UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIO-UMANE

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

GEOGRAFIE REGIONALA
-CURS-

ANUL II
DISCIPLINA OPTIONALA

ANUL UNIVERSITAR 2010/2011

Semestrul I

1
 EVOLUTIA GEOGRAFIEI REGIONALE

Plonjarea in trecutul unei stiinte, cu scopul vadit si declarat de a-i decela

inceputurile, comporta o necesara detasare de substrat si o despovarare de eventualele idei
preconcepute. Intoarcerea pe firul timpului inseamna o consimtire la o calatorie de la complex
la simplu, de la armatura sistemica a peisajului, analizat astazi ca expresie a unui ansamblu
de interrelatii, la primele fraze ale descrierilor geografice antice. Ea semnifica nu numai un
pelerinaj la origini, ci mai mult: o rememorare pertinenta a etapelor, decelarea pragurilor
si punctelor de inflexiune, recunoasterea critica a erorilor etc. Iata de ce acordam acestui
demers o importanta mai aparte, retrospectivele avand harul - atunci cand sunt inspirat
coordonate - sa mature asperitatile, adica acele contrapante ce fac evolutia mai lenta si
progresele intarziate.
O privire impartiala asupra caii urmate in afirmarea sa de Geografia Regionala,
conduce, invariabil, la creionarea unor etape in care, pe baza informatiei acumulate, se
contureaza notiuni si concepte, se descopera si se perfectioneaza metodologii, se formuleaza
primele legitati etc. Ca evolutia nu a fost continuu ascendenta, ca a avut un mers sinuos, cu
amplitudini maxime si minime, cu divagari multiple si afirmari viguroase, este de la sine inteles.
Dealtfel tocmai intervalele de minima reverberatie sau cele dominate de crize si reorientari vor
sluji, adesea, drept criteriu de delimitare a perioadelor fertile in raport cu celelalte.
Astfel, in evolutia Geografiei Regionale se disting urmatoarele etape:
etapa antica (incipienta);
etapa marilor descoperiri geografice (a acumularii)
etapa vidaliana (a afirmarii);
etapa postvidaliana (a contestarii);
etapa actuala (a remodelarii).

Inceputurile antice ale Geografiei Regionale

Este neindoielnic faptul ca inceputurile Geografiei Regionale se confunda cu cele

ale stiintei-mama, Geografia, aparitia primelor descrieri (chorografie) de nuanta geografica
avand un profund caracter regional. Calatoriile lui Ulise din Odiseea lui Homer nu sunt
decat prilejuri de a prezenta locuri si oameni, de a face o descindere in necunoscutul ce
imprejmuia, in antichitate, atat de restransa oicumena.
In Istoriile sale, Herodot (sec. V i.e.n.) releva fata ascunsa a tinuturilor pe care
singur le-a strabatut, dar ofera si referinte asupra teritoriilor si populajiei dinafara
itinerariilor sale (sa ne amintim mentionarea agatarsilor ce culegeau aurul din nisipurile
Muresului sau informatiile despre stramosii nostri daci). El utilizeaza, concepand pentru
prima data, eel mai utilizat instrument geografic: harta. Intocmirea ei n-ar fi fost posibila fara
cunoasterea si utlizarea informatiilor oferite de alte doua stiinte care in antichitate au
progresat rapid: astronomia si matematica. Desigur, in realizarea acesteia savantul nu
foloseste relevee, ci reprezentari mentale proprii ale locurilor, clasate in ansambluri sau forme
geometrice (P. Claval, 1993). Harta bazinului est-mediteranean imagineaza astfel cele trei
continente cunoscute la vremea aceea, Europa. Asia si Libia (Africa), in interiorul carora
apare pamantul scitic, Marea Neagra, Marea de Azov, Volga si Dunarea.
Herodot descrie astfel suprafete, locuite de oameni cu diverse obiceiuri, surprinde
trasaturile primordiale ale peisajului si spatiului. Iata de ce acest mare enciclopedist al
antichitatii, care a descris, intr-o maniera stiintifica pentru vremea respectiva, nenumarate
teritorii si a introdus in sfera metodologiei eel mai important ustensil geografic - am numit
harta -fara de care studiul geografiei este de neimaginat, trebuie considerat ca primul
deschizator de drumuri in Geografia Regionala.
In epoca elenistica, la Alexandria, harta face progrese importante. Universul este
conceput ca o sfera in centrul careia se afla Pamantul (conceptia geocentrica ce va domina
2
astronomia si cunoasterea asociata ei pana la Galilei si Copernic). Apar deja figurate axa
polilor, ecuatorul, tropicele si cercurile polare intre care se inscrie spatiul locuit. Ca urmare,
precizia localizarii prin cele doua coordonate, latitudinea si longitudinea creste
(perfectibnandu-se continuu pana in secolul XVIII).
Descoperirile lui Eratostene (275-193 i.e.n.) si Ptolemeu (100-178 e.n.) sunt
valorificate asiduu la elaborarea unor harti din ce in ce mai precise si mai detaliate.
Elaborarea hartilor presupunea delimitari de uscaturi si mari, trasari de fluvii si lanturi
montane, localizari de orase si de areale populate de diverse triburi si popoare. Adica tot
ceea ce Geografia Regionala presupune si inglobeaza in domeniul sau de studiu, in matricea
elementara a structurii sale. De aici pana la delimitarea regiunilor si prezentarea trasaturilor
lor peisagistice calea este scurta si multi geografi antici au parcurs-o.
Unul dintre acestia a fost Strabon (63 i.e.n. - 25 e.n.) considerat, tocmai datorita
descrierii unor regiuni geografice, ca parintele Geografiei. El foloseste in opera sa atat
informatiile culese in calatoriile proprii cat si cele oferite de alti calatori. Vom regasi, astfel,
in ,,Geografia" sa, infatisarea lumii cunoscute la vremea aceea, respectiv a tinuturilor inluse
in Imperiul Roman, Persia, India. Autorul intreprinde, cu dezinvoltura, regiondri geografice,
separand spatiul descris in ansambluri teritoriale numite metaforic, dupa forma lor:
Peloponesul seamana cu o frunza de platan, iar Spania cu o piele de taur etc.
Descrierile lui Strabon includ referinte asupra pozitiei geografice, climatului,
asezarilor (vizand, in primul rand orasele si porturile), in vreme ce, totusi, informatiile de
natura economica sunt rare si disparate.
Geografia Regionala cumuleaza, la inceputurile sale, atat de timpurii, contributiile altor
savanti ai antichitatii precum Aristotel, Platon, Pliniu eel Batran care, secvential sau in
detaliu, au reliefat imaginea unor fenomene sau regiuni pe care le-au vizitat.
Concluzionand, etapa antica, inicipienta, de conturare a Geografiei Regionale s-a
materializat in:
aparitia primelor descrieri ale unor tinuturi si teritorii, cu surprinderea
progresiva a unor aspecte din ce in ce mai diversificate;
conceperea si utlizarea hartii, intocmita pe baze matematice riguroase, de unde
posibilitatea localizarii fenomenelor analizate;
realizarea primelor decupaje teritoriale, precursoare ale actiunii de regionare
propriu-zisa.
Se observa, din cele susmentionate, ca in aceasta etapa initiala stiinta geografica insasi
primeste consistenta prin intermediul conceptelor specifice Geografiei Regionale, progresele
celei dintai suprapunandu-se, uneori pana la identificare, cu afirmarea celei din urma.

Etapa marilor descoperiri geografice si a revolutiei industriale

Dupa o sincopa de cateva secole, suprapusa evului mediu, cand premisele atat de
favorabile ale afirmarii Geografiei Regionale din antichitate s-au estompat datorita unui
conglomerat de factori inhibitori (fanatismul religios, farmitarea feudala, razboaiele frecvente
si indelungate, epidemiile, migratia popoarelor), ea primeste un imbold deosebit ca urmare a
declansarii fenomenului numit "marile descoperiri geografice". Incepute la sfarsitul secolului
XV, ele vor continua cu asiduitate in secolele urmatoare, largind suprafata oicumenei si
dandu-i conturul apropiat infatisarii sale actuale. Psihoza calatoriilor, a descoperirii de noi
teritorii - indiferent care a fost mobilul - a subventionat, indirect, acumularea unei cantitati
uriase de informatie geografica privind natura, populatia si resursele tinuturilor respective.
Credem, fara sa gresim, ca etapa mentionata a beneficiat din acest punct de vedere, de o
materie prima atat de abundenta incat Geografia n-a reusit sa o valorifice, sa o sistematizeze
si analizeze stiintific la momentul dat. De aici progresul infim, in ciuda descrierii la nesfarsit a
altor si altor regiuni.
3
 Intensificarea calatoriilor si diversificarea scopurilor pentru care erau intreprinse a impus
perfecfionarea reprezentarilor cartografice, care castiga, in precizie si rezolutie. Harta lui Piri
Reiss si harta lui Mercator sunt doua din realizarile de exceptie ale epocii, unde "lumea
noua" apare bine conturata. Regiunile globului se inmultesc, odata cu referintele de ordin
peisagistic sau antropic. Tarmurile si insulele devin tinte predilecte ale interesului
cartografilor, reprezentarea lor devenind o conditie sine qua non a colonizarilor ulterioare.
"Jurnalele de bord" ale navigatorilor contin multe pasaje demne de orice retrospectiva a
stiintei despre locuri, oameni si obiceiuri, adica Geografia Regionala.
Sub aspectul abordarii noilor tinuturi, descrierile incep sa devina comparative,
"lumea veche" fiind un sistem de referinta, ceea ce se constituie intr-un prim pas spre
diferentierile regionale.
Intrarea in scena a politicului, prin actiunea de colonizare, a stimulat nu numai
intensificarea calatoriilor intercontinentale, dar si a expeditiilor in interiorul continentelor.
Marco Polo, Pizzaro, Cortez, Cabral etc sunt emblemele unei tendinte din care stiinta
ansamblurilor regionale n-a avut decat de castigat. Odata cu intocmirea unor noi harti, dar si
a organizarii mai optime, politica si economica, a teritoriilor in cauza. Asa numita
"geografie administrativa", ce s-a afirmat pana in secolul XIX in unele tari (Maryvonne le
Berre, 1980) isi are originile aici.
Revolutia industriala, inceputa in Anglia secolului XVII si extinsa ulterior in vestul
Europei si estul Americii anglo-saxone, a pus in fata geografului probleme noi. Daca
anterior exploatarea resurselor subsolului viza, mai ales, minereurile auro-argentifere si, in
cantitati mici alte metale, gama materiilor prime necesare industriei in plin avant se multiplica
rapid. Cautarea si exploatarea acestora genereaza fluxuri noi de bunuri si interese, peisajul
umanizat se diversifica, hartile elaborate contin arealele si regiunile posesoare de resurse,
precum si caile de acces cele mai lesnicioase. Se contureaza centre si regiuni industriale,
Noua Anglic devenind un veritabil "atelier" al Americii de Nord (J. H. Paterson, 1989).
Concomitent, limitele uscatului cunoscut se extind la toate continentele globului,
inlaturarea petelor albe din interiorul Africii, Americii de Sud sau Asiei realizandu-se cu
asiduitate.
Sub influenta sistematicii biologice, Geografia incepe sa-si ordoneze elementele in
structuri regionale si peisagistice. Cautarea specificitatii este la ordinea zilei. Desenul,
gravurile si litografiile intra in arsenalul mijloacelor de redare geografica. Regionarea cautata
de practica administrativa apeleaza la grila geometrica uniforma, diviziunile naturale
existente, inertia deplasarilor sau comoditatea oamenilor.
Care sunt insa realizarile etapei mentionate in ceea ce priveste evolutia stiintei care
ne intereseaza? Din cele relatate se detaseaza urmatoarele aspecte:
●perioada secolelor XVI-XVIII, suprapusa temporal marilor descoperiri geografice si
debutului revolutiei industriale prilejuieste extinderea fara precedent a domeniului de
studiu al Geografiei Regionale, ce va include intregul uscat terestru; miscarile de
populatie se amplifica datorita colonizarilor, vaste teritorii sunt nou umanizate,
exploatarea resurselor solului si subsolului se intensifica. Apar astfel noi interrelatii
spatiale, noi cauzalitati ce se cer observate, analizate si explicate in ansamblul lor;
●lupta pentru sferele de influenta intre marile puteri genereaza mutatii de ordin
politic si administrativ, noile teritorii fiind impartite sau grupate in entitati regionale
guvernabile;
●perfectionarea hartilor si diversificarea lor continua cu asiduitate (in Franta, harta lui
Cassini, din sec. XVIII, pe care erau figurate localitatile, padurile, viile si drumurile).
La sfarsitul acestei etape, geografii constata ca unitatile politice, descrise cu
predilectie, sunt inadecvate pentru descoperirea si descrierea arealelor naturale ce-i
intereseaza. Acest fapt a reprezentat un moment-cheie in definirea sistematica a conceprului
de regiune ce va fi imbogatit si diversificat in semnificatiile sale in etapele urmatoare.
Etapa afirmarii (vidaliana)
4
 Daca perioada anterioara s-a caracterizat printr-o acumulare masiva de informatie
geografica, etapa urmatoare, datata temporal intre 1859 si 1953, poate fi defmita ca
intervalul saltului calitativ, cand Geografia Regionala atinge zenitul afirmarii sale. In anul
1859 Ritter si Humboldt, fondatorii Geograflei moderne, isi incheie destinul lumesc, iar
Darwin publica Originea speciilor. Este etapa definirii limpezi a domeniului de studiu, a
prefigurarii principiilor, metodelor si mijloacelor de investigatie. Extensiunea continua a
oicumenei si vectorii politici si sociali nou aparuti au impus Geograflei, cu stringenta, nu
numai descrieri detaliate de locuri si fenomene, ci si propuneri pentru o mai judicioasa
gestionare a uscatului continental. Se contureaza acum doua directii de evolutie a stiintei
mentionate, si anume: cea de factura economista (care a deschis campul abordarilor),
respectiv cea naturista (pornind de la componentele fizico-geografice ale peisajului). Ele
vor converge treptat inspre abordarile de tip integral, sistemice.
Desi majoritatea absoluta a geografilor sunt de acord in fixarea momentului
fundamentarii Geograflei Regionale odata cu studiile intreprinse, intre 1870 si 1919, de Paul
Vidal de la Blache, o privire retrospectiva critica devanseaza contributiile - dealtfel
incontestabile - ale acestuia cu aproape un secol. Avem in vedere, inainte de orice, opera lui
Johann Heindrich von Thunen, Statul izolat, a carei prima parte apare in anul 1826, la
Hamburg. Pornind de la experienta personala, de mare si eficient proprietar funciar, el
formuleaza teoria localizdrii agricole, unde factorial decisiv al raspandirii activitatilor este
pretul transportului produselor. In modelul propus de acest autor se are in vedere, initial, un spatiu
omogen, cele patru zone desfasurandu-se sub forma de fasii concentrice in jurul centrului de
referinta. A doua secventa a modelului, unde apare ca factor perturbator fie o cale majora de
transport, fie mca un centru de gravitatie, releva o ordonare a fasiilor in alta configuratie, principiul
ramanand insa acelasi: costul minim al deplasarii produselor.

Pe langa utilizarea, pentru prima data intr-o maniera convingatoare, a izoliniilor,

lucrarea lui von Thunen se constituie intr-o linie de start fructuoasa al altor analize in care
domeniul Geografiei Regionale este guvernat de cauzalitati de natura economica. Subliniem
acest aspect, deoarece perspectiva economica va msoti afirmarea Geografiei Regionale pana
in zilele noastre, intr-un mers paralel sau interferandu-se cu cea de-a doua orientare si anume
cea izvorata din ansamblul conditionarilor de ordin natural.

