pelicule şi formează aşa numitul orizont B
spodic. În cazul solurilor mai evoluate (podzoluri în SRTS) profilul prezintă două tipuri de orizont
spodic, un orizont închis la culoare, bogat în materie organică (Bhs) şi sub acesta un orizont de
culoare roşiatică, de acumulare mai intensă a sescvioxizilor (Bs). Acest proces de translocare a
produselor rezultate prin alterare din orizontul superior este cunoscut şi sub numele de cheluviere,
iar cel de acumulare în orizontul subiacent de chiluviere.
În urma procesului de cheluviere, deasupra orizontului Bs se formează un orizont Es - spodic
de culoare cenuşie, constituit din cuarţ şi o parte din silicea coloidală, rezultată în urma distrugerii
mineralelor primare sau secundare.
5.2.6. Procesele de hidromorfie
Aceste procese au loc în condiţiile unui exces de apă permanent sau periodic în sol. Apariţia
excesului de umiditate duce, în primul rând, la micşorarea conţinutului de aer din sol. În lipsa sau
insuficienţa acestuia, de obicei, sub acţiunea bacteriilor anaerobe care îşi procură oxigenul din
compuşii oxidaţi, au loc o serie de reacţii chimice de reducere. Compuşii rezultaţi sunt forme reduse
ale fierului şi manganului şi au culori cenuşiu verzui, albăstrui. În perioada fără exces, când aerul
pătrunde în sol, se petrec procese de oxidare, compuşii reduşi ai fierului şi manganului trec în
produşi oxidaţi, de culoare galbenă până la roşcată sau brună negricioasă, insolubili, care se depun
sub formă de pete sau concreţiuni feri-manganice.
Procesele de hidromorfie pot fi cauzate de excesul de umiditate de natură freatică, şi atunci
acestea se numesc procese de gleizare, iar când sunt determinate de excesul de apă pluvială se
numesc procese de stagnogleizare. Aceste procese determină formarea proprietăţilor gleice sau stagnice.
După Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, proprietăţile gleice se subîmpart în două
categorii principale: proprietăţi reductomorfe şi proprietăţi redoximorfe.
Proprietăţile reductomorfe (glei de reducere) sunt specifice materialelor permanent umede şi au
culori de reducere (negru până la alb: N1 - N8; verzui până la albăstrui: 2,5Y, 5Y, GY, BG, G sau B).
Proprietăţile redoximorfe apar pe materiale ce sunt afectate alternativ de procese de reducere
şi de oxidare, cum se întâmplă în zona franjei capilare sau în orizonturile de suprafaţă ale solurilor
cu niveluri fluctuante ale apei freatice. Proprietăţile redoximorfe sunt puse în evidenţă atât de petele
de reducere (prezentate mai sus), cât şi de cele de oxidare care sunt de culoare brun roşcată
(ferihidrit), brun gălbui intens (goethit) sau pe materiale sulfato-acide pete galben intens (jarosit).
Petele de oxizi apar pe feţele agregatelor structurale, pe pereţii porilor mari sau pe canalele de
rădăcini, în timp ce interiorul agregatelor au adesea culori de reducere.
Proprietăţile stagnice apar în partea superioară a profilului de sol, dacă acesta nu este drenat
ori deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil. Alternanţa perioadelor de umezire excesivă
cu cele de uscare a solului face ca procesele de stagnogleizare să prezinte atât reacţii de reducere cât
şi de oxidare. Ele sunt puse în evidenţă de aspectul marmorat al orizontului afectat de aceste
procese. Suprafaţa agregatelor structurale este mai deschisă la culoare, dominată de culorile cenuşii -
verzui, iar interiorul agregatelor structurale are culori mai roşii.

57
 Prin reacţiile de reducere a fierului şi manganului rezultă unii produşi solubili, ce se pot
deplasa de la locul de formare. Când solul se usucă, se produce reoxidarea acestora şi depunerea lor
sub formă de pete sau concreţiuni.
Intensitatea procesului de gleizare sau stagnogleizare se apreciază prin proporţia petelor de
culoare cenuşiu-verzuie sau albăstruie, ce se constată prin secţionarea materialului din sol. Dacă
culorile de reducere depăşesc 50% din suprafaţa secţionată, orizontul este considerat glei de
reducere (Gr), respectiv stagnoglei (W).
5.2.7. Procesele de salinizare şi alcalizare
Prin salinizare se înţelege procesul de îmbogăţire a solului în săruri solubile, iar prin alcalizare
(sodizare) procesul de îmbogăţire a complexului adsorbitiv în ioni de sodiu. Procesele de salinizare
şi alcalizare sunt mai frecvente în zonele de deşert, stepă şi silvostepă, pe terenurile cu ape freatice
aflate la adâncimi mici şi bogate în săruri solubile.