Albert Schaffle (1873), continua analiza intreprinsa de von Thunen. incercand sa

explice, pornind de la cercurile concentrice , jocul fortelor de gravitatie, centrifuge sau
centripete, in localizarea industriei. Ca vectori ai acestora, autorul numeste, in primul rand,
forta de munca, materiile prime si energia. Se observa ca sistemul conditionarilor devine din
ce in ce mai complex, iar paienjenisul de relatii spatiale se extinde si se amplifica.
Viziunea economists asupra Geografiei Regionale se mentine si in studiul lui
Wilhelm Launhart (1882), care stabileste "locul punctului minim de transport", situat pe axa
ce uneste zona de provenienta a materiilor prime cu piata de desfacere a produselor.
La inceputul secolului XX, Alfred Weber (1909) formuleaza "teoria localizarii
industriei" unde distinge trei aspecte fundamentale si anume: existenta unui punct minim al
cheltuielilor de transport (idee preluata de la antecesorul sau), distorsiunea produsa de forta
de munca prin influenta indusa de centrele posesoare amplasate avantajos si jocul fortelor
de aglomerare (numarul unitatilor de productie) si de disipare (renta funciara). Remarcam, in
acest caz, nu numasi o sinteza fertila a preocuparilor anterioare, ci si inagurarea unor planuri
de referinta suprapuse, ce converg intru formularea unui sistem coerent de factori favorizanti.
Pe acest fundal ideatic si conceptual aparitia "teoriei locurilor centrale" formulata
de Walter Christaller, in 1933, ne apare ca o simpla continuare a unor consistente
contributii anterioare. El ridica insa mult stacheta interpretativa si o centreaza asupra
principalului element de habitat uman, cu eel mai ridicat potential de manifestare
5
geospatiala, orasul. La baza ierarhizarii oraselor el aseaza influenta manifestata de
activitatile tertiare si de servicii in propriul hinterland. In consecinta, fiecare unitate urbana
va avea un teritoriu subordonat egal cu marimea, uniform disipata, a vectorilor de gravitatie
regionala. El poate avea fie aspect hexagonal (aceasta forma geometrica ocupand la
maximum spatiul de interfata), fie circulara (cu mentiunea ca intr-o retea teritoriala de
cercuri tangente vor ramane spatii ale nimanui, ceea ce in realitate nu se confirma).
W. Christaller realizeaza si o ierarhie a oraselor dupa criteriile prezentate,
deosebind: orase de prefecture (cu hinterlandul eel mai vast), orase de arondisment, orase de
district, marile burguri si burgurile comerciale. De retinut faptul ca eel putin primii trei
termeni ai ierarhiei se sprijina pe functiile politico-administrative atribuite oraselor, ceea ce
naste, evident, supozitia interventiei si a altor factori in polarizarea diverselor activitati.
Teoria lui Christaller a avut un impact major asupra dezvoltarii Geografiei
Regionale, cautarea cu febrilitate de "locuri centrale" slujind politicului in fixarea de
atributii pentru anumite orase, dar si in delimitarea unitatilor teritoriale regionale. Deoarece
autorul mentionat si-a formulat teoria in conditiile unui spatiu omogen, el nu a fost regasit in
practica decat in cazuri cu totul particulare. De aici reactiile de contestare, ce au impus noi si
complexe investigatii asupra fenomenului polarizarii, reorientari, cautarea de alte modele
aplicabile heterogenitatii. Din care, desigur, stiinta n-a avut decat de castigat.
Sub directa influenta a lui Christaller activeaza August Losch (1940), ce formuleaza
nu mai putin de trei teorii si anume "teoria localizarii", "teoria regiunilor" si "teoria
schimbului". Daca teoria localizarii si a schimbului slujesc indeosebi interesele
economistilor, teoria regiunilor (a ariilor de piata) se apropie eel mai mult de sfera
preocuparilor geografice. El fundamenteaza aceasta teorie pornind de la elemente economice,
naturale, antropice si politice. Desi cu unele inadvertente, ansamblul de factori invocati de
Losch in delimitarea regiunilor se mentin si astazi (cei naturali si antropici, in primul rand).
Meritul sau consta in aprecierea regiunilor ca entitati de sine statatoare, cu o fenomenologie
proprie, inclusiv din punct de vedere economic.
Pecetea functiei economice a regiunilor transpare si din lucrarile lui Francis Perroux
(1950), unde conceptul de "spatiu economic" este intens vehiculat. Ulterior, in numeroase
alte studii, intre care retinem "Espace regional et amenagement du territoire" elaborat de
colectivul condus de J. Lajugie (1985), acesta se va cristaliza ca o notiune sine qua non,
intens argumentata si de larga semnificatie operationala, atat in analiza stiintifica, cat si in
abordarile practice.
Incercarile de definire a Geografiei Regionale pornind de la considerente de alt
prdin decat cele strict economice, analizate anterior, creioneaza a doua directie de abordare
care se va impune si va depasi sub aspectul receptarii geografice pe cea dintai. Premisele le
gasim la sfarsitul secolului al XIX in lucrarea "Geografia universala" elaborata de Elisee
Reclus, unde autorul reda cu acuitate marile structuri regionale ale globului. Desi descriptivismul
specific secolului mentionat abunda in filele lucrarii, ea are marele merit de a fi o monografie
geografica propriu-zisa, ce va servi ca model succesorilor sai.
Intr-o atmosfera propice, generata de evolutionimsul darwinian si de avantul societatii
de tip industrial, Geografia trece treptat de la etapa descriptiva la cea interogativa, a
formularii intrebarilor cauzale si a explicatiilor referitoare la conditionarile induse de
elementele naturale asupra colectivitatilor umane. Ca urmare, regiunea naturala se instituie
ca unitate taxonomica de baza a demersului geografic.
In aceasta perioada, cele doua curente care se confruntau in dezbaterile cercetatorilor
(reconstituirea caracterelor specifice fiecarui loc si delimitarea de spatii omogene) se dizolva
intr-o sinteza benefica afirmarii studiilor regionale.
Cel care atribuie Geografiei Regionale un statut stiintific incontestabil este Paul Vidal
de la Blache considerat "parintele" acestei ramuri geografice. Nascut in anul 1845, el abordeaza
fenomenele geografice dupa ce initial facuse introspectii in domeniul istoriei: de aici, poate,
pecetea pusa de opera lui Ritter, respectiv geografia umana, asupra demersurilor sale ulterioare.
6
In opera sa capitala, Tableau de la Geographic de France (1903) pasii facuti anterior, atat pe
directia economista, cat mai ales pe cea a regiunilor naturale, se materializeaza in notiuni si
concepte menite a infrunta durata. Pornind de la substratul natural indispensabil, Vidal
analizeaza modul de viata, adica modalitatile prin care comunitatile umane exploateaza mediul.
De aici si pana la formularea transanta ca "natura propune si omul dispune" nu a fost,
desigur, decat un singur pas. Acolo unde mediul geografic (notiune introdusa in 1876 de
Elisee Reclus) are resurse limitate tipologic apar schimburile, iar selectivitatea activitatilor
este tributara factorilor favorizanti. "Individualitatea Geografiei nu trebuie sa rezulte din
simple consideratii asupra reliefului si climatului; ea nu este ceva dat de natura.
Teritoriul este rezervorul energiilor adormite: natura a depozitat semintele, dar omul
determina utilizarea lor" spune magistrul in una din operele sale.
Autorul nu releva doar caractere, ci si ierarhizeaza unitatile, regiunea devenind un
spatiu compus din:
a) mari ansambluri geografice (Bazinul Parizian, Pirinei);
b) vechi provincii istorice (Alsacia, Normandia. Savoia);
c) unitatile de rang inferior, numite adesea "pays".
Conceptul de " pays", vehiculat mult de geografii inceputului de secol XX,
indeosebi de cei francezi, vizeaza o regiune rurala, neatinsa de industrializare si putin
influentata de revolutia transporturilor. Ea poseda o economie distincta, cu trasaturi arhaice
reflectate in specificul exploatarii pamantului si modelelor de asezari. Vidal a negat mereu
ca o astfel de economie este un simplu raspuns la particularitatile mediului, sustinand, prin
modul de viata, o interferenta stransa tntre om si locuri.
In 1910 el realizeaza o compartimentare a Frantei in 17 regiuni, menite a inlocui
vechile departamente, suprapuse in general cunoscutelor provincii istorice. Intuitia sa
remarcabila este sustinuta de actuala impartire administrativa a tarii in 22 regiuni ale caror
limite coincid frecvent cu cele vidaliene.
Vidal a recunoscut, in lucrarile elaborate spre sfarsitul activitatii sale, rolul dominant al
oraselor asupra regiunilor inconjuratoare, al arterelor de transport si comunicatii in
determinarea modelelor geografice, precum si necesitatea definirii regiunilor la scara mai
larga pentru a inlatura tendinta de izolare locala. Subliniem, indeosebi, ultimul aspect deoarece
conceptele metodologice pe care el le-a promovat initial supralicitau eficienta analizei
relatiilor dintre factorii geografici pe suprafete limitate, studiile in teren si verificarea
propriilor teorii fiind facilitate de efectuarea lor pe spatii restranse.
Principalele coordonate ale gandirii vidaliene pot fi surprinse din insasi scopul
Geografiei, pe care acesta il prefigureaza prin studierea repartitiei inegale a omului pe Terra,
ca urmare a raporturilor sale cu mediul. Analiza modurilor de viata ramane o preocupare
constanta, autorul fiind inainte de orice un "posibilist" si nu un "determinist". Asociind
conditiile naturale si modurile de viata, el creioneaza unitatile teritoriale omogene, unde
actorii sunt constituiti din relatii, circulatia produselor si existenta nodurilor (metropolele).
Ideile vidaliene sunt reluate si sprijinite, prin adaugarea de noi valente, de catre
Lucien Gallois (1908), ce sistematizeaza conceptia antecesorului numind "regiuni naturale"
doar cele de ordin fizic, definite geologic, morfologic, pedologic, climatic si biogeografic.
Ele grupeaza "tarile" ca unitati restranse, dar caracteristice.
In aceeasi perioada de inceput de secol, Jean Bruhnes (1910) arata ca regiunile
naturale sunt, in ultima instanta, rezultatul delimitarilor intreprinse de om dupa diverse criterii
stiintific alese.
Odata cu fundametarea sa definitiva la mceputul secolului XX, Geografia Regionala
domina net abordarile de natura geografica, atat in anii premergatori primului razboi mondial
cat si dupa conflagratie. Port drapelul revine geografilor francezi, in primul rand discipolilor lui
Vidal de la Blache (Emm. de Martonne, A. Demangeon, R. Blanchard) prin aportul carora
acest tip de analiza a devansat cu mult preocuparile similare din alte tari. Ramura se va
mentine pe aceeasi pozitie pana la sfarsitul anilor '40, cand aportul cercetatorilor altor scoli
7
geografice (intre care si cei romani) creste in pondere si relevanta.
Astfel, in Germania, paralel cu directia imprimata de abordarile de sorginte
economica, prezentate anterior, se afirma, intre anii 1870-1890, orientarea naturalists, prin
studiile lui Ferdinand von Richthofen, considerat initiatorul studiilor regionale in aceasta tara.
Dintre continuatorii sai, amintim pe Alfred Hetner preocupat, intre 1895-1930, de analiza
teritoriala a scoartei terestre. El a indeplinit, in tara sa de origine, rolul pe care Vidal de la
Blache 1-a avut in dezvoltarea geografiei franceze (P. Claval, 1984), asemeni lui Herbertson
in Marea Britanie (al carui sistem al regiunilor naturale a fost mult apreciat si a servit ca model
pentru numeroase abordari ulterioare) sau Hartshorne in USA.
Daca in Franta, in centrul anlizei geografice s-a aflat regiunea, in Germania, tema
predilecta este peisajul (Landschaft-notiune propusa de Homeir, in 1805 si reformulata de
Otto Schluter la inceputul secolului XX), pentru care regiunea devine doar un suport, iar
arhitectii sai sunt locuitorii teritoriului in cauza, care-1 pot modela intr-un mod armonios sau
dimpotriva. (De aici pana la deriva rasista n-a fost decat un pas, pe care unii reprezentanti ai
aceleeasi scoli 1-au facut la mijlocul secolului susmentionat). De observat un aspect
interesant, rezultat din analiza comparativa a directiilor urmate de Geografia Regionala in cele
doua tari: in Franta regionarea se bazeaza pe relatiile omului cu mediu, in vreme ce in
Germania, peisajul, prin trasaturile sale fizice, devine un criteriu fundamental al decupajelor
teritoriale.
In America, in primul rand in SUA si Canada, debutul abordarilor regionale se
datoreaza unor europeni deveniti americani, elvetienii Arnold Guyot si Louis Agassiz, care, la
mijlocul secolului XIX, realizeaza primele studii cu caracter regional. Ele se mentin la nivelul
preocuparilor ocazionale, in 1907, deci la inceputul secolului urmator, doar Isaiah Browman
avand preocupari majore in acest domeniu. Ulterior, Geografia se specializeaza (cunoscut
este marele avant al geomorfologiei, datorat lui Davis), eclipsand, multe decenii, introspectiile de
tip complex.
Demne de subliniat sunt contributiile "Scolii din Vestul Mijlociu" ai carei reprezentanti
(C. Sauer, D. Whittlesey, R. Hartshorne), in intervalul 1910-1950, elaboreaza numeroase
studii de factura regionala, avand in focarul atentiei interpretarile functionale, localizarile si
complementaritatile interregionale. Specializarea (vezi belturile) devine o cheie a regionarii
intens uzitata, desi prisma abordarilor ramane predominant naturalista. Retinem indeosebi
contributiile lui D. Whittlesey, (1954) si R. Hartshorne, (1939), primul autor definind
regiunea ca un model de selectie si investigare a arealelor omogene intre limitele lor.
Omogenitatea devine criteriul principal al selectarii regiunii, care "nu este un obiect, ci un
concept intelectual inventat si utilizat pentru scopuri particulare". Whittlesey propune
termenul de "compage" prin care defineste entitatile spatiale coezive, echivalente unui "intreg
functional", notiune care nu a fost preluata insa de succesorii sai.
Hartshorne fixeaza locul Geografiei Regionale la intersectia celor doua planuri
majore, unul continand stiintele adiacente Geografiei (fizice, biologice, sociale), iar celalalt asa
numita "Geografie sistematica".
Intr-un studiu de mari dimensiuni, Walter Isard (1971) repune in discutie numeroase
concepte ale Geografiei Regionale, conducandu-si analiza inspre ipostaza pragmatica a
acesteia, direct conectata cerintelor practice. Regiunea este privita ca un sistem gravitational,
cu un potential si modele de interactiune spatiale proprii. Lucrarea lui Isard este aproape o
exceptie in contextul Geografiei anglo-americane unde, intre 1960-1980, adica in perioada
contestarilor, abordarile regionale se estompeaza pana la nesemnificatie, surclasate net de
cele axate pe domenii stricte de interes, impuse in marea lor pondere de comanda sociala.

Etapa postvidaliana (a contestarii)

Curba descendenta a Geografie Regionale isi are inceputurile inca in deceniul cinci al
secolului XX cand, sub imboldul insistent al politicului, apar primele devieri de la scopul
8
fundamental al oricarei stiinte, de-a sluji umanitatea si interesele ei constructive.
Concomitent, amplificarea si diversificarea fenomenologica genereaza dificultati in prelucrarea
si ordonarea informatiei in vechile tipare ale regiunilor geografice naturale. Postulatele
ramurii nu mai concorda cu noile realitati, cauzele multor procese si fenomene nu mai pot fi
decelate in maniera cunoscuta. Explozia demografica, exodul rural, afirmarea metropolelor,
dualismul ideologiilor si sistemelor economice introduc noi variabile in campul
investigatiilor de profil. Relatiile univoce intre mediu si societate se transforms in raporturi
biunivoce, omul reusind sa se impuna ca factor dominant al interrelatiilor. Este limpede ca
abordarile trebuiau realizate la alt nivel, cu alte mijloace, mai perfectionate, in contextul altor
strategii.
O grea lovitura primeste insa Geografia Regionala in intervalul 1953-1970, al
"revolutiei cantitative", fundamentata teoretic in studiile lui F.K. Schaefer (1953) si W.
Garrison (1957) (citati dupa R.E. Dickinson, 1976), prin dezvoltarea fara precedent a
subramurilor, in sensul aprofundarii cercetarilor morfologice, pedologice, climatice,
biogeografice; de geografie urbana, rurala, sociala, politica (cele din urma mai putin pregnante
in tarile fostului bloc comunist din Europa si Asia). Pe langa "migrarea" majoritatii absolute a
geografilor in astfel de preocupari, se instaureaza si falsa idee ca disciplinei in cauza ii revine
doar rolul sintezelor teritoriale finale. In loc sa asistam, cum s-ar putea deduce din noua
orientare, la o eficientizare maxima a demersurilor, se produce o scindare tot mai vizibila a
domeniului, o evolutie in sens invers (practic o involutie), de la general la particular, de la
complex la simplu. Daca in sfera decelarii cauzelor intime ale fenomenelor geografice noua
orientare a avut o importanta covarsitoare, datorita analizelor la microscara, la nivelul reliefarii
sistemelor integrate, a interrelatiilor din interiorul si exteriorul unitatilor teritoriale pierderile
au fost semnificative.
Reactia inevitabila, pana la un punct fireasca, datorita intrarii in eclipsa a vechilor
preocupari, a fost punerea tot mai frecventa in discutie a notiunii de regiune. Fenomenul ia
amploare in anii '60 si va dura, cu ecouri redundante, pana in zilele noastre.
Printre primii geografi europeni care dau semnalul negarii Geografiei Regionale se
inscrie George Chabot (1952) (citat dupa A. Dauphine, 1979) care mentioneaza: "regiunile
naturale, dragi geografilor de la inceputul secolului, sunt o iluzie; se poate vorbi numai de
regiuni structurale, morfologice, climatice, botanice care sunt departe de a se suprapune".
Parerea sa, sa nu uitam, este puternic influentata de febra stiintifica a zilei, determinata
tocmai de dezvoltarea studiilor pe domenii specifice, desi, cum singur o marturiseste,
finalul acestora converge tot inspre delimitarea regiunilor, dar a celor specializate.
Daca unii autori, sesizand, pe buna dreptate, criza conceptuala in care se afla
Geografia Regionala, incearca sa gaseasca o solutie de iesire prin remodelarea strategiilor de
abordare a ansamblurilor teritoriale (Etienne Juillard, Bernard Kayser, Andre Dauphine,
Alain Chauvet), altii propun reorientari cvasitotale, cu abdandonarea vechilor concepte si
imbratisarea altora. Asa isi face loc notiunea de spatiu geografie care, sub imperativul
organizarii, a amenajarii, se instaureaza tot mai insinuant in prim planul preocuparilor noii
generatii (J.B.Gamier, A. Fremont).
In sfarsit, nu lipsesc nici contestarile si negarile vehemente, articolul semnat de
Maryvonne le Berre (1980) fiind edificator in acest sens.
Pentru a avea o imagine asupra a ceea ce i se reproseaza Geografiei Regionale ar fi
interesant, credem, sa insistam asupra ultimei interventii, din respect pentru parerile de alta
factura decat cele proprii, dar si pentru a retine ambiguitatile si deficientele pe care, sa
recunoastem, stiinta regiunilor geografice le-a acumulat in timp si nu le-a eliminat la momentul
oportun.
Inca de la inceputul analizei, autoarea catalogheaza Geografia Regionala ca aservita
unor nevoi politice (statul-natiune), ceea ce, uneori, la unii autori, a fost adevarat. Nu se face
insa o selectivitate in aceasta afirmatie si se uita prea usor ceea ce o simpla estimare
cantitativa ar fi reflectat: ponderea studiilor cu alta tenta decat cea enuntata este covarsitoare.
9
In continuare, dupa o serie de intrebari cu scop nedeclarat, dar tintind vizibil domeniul
mentionat, se trece la atacul direct susfinandu-se, cu o argumentatie careia nu-i lipsesc
atributele polemice, imposibilitatea transpunerii spatio-temporale a conceptului clasic de
regiune. Permanenta, armonia, originalitatea, echilibrul (atribute ale regiunii clasice) nu mai
rezista, spune autoarea, mutatiilor de dupa al doilea razboi mondial. Rezultatul: abandonul
abordarilor regionale in favoarea unui concept mai larg, eel al organizarii spatiului.
Urmeaza contestarea fundamentelor stiintifice ale Geografiei Regionale (nu a pus in
discutie modele si teorii; nu s-a dotat cu o metodologie veritabila; a imprumutat metode si
rezultate de la alte discipline etc), autoarea uitand (sau mimand amnezia) ca toate disciplinele
invocate se regasesc in trunchiul acesteia. Or, este absurd ca intregul sa nu beneficieze de
logistica partilor, operand cu alte unitati de masura.
Din numeroasele ambiguitati invocate de Maryvonne le Berre refinem acceptiunile
diferite ale termenului de regiune, scara variabila a studiilor regionale, fixarea a priori a unor
limite de regiuni etc.
In fine, concluzia autoarei: Geografia Regionala se afla intr-o letargie profunda si
este inapta de a trata problemele organizarii spatiului !!!
Pe aceeasi lungime de unda, dar fara a se ralia intrutotul contestatarilor, Pierre
Dumolard (1980), se intreaba daca "geografii mai cred inca in Geografia Regionala" cand
conceptul de regiune insumeaza atatea ambiguitati, paradoxuri si contradictii.
Regiunea si metodologia sa este pusa sub semnul indoielii, inca de la sfarsitul anilor '30,
si dincolo de ocean, in SUA, unde criticile intregesc un scenariu al contestarii sustinut pe
urmatoarele argumente (D. Grigg, in R. J. Chorley, P. Haggett, 1971):
●regiunea nu este o entitate originala sau un organism (cum sustineau
Hartshorne si Herbertson); rezulta ca suprafata terestra nu este alcatuita dintr-un
mozaic de regiuni a caror delimitare este sarcina principala a geografului;
●deoarece unele regiuni pot fi definite riguros, rezulta ca exista
suprafete care nu au caracteristici particulare si, ca urmare, nu
pot fi numite regiuni. De aici, doua consecinte: 1) pot exista mai
multe arii intermediare decat regiuni, si 2) daca o regiune nu
poate fi delimitata cu acuitate, poate ea sa existe?;
●abordarea ecologica a comunitatilor umane este importanta, dar
prea multi geografi au presupus ca viata umana este o functie a
mediului, neglijand alti factori. Pe de alta parte, regiunile
geografice au suportat prea vadite peceti ale determinismului
geografic;
●conceptul regional reprezinta o inregistrare statica a vietii umane, cu doua
ipostaze: 1) sistemul regional are validitate pentru momentul in care este
conturat si nu pentru alt moment, studiul schimbarilor in timp avand o pondere
nesemnificativa, 2) studiile regionale tind sa trateze regiunea definita ca o
comunitate izolata de resrul lumii, desi este evident ca nici-o arie de acest tip nu este
independents de alte parti. Rezulta astfel doua imperative, si anume: acordarea
unei atentii sporite dinamicii fenomenelor, indeosebi celor de la nivel
interregional, respectiv considerarea regiunii ca parte a unui sistem, care este, in
ultima instanta, lumea.
Se observa, si in acest caz, insistenta asupra unor aspecte care, la o adica, pot fi
imputabile tuturor ramurilor Geografiei, daca nu tuturor fenomenelor din sfera acesteia
(orice studiu geografic inseamna, in ultima instanta, o "radiografie la zi" a unei realitati care,
in alt timp, va avea alti parametri, dictati de propria evolutie!). Regiunea-sistem, conceputa
ca o solutie la criza regiunii clasice, nu este oare organismul spatial imaginat de Hartshorne,
unde functia de ansamblu rezulta din insumarea trasaturilor fiecarui component in parte? Noi
credem ca da.
Tonul acid al acestor demersuri se erijeaza intr-o corola a celei mai nefaste perioade
10
parcursa de stiinta noastra care, departe de-a descuraja, trebuie receptat la adevarata sa
semnificatie: orice stiinta care nu-si adapteaza din mers, permanent, metodologiile si
conceptele la noile tendinte risca, invariabil, punerea sub semnul intrebarii si contestarea cea
mai furibunda.