Procesul de salinizare a solului se petrece în perioada caldă şi uscată a anului când
evapotranspiraţia este foarte ridicată şi deficitul de apă din sol este suplinit prin ascensiune capilară
din apa freatică. Odată cu apa sunt transportate şi sărurile care se depun în orizonturile superioare
ale solului. Dacă în perioadele umede ale anului aceste săruri nu sunt îndepărtate în întregime de apa
de infiltraţie, treptat se va ajunge la o acumulare mare a lor, ceea ce va da solului caracterul de
salinizat sau salin. Salinizarea poate fi determinată şi de prezenţa unor materiale parentale bogate în
săruri solubile.
Ca o continuare a procesului de salinizare este cel de alcalizare a solului, proces ce constă în
înlocuirea din complexul adsorbtiv al solului a ionilor de Ca 2+ şi Mg2+ cu ioni de Na+. Sodiul este un
element constitutiv al celor mai multe săruri solubile transportate din apa freatică, el este foarte activ
şi înlocuieşte Ca2+ şi Mg2+ din complexul adsorbtiv. Acestea trec în soluţie, formând carbonaţi şi
bicarbonaţi care precipită, înlesnind astfel schimbul cationic în direcţia pătrunderii sodiului în
complex.
În funcţie de gradul de salinizare al materialului de sol, orizonturile au fost denumite
hiposalice, notate cu "sc" şi salice, notate cu "sa", iar cele afectate de alcalizare au fost denumite
hiponatrice, notate cu "ac" şi natrice, notate cu "na".
5.2.8. Procesele vertice
Procesele vertice sunt legate de climatele cu sezoane contrastante, umede şi uscate, cum sunt
cele subtropicale sau tropicale, dar şi în cele de tip temperat continental. În aceste climate, în
procesul de alterare a rocilor şi de neoformare de argilă, prezenţa ionilor de Ca 2+ determină formarea
în cantităţi mai mari a argilei gonflante, de tipul montmorillonitului.
Procesele vertice se petrec pe materiale cu textură fină care conţin minerale argiloase
gonflante. Ele constau în deplasarea elementelor structurale unele faţă de altele ca urmare a
gonflării, aceasta ducând la amestecarea materialului de sol. În perioada secetoasă a anului solul
crapă pe o adâncime mare. În aceste crăpături cad materiale din orizonturile superioare. După
precipitaţii abundente solul se umectează, mărindu-şi din nou volumul. Din cauza materialului căzut
în crăpături, cantitatea de sol supusă procesului de gonflare este mai mare decât cea iniţială. Prin
gonflarea materialului de sol apar forţe care împing agregatele unele peste altele. Deoarece
rezistenţa mai mică, care se opune acestor forţe, este cea dinspre suprafaţa solului, agregatele se
deplasează în sus, de obicei sub un unghi de 60°. Astfel, aceste deplasări dau naştere la suprafeţe de
frecare, numite oglinzi de alunecare, iar elementele structurale capătă o formă de fus, aşa numita
structură sfenoidală.
Mişcarea, amestecarea continuă a materialului de sol, determină o slabă diferenţiere a
orizonturilor, producându-se, totodată, o redistribuire a humusului pe profil, ceea ce face ca
orizontul humifer să fie foarte gros, dar humusul să fie puţin abundent.
Aceste procese duc la formarea unui orizont specific, numit vertic şi notat cu "y". Orizontul
vertic este specific vertosolurilor şi subtipurilor vertice.

58
 Mişcările care se produc în masa solului sunt puse uneori în evidenţă de apariţia la suprafaţa
terenului a unui microrelief ondulat, cunoscut sub numele de gilgai sau coşcove.
5.2.9. Procesele de bioturbaţie
Aceste procese se datorează animalelor săpătoare din sol, care deplasează materialul de sol
dintr-un orizont în altul, amestecându-le şi atenuând limitele dintre acestea. Orizontul specific se
numeşte orizont vermic.
5.2.10. Procesele de aport sau transport la suprafaţa solului
Procesele de sedimentare, prin care se depune material la suprafaţa solului, ce este apoi
încorporat în sol. Aluvionarea periodică şi depunerile eoliene sunt cele mai importante. Aluvionarea
este specifică luncilor râurilor, ce prezintă viituri periodice, iar depunerile eoliene, specifice zonei
cu climat uscat, întâlnite mai ales în regiunea de câmpie şi podiş.
Procesele de denudaţie, prin care solul este subţiat şi menţinut într-un stadiu incipient de
dezvoltare, mereu tânăr. Principalele procese sunt cele de eroziune areolară şi lineară, solifluxiune,
alunecări de mase de pământ, precum şi decopertările efectuate prin activitatea umană.