Etapa actuala (a remodelarii)

Receptand cu o pasivitate inexplicabila neincrederea multora, poate pentru ca cei

chemati sa o contracareze se aflau spre sfarsitul carierei, cand angoasele existentiale nu
stimuleaza confruntaiile, poate pentru ca ei insisi, monospecializandu-se, s-au indepartat de
veritabilul substrat ideatic, Geografia Regionala da semne vizibile de reinvigorare odata cu
primii ani ai deceniului '90.
O ajuta in acest sens atat stradania si consecventa celor care, putini la numar, nu i-au
abandonat niciodata insemnele (R. Brunet, 1972 - "regiunile exista, dar ele trebuie descoperite
si nu create de geografi"; P. Dumolard, 1980 - "regiunea este expresia discontinuitatilor in
geografie"), cat si recrudescenta politicului la scara planetara, ca urmare a mutatiilor bruste la
nivel ideologic, economic si social petrecute in majoritatea absoluta a statelor apartinand
sistemului socialist, dar si a celor in curs de dezvoltare, nealiniate. De asemenea, se observa
o pierdere vizibila de entuziasm in tabara celor care, substituindu-o cu "spatiul geografie" au
ajuns, in final, tot la "regionare". Acest ultim "arabesc lateral" nu i-a facut decat un urias
serviciu: pe langa tragerea unui serios semnal de alarma asupra propriilor deficiente, i-a
adaugat un cumul notabil de noi perspective, de noi metodologii si concepte. Dar, atentie:
revenirea la matca fireasca nu este deplina, iar nevoia de flexibilitate se accentueaza. Este ceea
ce Paul Claval (1993) sintetizeaza, mai mult decat convingator: "Geografia Regionala de
astazi nu raspunde acelorasi obiective si nu incearca sa rezolve aceleasi probleme ale
societatii ca cea de ieri, dar fara punerea la punct progresiva a conceptelor si metodelor
primelor descrieri initiate de greci, va fi imposibil de a satisface curiozitatile actuale si de a
face fata noilor nelinisti".
Dupa 1990, Geografia Regionala revine in actualitate datorita atat tendintei de
mondializare, cat si datorita intrarii in voga a abordarilor transfrontaliere. Regionarea este
privita ca "un ultim mijloc de salvare a functiilor regulatoare ale teritoriului. Regiunea
permite adaptarea principiului teritorialitatii la noile logici spatiale, economice si culturale
sub-sau transnationale. Ea faciliteaza reconcilierea intre vechile opozitii ale spatiului, ca
productie sociala, si teritoriului, ca o constructie politica" (P. le Gales, C. Lequesne, 1977).
Cum s-a ajuns la aceste formulari si recunoasteri ale atributelor Geografiei
Regionale in ultimii ani ilustram, prin cateva example, in ceea ce urmeaza.
Mentionam anterior ca, paralel contestarii din deceniile sapte-noua, o serie de geografi au
continuat sa remodeleze sistemul de valori al Geografiei Regionale, redefinindu-o si
adaugandu-i valente noi. Astfel, Etienne Juillard (1962), propune conceptul de "spatiu
functional", sinonim campului de actiune al fluxurilor de diverse ordine, definit mai putin
prin limite, ci prin centrul sau si retelele ce emana din acesta. Ca urmare, regiunea se
confunda cu un spatiu organizat de metropola si satelitii sai. Intr-un sens mai larg, ea devine
un spatiu omogen caracterizat prin peisajul sau.
Pentru Bernard Kayser (1964) "o regiune este, pe teren, un spatiu precis, dar nu
imuabil: inserts intr-un cadru natural dar raspunzand la trei caracteristici esentiale:
legaturile existente intre locuitorii sai, organizarea in jurul unui centru dotat cu oarecare
autonomie si integrarea functionala intr-o economie globala".
Reflexele contestarii din etapa precedenta s-au prelungit si in etapa actuala prin
incercarea de "demitificare" a regiunii, de contrapunere acesteia a altor entitati mai eficiente in
scopul lor. Un astfel de exemplu ni-1 ofera Jaqueline Beaujeu Gamier (1971), conform careia
geografii trebuie sa se ocupe de "spatiu in masura in care acesta este diferentiat prin
prezenta si activitatea umana". Autoarea sustine ca termenul de regiune nu are un sens precis
11
si fiecare il foloseste dupa nevoi. Diviziunile spatiale sunt realizate pornind de la elemente
fizice si umane, carora li se suprapune o alta divizare rezultata din relatiile intre diversele
elemente constitutive ce decurg din organizarea spatiului.
Observam ca termenul de spatiu revine cu obstinatie, ca dealtfel si la Armand
Fremont (1980) ce diferentiaza un spatiu al vietii si un spatiu social, reunite in spatiul trait
(L'espace vecu). Acesta presupune insa si valorile psihologice atasate locurilor si unesc
oamenii prin conexiuni imateriale. Ca urmare, notiunea de regiune ar avea o conotatie
plina de relativitate, dependenta de modul de productie, structurile sociale si ideologice.
Ezitarile conceptuale vizibile la acest autor nu-1 impiedica insa sa reliefeze trei tipuri de
organizare spatiala: regiuni fluide, regiuni inradacinate si regiuni explozive.
Tot in Franta, dupa un periplu fructuos in sfera geografiei umane si a ramurilor sale
(sociala si istorica), Paul Claval (1993) revine in actualitate cu un studiu ce repune in
discutie, in modul eel mai convingator, locul de drept al Geografiei Regionale intre ramurile
de baza ale Geografiei. Lucrarea sa are meritul unui veritabil ghid in demersurile regionale,
desi unele segmente ale domeniului sunt mai putin aprofundate.
Dar, distilarea conceptuala atinge nivelul definirii unui nou statut al regiunii in
abordarile grupului Geophile, condus de Violette Rey. Savantul francez cu cele mai consistente
analize ale fenomenului geografic romanesc, de la Emm. de Martonne incoace. Autoarea isi
fundamenteaza viziunea sa asupra Geografiei Regionale din realitatile spatiului carpato-
danubiano-pontic (printre altele). Complexitatea structurilor naturale, dar mai ales cele
economice, sociale sau mentale ii ofera un ideal camp de investigate, cu rezultate dintre cele
mai interesante. Pornind de la reflectarea conditionarilor externe (mondializarea) si interne
(multiplicarea jocurilor la nivel economic si social), autoarea constata ca in Romania post-
decembrista exista "regiuni care castiga si regiuni care pierd" (Violette Rey, 1994). Ele nu se
mcadreaza insa intr-un curent specific Europei de la sfarsitul secolului XX, eel al
"regiunilor contra statului" cand aceste entitati, puternic motivate national si cultural, devin
independente (vezi cazul dezmembrarii Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei, lugoslaviei),
dorind sa-si organizeze altfel realitatile. Ca urmare, problematica regionala apare ca o
incercare mereu reinoita de analiza a spatiilor umanizate, pornind de la diferente si diversitafi.
Pentru Romania, (dar conceptul ii caracterizeaza intregul demers in acest domeniu),
Violette Rey isi fondeaza abordarile pe regiunea inteleasa ca o combinare dinamica a
fenomenlor de identitate si mecanismelor functionale. Aceasta este purtatoarea unei energii
interne care "deformeaza, organizeaza sau polarizeaza intinderea geografica". Dimensiunea
identitatii consta in capacitatea permanenta de autoreproductie fundamentata in timp
indelungat. Ca urmare spatiul geografic este asimilat unei memorii generatoare de simboluri si
valori ce vor conserva si afirma identitatea. Dimensiunea funcfionala inglobeaza fortele
eficientei actuale, capacitatea de adaptare si transformare. Daca simbioza celor doua
dimensiuni este puternica, identificarea regiunilor este facila. Multiplele articulatii ale
acestora vor genera un evantai de tipuri regionale. (Ideea relevarii regiunilor ca entitati
functionale este mai veche si poate fi regasita la Robinson-1953-sau Hartshorne-1959).
Proximitatea geografica (concept opus mondializarii) ajuta la intelegerea sinergiilor
multiple si faciliteaza combinarea dinamica a identitatii si functiei, purtatoare ale procesului
regional. De asemenea, combinarea genereaza omogenitafile complexe, ce confera
lizibilitate si individualizare exterioara regiunilor prin evidentierea centrului si limitelor lor.
Neavand independents de decizie, regiunile devin subansambluri ale unui sistem de putere
teritoriala mai larg, chiar si atunci cand poseda o reala autonomie.
Dupa autoarea mentionata, indelungata teoretizare a distinctiei dintre regiunea omogena
si cea polarizata nu are sens decat la un anumit moment al analizei, deoarece la un nivel
superior omogenitatea exista datorita actiunilor asociate ale polarizarii. Este ceea ce
permite identificarea unui spatiu regional in raport cu restul.
Avem de a face, deci, pornind de la o analiza de caz - a regiunilor din Romania - cu
o temeinica redefinire si punere la punct a conceptelor regionale. Putem spune ca Violette
12
Rey repune, pentru inca o perioada de timp, a carei lungime doar progresele inregistrate in
domeniu o vor decide, Geografia Regionala in drepturile ei, inchizand cercul spiralic pe care
Vidal de la Blache 1-a deschis acum un secol, prin prefigurarea unei noi traiectorii analizelor
regionale.
Etapa cantitativa, pozitivista, a geografiei americane isi diversifica demersurile in
anii '90, orientarile spre abordarile regionale fiind tot mai frecvente. Este ceea ce
sintetizeaza G. S. Dunbar, (1991), in privirea enciclopedica asupra geografiei moderae,
unde ramurii regionale ii revine "studiul diferentierilor areale ale suprafetei terestre". Ea ofera
o metodologie distincta, menita a evita determinismul mediului asupra relatiilor acestuia cu
locuitorii sai. Osciland intre ipostaza interna si extema asupra locurilor, ea faciliteaza
introspectii in diversitatea si complexitatea relatiilor dintre oameni si mediul lor de viata.
Scolii americane de Geografie Regionala ii apartine si M. Bradshaw, (1997) care,
considerand regiunile ca un produs al noii ordini mondiale, le clasifica in regiuni formale si
functionale.
Regiunile formale sunt parti distincte ale suprafetei terestre ale caror caracteristici
sunt determinate de combinarea trasaturilor fizice si umane. Fiecare regiune poate fi
perceputa daca ea este unica si neconectata cu restul lumii. Regiunile formale sunt utilizate
de catre factorii guvernamentali si de afaceri pentru a-si defini piata si arealele administrative.
Regiunile functionale sunt entitati geografice mult mai dinamice ce interactioneaza cu
alte regiuni in modelele nationale sau globale. Interactiunea permanenta dintre centru si
periferie se reflecta in schimbarea continua a marimii regiunii, dar si in declinul sau.
Pornind de la rolul omului in crearea si remodelarea regiunilor, de la interdependenta
acestora pe coordonatele vectorilor politici, economici sau sociali, de la posibilitatea de
"manipulare" a regiunilor de catre puterea politica etc, autorul delimiteaza, la nivelul
globului, urmatoarele regiuni majore: Africa de Sud si Sahara, Africa de Nord si sud-vestul
Asiei, Asia de Sud, Asia de Est, Europa de Vest, Europa de Est, Balcanii si fosta URSS,
America Engleza, America Latina si Pacificul de Sud. De remarcat, inca de la prima vedere, ca
autorul nu include in Balcani Slovenia, Croatia si Grecia ceea ce denota primordialitatea altor
criterii de regionare decat cele naturale, dar si arbitrariul multor regionari in care un element
fundamental al realitatii geografice, cum este pozitia pe glob, este eludat.
In sfarsit, introspectia noastra in evolutia Geografiei Regionale isi propune sa se
opreasca in zorii celui de-al treilea mileniu, cand P. Marchand (2001), dupa o suita de
adnotari privind continutul in semnificatii al termenului de regiune ("un teritoriu animat de
poli de decizie, organizat in spatii de productie, aceste doua elemente generand fluxuri
materiale si imateriale" sau "un spatiu organizat si convenabil utilizarii") pune in discutie
rolul Geografiei Regionale in perioada mondializarii. Spatiul regional devine astfel un
fragment al spatiului mondial divizat, la randul sau, in arii culturale (economice), state,
landuri (regiuni), departamente (judete), comune. Ca urmare, holarhia regionala (realizata mai
ales pe criterii economice, dar si politico-administrative) se imbogateste, functiile fiecarei
subdiviziuni integrandu-se organic in entitatea de rang superior prin adaptare si crestere a
gradului de complexitate.
In orice regiune actioneaza actori endogeni si exogeni, gradul de implicare a celor
din urma fund in crestere accelerata. Mondializarea se concretizeaza tocmai prin inmultirea
numarului de promotori capabili sa ia decizii de remodelare a spatiului. Ca urmare, se
accentueaza importanta factorului cultural, deciziile fiind luate nu numai sub imperativul
unor comandamente politice sau economice ci si sub imboldul unei peceti spirituale pe care
actorul in cauza o vehiculeaza. El actioneaza nu in functie de realitatea unui teritoriu ci in
corelatie cu imaginea sa despre acesta. Autorul vede aici numai partea pozitiva a lucrurilor
(un mesager al unei mari culturi, dintr-o societate avansata economic va implementa in
locul actiunii sale conceptele acesteia) dar realitatile pot fi si inverse (promovarea unor valori
straine locului, fara aderenta la substratul spiritual autohton). Deoarece multe decizii de
remodelare a spatiului sunt fructul unei politici, Geografia Regionala trebuie sa-si asume
13
cunoasterea acestei politici, a deciziilor sale trecute si prezente. Pentru P. Marchand "puterea"
si "politica" devin astfel veritabile chei ale stiintei regiunilor.

Geografii romani si Geografia Regionala

Exista suficiente temeiuri pentru a considera opera lui Dimitrie Cantemir,

Descriptio Moldaviae, publicata la Berlin la 1717, ca prima lucrare de Geografie Regionala
autohtona. Daca autorii mai vechi, in primul rand cronicarii, au inclus in scrierile lor,
preponderent literare, aspecte ale domeniului geografic, eel mai reprezentativ iluminist
roman ne ofera un studiu inchegat despre locuri si oameni, cu aproape doua secole mai
devreme decat Vidal de la Blache. El delimiteaza astfel o regiune - Moldova vremii sale - ca
entitate politica ale carei trasaturi fizice (relief, climat, hidrografie, vegetatie, fauna, resurse)
le interfateaza permanent cu factorul antropic (analizat prin prisma raspandirii in teritoriu,
structurii etnice, ocupatiilor, obiceiurilor, organizarii sociale). Nu lipseste, asadar, nici-un
component al peisajului care sa nu fie surprins in participarea sa la constituirea unui spatiu
trait, umanizat. Dealtfel, se observa ca majoritatea absoluta a referintelor au statut de
reliefare a interrelatiilor dintre om si mediul sau de viata ("aproape de Moinesti tasneste
dintr-un izvor pacura amestecata cu apa, pe care taranii nostri au obicei de o folosesc la
unsul osiilor de la carute") etc. Lucrarea este insotita si de o harta pe care sunt transpuse
principalele elemente analizate.
Acceptand regiunea naturala, in voga la vremea sa, ca un dat de necontestat, Simion
Mehedinti ii acorda in opera sa capitala Terra (1931) -veritabila Biblie a geografiei romanesti
(P. Cocean, 2000) - o atentie limitata. El pune in discutie doar dualitatea si raporturile
Geografiei Generale cu Geografia Regionala, transand net discutia in favoarea celei dintai
("descrierile regionale, oricat de numeroase si de interesante ar fi ele, nu-s decat material
pentru sinteza generala"). Se observa palierul inferior de pozitionare a celei din urma in raport
cu Geografia Generala ("cea mai sigura parte a Geografiei"). Dar, contradictiile autorului
nu intarzie sa apara atunci cand afirma ca descrierea unor teritorii in maniera regionala
reprezinta o ultima etapa de aplicare, o "incununare a geografiei ca stiinta", "singura
perspectiva a muncii geografice "etc.
In mod analog, George Valsan (1931) gloseaza asupra semnificatiei notiunii de regiune
naturala, insistand asupra "caracterelor deosebitoare" si a rolului lor in aplicarea principiului
"independentei geografice".
Contributiile cele mai consistente la definirea domeniului de investigatie al Geografiei
Regionale aduce, fara indoiala, Vintila Mihailescu (1964, 1968, 1970). Perspectiva abordarii
sale este larga si profunda, vizand atat domeniul de studiu, metodele de cercetare, cat si
raporturile ei cu celelalte ramuri geografice ("opozitia dintre Geografia generala si
Geografia regionala nu-i justificata; ele sunt doar faze sau etape ale elaborarii geografice").
De notat ca in acceptiunea sa Geografia Generala este o stiinta a intregului planetar, in vreme ce
Geografia Regionala studiaza partile acestuia.
Pozitia sa sustinuta in favoarea abordarilor integrate, regionale, trebuie apreciata si
in contextul manifestarii, mai mult in dezbateri decat in scrieri, in anii '60, si in randul multor
geografi romani a tenditelor de negare a Geografiei Regionale ("Geografia regionala nu
exista"! - declara aproape la unison participantii la o dezbatere stiintifica organizata in anul
1964 la Institutul de Geografie Bucuresti).
Exista, la autorul susmentionat, mai multe planuri ale disecarii fenomenului
regional, eel dintai fiind definirea regiunii ca entitate geografica ("regiunea este un teritoriu
cu aspect, structura si functii specifice, deosebite de ale tinuturilor vecine"). O mare atentie
acorda continutului acesteia, fapt care-i mijloceste delimitarea regiunii geografice (definita de
un continut complex, integral si limite naturale), de regiunile naturale (cu un continut
exclusiv natural si limite asemanatoare) si regiunile antropice (cu un continut exclusiv datorat
prezentei omului si limite conventionale: politice, administrative, economice etc).
14
 Ca mijloc concret de delimitare regionala, V. Mihailescu propune peisajul, inteles ca
"ansamblul caracterelor exterioare ale unui teritoriu".
In alt plan, eel metodologic, regiunea geografica devine o unitate de studiu, cu care
incepe si se termina introspectia de profil. Este o notiune sintetica, defmind regiunea
naturala transformata de om. Ca urmare, obiectul de studiu al Geografiei Regionale este
complexul sau intregul teritorial.
Continuamd sirul analogiilor, autorul ajunge la stabilirea unei stranse relatii intre
Ecologie si Geografie, respectiv intre unitatile de studiu ale acestora, ecosistemul si regiunea
geografica (V. Mihailescu, 1970).
Trecand in domeniul practicii imediate, eel al delimitarii propriu-zise a regiunilor
geografice, Vintila Mihailescu se mentine, in ciuda conceptelor teoretice moderne vehiculate,
la stadiul creionarii entitatilor morfologice, fapt sesizat si amendat de urmasii sai.
Miscarea fertila a ideilor geografice in anii '70, derulate indeosebi in Laboratorul de
Geografie Regionala al Institutului de Geografie din Bucuresti, conduce pe unii cercetatori
(Horia si Cornelia Grumazescu) la abordarea regiunilor prin prisma teoriei sistemelor, fapt
care, la nivel european si mondial, se va accentua mai tarziu. De retinut opinia conform
careia delimitarea regiunii trebuie sa aiba la baza variatia indicilor cantitativi ce definesc
proprietatile partilor sale componente (H. Grumazescu, 1968). Avem astfel, in aceasta
pozitie, o incercare a geografului roman de-a armoniza relatia dintre Geografia cantitativa, in
voga la vremea respectiva, si Geografia Regionala aflata, tot atunci, in plina criza. Pentru
Cornelia Grumazescu (1970) orice regiune geografica este un complex teritorial functional
unitar, cu fizionomie specifics, definit de trei factori: mediul, comunitatea si substratul. Din
nefericire, dupa o excelenta analiza a regiunii Luncii Dunarii, unde metodologia studiilor
regionale este inspirat pusa in tema, din motive conjucrurale, grupul de cercetatori se
disperseaza, cu un impact negativ ulterior asupra domeniului in cauza.
Tot in deceniul opt, I. Donisa, (1977) va reitera: regiunea este un sistem teritorial
concret, definit de interactiunea si influenta reciproca a elementelor naturale, sociale si
economice.
Pentru Valeria Velcea (1988) regiunea ramane o entitate teritoriala functionala, ceea
ce apropie mult punctul sau de vedere de interpretarea sistemica ce incepuse sa se
contureze in perioada mentionata la nivel mondial.
Paralel acestor tendinte de veritabila noutate si modernitate, majoritatea absoluta a
geografilor romani se vor cantona (si datorita vicisitudinilor vremii), in inertia traditionala
a delimitarii si studiului regiunilor morfologice (V. Mihailescu, T. Morariu, G., Posea, etc).
Confruntarea cu inertia si-o asuma I. Ianos, (1981, 1993, 2000) care propune, initial,
alegerea si a altor criterii pentru regionare decat cele fizico-geografice. Unul dintre acestea ar
putea fi individualizarea in functie de ierarhizarea retelei de asezari, respectiv prin
asumarea relatiilor dintre acestea si teritoriul aferent. Intru-un astfel de context regiunea
devine un spatiu functional, polarizat.
Ulterior (1993) autorul revine cu o contributie de mare consistenta ideatica, regiunea
fiind statuata ca cel mai complex sistem geograflc, un sistem termodinamic si
informational optimal deschis, cu o structura disipativa. Ea poseda fluxuri de masa,
energie si informatie proprii, ce-i permit autoorganizarea. Complexitatea sistemului se
reflecta nemijlocit in marea sa rezistenta la schimbare.
Spatiul regional este coerent (componentele sale naturale si antropice sunt strans
conectate) si sinergic (conlucrarea componentelor generand o functie specifica). El se va
identifica integral in regiunile heterogene, in vreme ce regiunile naturale prezinta o
structura coerenta si sinergica numai in plan vertical (intre substratul geologic, relief,
hidrosfera, atmosfera §i biosfera).
Ca o contribute de ultima ora mentionam introducerea de catre P. Cocean, a spatiului
mental ca un criteriu de maxima eficienta in delimitarea unor regiuni geografice de mare
viabilitate ("tarile").
15
 Paralel cu reconsiderarea sa pe plan mondial ca domeniu geografic de relevanta
importanta pentru dezvoltarea economico-sociala, dar si in plan politic, Geografia Regionala se
mentine in actualitate, castigand vizibil teren si in Romania. Facultatile de Geografie din
Bucuresti si Cluj Napoca isi centreaza preocuparile in catedre de profil, consolidand
colectivele de cercetare proprii. Geografia Regionala este o specializare distincta in cadrul
structurii doctoranturii avand pana in acest moment trei indrumatori (I. Ianos, I. Marin, P.
Cocean). De subliniat, mai ales, implicarea geografilor din Cluj Napoca in elaborarea unor
vaste proiecte de amenajare a teritoriului interjudetean (PATIJ) si a Regiunii de Nord-Vest
(PATR) unde conceptele si metodologia regionala au gasit un camp de aplicare extrem de fertil,
dand Geografiei, in ansamblu, o tenta pragmatica, de aplicabilitate in practica, de necontestat.
Analiza trasaturilor etapei actuale de dezvoltare a Geografiei Regionale pune in
evidenta eel putin trei comandamente majore pe care aceasta si le asuma si anume:
- mondializarea economica determina nevoia redefinirii spatiale a teritoriilor
favorizate sau defavorizate, prefigurandu-se noi poli, noi centre sau puncte de convergenta a
fluxurilor de energie, materii prime, capital si interese. Cine ar putea creiona mai succint, mai
complex toate acestea decat Geografia Regionala;
- cresterea rolului decizional al politicului, atat prin prisma redefinirii matricei statelor
globului, cat si a tendintelor de grupare si asociere a conglomeratelor de tari. Or se stie ca
unealta sa de baza, in relatia cu teritoriul, a fost si a ramas regiunea geografica;
- aprofundarea excesiva a subramurilor a condus atat la o acumulare masiva a
informatiei, cat si la o indepartare de stiinta-matca, Geografia, respectiv apropierea de alte
stiinte. Geografia Regionala ofera atat perspectiva valorificarii superioare a informatiilor
astfel obtinute cat si mentinerea investigatiilor in cadrul geografic.
Dupa un atat de sustinut demers intru sustinerea importantei sale, care ar fi cea mai
succinta, cea mai densa si mai relevanta definitie a regiunii geografice. Ea nu poate fi decat
urmatoarea: regiunea reprezinta un spatiu geografic de gravitatie centripeta, un sistem deschis
cu feed-back echilibrat. Este unitatea teritoriala de baza in practica economica, sociala si
politica, actuala.

Locul Geografiei Regionale in sistemul stiintelor geografice

Semnele de intrebare si negarea, uneori vehementa, a Geografiei Regionale in

deceniile 7-9 ale secolului XX, s-au datorat si creionarii precare a locului sau in sistemul
stiintelor geografice, respectiv a raporturilor sale intime cu Geografia insasi. De retinut, sub
acest aspect discutiile referitoare la relatiile stiintei analizate cu Geografia Generala,
deosebindu-se trei opinii si anume: dominanta Geografiei Generale asupra Geografiei
Regionale unde cea din urma serveste doar la descrierea unor teritorii, ca ramura a celei
dintai (opinie sustinuta, printre altii de S. Mehedinti sau R. Almagia); primatul Geografiei
Regionale asupra Geografiei Generale (sustinut cu fervoare de Vidal de la Blache si discipolii
sai); si interrelatia intre cele doua domenii (relevata de U. Toschi).
Putem deduce pozitia acestei discipline fara dificultate din asa numita "trinitate
geografica" invocata de P. Haggett, (1990), unde sinteza regionala, cea de a treia coordonata
majora a acestei stiinte, se alatura accentului pus pe localizarea fenomenelor fizice si
antropice, respectiv pe relatiile dintre mediul fizic si colectivitatile umane.
Un model care cauta sa fixeze locul Geografiei Regionale in cadrul ansamblului
general al stiintelor, sa ilustreze conexiunile sale cu ramurile geografice limitrofe, ne este
oferit de R. Hartshorne (1939). El prefigureaza existenta a doua planuri majore, unul
focalizand stiintele apropiate Geografiei (fizice, biologice, sociale) iar altul apartinand
Geografiei sistematice, de ansamblu. Cele doua planuri se intersecteaza, iar linia de intersectie
apartine integral, prin domeniile de interfata, Geografiei Regionale. Se observa ca unei stiinte
din primul plan (Meteorologia, spre exemplu) ii corespunde o ramura cu evidente valente
regionale (Climatologia). In mod similar, Sociologia are drept corespondent Geografia Sociala,
16
etc. Dupa un atat de sustinut demers intru sustinerea importantei sale, care ar fi cea mai
succinta, cea mai densa si mai relevanta definitie a regiunii geografice? Ea nu poate fi decat
urmatoarea: regiunea reprezinta un spatiu geografic de gravitatie centripeta, un sistem deschis
cu feed-back echilibrat. Este unitatea teritoriald de baza in practica economica, sociala si
politica, actuala.
Modelul lui Hartshorne reflecta caracterul integrator al Geografiei Regionale si avanpostul
in care aceasta se situeaza in raport cu celelalte ramuri, respectiv stiintele din domeniile
invecinate. O alta schema care incearca sa pozitioneze Geografia Regionala este elaborata de P.
Haggett, (1965) (Fig. 6), autor care imagineaza o interferenta intre stiintele pamantului, cele
sociale §i cele logico-matematice. La intersectia celor trei domenii se afla Geografia Umana.

Modelul P. Haggett (1965)

1. Geografie umana; 2.Stiintele pamantului; 3.Stiintele sociale; 4.Stiintele logico-matematice.

Geografi
e

Se observa ca stiinta regionala este circumscrisa in totalitate in campul de rezonanta

al stiintelor sociale, intersectand, totusi, si sectoare putin semnificative din celelalte doua
domenii. Credem ca schema propusa omite in buna parte, importanta substratului natural in
derularea oricarui fenomen regional, supralicitand aspectele de ordin social. Un echilibru intre
cele doua tipuri de conditionari pare mai aproape de adevar.
Pe de alta parte, asa cum se poate observa si din schita alaturata, Geografia Regionala
nu trebuie asezata pe acelasi palier de importanja cu cele doua ramuri majore ale Geografiei,
respectiv Geografia Fizica si Geografia Umana. Daca acestea din urma se desprind direct
din baza trunchiului stiintei-matca, diversificandu-se in numeroasele lor subramuri
(Geomorfologie, Climatologie, Hidrologie, Pedologie, Biogeografie; Geografia Populatiei,
Geografia Asezarilor, Geografia Sociala, Geografia Politica, Geografia Turismului),
Geografia Regionala uziteaza in reliefarea problematicii propriului domeniu de rodul
investigatiilor §i paradigmelor tuturor subramurilor mentionate.
Avem, asadar, de a face cu o §tiinta de sinteza, aflata la antipodul Geografiei, dar
17
identificandu-se, pe spatii delimitate dupa criterii proprii, cu intregul ei domeniu de studiu.
Geografia Regionala apare astfel ca o Geogrqfle a unui teritoriu dat, in care scara spatiala
impune diferentierea conceptului general de eel subordonat lui. Mai mult, ea primes.te o
conotatie pragmatica, teritoriul analizat devenind o matrice unde toate segmentele §tiintei
geografice se regasesc interconectate in functie de ponderea actiunii lor.
Prin subramura sa regionala, Geografia isi atinge propria menire, devenind o stiinta
a spatiului geografic concret delimitat, cu intregul lui ansamblu de fenomene si procese. O
vom regasi astfel la finalul oricarei abordari integrate, sistemice, iar secvential, pe domenii
specifice, la finalul tuturor analizelor de profil (geomorfologice, climatice, sociale, turistice
etc). Geografia Regionala reprezinta, in acelasi timp, cea mai eficienta modalitate de-a pune
rezultatele demersurilor geografice la indemana omului si a colectivitatilor umane. Intru
exploatarea si organizarea mai fructuoasa si mai judicioasa a tuturor geosferelor.