5.2.11. Procesele legate de activitatea umană
Aceste procese se referă la unele activităţi umane, care conduc la modificări importante asupra
solului, cum sunt lucrarea frecventă a pământului pe adâncime mare, fertilizarea intensivă cu
materiale organice şi anorganice o lungă perioadă de timp, aplicare frecventă de materiale
pământoase sau irigarea cu ape ce aduc mari cantităţi de sedimente şi altele. Aceste procese
determină formarea de orizonturi caracteristice care diferă între ele prin materialele constitutive. Aşa
sunt orizonturile: teric, iragric, plaggic, hortic sau antracvic.

Curs 14
5.3. Orizonturile pedogenetice şi profilul de sol
Ca urmare a acţiunii diverselor procese pedogenetice, se ajunge ca materialul din care este
alcătuit solul să fie organizat în structuri specifice, cum sunt agregatele structurale, peliculele,
eflorescenţele, concreţiunile, forme ale activităţii biologice ş. a. Aceste structuri elementare se
găsesc asamblate în formaţiuni cu anumite însuşiri, dispuse aproximativ paralel cu suprafaţa
reliefului, numite orizonturi. Caracterele morfologice ale acestora fac ca ele să fie limitate ca
întindere, astfel că, ele au o anumită grosime, iar pe orizontală putând trece într-un alt orizont sau
pot dispărea.
Orizonturile pedogenetice şi subdiviziunile lor, în general, reflectă schimbări calitative faţă de
materialul parental iniţial. Sunt însă orizonturi mai puţin modificate de procesele pedogenetice sau
altele chiar fără a fi afectate de acestea, numite uneori strate, dar care au importanţă în definirea
solului.
Orizonturile pedogenetice prezintă anumite relaţii între diferitele asamblaje din interiorul lor,
marcate de unele însuşiri specifice, cum ar fi: structura, porozitatea, culoarea sau asociaţia de culori
sau prezenţa de neoformaţiuni. De asemenea, ele se găsesc şi în relaţie cu orizonturile superioare lor
sau cu cele subiacente.
Conform Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor, în funcţie de caracteristicile
morfologice, fizice, chimice, mineralogice sau biologice, au fost stabilite câteva tipuri principale de
orizonturi pedogenetice, notate cu literă majusculă, după cum urmează: O, T, A, E, B, C şi R. Aceste
tipuri de orizonturi utilizate în România concordă cu sistemul de orizonturi utilizat de FAO, doar că
în sistemul FAO orizontul turbos este notat cu H (histic) în loc de T, iar orizontul de tranziţie AC
este notat cu Bk.
Pe lângă aceste tipuri principale de orizonturi pedogenetice, se utilizează în caracterizarea
solurilor aşa numitele orizonturi de asociere, care se folosesc doar împreună cu orizonturile
principale. Ele sunt notate cu: G, W, sa, na, sc, ac, n şi se scriu după orizontul cu care se asociază.

59
 De asemenea, la descrierea solurilor se utilizează şi o serie de sufixe literale pentru sublinierea
unor caracteristici ale orizontului sau cifre arabe pentru subdivizarea orizonturilor.
5.3.1. Orizonturile de sol şi stratele principale
Orizont O (organic nehidromorf)
Este un orizont format prin acumulare de material organic depozitat la suprafaţa solului, care
nu este saturat cu apă mai mult de câteva zile pe an; este deci un orizont organic nehidromorf.
Fracţia minerală se găseşte în proporţie mică, în general mai puţin de jumătate din greutate.
Orizontul O se dezvoltă la partea superioară a solurilor minerale formate sub pădure. El nu
include orizonturile formate prin descompunerea masei de rădăcini sub suprafaţa solului mineral,
caracter specific orizontului A.
Orizontul O este constituit din:
Ol - litiera, constând din material organic proaspăt, nedescompus sau foarte puţin descompus;
Of - orizont de fermentaţie, format din materia organică incomplet descompusă, în care se recunosc
cu ochiul liber sau cu lupa (mărire x lo) resturi vegetale cu structură caracteristică;
Oh - orizont de humificare, în care materialul organic este într-un stadiu foarte avansat de
descompunere, încât nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci numai cu lupa, resturi vegetale cu
structură caracteristică.
Când depăşeşte grosimea de 20 cm, orizontul O poartă denumirea de orizont folic.
Orizont A (bioacumulativ)
Este orizontul mineral format la suprafaţă sau sub un orizont O, în care structura iniţială a rocii
a dispărut practic în întregime şi care este caracterizat prin una sau mai multe din următoarele
proprietăţi:
- o acumulare de materie organică intim amestecată cu fracţiunea minerală;
- nu manifestă proprietăţi caracteristice orizontului E sau B;
- proprietăţi rezultate în urma cultivării, păşunatului sau altor genuri similare de perturbări;
Sunt considerate, de asemenea, orizonturi A şi stratele arate, notate cu Ap, chiar dacă sunt
grefate direct pe orizonturi E, B sau C.
Dacă orizontul de suprafaţă are proprietăţile orizontului E, dar domină acumularea de materie
organică humificată, este considerat orizont A.
Orizont E (eluvial)
Este un orizont mineral al cărui caracter principal îl constituie sărăcirea în argilă silicatică,
oxizi de fier şi / sau aluminiu sau o combinaţie a acestora prin deplasare prin sol, vertical sau lateral,
fie ca soluţie fie ca suspensie; se caracterizează deci printr-o creştere a conţinutului de particule de
nisip şi de praf. Evident, structura iniţială a rocii a dispărut.
Un orizont E este situat în mod obişnuit aproape de suprafaţă, sub un orizont O sau A (cu
excepţia profilelor erodate sau decopertate) şi deasupra unui orizont B; simbolul E poate fi utilizat
fără a ţine cont de poziţia în profil pentru toate orizonturile care întrunesc cerinţele menţionate şi
care sunt rezultatul unei pedogeneze.
Faţă de orizontul O sau A situat deasupra, orizontul E este mai sărac în materie organică şi mai
deschis la culoare.
Un orizont E este, în general, dar nu şi în mod necesar, de culoare mai deschisă decât un
orizont B subiacent. În anumite soluri, culoarea este cea a particulelor de nisip şi de praf, dar în
multe altele, pelicule de oxizi de fier sau alţi compuşi maschează culoarea particulelor primare. Un
orizont E se diferenţiază de un orizont B subiacent, în acelaşi profil, printr-o culoare de valoare mai
ridicată sau o cromă mai mică, sau prin amândouă, ori printr-o textură mai grosieră sau prin
combinarea acestor caracteristici.
Orizontul B (de subsuprafaţă)

60
 Este un orizont mineral, format sub un orizont A, E sau O în care, pe lângă pierderea în
întregime sau aproape în întregime a structurii iniţiale a rocii, se asociază unul sau mai multe dintre
caracterele dominante următoare:
- concentrare iluvială, singură sau în combinaţie, de argilă silicatică, substanţe amorfe active
compuse din materie organică şi compuşi (oxizi) cu aluminiu, cu sau fără fier;
- trăsături morfologice de deplasare (levigare) a carbonaţilor;
- pelicule de argilă şi sescvioxizi care fac ca orizontul să aibă în mod vădit o culoare cu o
valoare mai mică sau o cromă mai mare sau o nuanţă mai roşie decât orizontul supra şi subiacent
fără iluviere aparentă de oxizi de fier;
- alterare care generează sau eliberează argilă silicatică şi / sau oxizi şi care formează structură
poliedrică sau prismatică dacă au loc schimbări de volum odată cu modificarea conţinutului de
umiditate;
- fragilitate (la presare între degete se sfărâmă brusc fiind casant).
Toate tipurile de orizonturi B sunt orizonturi de subsuprafaţă, cu excepţia cazurilor când o
parte din profil a fost erodat sau decopertat.
Orizonturile B diferă foarte mult între ele. Pentru estimarea naturii lor este necesară stabilirea
relaţiilor cu orizonturile supra şi subiacente. Ca atare, orizonturile B trebuie să poarte şi un sufix
pentru a dobândi o suficientă semnificaţie în descrierea profilului şi caracterizarea solului.
Un orizont B de alterare şi / sau de schimbare de culoare în situ se notează cu Bv; un orizont B
cu acumulare de argilă se notează cu Bt; cel cu acumulare de oxizi de fier (şi de aluminiu) se
notează cu Bs, iar cel cu iluviere de humus cu Bh. Aceste notaţii suplimentare sunt doar calitative,
nefiind definite cantitativ ca în cazul orizonturilor diagnostice.
Orizont C (materialul subiacent)
Este un orizont sau strat mineral, situat în partea inferioară a profilului, constituit din materiale
neconsolidate sau slab consolidate şi care nu prezintă caracterele diagnostice pentru orizonturile A,
E sau B. El poate reprezenta sau nu materialul parental al orizonturilor supraiacente care este
puternic afectat de procese pedogenetice. Poate fi penetrat de rădăcinile plantelor.
Sunt considerate orizonturi (strate) C şi materialele geologice relativ compacte care se desfac
(mărunţesc) în 24 de ore, dacă fragmente uscate sunt puse în apă sau dacă în stare umedă pot fi
fărâmiţate.
În multe cazuri solurile sunt formate din material puternic alterat anterior; un astfel de material
care nu întruneşte cerinţele pentru orizonturile A, E sau B este considerat orizont C.
Acumulările de carbonaţi, gips sau alte săruri mai solubile pot fi prezente în orizontul C;
uneori orizonturile respective sunt chiar cimentate cu carbonat de calciu sau gips.