REGIUNEA – ENTITATE ŞI FUNCŢII

Timp de aproape un secol, între 1859-1953, Geografia Regionala s-a aflat la zenitul
afirmării sale (în raport cu Geografia însăşi şi cu direcţiile ei de dezvoltare), pentru a atinge
opusul acestuia odată cu ,,revoluţia cantitativă”, dinte 1953-1970, când semnele declinului
ies în evidenţă. În tot intervalul menţionat, preocuparea pentru definirea clară a propriului
domeniu, a metodologiilor şi mijloacelor sale specifice de investigaţie a rămas oarecum în
plan secund, fiind permanent eclipsată de imperativele momentului sau de facilitatea
urmării căilor demult verificate. Însuşi Vidal de la Blache, considerat părintele acestei
ştiinţe, are prea puţine contribuţii teoretice la fundamentarea ei. S-a instaurat astfel un
decalaj de fază între cuantumul de informaţie vehiculat şi nevoia socială de noi soluţii
practice, aflate în avanposturi, pe de o parte, şi conceptele menite a înmagazina
semnificaţiile noilor fenomene, respectiv metodele de prelucrare superioară a bazei
informative existentă, rămase în urmă, pe de altă parte. Observaţia critică formulată de
Maryvonne le Berre este, în acest caz îndreptăţită fiind fondată pe „uitarea de sine” a unei
ştiinţe care, sub atributul indispensabilului, şi-a neglijat necesara devenire.
Deoarece în perioada contestării ţinta predilectă a fost conceptul de regiune,
considerăm punerea sa în discuţie ca o operaţiune obligatorie, întru decelarea corectă a
semnificaţiei şi perspectivelor sale de a defini o realitate geografică permanentă, indiferent
de metamorfoza acesteia în spaţiu şi timp.
Termenul de regiune şi-a făcut cu dificultate loc în arsenalul noţiunilor geografice,
echivalentul săi fiind în antichitate topicul latin de „pagi” sau cel galic „pays” pin care erau
definite teritorii aparţinând diverselor triburi, cu toate caracteristicile lor naturale şi
antropice. Forma actuală provine din aceeaşi limbă unde „regio, regionis” are semnificaţia
de conducere, dirijare, ordonare a unor realităţi spaţiale. Neologismul „regionalism” este
inclus, în premieră, de Litrre în dicţionarul său editat la 1877(după J.F. Gravier, 1870).
Pentru acelaşi autor, regiunea reprezintă o mare întindere de ţări: „regiunea, în raport cu
ţara, indică o serie de lucruri indeterminate. Europa este o regiune şi nu o ţară. Franţa este
o ţară şi nu o regiune”.
Apare tot mai pregnantă, în cadrul analizei evoluţiei conceptului de regiune,
scindarea viziunii cercetătorilor şi orientarea ei pe două direcţii diferite şi anume: regiunea
este o realitate faptică, identificabilă în teren (apărută – cum ar spune Vidal de La Blache –
înainte ca geografii să o numească) sau o „construcţie mentală ce divide suprafaţa terestră
în unităţi teritoriale” (J.N. Entrikin, 1991). Fără a considera ca dificile criteriile alese sunt
semnificative trei semnificaţii majore care au fost atribuite termenului de regiune:
teritoriu, entitate politico-administrativă, sistem teritorial.
Cel mai vechi termen vehiculat încă din antichitate este conceptul de „regiunea-
teritoriu” care a caracterizat gândirea geografică până-n sec. XX, cunoscând apogeul în
perioada vidaliană. Astfel, în această viziune, regiunea era constituită dintr-o suprafaţă
18
terestră, preferabil uscată, definită printr-o arhitectură proprie, dictată de principalele
elemente fizico-geografice. Pe acest teritoriu se află o serie întreagă de resurse solice şi
subsolice exploatate integral sau parţial de o populaţie aferentă, răspândită şi structurată
nuanţat. Cf. Maryvonne-le-Berre (1980) regiunea ca teritoriu este o porţiune de spaţiu ce
figurează ca mediu privilegiat, posedând avantaje pe care unităţile vecine nu le oferă, iar
A. Chauvet (1981) o prezintă ca o structură a suprafeţei terestre, ce conţine o relaţie a
amului cu spaţiul, înscrisă concret în locuri. Ea se constituie într-o reţea de vetre
construite, axe de organizare şi linii de fracturare.
R. Minshull, în lucrarea Regional Geography, Teheory and practice (Hutchinson
University Library, 1971) citează o lucrare mai veche în care demersurile lui Odum şi
Moore (American Regionalism, 1932) înmănuncheză nu mai puţin de 40 definiţii ale
regiunii, dintre care cele mai vehiculate (P. Cocean, 2002, p.40) sunt:
- O suprafaţă în care fiecare combinare a factorilor de mediu şi demografici a
creat o omogenitate a structurii economice şi sociale (T.G. Woofter);
- O arie delimitată pe baza omogenităţii generale atrăsăturilor teritoriului şi a
ocupaţiilor (R.S. Platt);
- O suprafaţă în interiorul căreia s-a dezvoltat un model uman de adaptare la
mediu (American Society of Planning Officials);
- Un domeniu în care entităţi diferite, puse în mod artificial împreună, s-au
adaptat ulterior în vederea unei existenţe comune (P. Vidal de la Blache);
- O suprafaţă în interiorul căreia un set specific de condiţii fizice va determina un
tip specific de viaţă economică (R.I. Dickinson);
- Suprafaţă ale cărei condiţii fizice sunt omogene (W.L.G. Joerg);
- O arie caracterizată în întregime prin trăsături ale teritoriului similare şi care
contrastează cu cele ale ariilor învecinate (N.M. Fenneman);
- Un complex de pământ, aer, apă, animale, plante şi oameni potrivite în relaţiile
lor speciale, care împreună alcătuiesc o porţiune definită, specifică, a suprafeţei
terestre (A.J. Herbertson);
- O arie geografică unificată cultural, în primul rând economic şi ulterior printr-
un consens de gândire, educaţie, activităţi recreaţionale, care o disting de alte
asemenea suprafeţe (K. Joung).
R. Minshull adaugă acestora propria sa proiecţie asupra semnificaţiei regiunii
formale ce nu este decât un teritoriu „în cuprinsul căruia unul sau mai multe fenomene
precum roca, precipitaţiile, exploatarea agricolă sau populaţia sunt suficient de uniforme
pentru a permite o generalizare şi totodată suficient de diferite faţă de fenomenele din
regiunile înconjurătoare pentru a justifica o delimitare”. Sau, mai concis, „regiunea este
cea mai extinsă arie în care este posibilă generalizarea”.
După aproape şase decenii, în acelaşi mediu al dezbaterii ştiinţifice, cel nord-
american, regiunile sunt receptate ca suprafeţe terestre care prezintă elemente
semnificative de uniformitate internă şi diferenţiere externă în raport cu alte teritorii
(Fellmann, Getis, Getis, 1990, Cocean,2002, pp. 43-44).
Evident, acestor definiţii, formulate, în marea lor majoritate, în perioada de
cristalizare teoretica si practica a Geografiei Regionale, se pot adăuga altele, ceea ce nu
face decât să argumenteze supoziţia noastră anterioară: regiunea a constituit dintotdeauna
pentru geografi o problemă incitantă, de mare complexitate ideatică şi cu o metamorfoză
continuă. Pe de altă parte însă, tocmai această variabilitate extraordinară a formulărilor a
creat frecvent confuzii şi dificultăţi în statuarea ei ca un concept riguros definit.
Se observă insistenţa autorilor asupra câtorva dintre atributele recunoscute ale
regiunii, cum ar fi omogenitatea, specificitatea, interacţiunea elementelor componente,
deosebirile în raport cu unităţile învecinate. Distincte rămân însă unghiurile de abordare,
ierarhizarea factorilor generatori, ponderea anumitor condiţionări, finalitatea
interferenţelor spaţiale.
19
 Greutati deosebite au fost intampinate la fixarea limitelor acestor teritorii („nimic
nu este mai dificil ca a delimita obiectiv o regiune” – P. George, 1970; cf. Cocean, 2002,
p.41). În antichitate, primii geografi realizau această operaţie pornind de la raportul dintre
spaţiile oicumenice şi cele anoicumenice, dintre cunoscut şi necunoscut, ulterior criteriile
s-au înmulţit, diversificat şi imbogatit.
Prin intensificarea abordărilor naturaliste, cercetătorii au observat existenţa unor
teritorii cu însuşiri asemănătoare sau relativ apropiate, derivate fie din particularităţile
structurii geologice (unitate de platformă sau de orogen, prezenţa aceloraşi roci), din
caracteristicile reliefului (predominarea aceloraşi forme, precum în relieful de câmpie,
munte, podiş vs extensia majora a acestor forme), ale climatului (arid, cald sau rece,
temperat, permanent cald, permanent rece) sau vegetaţiei (stepă, savană, pădure
sempervirescentă, pădure din arbori cu frunze căzătoare/foioase, cu conifere) etc. Au
apărut, ca urmare, a numeroaselor „regionalizari geografice”: regiunile morfologice (de
orogen prin incretire, de platforma veche, de peneplena, de acumulare veche sau noua, de
modelare fluviala, de acumulare climatica etc), climatice (ecuatoriala, tropicala uscata,
tropicala umeda etc.), biogeografice (holarctica, neotropicala etc.), ale căror limite
coincideau cu fâşia unde fenomenul geografic vizat se estompa, se dizolva în structurile
marginale/de alt tip. Întreaga perioadă vidaliană a geografiei regionale va excela în astfel
de delimitări, ce nu pot fi omise nici astăzi, atunci când se analizează o componenta stricta
a peisajului geografic. In schimb, etapa post-vidaliană, cea de aprofundare pe domenii in
investigaţiile geografice, va consfinţi rigoarea unor limite trasate în acest mod. Regiunea
(astfel înţeleasă) apare ca un tot unitar oferit percepţiei de evoluţie firească, derulată într-
un anumit ecart al variaţiei, fapt ce îi asigură, în raport cu alte teritorii, o anumita
specificitate.
Cu timpul s-a cristalizat si un alt criteriu de delimitare, ce pornea de la prezenţa
factorului antropic şi a impactului său asupra mediului. Conturarea/delimitarea teritoriala
si functionala a celor două tipuri de habitate umane a condus la individualizarea regiunilor
urbanizate sau rurale, iar prin dezvoltarea teritoriala a anumitor ramuri economice s-au
conturat regiuni agricole, regiuni industrializate, regiuni de servicii etc. Primordială
rămânea fixarea acelor perimetre care să circumscrie un specific, cel al factorului de
intervenţie dominant şi reflectarea în peisaj a consecinţelor acesteia (Cocean, 2002, p.41).
De remarcat faptul că astfel de regionări desfiinţau adesea pecetea pusă în peisaj de
anumiţi factori naturali, în sensul omogenităţii sau diversităţii elementelor proprii.
Teritoriul devine o simplă bază de susţinere a unor comandamente economice sau sociale.
De această dată, tendinţa de uniformizare este indusă din afară, prin crearea unei noi
fizionomii peisagistice, practic omniprezenta (cum este citata in literatura de specialitate –
v. Cocean, 2002, Ielenicz si Cocean, 2005 – monotonia belt-urilor americane, asemănarea
exploatărilor carbonifere din Ruhr, a zonelor litorale portuare, a campurilor cu culturi
cerealiere, a regiunilor pomi-viticole etc.). Mai mult, în vederea optimei funcţionalităţi,
elementele naturale sunt supuse unei presiuni a omogenizării şi restructurării, ajungându-se
frecvent la substituirea lor cu elementele unui cadru complet nou, artificializat, ponderea
lor ca argumente ale delimitării regionale diminuându-se proporţional (Ielenicz,Cocean,
2005, p. 37-38).
Regiunea ca entitate politico-administrativă are o constanta si veche semnificaţie,
ce s-a conservat şi perpetuat până în zilele noastre. Ea slujea direct, încă din vremuri
stravechi, din zorii civilizatiei umane, unor nevoi politice pentru afirmarea conceptului de
stat-naţiune. Atributele naturale au fost inlăturate decizional, iar regiunea a devenit un
instrument de lucru predilect al politicului, prin intermediul căruia acesta (politicul)
organiza iniţial un teritoriu, compartimentându-l în entităţi strict ierarhizate, comandate de
un organizat aparat central („ţară”, „ţinut”, provincie, departament, comună, „parohie”). In
deciziile politice luate de guvernele din Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, Belgia,
regiunea „este o provincie istorică şi/sau o entitate cu o relativă omogenitate culturală, care
20
posedă un grad de autonomie certă” (P. Dumolard, 1980, cit. Cocean, 2002, p.42). În
Franţa ea devine „o regiune de program, o asamblare de departamente a căror încărcare
demografică, masă economică sau mărime variază mult” (P. Dumolard, 1980; ibidem,
p.43). Regiunea-program există îndeosebi în organigramele funcţiilor publice,
reprezentând punctul de întâlnire a autorităţii centrale cu aleşii locului. De aici până la
considerarea regiunii ca „nivel privilegiat de organizare democratică a teritoriului” nu
este decât un pas, conchidea Dumolard.
Fixarea limitelor acestor regiuni politico-administrative se realiza printr-o varietate
de criterii (naturale, economice, sociale) care ţinteau formarea unor unităţi cu un grad cât
mai ridicat de funcţionalitate. Mulţimea condiţionărilor genera entropia, pentru ca
suprapunerea vectorilor în diversele planuri era realizată frecvent în mod aleatoriu.
Dar, regiunea ca expresie a realităţilor politico-administrative beneficiaza de
impunerea sa ca realitate faptică, ca un teritoriu pe care intervenţia antropică primeste
coordonate specifice, inpuse de sus în jos, prin reglementări ce tind, pe de o parte, să
valorifice elementele de favorabilitate, iar pe de altă parte să anihileze eventualele
disfuncţii apărute ca urmare a modului particular de delimitare spaţială, dar si tendintele de
centrifugare a deciziilor si intereselor centrale.
Conceptul de stranovedenie (Geografia ţărilor) propus de I.M. Zabelin (1959) şi
susţinut de N.N. Baranski (1964) (citaţi de I. Donisă, 1977 si Cocean, 2002), se află la
rădăcina unei noi viziuni politico-administrativă ce înglobează în semnificaţia sa o
geografie regională complexă, a unor teritorii bine conturate (mai ales ale statelor, dar nu
numai), care să exprime cu fidelitate indubitabila totalitatea aspectelor fizionomice,
structurale şi funcţionale ale acestora. Astfel, în termenul mai-sus-menţionat exista o
reflectare indirectă a rolului jucat de factorul politico-administrativ în regionarea
geografică, fapt nu lipsit de consecinţe în plan didactic unde, într-o anumită etapă a
predării Geografiei, cea a formării imaginii de ansamblu asupra geosferei, o astfel de
abordare are rezultate fertile. Chiar şi azi, noua regionare a Romȃniei, condusă mai mult pe
criteriul economic al regiunilor de dezvoltare sugerate de UE, impusă la catedrele de
geografie regională ale facultăţilor din Timişoara, Cluj-Napoca şi Bucureşti, merită a fi
intens studiate şi riguros delimitate, pentru a inlătura orice dubiu (inclusiv, al unor atribute
„politico-administrative”)
Asemănător, regiunilor zabeliene, putem arăta că si Uniunea Europeană, C.S.I.,
CEFTA, NATO, Maghrebul ar reprezinta regiuni suprastatale unde componenta politică,
economică, strategică sau etnică îşi extinde influenţa asupra altor condiţionări. Efectele
globalizării sunt evidente, mărimea unora din aceste regiuni fiind în continuă creştere (vezi
expansiunea Uniunii Europene sau a NATO spre est).
Un tip aparte de unităţi teritoriale îl reprezintă regiunile transfrontaliere, prezente
în zonele periferice ale statelor, prin asocierea unor teritorii aflate de o parte şi de alta a
graniţelor lor naţionale/statale. Constituirea lor are ca scop principal optimizarea fluxurilor
economice şi sociale, dar şi prezervarea aspectelor de ordin etnic sau cultural. Asa se
explică, de ce pornind de aici, reconstituirea dă caracter nostalgic al multora dintre ele
(Tirol, Bucovina, Maramureş, Banat, Catalonia, Brabant, Dunărea-de-Jos etc).
Majoritatea regiunilor politico-administrative sunt delimitate pornind de la
sentimentele şi reprezentările oamenilor, care utilizează conceptul regional pentru a-şi
defini locul pe care-l ocupă într-un spaţiu geografic dat. Ele se apropie astfel de
semnificaţia regiunilor perceptuale (vernaculare) definite de Fellmann şi colab. (1990,
Cocean, op.cit., p. 43) ca arii reflectate până la identificare în conştiinţa locuitorilor, fiind
un model al modului cum oamenii simpli percep spaţiul.
Regiunea ca sistem este produsul perioadei moderne de căutări relativ recente, în
contextul în care regiunile naturale reprezintă concepte considerate ca depăşite deja, iar
cele politico-administrative nişte creaţii adesea artificiale. Cercetătorii (aflaţi sub directa
influenţă a teoriei generale a sistemelor, v. Heinz von Foerester şi Gordon Pask - A
21
Predictive Model for Self-Organizing Systems, New York, 1961; Ludwig von Bertalanffy -
General Theory of Systems, Paris, UNESCO, 1968; Niklas Luhmann - Die Gesellschaft,
1997) au prefigurat imaginea unui teritoriu funcţional, organizat şi structurat, guvernat de
relaţii de tip feed-back. Ca urmare, regiunea, ca sistem deschis (făcȃnd analogie la tipul de
sisteme eco-funcţionale – închise, deschise şi izolate – introduse de Ilia Viscount-
Prigogine, în 1955), întreţine relaţii de intrare şi ieşire cu mediul înconjurător, cu
ansamblul de factori funcţionali şi spaţiali care exercită o acţiune asupra sa (remarcabile
contribuţii le are V. Mihăilescu, 1964, 1968, 1970; Horia şi Cornelia Grumăzescu, 1970; I.
Donisă, 1977; Valeria Velcea, 1988, Alexandru Roşu, 1996; Ioan Ianoş, 1981, 1993, 2000,
iar în ultimul deceniu Pompei Cocean, 1997, 2000, 2002 şi împreună cu Mihai Ielenicz,
2005). Nu trebuie să omitem, în acest context, că imaginea sistemică a regiunii a fost
prefigurată încă din anii ’70 de geografii români Horia şi Cornelia Grumăzescu, ale căror
prime intervenţii n-au fost, din păcate, continuate ulterior, lăsând altora sarcina, dar şi
meritul, de a definitiva şi detalia conceptul.
Mediul, în accepţie sistemică, este un concept operativ de sorginte naturală,
economică, politică, sociologică etc. Sistemul regional este ilustrat în timp printr-o matrice
unde sunt dispuse pe linii spaţiile (comunele), iar pe coloane atributele funcţionale.
Intervine şi a treia dimensiune, timpul, ce generează o hipermatrice. Remarcabile
contribuţii le au, în acest fel, P. Cocean (2002) şi Adnana Lăcău pentru zonarea funcţională
a unei regiuni.
O definiţie remarcabilă a regiunii ca sistem ne oferă A. Dauphiné (1979), şi anume:
„regiunea este un sistem spaţial deschis, dialectic dezechilibrat, principiul unităţii
dominând forţele diversităţii; de mărime inferioară naţiunii, formată din spaţii contigue”.
El este definit de o serie de proprietăţi (externe, interne, temporale – cit. P. Cocean, 2002,
p.44).
Între proprietăţile externe, autorul citat menţionează echilibrul dinamic, stabilitatea
şi adaptarea, iar ca proprietăţi interne (ce decurg din existenţa unor subsisteme legate prin
cuplaje în serie, paralele, retroactive şi interactive) sunt invarianţa şi autoreglarea.
Proprietăţile temporale sunt înmagazinate, în primul rând (spune autorul), în persistenţa
caracteristicilor menţionate în timp. O calitate care persistă pe timp indelungat este o
invariantă. O regiune are invariante funcţionale şi spaţiale, caracterizate printr-o mare
relativitate. Primele sunt mai puţin durabile în comparaţie cu cele din urmă, care prin
durabilitate devin din cein ce mai ireversibile. Autoreglarea este o in schimb, cea mai
importanta trăsătură ce se manifestă în timp şi ea este foarte activă în toate sistemele.
În alt context, Adalberto Vallega (1995) consideră regiunea ca un sistem teritorial
sustenabil, bimodular (natural şi antropic), care îmbracă mai multe ipostaze spaţiale, dar şi
de interferenţă cu factorul modelator principal, omul.
Acelaşi autor ne oferă o perspectivă evolutivă inedită a conceptului de regiune,
imaginând patru etape distincte şi anume (cit. P. Cocean, 2002, p. 45):
- regiunea naturală (bazin hidrografic, structură geologică) afirmată între 1750-
1900;
- regiunea umanizată, delimitată cultural, în vogă între 1900-1950;
- regiunea funcţională, conturată gravitaţional, dominantă între 1950-1980;
- regiunea-sistem, suprapusă unui ecosistem, după 1980.
Trebuie subliniat faptul că această diferenţiere în timp a semnificaţiei termenului de
regiune nu a fost şi nu este strictă, limitele temporale fiind pur orientative. Astfel,
actualmente, cele două ipostaze ale regiunii, cea funcţională şi cea sistemică, se
întrepătrund, ajungându-se la dezideratul sistemului funcţional, a cărui delimitare
ecologică este pusă de acord cu vectorii de gravitaţie centripetă.