Următoarele notaţii de detaliu se folosesc pentru orizontul C:
Cn - orizont (strat) C fără carbonaţi (necarbonatic):
Ck - orizont (strat) C cu carbonaţi (de regulă reziduali)
Cca - orizont C carbonato-acumulativ, calcic sau calxic.
Stratul R (roca subiacentă consolidată - compactă)
Este un orizont mineral, situat la baza profilului, constituit din roci consolidate - compacte în
loc. În mod convenţional se includ la roci consolidate - compacte şi pietrişurile cimentate (şi
impermeabile), ca şi rocile fisurate (permeabile) şi pietrişurile.
Granitul, bazaltul, gnaisul, calcarul dur sau gresia sunt exemple de roci în loc considerate ca R.
Fragmentele uscate la aer dintr-un strat R, dacă sunt puse în apă, nu se fărâmiţează în 24 de ore.
Stratul R este suficient de coerent pentru ca în stare umedă să nu se dezmembreze, chiar dacă este
fisurat sau zgâriat. Roca în loc poate prezenta fisuri, dar acestea sunt puţin numeroase şi atât de
mici, încât numai câteva rădăcini le pot penetra. Fisurile pot fi îmbrăcate sau umplute cu argilă sau
alte materiale.
Stratul R nefisurat şi impermeabil se notează cu Rn.

61
 Dacă stratul R este fisurat şi deci permeabil sau este format din fragmente de rocă sau pietriş
fluviatil (cu mai puţin de 10% material fin) se notează cu Rp.
Orizontul sau stratul T (turbos sau organic hidromorf)
Este o pătură organică de suprafaţă sau de subsuprafaţă, dar apărând la mică adâncime,
constituită dominant din material organic în diferite stadii de descompunere şi care este saturată cu
apă perioade lungi (de peste o luă) în cei mai mulţi ani, cu excepţia solurilor drenate artificial.
5.3.2. Orizonturi de asociere
Orizont G (gleic)
Este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu saturat în apă, cel puţin o parte din an,
determinat de apa freatică situată la adâncime mică.
Se găseşte, în general, sub un orizont T sau se asociază cu orizonturile A, B sau C. Se disting:
Gr, orizont gleic de reducere; orizont G format în condiţii predominant de anaerobioză,
prezentând colorit uniform cu culori de reducere sau aspect marmorat, în care culorile de reducere
apar în proporţie de peste 50% din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale (dacă
acestea există) sau prin secţionarea materialului fără structură. Se consideră culori de reducere:
a) culorile neutrale N (crome <1);
b) culorile mai spre albastru decât 10Y (vezi planşa de culori suplimentară pentru culori de
reducere - oxidare în determinatorul de culori Munsell);
c) nuanţe 2,5Y - 10Y cu crome  1,5;
Unele şisturi şi alte sedimente pot să aibă crome mici; aceste nu se consideră orizont Gr decât
dacă acesta a rezultat în urma unui îndelungat proces de umezire în exces.
Excesul de umiditate din apa freatică poate lipsi, dacă solul este artificial drenat.
Go, orizont gleic de oxidare - reducere; orizont G format în condiţii de aerobioză alternând cu
perioade având condiţii de anaerobioză. Prezintă următoarele caractere:
- aspect marmorat, în care culorile de reducere apar în proporţie de 16-50%; culorile în
nuanţe de 10YR şi mai roşii cu crome >2 (pete de oxidare) apar în proporţie mai mare decât a celor
de reducere pe suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale, dacă acestea există, sau
prin secţionarea materialului lipsit de structură; parte din suprafaţă poate prezenta culoarea matricei
(culoarea materialului neafectată de gleizare);
- exces de umiditate o parte din an, care poate lipsi dacă solul este artificial drenat.
Orizont W (pseudogleic sau stagnogleic)
Este un orizont mineral, format la suprafaţă sau în profilul solului, în condiţiile unui mediu în
care solul este mare parte din an saturat în apă acumulată din precipitaţii (sau alt sursă) şi stagnantă
deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil. Prezintă un aspect marmorat (pestriţ), în care
culorile de reducere, prezente atât pe feţele, cât şi adesea în interiorul elementelor structurale, ocupă
peste 50% din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale, dacă există, sau prin
secţionarea materialului lipsit de structură şi se asociază cu culori în nuanţe de 10YR şi mai roşii, cu
crome mai mari de 2 (pete de oxidare); parte din suprafaţă poate prezenta culoarea matricei
(culoarea materialului neafectat de stagnogleizare).
În mod frecvent se constată o precipitare a sescvioxizilor, sub formă de pelicule şi concreţiuni.
Se grefează pe orizonturi A, E sau B.