22
TIMPUL ÎN GEOGRAFIA REGIONALĂ

Este de la sine înţeles că întreaga fenomenologie a ştiinţei geografice amintite nu

este atemporală, nu se derulează în afara timpului, ci în interiorul sferei de acţiune a
conceptului. Sau, cum succint o spune J. Dresch (1987), „regiunea este, în esenţă, un
spaţiu cu o scară variată şi variabilă, care nu înseamnă nimic dacă identitatea sa nu este
precizată printr-o ierarhie de factori spaţiali şi temporali” (cit. P. Cocean, 2002, p.47).
Care sunt resorturile acţiunii spaţiului şi modul său de implicare în desfăşurarea
fenomenelor geografice rămâne însă o temă de fertilă reflecţie şi analiză pentru ca relaţia
spaţiu – timp, ca un binom indivizibil, îşi impune relevanţa şi în cadrul analizei geografice
regionale.
Timpul este o dimensiune obiectiv-imperceptibilă, dar comesurabilă, a tuturor
fenomenelor din sfera geografiei (şi implicit, celei regionale). Dacă spaţiul, poate fi
perceput concret la un moment de referinţă temporal, timpul poate fi determinat/perceput
numai prin intermediul efectelor induse elementelor geografice în evoluţia lor (dar numai
în anumite intervale temporale). Prezentul (privit şi pus pe axa timpului) este doar un
reper, la care se racordează trecutul (adică ceea ce a fost) şi viitorul (ceea ce ar putea sau ar
trebui să fie). Aceste două categorii (trecutul şi viitorul) dau adevărata măsură şi
semnificaţie a factorului timp (a se vedea importanţa timpului în clarificarea şi constituirea
paleo-/super-/continentelor, dar şi a spaţiilor imaginare, legendare).
Cantitatea de timp înmagazinată într-un proces sau fenomen geografic regional,
este dependentă de ritmul imprimat dezvoltarii si afirmarii fenomenului/procesului
geografic, dar si „curgerii” sale. Ideea unei desfasurari laminare, uniforme, trebuie
reconsiderată/selectata ca valoare în favoarea celei turbulente, sinuoase, ondulatorii. O
demonstrează, prin modul de evoluţie, majoritatea absolută a elementelor implicate în
definirea peisajului, precum şi specificul realizării interrelaţiilor.
În funcţie de modul de participare intrinsecă, timpul geografic relevă o serie de
trăsături după cum urmează (J. Dresch, 1987; cit. P. Cocean, 2002, p.47-49):
•Ciclicitatea reflectă o dezvoltare spasmodică a unor fenomene în timp, cu afirmări
şi regresii induse de specificitatea mediului lor de existenţă. Ciclurile vegetaţiei, ale
activităţilor agricole, circuitul apei în natură, nivelările reliefului etc., sunt tot atâtea
episoade de manifestare ale curgerii în salturi a timpului. La fel, expansiunea fundului
oceanic, ruperile tectonice şi reconstrucţiile scoarţei terestre în (paleo-)continente (blocuri
continentale) sunt exemple concrete în acest sens.
•Succesiunea rezultă din constanţa relaţiei fenomen geografic-timp şi exprimă
derularea sa fără sincope, lacune sau salturi temporale. Ea este expresia elocventă a
continuităţii. Un proces îşi urmează sieşi (un timp propriu) până la încetarea definitivă sau
transformarea în altă entitate.
•Flexibilitatea constă în posibilitatea timpului de a se contracta sau dilata, în
funcţie de dinamica vectorilor care îl consumă, adică de a da valoare universală mai
îndelungată unui aspect sau fenomen geografic. Creşterea vitezei de deplasare contractă
timpul necesar transportului (cum ar fi la o viitură, generȃnd riscul hidrologic), în vreme ce
ridicarea nivelului de trai şi cresterea nivelului de asistenţă medicală în sânul unei populaţii
(vezi societăţile cu mare grad de dezvoltare economico-socială) conduce la creşterea
duratei de viaţă a organismelor umane de pe acele teritorii.
•Ireversibilitatea decurge din sensul unic al curgerii timpului, dinspre trecut spre
viitor. Odată consumat de un proces geografic, el nu mai poate fi reconstituit în aceeaşi
matrice existenţială. Constituirea unui peisaj, într-o anumită perioadă temporală, poate fi
reprodusă aidoma, doar în contextul altui timp care nu poate începe, invariabil, în prezent
(spre exemplu, paleogeografia unui teritoriu).
În problematica geografiei regionale sunt extrem de numeroase categoriile de timp
implicate (timpul geologic, timpul biologic, timpul economic sau timpul social apar
23
permanent în sistemul de factori şi condiţionări geografice; excepţie face timpul
astronomic ale cărui efecte nu pot fi determinate la scara microunităţilor terestre, care fac
obiectul de studiu al geografiei regionale). Complexitatea fenomenelor regionale generează
o îmbinare/îmbucare frecventă a diverselor categorii temporale. Coabitarea se realizează
fără convulsii, pe principiul concomitenţei unui timp cu altul, în funcţie de durata şi
semnificaţia sa. Mai mult, anumite categorii de timp nu sunt altceva decât o însumare a
celorlalte (timpul geologic însemnând o adunare multiplicată de mici timpuri biologice,
morfocronologice etc.).
Însă la întrebarea: este timpul geografic o entitate rigidă, din care fenomenele se
înfruptă în mersul lor spre finalitate sau este o mărime fluidă care, implacabil, se induce
fenomenelor, arătându-le/grăbindu-le deznodământul? răspunsul este dificil de formulat,
pentru că totul se derulează în interiorul timpului şi nu în afara lui, deci este de la sine
înţeles că toate fenomenele din geosfere îl conţin nemijlocit., dar si pornind de la faptul că
aceleaşi fenomene, în funcţie de cauzalitatea lor, pot exista o durată mai mult sau mai puţin
îndelungată, ceea ce poate crea imaginea unei relative independenţe (se pare, mai mult
„dependenţe”) în raport cu timpul. De aceea, ne apare imaginea timpului ca factor neutru,
ca participant pasiv la tot ceea ce se desfăşoară pe întinderea regiunilor geografice.
Complexitatea fenomenologică a geografiei regionale (procesele din geosfere
diferite interacţionează în ciuda diversităţii ritmurilor lor evolutive), ne arată că există
viteze diferenţiate ale curgerii (şi înmagazinării) timpului, ceea ce conduce la decalaje în
apariţia efectelor (astfel, evoluţia lentă a reliefului, a pedogenezei este asociată recurenţei
petrografice, rapidităţii manifestării elementelor biotice sau climatice, în timp ce ritmul
înmulţirii populaţiei are valori mult mai atenuate în raport cu schimbările economice ori
sociale). Astfel, s-a ajuns la necesitatea fixării categoriilor temporale operaţionale în
geografia regională, de la timpul geologic (la baza piramidei temporale) sau morfologic, la
cel biotic, apoi cel demografic, economic şi, în final, la cel social, aflat în vârful piramidei
ca expresie a curgerii sale extrem de rapide.
Cum abordările regionale se realizează într-un anumit moment sau pe perioade
general scurte, acestea vor surprinde, în mod gradual, diferitele efecte ale factorului
temporal, adesea nule/imperceptibile în cazul timpului geologic sau morfologic, şi mult
mai vizibile în cazul timpului economic sau celui social (mental). Cu cât viteza de derulare
a fenomenelor este mai mare şi finalitatea lor mai repede de atins, cu atât efectul timpului
este mai uşor de determinat (fapt constatabil şi invers).
Categoriile temporale implicate în studiile regionale sunt numeroase şi diferite ca
intensitate a manifestării, dar ele nu se constituie într-o piedică a abordărilor, deoarece
„fiecare categorie de timp îşi întemeiază acţiunea pe/în substratul temporal precedent, ce
devine o bază suficient de largă încât să-i permită manifestarea deplină. Încercarea de a
fixa o valoare mediană acestui parametru nu-şi are motivaţie decât la nivelul aceluiaşi
palier de intervenţie, unde va facilita detalierea în funcţie de specificul fiecărui proces în
parte” (P. Cocean, op.cit. p.50).

SPAŢIUL ÎN GEOGRAFIA REGIONALĂ

Ştiinţei geografice (şi a subramurilor sale) îi este specific studiul spaţiului natural
(din ce în ce mai greu de identificat) si a celui transformat de om în funcţie de nevoile şi
aspiraţiile lui. Fenomenele/procesele geografice aflate la temelia geografiei, precum
fenomenele fizice (pentru fizica), chimice (pentru chimie), biologice (pentru biologie) sunt
de neconceput fără existenţa acestui concept – studiul spatiului terestru, care îi atribuie
ştiinţei geosferelor – geografia – specificitate şi permite delimitarea riguroasă a domeniului
ei de studiu, în raport cu numeroase alte ştiinţe ale naturii sau societăţii.
Dintre toate ramurile Geografiei niciuna nu recurge la o asumare atât de profundă a
spaţiului ca o categorie fundamentală asa cum o face geografia regională. Dacă în
24
geografia fizică ori geografia umană spatiul reprezintă un suport al desfăşurării proceselor
şi fenomenelor, în geografia entităţilor regionale devine o condiţie a manifestării lor,
definindu-şi amploarea, ritmurile şi specificitatea la fiecare entitate teritoriala. Tot pentru
geografia regionala, spatiul este, ca în nici o altă ramură geografică, o rezultantă, o creaţie
a afirmării diverselor interrelaţii. (Nu teritoriul va defini limitele spaţiale ale unui peisaj, ci
peisajul, prin trăsăturile şi extensiunea sa, îşi pune pecetea asupra dimensiunii –
dimensiunea fiind apreciată aici ca principala trăsătură a spaţiului-teritoriu spune P.
Cocean, op.cit., p.50).
Studiile anterioare arata ca spaţiul face parte din structura matricială a geografiei
regionale, intrând în semnificaţia profundă, de ordin etimologic, al termenului în sine
(regiune = arie, suprafaţă, teritoriu) etc. Cu atât mai mult cu cât se impune sublinierea
diversiunii ce înfloreşte actualmente în geografie, cu scop vădit de a minimaliza
importanţa geografiei regionale, preluându-i însă domeniul, şi anume cea a organizării
spaţiului geografic (planning territorial, planuri de dezvoltare teritoriala, planuri de
amenari teritoriale etc. revendicate, de multe ori, de catre stiinte care nu au nici-o legatura
cu domeniul terestru; se face o iscusită distorsiune a interpretării, care a preluat de la ştiinţa
regiunilor atributul fundamental, spaţiul, ridicându-l la rangul de concept şi exploatându-l
ca atare).
M. Ielenicz si P. Cocean (2005) preluandu-i pe A. Bailly, H. Beguin (1998) arata ca
dincolo de aceste inadvertenţe, spaţiul revine în Geografie asemeni unui laitmotiv,
indiferent care sunt unghiurile abordării: clasic, neopozitivist, radical sau comportamental.
La originea multor neintelegeri conceptuale se află, desigur, şi tendinţa permanentei
căutări, cu toate ezitările şi neîmplinirile ei in activitatea geografica. Introspecţia realizată
de autorii menţionaţi, una dintre cele mai recente şi mai avizate, situează spaţiul în centrul
preocupărilor geografice din vremuri stravechi si până astăzi.
Cu toate ca geografia a utilizat în mod nedisimulat conceptul de spaţiu, acesta nu a
fost (nici azi nu este) îndeajuns de bine precizat, accentele metodologice căzând rareori
asupra trăsăturilor sale „organizatorice”. Noţiunea lipseşte frecvent din dicţionarele
geografice dinainte de deceniul sapte al veacului XX, iar formele lui de individualizare
(locul, teritoriul) sunt disecate aleatoriu. Deşi ea a fost formulată încă din anul 1911 de
către C. Vallaux (citat după J.P. Hubert, 1993; ibid. M. Ielenicz, 1996; v. I. Marin, 1995),
care îi atribuie următorul înţeles: „o întindere determinată, definită de un număr mai mare
sau mai mic de caractere fizice a căror diversitate şi interpenetrări se desfăşoară sub
ochii noştri pe suprafaţa pământului”(cit. P. Cocean, 2002, p.51). Dar delimitările clare
pentru semnificaţia de spaţiului geografic încep să fie tot mai conturate dupa anii ’60 ai
secolului trecut, când un grup de cercetători îl aprofundează, astfel incat este exprimata cu
tot mai multa pregnanta afirmatia: „conceptul geografic de spaţiu este particular
Geografiei” (Harvey, 1969; Johnston, 1983; Clark, 1985 – citaţi după A. Bailly şi H.
Beguin, 1998; cf. P. Cocean, M. Ielenicz, 2005, p.37).
Se conturează, ca urmare, sase grupe de categorii ale spaţiului, şi anume: spaţiu
absolut – spaţiu relativ, spaţiu perceput – spaţiu trăit, spaţiu fizic – spaţiu mental.
a. Dominant în accepţia primilor geografi este considerat spaţiul absolut, având
valenţe cosmogonice şi receptare cartografică. În accepţie filosofică spatiul absolut este
receptat astfel: „materia este ceea este mobil în spaţiu. Spaţiul, care el însuşi este mobil, se
numeşte spaţiu material sau relativ; cel care, în final trebuie gândite toate mişcările, se
numeşte spaţiul pur sau absolut” (Kant). Urmarind scrierile vechi ale unor mari naturalisti
antici (Ptolemeu, Strabon, Pliniu) spatiul reprezintă un cadru existenţial în care geograful
localizează procese şi fenomene observate şi descrise de el însuşi, abordare intalnita si la
numerosi cartografi-matematicieni-astronomi din prima jumatate a mil. II d.Cr.. Pentru toti
cei mentionati, oricare loc devine astfel, prin reducere la scară, un punct definit de valori
numerice strict latitudinale şi longitudinale, la care se adauga cea de-a treia dimensiune,
altitudinea, completand sistemul de localizare conceput. Această viziune geometrică
25
asupra spaţiului se compune, aşadar, dintr-o infinitate de puncte cu valori de coordonate
(re)cunoscute. Pozitionarea diferită în planul de referinţă, introduce în calcul distanţa
dintre puncte, distantele îmbracănd forme de linii care, la rândul lor, delimitează suprafeţe
şi conturează prin intersectare noduri (Amerigo Vespucci, Piri Reiss, Mercator). O astfel
de proiecţie asupra spaţiului se apropie mult de cea a lui Immanuel Kant, care consideră
spatiul ca o entitate fără legătură cu materia, cu substanţa (materia fiind un conţinut).
Specificul Geografiei rezidă tocmai în faptul că, prin posibilitatea de a conţine spaţiul,
deschide larg porţile relevării conţinutului. (Spre exemplificare, oraşul Craiova, prin
coordonatele sale, ocupă un loc bine definit într-un spaţiu dat – pe stanga Jiului, in valea
larga a acestui rau, la contactul Piemontului Getic cu Campia Olteniei – si joacă rolul de
deţinător al spatiului. Activităţile desfăşurate în oraş, prin diversitatea şi amploarea lor, dau
esenţa spaţiului în cauză, diferenţiindu-l în raport cu altele printr-un specific aparte,
generat tocmai de valenţele conţinutului (spatial).
Spaţiul absolut poate fi decelat la nivelul tuturor componentelor naturale, fizice,
teritoriale (litologice, morfologice, solice, biogeografice şi, parţial, hidrografice sau
climatice), adică a acelor elemente care, în condiţii evolutive normale, nu-şi modifică într-
un timp dat trăsăturile fundamentale si a caror poziţie poate fi fixată numai prin relaţii
matematice de localizare. În mod similar se compară şi trama infrastructurii antropice
(aşezări, întreprinderi, căi de comunicaţii), dar numai în contextul inactivării lor de către
fiinţa umană (P. Cocean, 2002, p.51).
b. Din spaţiul absolut derivă spaţiul relativ (prin atribuire de însuşiri induse de
prezenţa conţinutului). Aşa cum se subliniază în foarte multe studii, spaţiul metamorfozat
într-un loc nu este o simplă localizare, ci mai mult decât o latitudine sau longitudine.
Pentru a fi util Geografiei, spaţiul trebuie să posede un suport material. În lipsa acestuia, el
nu este decât o simplă geometrie rezultată din propria imaginaţie. Orice ipoteză geografică
referitoare la un spaţiu imaterial nu poate fi testată tocmai din lipsa posibilităţilor de
confruntare cu realitatea, care este de sorginte materială.
Spaţiul absolut este o entitate stabilă, în vreme ce spaţiul relativ este într-o
metamorfoză continuă. El poate fi asociat spaţiului fizic, spre deosebire de spaţiul relativ,
care însumează şi elemente relaţionale nematerializate.
Semnificaţia spaţiului relativ comportă o permanentă remodelare, concordantă cu
relaţiile, cu timpul derulării fenomenelor geografice. Creşterea vitezei de deplasare
conduce la o condensare a spaţiului (apare astfel o falsă relaţie de proporţionalitate spaţiu –
timp), ceea ce multiplică ponderea caracterului relativ. Aceleaşi efecte le are intensivizarea
activităţilor într-un teritoriu dat în raport cu zonele învecinate cu evoluţie contrară.
Se naşte însă o întrebare, dincolo de caracterul absolut sau relativ al conceptului
analizat, şi anume dacă fenomenele geografice consumă sau generează spaţiu? (În lipsa
răspunsului la această întrebare, orice implicare a noţiuni în Geografie trebuie acceptată fie
ca un postulat, ca o condiţie sine qua non, fie ca o entitate egală cu sine însăşi, practic de
nemodificat. O analiză atentă, pe cazuri specifice, ne conduce invariabil la un răspuns
afirmativ).
Da, fenomenele geografice consumă spaţiu în vertijul afirmării şi dezvoltării lor, îl
include în matricea structurii interioare, dându-i astfel formă şi conţinut. Naşterea unui
vulcan, extinderea habitatelor umane, explozia demografică prin fiecare individ în parte,
creşterea vitezei autovehiculelor, perfecţionarea telecomunicaţiilor sunt fenomene
devoratoare de spaţiu, pe care şi-l asumă sau îl comprimă, direct, prin ele însele, sau
indirect, prin efectele lor.
Da, procesele şi fenomenele geografice regionale generează spaţii noi, prin
dilatarea geosferelor. Coroziunea subterană conduce la apariţia spaţiului endocarstic cu
toate însuşirile lui, procesele ştiinţei şi culturii la dilatarea spaţiului mintal, călătoriile
spaţiale la perceperea şi umanizarea cosmosului învecinat.
Desigur, consumul şi geneza spaţiului pot primi forma unor relaţii de compensare,
26
apariţia lui în urma unor procese de denudare într-un loc, fiind urmată de consumul său în
zona de depunere. Acest exemplu nu face decât să accentueze caracterul relativ şi
multitudinea formelor de implicare ale spaţiului în Geografie.
Accentuarea caracterului relativ al spaţiului se datorează intervenţiei factorului
dinamic cu cea mai importantă pondere în modelarea regiunilor: omul şi activităţile sale.
Acţionând asupra elementelor definitorii ale spaţiului absolut, el le conferă relativitate. Pe
lângă aceasta, el suprapune spaţiului fizic, definit prin limite precise, un spaţiu mental de o
variabilitate practic nelimitată.
Spaţiul relativ este mediul ideal al mişcărilor oamenilor şi bunurilor, aşa cum apa
se constituie într-o condiţie fundamentală a existenţei faunei acvatice.
O trăsătură uşor de decelat a spaţiului relativ o reprezintă complexitatea, generată
de transformarea rapidă, de metamorfozarea unui spaţiu în altul, în funcţie de diversitatea
proceselor pe care le conţine.
3. Spaţiul perceput (l’espace perçu) apropie din ce în ce mai mult categoria
menţionată de necesităţile şi paradigmele Geografie Regionale. Este reprezentat de
imaginea pe care individul sau comunitatea şi-o face despre un loc, o regiune, de modul de
reflectare la nivel senzorial şi mental. Dacă omul cavernei avea drept spaţiu perceput
peştera şi arealul învecinat, omul modern, într-o manieră directă, prin propriile simţuri, sau
indirectă, prin mijloacele de informaţie, îşi adjudecă un spaţiu mult mai vast.
O metodă de ilustrare a mărimii acestuia şi a elementelor care-l definesc este cea a
hărţilor mentale (reprezentarea grafică a unui spaţiu, realizată de o anumită persoană).
Conţinutul acestor hărţi diferă de la un individ la altul, în funcţie de gradul de cultură,
impactul individ – mediu, capacitate intelectuală, circumstanţe favorizante etc. Astfel,
harta mentală elaborată de un ţăran se va rezuma la prefigurarea orizontului local, la care
se vor adăuga elemente sumare rezultate din descinderile cu totul ocazionale în centrele
urbane polarizatoare ale regiunii de reşedinţă. Dimpotrivă, harta elaborată de reprezentanţi
ai altor categorii sociale (profesori, medici, artişti) va cuprinde un teritoriu mult mai vast,
perceput direct sau asumat în liniile sale generale prin cultură şi mediatizare. Elementele
încifrate pe astfel de hărţi cuprind detaliile peisagistice ale zonei de percepţie imediată şi
îndelungată, precum şi axele majore de comunicaţie, centrele nodale (culturale, turistice,
administrative), activităţi specifice, inedite etc. Spaţiul devine astfel un teritoriu unde
comunităţile îşi desfăşoară practicile sociale cele mai complexe.
4. Spaţiul trăit (l’espace vecu) se constituie într-o entitate de rang inferior a
spaţiului precedent, fiind conturat de conjugarea percepţiei fizice totale cu reflectarea lui
mentală. Este ceea ce prefigurează, de altfel, A. Fremont (1980), în opinia căruia spaţiul
trăit combină conceptele spaţiului vieţii şi social, adăugându-le valorile psihologice ataşate
locului. Spre exemplu, pentru acelaşi ţăran din Maramureş, satul natal reprezintă singurul
spaţiu adjudecat definitiv, în toate componentele sale (peisaj natural, locuitori, tradiţii şi
obiceiuri, ocupaţii, caractere etc.). Pornind de la pilonul de rezistenţă arhetipal – casa şi
moşia părintească – ce devine nucleul de o intensitate maximă a interrelaţiei spaţiu –
individ, se conturează a doua fâşie de receptivitate, a satului în sine, pentru ca în interiorul
ei diluarea percepţiei să se accentueze. Nu trebuie omisă nici proiecţia permanentă a
spaţiului în timp, elementul temporal fiind aici un criteriu esenţial al delimitărilor. El creşte
ca importanţă la nivelul componentelor mentale, unde joacă rolul filtrului imparţial şi a
judecăţilor de valoare.
Trebuie remarcat însă că spaţiul primeşte consistenţă materială datorită
reprezentărilor realizate de către om, prin înscrierea în el a diferitelor elemente, trăiri sau
forme de organizare („spaţiul nu există decât prin prisma analizei celor care-l numesc şi îl
descriu” – J. André, 1998). În acest mod iau naştere conceptele de teritoriu şi
teritorialitate (Hall, 1966 – citaţi după Bailly şi Beguin, 1998), proprii Geografiei
Regionale. Astfel, teritoriul devine spaţiul apropiat societăţii, cu care se identifică şi căruia
îi asigură amenajarea şi gestiunea, respectiv spaţiul regional.
27
 5. Spaţiul regional este o porţiune organizată sistemic şi se înscrie într-un ansamblu
teritorial mai vast. El include trei subcategorii de spaţiu, şi anume: spaţiul teritorial (definit
morfologic, climatic, biogeografic), spaţiul funcţional (economic, decizional, cultural) şi
spaţiul politico-administrativ (provincii, judeţe, comune). Spaţiul regional apare ca un
suport al unui sistem de relaţii, provenind fie din mediul fizic, fie de la societatea umană
care amenajează spaţiul în funcţie de densitatea populării, organizarea socială şi
economică, nivelul tehnic. Este un spaţiu în continuă metamorfoză, a cărui aparenţă
vizibilă este peisajul (O. Dollfus, 1970). În cuprinsul său pot fi identificate toate categoriile
spaţiale descrise anterior în mod individualizat, dar mai ales în interrelaţie.
Analiza spaţiului regional se fundamentează pe cinci principii ilustrate în schiţa
alăturată (Bailly şi colab., 1998), şi anume: asimetrie, topologie, interdependenţă,
funcţionalitate şi alotopie (cauzele unui fenomen sunt localizate în alte locuri din afara
regiunii vizate).