5.3.3. Orizonturi de tranziţie
Sunt orizonturi care prezintă o parte din caracterele orizontului supraiacent şi o parte din ale
celui subiacent către care se face tranziţia.
Există două tipuri de orizonturi de tranziţie:
- orizonturi de tranziţie obişnuite (propriu-zise) la care tranziţia se face treptat de la
proprietăţile unui orizont la proprietăţile celuilalt orizont şi se notează cu cele două litere majuscule
corespunzătoare orizonturilor respective (de ex.: AB, AC, BC, EB etc.);

62
 - orizonturi de tranziţie mixte (de întrepătrunde) sunt acele orizonturi în care se întrepătrund
proprietăţi ale celor două tipuri de orizonturi principale, trecerea între orizonturi fiind neregulată sau
în limbi (glosică). Se notează cu două litere mari între care apare semnul + (de ex.: E + B; B + R; C
+ R etc.).
5.3.4. Profilul de sol
Orizonturile pedogenetice sunt volume de sol ce au o anumită extindere în plan orizontal, cât şi
pe verticală. Dispunerea pe verticală a unuia sau mai multor orizonturi pedogenetice alcătuieşte ceea
ce numim profil de sol sau pedon, iar extinderea pe orizontală a aceleiaşi succesiuni verticale de
orizonturi, adică de pedonuri, formează un polipedon. Polipedonul este cunoscut la noi sub
denumirea de unitate elementară de sol sau unitate teritorială de sol.

Bibliografie

Acquaye D. K., Tinsley J., (1965) - Experimental Pedology. Ed. Hallsworth et Crawford, Londres
(126p).
Alexandrova L. H., (1970) - Gumusovîe vecestva pocivî. Tom 12, Leningrad.
Arany A., (1961) - Geneza solurilor alcalice (SZIK) din Ungaria (rezumat). Cercetări de pedologie.
Lucrările conferinţei de pedologie, 1958, Bucureşti.
Barbu N., (2002) - Etapele dezvoltării studiului solului în România. în volumul "Ştiinţa solului în
România în secolul al XX-lea" Ed. Cartea Pentru Toţi, Bucureşti (pp 13-24).
Bălăceanu V., Spirescu M., Marian Elisabeta, Râşnoveanu I., Crăciun C., Grigorescu Adriana,
Damian Maria, (1986) - Contribuţii la cunoaşterea solurilor negre acide montane. Analele
I.C.P.A., vol. XLVII, Bucureşti, (pp. 93-103).
Bălăceanu V., Bogaci Ruxandra, Marian Elisabeta, Crăciun C., (1986) - Solurile holoacide din
România. Analele I.C.P.A., vol. XLVII, Bucureşti, (pp.105-123).
Bălănescu Gr., (1964) - Dicţionar de chimie. Editura Tehnică, Bucureşti, (668p).
Birkeland P. W. (1974) - Pedology, Weathering and Geomorphological Research. Oxford
University Press, Londra.
Brinkman R., (1979) - Processes taking place in surface-water gley soils, podzols and podzolic
soils, and criteria for distinguishing their effects. Centre for Agricultural Publishing and
Documentation, Wageningen, Olanda.
Bucur N., Lixandru Gh., (1997) - Principii fundamentale de ştiinţa solului. Editura Dosoftei, Iaşi.
Canarache A., (1990) - Fizica solurilor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
Cernescu N., (1973) - Opere alese, Editura Academiei, Bucureşti.
Chiţu C., (1975) - Relieful şi Solurile României. Ed. Scrisul Românesc, Craiova
Chiriţă C. D., (1953) - Pedologie generală şi forestieră. Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică,
Bucureşti.
Chiriţă C. D., (1974) - Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Ed. Ceres, Bucureşti.
Conea Ana, Popovăţ Angela, Rapaport Camelia, (1964) - Les “Smonitzas” (vertisols) et leurs
termes de tranzition vers d’autres types de sols au sud de la Roumanie. Lucrările celui de la
VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului. Vol. V, Bucureşti.
Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A., (1977) - Dicţionar de Ştiinţa Solului. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti (671 p).
Crăciun C., (2000) - Mineralele argiloase din sol. Implicaţii în agricultură. Editura G.N.P.
Minischool, Bucureşti (296 p).

63
Deckers J.A., Nachtergaele F.O., Spaargaren O.C. (1998) - World Reference Base for Soil
Rasources: Introduction. ISSS Working Group R.B. Eds. First Edition. ISSS, ISRIC, FAO,
Acco Leuven, Belgium.
Duchaufour, Ph., (1968) - L’évolution des sols. Essai sur la dynamique des profils, Masson et Cie,
Editures, Paris, (91 p).
Duchaufour, Ph., (2001) - Introduction à la science du sol. Sol, végétation, environnement. Ed.