Spaţiul mental defineşte în ultimă instanţă teritoriul pe care o comunitate, dar şi un

individ aparţinând acesteia, îl integrează în scara proprie de valori existenţiale. El face
parte intrinsecă din raţiunea sa de a fi şi reprezintă suportul material al tuturor acţiunilor şi
reacţiunilor comunităţii respective. Perceperea şi trăirea spaţiului menţionat (l’espace
perçu, l’espace vecu) sunt extrem de intense şi reprezintă mijloacele delimitării sale în
raport cu alte spaţii.
Spaţiile mentale au o structură ierarhizată, cu nivele suprapuse, de sublimare a
particularului în general. Elementele definitorii pentru fiecare entitate se constituie în
atribute ale specificităţii teritoriale.
Fenomenul individualizării teritoriale a spaţiilor mentale este cât se poate de
complex, datorită, în primul rând, materializării lor indirecte, doar prin intermediul unor
atribute spirituale. Că aceste însuşiri sunt înmagazinate într-o serie de elemente cu o
consistenţă materială certe este cât se poate de adevărat, dar decelarea lor drept criterii ale
delimitării (regionării) se realizează cu dificultate, după profunde introspecţii în realităţile
locului.
O altă dificultate derivă din dispunerea ierarhică a spaţiilor mentale, din
interferenţa permanentă a nivelurilor, din coexistenţa anumitor trăsături în spaţii diferite ca
semnificaţie. Ca urmare, extensiunea în suprafaţă trebuie permanent corelată cu
dezvoltarea pe verticală, de la simplu la complex, a acestora. Deoarece tocmai acest aspect,
al ierarhizării spaţiilor mentale, nu a fost abordat până în momentul de faţă, considerăm
necesară detalierea aspectelor în cauză.
Astfel, în România pot fi identificate trei categorii principale de spaţii mentale –
provinciale, etnografice şi habitaţionale, precum şi un spaţiu mental derivat – cel
metropolitan.

Spaţiile mentale provinciale s-au constituit odată cu conturarea provinciilor

istorico-geografice ale ţării: Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş (ca urmare, orice asociere a termenului de provincial cu raportul,
înţeles frecvent în sens peiorativ, metropolă – periferie este neavenită). Rolul decisiv în
individualizarea acestor spaţii revine factorilor de natură politico-administrativă care s-au
grefat adesea pe realităţi fizico-geografice subiacente. Constituirea statului feudal
Moldova, între Carpaţi şi Nistru, în sec. XIV-XV, a impus treptat atributul de moldovean
tuturor locuitorilor teritoriului menţionat. El s-a fixat atât de adânc în memoria indivizilor
şi a comunităţilor încât, în ciuda modificărilor politico-administrative ulterioare (ataşarea
Basarabiei la Rusia şi, ulterior, la URSS), nu a mai putut fi substituit, deşi încercările n-au
lipsit.
Pentru celelalte provincii româneşti, fenomenele au fost mai nuanţate în ceea ce
priveşte conturarea aspectelor de care ne ocupăm. Muntenia şi Oltenia vor constitui, prin
28
asociere, statul feudal Ţara Românească, conservându-şi însă specificitatea, inclusiv în
topicul de muntean sau oltean atribuit locuitorilor lor. Dobrogea, delimitată tranşant fizico-
geografic, a avut o evoluţie istorică mai complexă (cu o integrare în Imperiul Otoman de
mai lungă durată), ceea ce i-a influenţat şi structura spaţiului mental propriu (dobrogean)
cu influenţe exterioare mai pregnante.
În cazul provinciilor din interiorul arcului carpatic (Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş) convulsiile politice şi-au pus pecetea asupra proceselor analizate. Astfel,
iniţial s-a conturat un singur spaţiu mental (transilvan sau ardelean) având ca suport
originea comună, latină, a populaţiei provinciilor şi conştientizarea apartenenţei la o
cultură unică. Ulterior, fenomenele de decupaj politico-administrativ, în urma cărora
provinciile Banat, Crişana şi Maramureş au fost incluse în alte structuri, au determinat o
nuanţare a spaţiului mental existent, în sensul subdivizării lui în entităţile bănăţean,
bihorean, maramureşean, care se menţin până în etapa actuală. Avem în acest caz un
ilustrativ exemplu al fragmentării spaţiilor mentale de nivel superior pentru a genera
entităţi cu acelaşi statut funcţional, dar cu o desfăşurare teritorială mult mai redusă.
Resorturile motivaţionale ale spaţiului mintal transilvan au la bază conştientizarea
descendenţei directe don nucleul daco-romanităţii (capitala statului dac şi a viitoarei
provincii romane fiind situate în sudul regiunii, precum şi din cumpătarea şi profunzimea
înţelegerii lucrurilor, de unde aparenta lentoare a reacţiilor sale emoţionale). O altă
componentă provine din atributele legate de contactul mai îndelungat şi intens cu
elementele civilizaţiei vest-europene (pătrunse îndeosebi pe filieră austriacă) receptate
pozitiv la nivelul organizării şi comportamentului social.
Spaţiul mintal oltean este creionat de alte însuşiri: temperamentul vulcanic şi
înclinaţia spre ironie, receptarea vieţii ca un bâlci perpetuu. Pentru moldoveni este
definitorie blândeţea, reacţia lentă, asemănătoare celei a ardeleanului sub aspectul
manifestării, dar diferită în finalitate prin sublimarea ei în transcendent şi mai puţin în
latura pragmatică a vieţii. O explicaţie, poate, a numărului apreciabil de scriitori şi artişti
moldoveni, dar şi a avansului economic transilvănean.
O chintesenţă a spaţiilor mentale sus-menţionate pare a fi cel muntean, unde
mijlocul de comunicare – limba română – a atins nivelul cel mai înalt de exprimare şi s-a
realizat un perceptibil echilibru comportamental. Conexiunile sale cu spaţiul transilvan au
fost cele mai strânse, prin intermediul axei Rucăr – Bran – Braşov, de unde influenţa
reciprocă.
Pornind de la astfel de conexiuni, subliniem relaţiile geografice de interferenţă a
spaţiilor mentale, realizate permanent de-a lungul istoriei prin intermediul pasurilor şi
trecătorilor carpatice, a fenomenului de transhumanţă şi a deplasărilor definitive de
populaţie (descălecatele). Ele vor asigura afirmarea trăsăturilor comune tuturor spaţiilor
mentale din România – limba română, religia ortodoxă, proiecţia existenţială fundamentală
(conturarea spaţiului mioritic invocat de L. Blaga). Apar însă şi enclave spaţiale mentale,
exemplul clasic fiind cele ale spaţiului ardelean în cel oltean (Novaci, Vaideeni) sau
moldovean (în urma descălecatelor maramureşene). La rândul său, integritatea spaţiului
mental ardelean a fost fragmentată prin inserţia unor enclave mentale de sorginte alohtonă,
datorate colonizărilor maghiare şi săseşti din evul mediu.
Spaţiile mentale etnografice includ teritoriul umanizat de o populaţie cu aceleaşi
tradiţii, obiceiuri, port popular etc. O populaţie creatoare de o veritabilă cultură rurală, cu
tente de mare specificitate în comparaţie cu cea a grupurilor umane învecinate. Se
suprapun cu fidelitate „ţărilor” din România (P. Cocean, N. Ciangă, 2000) care devin
entităţi-etalon pentru modul lor de constituire, evoluţie şi funcţie. Există însă o serie de
spaţii mentale etnografice care nu aparţin unor „ţări” conturate ca atare. Avem în vedere
cele de tip ialomiţean, teleormănean, gorjean, vâlcean, nemţean, botoşănean etc., care
relevă o individualizare mai puţin pregnantă atât din punct de vedere fizico-geografic, cât
şi sub aspectul diferenţierilor structurale care apar doar la nivelul nuanţelor.
29
 Consistenţa spaţiului mental etnografic este net superioară celui precedent în care
ataşamentul la valorile spirituale de maximă rezonanţă, componente ale comportamentului
social, privite adesea în antiteză (blândeţe – agresivitate, hărnicie – lenevie, echilibru –
instabilitate, organizare – dezorganizare, generozitate – zgârcenie, ospitalier – neospitalier)
devin trăsături distinctive definitorii. În cazul său are loc procesul de diferenţiere pornind
de la concepţia asupra vieţii însăşi (tradiţii şi obiceiuri), de la meşteşuguri şi ocupaţii, de la
simbolurile arhitecturii sau detaliile portului, muzicii şi dansului popular. Spaţiul popular
este, în toate, un spaţiu trăit (l’espace vecu) în vreme ce spaţiul provincial este mai
degrabă un spaţiu imaginat.
România se detaşează, credem, în context european prin numărul şi consistenţa
spaţiilor mentale etnografice. Explicaţia rezidă în argumente de ordin istoric, social,
cultural, economic. Pe de o parte, existenţa „ţărilor” (Maramureş, Oaş, Năsăud, Haţeg,
Făgăraş, Loviştea, Vrancea etc.), pe suportul comun al limbii de origine latină, dar într-o
mare varietate a formelor de relief (cu rol frecvent de izolare parţială) şi de influenţă
ulterioară a factorilor politici (presiunile şi acţiunile directe ale imperiilor vecine menite a
destructura matricea organizării sociale anterioare) a creat pilonii de sprijin pentru un
autohtonism veritabil, imposibil de dislocat şi substituit. În al doilea rând, diferenţierile
culturale manifestate în anumite zone, ca reflex al evoluţiei interne a fenomenului creativ,
dar şi a unor influenţe exterioare, au prilejuit nuanţarea spaţiului mental provincial
(muntean, oltean) în entităţi de rang inferior (argeşean, buzoian, muscelean, doljean,
mehedinţean).

Spaţiul mental habitaţional

Se identifică localităţi de baştină a individului, acolo unde acesta îşi formează
primele reprezentări concrete ale realităţii şi ale cărei cutume şi le imprimă adesea decisiv
în comportament, sub forma unor veritabile reflexe necondiţionate. Denumirea sa derivă
din adjectivarea topicului aşezării (Zagra – zăgrean, Târlişua – târlişuan, Vidra – vidrean,
Lupşa – lupşan etc.). Spaţiile mentale habitaţionale din componenţa unui spaţiu etnografic,
deşi relevă numeroase similitudini structurale, se bucură de o mare individualitate
funcţională. Ele se cristalizează mult mai pregnant, datorită permanentelor interrelaţii
dintre aşezările învecinate prin competiţia de ordin material şi spiritual permanente. Rolul
delimitării administrative este extrem de fluid, satele aparţinătoare aceleiaşi comune
devenind adesea entităţi mentale de sine stătătoare.
În trecut menţinerea acestor spaţii mentale era asigurată prin sedentarizarea
generalizată a populaţiei în limitele orizontului local. Ieşirile tot mai numeroase din
sistemul spaţial semiînchis tradiţional a condus la atenuarea specificităţii spaţiului mental
de rang inferior, fără a o afecta însă decisiv. Cu excepţia aşezărilor periurbane, cu funcţie
de dormitor, unde conexiunile strânse şi diversificate cu oraşul, mai ales la nivelul
schimburilor de populaţie, tinde spre substituirea matricei spaţiului mental rural cu cel de
tip urban.
Acesta din urmă va fi structurat după alte criterii, de ordin cultural, economic,
social. Spaţiul mental al oraşului Cluj-Napoca va avea drept componentă de bază aura
culturală, cel al Hunedoarei tradiţia industrială, Alba-Iulia moştenirea istorică, Vatra-
Dornei atributele turistice etc.
Spaţiul mental metropolitan s-a conturat odată cu afirmarea oraşului-capitală,
Bucureşti. Dacă până la mijlocul secolului al XIX-lea (1859) el avea acelaşi rang cu
celelalte două oraşe, capitale de provincii geografico-istorice, Iaşi şi Cluj, după această
dată atracţia sa creşte, devenind capitală a statului unitar român (întregit definitiv la 1918).
Noţiunea de bucureştean include în semnificaţia sa, desigur, atributul apartenenţei la un
spaţiu habitaţional specific, unic în prerogativele sale politico-administrative, dar şi
economice sau culturale, transformate adesea, pentru o anumită categorie de populaţie, în
motive ale unei transparente superiorităţi sociale. „Aştept provincia” este apelativul
30
formulat frecvent de bucureşteanul veritabil când este vorba de a avea relaţii cu cei din
afara capitalei, apelativ care trasează o limită cu uşoare tente peiorative între spaţiul său şi
cel înconjurător.
În perimetrul spaţiului metropolitan, dar şi a spaţiului mental urban, în general,
elementele constituente ale spaţiilor provinciale şi etnografice se dizolvă treptat (începând
cu doua generaţie) fiind substituite, prin aderenţă, de conceptele comportamentale ale
majorităţii. Aceasta conservă şi perpetuează trăsăturile iniţiale ale spaţiului mental urban,
îmbogăţite, dar niciodată schimbate, de influenţele descinse din alte spaţii. Există totuşi
vizibile decalaje în procesul de aderenţă menţionat, primele care sunt substituite sunt
însuşirile comportamentale de tip etnografic şi mult mai târziu cele provinciale. Nostalgii
şi ecouri ale spaţiului provincial din care a descins îl încearcă pe bucureşteanul de origine
ardeleană sau moldavă generaţii întregi.
La scară mai redusă, dar urmând aceeaşi curbă a afirmării, sunt spaţiile mentale ale
marilor oraşe (Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Braşov, Constanţa, Craiova, Sibiu) unde
pecetea provincială şi cea etnografică este însă mult mai vizibilă. De aici şi tensiunile
create la nivel social între vechea populaţie urbană şi noii veniţi a căror adaptare la un
specific cu alte însuşiri este mai dificilă şi mai lentă (moldovenii în Braşov sau Timişoara).