Dunod, Paris, (326 p).
Flaig W., Beutelpacher H., Rietz., (1975) - Chemical compozition and physical properties of humic
substances. In: J. E. Giseking (ed). Soil components, Vol. 1, Organic components. Springer
Verlag, New York.
Florea N., (1963) - Curs de geografia solurilor cu noţiuni de pedologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, (337 p).
Florea N., (1964) - Cercetarea solului pe teren. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Florea N., (1983) - Unele consideraţii asupra conceptului de sol. Ştiinţa Solului nr. 4, Bucureşti.
Florea N., (1983) - Solul şi învelişul de sol ca sistem. Publicaţiile SNRSS, nr. 21C, Bucureşti, (p. 1 -
35).
Florea N., (1985) - Conceptul de evoluţie a solului şi a învelişului de sol. Ştiinţa Solului nr. 1,
Bucureşti.
Florea N., (1992) - Pedologie. Universitatea Ecologică. Facultatea de Ştiinţele Naturii, Bucureşti.
Florea N., (1994) - Pedogeografie cu noţiuni de pedologie. Ediţia a II-a, Univ. "Dimitrie Cantemir",
Facultatea de Geografie, Sibiu, (205 p).
Florea N., (1994) - Consideraţii asupra conceptului actual de pedogeneză. Factori şi procese
pedogenetice din zona temperată, vol. 1, Acad. Română, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi.
Florea N., Stoica Elena, Manes Dorothea (1964a) - Corelaţii între saturaţia în cationi de schimb şi
gradul de saturaţie în baze la solurile zonale din România. Ştiinţă, tehnică, economie, seria C,
nr.12, Institutul Geologic, Bucureşti.
Florea N., Munteanu I., Rapaport Camelia, Chiţu C., Opriş M.,(1968) - Geografia Solurilor
României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Florea N., Vlad Lucia, Postolache Tatiana, Ghinea P., Grigorescu Adriana, Crăciun C., (1989) -
Evoluţia continuă, policiclică, seditegratoare şi supraimprimatoare a solurilor din Câmpia
Piteştiului. Publicaţiile SNRSS, nr. 26B, Bucureşti.
Florea N., Untaru Georgeta, Vespremeanu Rodica, (1993) - Cercetarea integrată a învelişului de sol
al unităţilor teritoriale geosistemice ca bază pentru prognoza evoluţiei peisajului şi protecţiei
mediului. Analele I.C.P.A., vol. LII, Bucureşti, (14 p).
Florea N., Munteanu I., (2003) - Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor. Editura ESTFALIA,
Bucureşti, (182 p).
Geanana M., Ochiu I., (1990) - Pedogeografie. Noţiuni de pedologie pentru studenţii geografi.
Lucrări practice. Partea a doua, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Geografie
Geanana, M., Şeclăman, M., Florea, N., (1999), Geografia solurilor cu noţiuni de pedologie
generală, Curs, partea I-a, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
Geanana M., Demeter Tr., Ochiu I., (2001) – Pedogeografie. Lucrări practice, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti.
Grigoraş C., (1999) - Solurile României. Curs pentru studenţi. Ed. Universitaria, Craiova.
Grigoraş C., (1999) - Solurile Câmpiei de Vest dintre Mureş şi Crişul Alb. Editura Universitaria,
Craiova.
Grigoraş C., Crăciun C., Răducu Daniela, (1999) - Cercetări privind condiţiile de formare a
planosolurilor şi solurilor planice în România. Arhiva ICPA, Bucureşti.

64
Grigoraş C., Boengiu S., (2001), Elemente naturale de risc în utilizarea ca arabil a terenurilor
agricole din Subcarpaţii Gorjului, Analele Universităţii din Craiova, Seria Geografie, nr. IV,
Editura Universitaria, Craiova.
Ianoş, Gh., (1999) - Pedogeografie, Editura MIRTON, Timişoara (333 p).
Kovda V. A., (1960) - The plants tolerance to salts in solution, in irrigation water and in soil.
Fourth Congr. Irrig. and Drainage, Madrid.
Kovda V. A., Samoilova F. M., (1969) - Some problems of Soda Salinity, Agrokemia estalajtan.
Tom 18, Supll, Budapest.
Lupaşcu Gh., Parichi M., Florea N., (1998) - Dicţionar de Ştiinţa şi Ecologia Solului. Editura
Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, (394 p).
Lupaşcu Gh., Jigău Gh., Vârlan M., (1998) - Pedologie generală, Editura Junimea, Iaşi, (400 p).
Martin J. P., Haider K. M., (1971) - Microbial activity in relation to soil humus formation. Soil
Sciences, nr. 111.
Munteanu I., (1996) - Soils of the Romanian Danube Delta. Biosphere Reserve. RIZA Lelystad,
(171 p).
Munteanu I., Baboş Gh., Vasilescu P., Conescu Adriana, Munteanu Maria, (1971) - Contribuţii la
cunoaştere a solurilor pseudogleice din Câmpia Tisei, Analele ISCP, vol. XXXIX. ASAS,
Bucureşti.
Munteanu I., Florea N., Parichi M., (1997) - Consideraţii privind evoluţia învelişului de sol din
Câmpia Română în Cuaternar. Publicaţiile SNRSS, vol. 29D, Bucureşti, (pp. 13-25).
Munteanu I., Răuţă C., Taină Ioana, Parichi M., Râşnoveanu I., Jalbă Marcela, (1997) - Datarea cu
radiocarbon (C14) a unor soluri, loessuri şi depozite loessoide din Câmpia Română a Dunării.
Publicaţiile SNRSS, vol. 29D, Bucureşti, (pp. 59-69).
Murgoci Gh. (1911) - Zonele naturale de soluri în România. Anuarul Inst. Geol. Rom., vol. 14, fasc.
1, Bucureşti (pp. 1 - 33).
Murgoci Gh. (1924) - Consideration concerning the classification and nomenclature of soils. În:
Memoires sur la nomenclature de la classification des sols, Helsingfors, Suedia, (pp. 257-268).
Neniţescu C. D., (1963) - Chimie generală. Editura tehnică, Bucureşti, (911 p).
Obrejanu Gr., Puiu Şt., (1972) - Pedologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, (476 p)
Obrejanu Gr., Măianu Al., (1966) - Pedologie ameliorativă. Ed. Agro-silvică, Bucureşti, (277 p).
Papacostea P., (1972) - Criterii de clasificare microbiologică a solurilor României, Ştiinţa Solului,
nr. 10, Bucureşti.
Papacostea P., (1976) - Biologia solului. Editura Ştiinţ. şi Encicl. Bucureşti.
Parichi M., (2000) - Eroziunea şi combaterea eroziunii solurilor. Ed. Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti.
Păltineanu, Cr., (1998), Mişcarea apei şi a soluţiilor în solurile vertice, Editura Agris, Bucureşti.
Păltineanu Cr., Seceleanu I., Crăciun C., (2003) - Vertisolurile şi solurile vertice din România. Ed.
Estfalia, Bucureşti, (206 p).
Piciu I., Grigoraş C., Mostoc I., (1996) - Consideraþii privind variabilitatea şi distribuţia solurilor
pe versanţii naturali (Aspecte metodologice). Ştiinţa solului XXX, nr.1 (16 p).
Posea, Gr., Ilie, I., Grigore, M., Popescu, N. (1970), Geomorfologie generală. Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti.
Puiu Şt., Ispas Şt., (1997) - Pedologie. Manual practic. Ed. Domino, Târgovişte
Protopopescu-Pake Em., Spirescu M., (1963) - Relaţii între pedogeneză şi litogeneză eoliană,
Studiile tehnice şi economice, Seria C. nr. 11, Institutul Geologic Bucureşti.
Răuţă C., Cârstea St., (1983) - Prevenirea şi combaterea poluării solului. Ed. Ceres, Bucureşti.
Sparks D. L., (1999) - Kinetics and mechanisms of soil chemical reactions. M. E. Sumner ed.,
Handbook of Soil Science, C. R. C. Press, Boca Raton, Fl. University of Delaware.

65
Şeclăman M., Marin Cornelia, Luca Anca, (1999) - Introducere în geologie generală. Editions du
Goéland SRL, Bucureşti.
Surdeanu V., (1998) - Geografia terenurilor degradate – alunecări. Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj.
Trinh, S., (1976) - L’aluminium échangeable dans les sols acides de quelques pays d’Afrique et de
Madagascar, Catriers Q.R.S.T.O.M. ser., Pédologie, vol. XIV, nr. 3, Paris, (pp. 207-218).
Tufescu, V., (1966) - Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată. Ed. Acad. RSR,
Bucureşti.
Vasu Alexandrina, (1988) - Sistemul sol - edafotop - mijloc de producţie. Analele ICPA, vol.XLIX,
Bucureşti, (18 p).
xxx (1968) - Land and water resources survey in the Jebel Marra area. The Sudan, FAO, Rome.
xxx (1971) - Solurile Munţilor Bucegi. Lucrările Conferinţe Naţionale de Pedologie, Azuga, 1969.
Ed. Academiei RSR, Bucureşti.
xxx (1975) - Soil Survey Staff. USDA. Soil Taxonomy, Agriculture Handbook, nr. 436.
xxx (1980) - Sistemul român de clasificare a solurilor I.C.P.A., Bucureşti, (180 p).
xxx (1987), Metodologia elaborării studiilor pedologice. I. C. P. A. Bucureşti.

66