Caracteristicile regiunii

Fiecare regiune în parte, dar şi toate entităţile în ansamblul lor, sunt definite de o
serie de caracteristici, după cum urmează:
1. Localizare spaţială definită riguros, pe baza unor coordonate matematice
aplicabile matricei de orientare geografică (Vestul Mijlociu, Orientul Apropiat,
Europa de Vest).
2. O extensiune spaţială nuanţată, încorporând teritorii ce permit efectuarea unor
anumite generalizări. De aici şi gruparea lor în macro-regiuni, regiuni de
ordinul I, II, III sau micro-regiuni.
3. Prezintă limite bazate pe distribuţia areală a trăsăturilor selectate pentru studiu.
Ele sunt trasate acolo unde aceste trăsături încetează a mai fi dominate.
Limitele liniare sunt, în majoritatea cazurilor, arbitrare (vezi graniţele statelor
din S.U.A.).
4. Regiunile relevă o ierarhizare strictă, deşi tipologic sau ca extensiune pot varia
foarte mult.
Funcţiile regiunii se constituie, de asemenea, într-un subiect intens mediatizat în
cercurile ştiinţifice interesate. Totul porneşte de la următoarea dilemă şi anume „dacă
metoda regională este doar un mijloc în atingerea unui scop sau dacă, dimpotrivă,
descoperirea şi descrierea regiunilor este scopul final al Geografiei” (R. Minshull, 1971).
În consecinţă, privit prin prisma scopurilor sale, conceptul de regiune a ocupat un
loc favorizat printre ideile centrale ale Geografiei. Conform părerii lui J.R. McDonald
(1991), se întrevăd, de-a lungul revoluţiei sale, patru semnificaţii ale acestuia şi anume:
1. Regiunea – cadru util pentru orientarea activităţilor de cercetare;
2. Regiunea – obiect de studiu în sine, alunecos şi greu de focalizat;
3. Regiunea – absolutul condiţiei de investigatori, marcând drumul spre mirajul
luminos al respectabilităţii profesionale;
4. Regiunea – obiect de atac (de dispută), atractivitatea ei ridicată fiind receptată
ca o diversiune de la scopurile primare ale Geografiei.
Astăzi, consemnează acelaşi autor, regiunea apare, în sensul ei cel mai larg, ca un
instrument utilitar, o metodă convenabilă de a amenaja spaţiul, un cadru util pentru a trata
şi valorifica o cantitate masivă de diverse informaţii.
O altă perspectivă a funcţiilor regiunii, centrată mai ales pe rolul său în studiile
31
geografice, elaborează P. Haggett (1990). Astfel, el consideră entitatea menţionată ca
având menirea de:
- exemplu – oferind concreteţe generalizărilor, suport viabil susţinerii
argumentelor;
- anomalie – definind o suprafaţă care se sustrage unei trăsături generale a
teritoriului; anomaliile şi reziduurile joacă rol important în testarea şi
reformularea modelelor generale;
- analogie – prezintă caracterele asemănătoare ale unui teritoriu în raport cu
altele, din alte zone ale globului;
- modulator – structurile ei unice modifică ipostazele în care regiunea se
comportă în timp;
- joc de puzzle – mozaic acoperitor, pentru a reliefa diversitatea ariilor care
acoperă un continent sau ţară; geograful va delimita regiuni din ce în ce mia
mici pentru a le putea percepe; orice teritoriu va putea fi încadrat într-o arie
superioară, care va fi astfel acoperită, studiată.
Alţi autori (Fellmann, Getis, Getis – 1990) consideră regiunea ca echivalentul
pentru geograf a epocii folosită în istorie pentru a defini un ansamblu de fenomene şi
procese caracteristice pentru un anumit spaţiu şi interval temporal. Regiunea devine astfel
un instrument ideal de generalizare spaţială.

DELIMITAREA REGIUNILOR. TIPURI DE LIMITE

Indiferent de criteriul utilizat în regionare şi de scopul urmărit, orice unitate

teritorială de acest tip necesită o delimitare, respectiv trebuie să i se fixeze limitele spaţiale
în interiorul cărora ea devine relevantă. Opţiunea în cauză nu este deloc facilă,
presupunând o logistică de mare complexitate în care conceptele teoretice coabitează cu
arsenalul mijloacelor practice. Dacă în cazul regiunilor elementare, cu o singură trăsătură
(single feature region – Whitlesey, 1954), decupajul teritorial este relativ simplu de
executat, el urmând fâşia unde fenomenul analizat îşi diminuează prezenţa până la
nesemnificaţie, în situaţia regiunilor complexe (multi feature region) el urmează linia unde
personalitatea sistemului regional devine ambiguă, iar funcţiile sale se reduc şi se
bulversează. Identificarea fâşiei respective este adesea extrem de dificilă datorită
neconcordanţei suprapunerii diverselor planuri structurale (extensiunea mai largă a unora
şi restricţia răspândirii altora) şi a degradeului funcţional înregistrat spre periferie.
Urmează oare linia un prag? Prin prisma semnificaţiei acordată acestuia de R.
Brunet („un prag determină o discontinuitate, o schimbare”) supoziţia este cât se poate de
îndreptăţită, pragul fiind locul unde stimulii ating minimul necesar pentru declanşarea unui
răspuns, respectiv nivelul de la care un fenomen nu mai produce un efect dat.
Care este coeficientul de relativitate, de convenţionalism al unei limite? Iată o
întrebare la care răspunsul nu este uşor de formulat. Şi aceasta deoarece în natură
contactele tranşante sunt relativ rare, exceptând poate cele geologice, unde diferitele tipuri
de structuri apar faţă în faţă, trăsăturile diferenţiate fiind evidente. Dimpotrivă, celelalte
elemente ale cadrului natural (climatul şi vegetaţia) se efilează discret, punctele de
inflexiune fiind greu de decelat, moment în care semnele de întrebare şi subiectivismul îşi
fac apariţia. În mod similar, aspectele de ordin economic şi social se modifică gradual,
adeseori pe nesimţite, fapt ce contribuie la indecizia operatorului chemat să traseze limita.
Caracterul convenţional al limitelor apare mai ales în situaţia impunerii lor fortuită, ca
urmare a unor decizii politice sau administrative.
În acest moment al introspecţiei, scopul nu poate fi eludat, dar implicaţiile sale sunt
net devansate de fenomenologia geografică. Ca urmare, se conturează un cumul tipologic
de limite, ce pot fi luate în considerare în cadrul demersului menţionat. Astfel, se
deosebesc limite instituţionale, naturale, sociale, mixte etc.
32
 Limitele instituţionale au un pronunţat caracter juridic şi apar sub forma a două
ipostaze: politice sau administrative. Stabilirea lor comportă un conglomerat de aspecte de
ordin istoric, etnic, economic, social şi strategic.
Limitele politice sunt rezultatul impactului fenomenelor decizionale din sfera
politicului şi sunt fixate adesea fortuit, în urma unor conflagraţii sau tratative. Pe lângă o
sumă de elemente de susţinere, specifice domeniului regional (fixarea lor pe marile fluvii,
pe cumpene de ape muntoase, la periferia unor teritorii populate de anumite etnii) apar
numeroase elemente de ordin subiectiv, impuse de interesele politice, economice sau
strategice ale actorilor participanţi la evenimente (vezi ataşarea sudului Basarabiei la
Ucraina, pentru a deschide acesteia calea spre gurile Dunării; păstrarea de către Rusia
Königsberg ca exclavă strategică; destrămarea Iugoslaviei ca premisă a controlului
Balcanilor de către ţările NATO etc.).
Principala trăsătură a limitelor politice impuse este disfuncţionalitatea lor. Ele
devin încă de la trasare praguri artificiale ce dereglează sistemele regionale conturate
anterior şi conduc la reorientări, uneori masive, de energie, de masă şi interese. Astfel,
separarea celor două Germanii timp de peste patru decenii a destrămat practic un sistem
regional central european de mare potenţial, segmentându-l în două entităţi supuse la
rândul lor unor influenţe externe determinante. Abia după evenimentele din 1989, prin
reunificare, el a fost reconstituit, dar funcţionalitatea sa este departe de a fi regenerată la
diversele nivele de implicare, manifestându-se încă numeroase disfuncţii în ciuda
investiţiilor masive efectuate.
Acţiunea de sus în jos a factorilor decizionali poate avea ca efecte o divizare aparte
a globului, aşa cum o demonstrează Marie-Claude Smouts (1997), care defineşte astfel trei
tipuri de regiuni, şi anume:
- regiuni deliberate (SUA, Europa de Vest, Japonia);
- regiuni spontane (bazate pe voluntarismul cooperării – zonele libere din China);
- regiuni fortuit alese – constituite pe un fond subiectiv, pornind de la
reprezentări simbolice ca o sinteză a faptelor imediate (Kosovo, Kurdistan).
Regiunile delimitate politic ţin seama rareori de organizarea naturală a teritoriului,
de sistemele funcţionale existente pe care, prin segmentare, le perturbă. Tocmai aceste
disfuncţii generează nevoia abordărilor transfrontaliere şi a cooperării regionale
interstatale, în cadrul cărora menţinerea vechilor tradiţii poate fi asigurată în beneficiul
reciproc.
Limitele administrative sunt fixate în majoritatea covârşitoare a cazurilor în
interiorul unor structuri politice de către cei chemaţi să o gestioneze. Spre deosebire de
limitele analizate anterior, ele sunt consecinţa unor elaborări diferenţiate, de mare sau mai
redusă amploare şi profunzime. Acolo unde există responsabilitate şi geografii sunt
implicaţi plenar în trasarea lor, ele se vor suprapune cu limitele unor regiuni funcţionale
existente sau cu perspective asigurate din acest punct de vedere. Un bun exemplu în acest
sens îl reprezintă Franţa, unde marea majoritate a regiunilor administrative actuale se
suprapun celor prefigurate de Vidal de la Blache la începutul secolului al XX-lea.
Dimpotrivă, la noi în ţară multe din judeţele create în 1968 s-au dovedit a fi creaţii
artificiale, fiind lipsite de o bază de susţinere adecvată şi având, deci, posibilităţi de
afirmare reduse (Sălaj, Teleorman, Mehedinţi, Vrancea).
Delimitările de natură administrativă pornesc de la dezideratul omniprezent al
centrului decizional de a organiza şi gestiona eficient provincia. În conturarea lor se
apelează la un cumul de criterii diverse, pornind de la cele naturale şi continuând cu cele
economice, sociale, etnografice etc. Faptul că ele nu includ întotdeauna în perimetrul lor
regiuni-sistem, cu o funcţionalitate asigurată, se datorează intervenţiei unor factori de
presiune locali, cât şi tendinţei de a echilibra elemente cu o rezonanţă ulterioară mai redusă
(suprafaţă relativ apropiată, formă regulată, număr de locuitori fără discrepanţe majore
etc.). În ţările multietnice apare drept criteriu fundamental în creionarea regiunilor
33
autonome răspândirea în teritoriu a etniilor în cauză (Cecenia şi Kosovo). Acestea din
urmă sunt, de altfel, nişte entităţi ale căror limite apar ca un compromis între prerogativele
administrative şi politice.
Spre deosebire de limitele politice, a căror modificare este rezultatul unui impact
adesea fortuit, cele administrative pot fi schimbate mult mai facil în contextul constatării
rupturilor pe care le produc în microsistemul regional, respectiv a diminuării sau dispariţiei
funcţiei iniţiale a unităţilor de acest tip (comasarea unor comune ca urmare a depopulării
satelor aparţinătoare). Conceptul de autonomie locală creşte importanţa limitelor
administrative, comuna sau judeţul devenind arii geografice ce se organizează în
competiţie constructivă cu ariile învecinate.
Limitele naturale se suprapun unor elemente ale peisajului cu rol de discontinuitate
majoră, receptată în planul raporturilor cu factorul uman. Gardul lor de implicare în
metodologia regională diferă în timp, în perioada incipientă şi de formare a ştiinţei de acre
ne ocupăm, prevalând în raport cu alte tipuri de limite, în vreme ce actualmente ele sunt
asociate altor criterii. Aspectul poate primi şi conotaţii inverse, limitele naturale, cu statut
secundar, fiind luate în considerare la trasarea subdiviziunilor politice, administrative,
etnografice etc.
Stabilirea lor este dictată de răspândirea în teritoriu a unui element pregnant al
peisajului (asociaţie vegetală, formă de relief, structură geologică, element hidrografic), a
cărui disipare spaţială şi substituire cu elemente de altă factură determină nu numai
modificări fizionomice, ci şi funcţionale. Ca urmare, ele sunt expresia diferenţierilor
teritoriale induse de un anumit tip de evoluţie a mediului natural, lărgindu-şi sau
restrângându-şi perimetrul în strânsă corelaţie cu ritmurile şi tendinţele acestuia. Munţii
Apuseni, Podişul Transilvaniei, Câmpia Română sunt regiuni delimitate morfologic;
taigaua siberiană, Amazonia, Sahelul reprezintă exemple de unităţi definite biogeografic;
Podişul Karst reprezintă o entitate conturată litologic etc.
Limitele naturale sunt mult mai stabile decât celelalte categorii datorită
modificărilor relativ lente pe care ele le suferă şi a dificultăţilor de anihilare a condiţionării
lor generate după o persistenţă îndelungată.
Pe de altă parte, elementele de ordin natural se asociază direct sau indirect celor
instituţionale sa sociale în fixarea limitelor diviziunilor teritoriale. Chiar dacă ele nu se
constituie în criteriu dominant, îşi pun pecetea asupra acţiunii de divizare care valorifică
rolul lor peisagistic şi funcţional. Astfel, cursul marilor râuri sau culmile muntoase extinse
se impun atenţiei în procesul regionării, segmente ale perimetrului unităţilor conturate
urmându-le. În acest caz, viabilitatea limitelor depinde de eficienţa sistemului pe care-l
individualizează teritorial, de competitivitatea lui în raport cu sistemele învecinate. În caz
contrar, indiferent de obstacolele naturale, de rezistenţa acestor limite, ele vor fi substituite
cu altele, fixate după scopul urmărit.
Progresul tehnologic a condus la o permeabilitate pronunţată a limitelor naturale,
ceea ce a redus coeficientul lor de importanţă în regionare şi la creşterea implicării
aspectelor convenţionale. Astfel, barierele muntoase sunt surmontate prin căi de acces
rapide localizate în tuneluri, ca să nu amintim de negarea lor totală de către transporturile
aeriene.
Limitele sociale presupun un evantai extrem de larg de criterii, de la cele etnice sau
etnografice, la cele economice, culturale sau spirituale. Delimitarea Ţării Lăpuşului ca
regiune porneşte, în primul rând, de la trăsăturile etnografiei, cadrul natural (depresiunea
omonimă) jucând doar rolul de suport fizic al fenomenelor investigate. În mod similar se
trasează limita între rural şi urban, unde mentalitatea şi modul de viaţă diferă.
O categorie frecventă de limite sunt cele de nuanţă economică, impuse de un
anumit tip de exploatare a resurselor solului sau subsolului. Regiunile agricole, forestiere,
industriale, comerciale uzitează integral de astfel de delimitări. Ele intră în atenţia
organizatorului teritorial în contextul existenţei unei tradiţii a exploatării economice de un
34
anumit tip, a conturării spaţiale a unor concentrări expresive de elemente specifice. Ariile
de practicare a monoculturilor se delimitează ele însele în raport cu cele ale agriculturii
mixte, regiunile păstoritului nomad de cele cu păstorit modern, teritoriile industrializate de
suprafeţele lipsite de industrie etc.
Dacă abordăm regiunea prin prisma rolului ei de instrument al organizării spaţiului
geografic, fixarea limitelor sale poate avea loc apriori, în funcţie de scopul urmărit.
Implantarea industriei în Siberia presupune, în corelaţie cu baza de susţinere a acesteia, o
încadrare în teritoriu a viitoarelor activităţi, edificarea unei infrastructuri ce va sluji ca
matrice a peisajului în devenire. Apare astfel o evidentă planificare, o construcţie a regiunii
prin decuparea sa din arhitectura peisajului de ansamblu, anterior intervenţiei umane şi
înzestrarea ei cu trăsături specifice, particulare.
Limitele sociale se caracterizează prin relativitatea lor. Orice modificare, pozitivă
sau negativă, în dinamica factorului determinant le va pune în discuţie, în sensul lărgirii,
restrângerii sau dispariţiei lor. Creşterea gradului de polarizare într-un teritoriu dat
conduce, invariabil, la necesitatea lărgirii limitelor, la includerea în perimetrul lor a noilor
arii ce gravitează spre centrul de atracţie. Dimpotrivă, consolidarea într-o regiune dată a
mai multor centre polarizatoare şi amplificarea statutului lor decizional va genera
premisele atomizării vechilor structuri spaţiale, a divizării lor funcţionale prin amplificarea
tendinţelor centrifuge.
Limitele complexe sunt rezultatul aplicării simultane a mai multor criterii utilizate
sau nu anterior la conturarea regiunilor. Luarea în considerare a unor însuşiri de ordin
natural sau social conduce la fixarea unei limite regionale de mare flexibilitate, la
conturarea unei entităţi reprezentative. Fiecare criteriu va participa la operaţiune cu un
cumul de trăsături favorabile, inconvenientele fireşti fiind din start omise. Complexitatea
aspectelor regionale îşi va regăsi în delimitare, pentru fiecare secvenţă structurală în parte,
propriul demers. De aici veridicitatea şi stabilitatea mai pronunţată a delimitărilor astfel
concepute.
Trebuie însă subliniat faptul că în regionare nu există tabuuri, că la diferitele nivele
ierarhice ale fenomenului criteriile şi mijloacele regionării pot fi altele. Un exemplu
convingător ne oferă O. Spate (după P. Haggett, 1990) în studiul său asupra Indiei, unde
autorul deosebeşte două macro-regiuni (Câmpia indo-gangetică şi Peninsula), delimitate
după marile structuri morfotectonice. Pentru regiunile de ordinul I ia în considerare
omogenitatea morfologică, pedologică, şi economică, iar pentru micro-regiuni un
conglomerat de factori naturali, economici şi sociali care diferă de la o unitate la alta. De
observat că, în funcţie de scară, ierarhia criteriilor se schimbă, unităţile de ordin inferior
fiind delimitate prin prisma variabilităţii factorilor principali sau a creşterii ponderii celor
secundari. Creşterea diversităţii tipologice a limitelor şi, implicit, a regiunilor creşte cu cât
detalierea este mai accentuată.
Limitele funcţionale sunt mai greu de decelat, fiind exclusă, în orice caz abordarea
apriori. Ele nu pot fi percepute decât în momentul înţelegerii întregului sistem teritorial, a
conturării lui operaţionale. Este de la sine înţeles că teritoriile unde acesta se manifestă ca
element integrator îi aparţin în vreme ce ariile unde influenţa sa devine secundară se
situează în afara regiunii. Ca urmare, vom avea de a face cu o linie de separare extrem de
sinuoasă, ce va include în perimetrul său suprafeţele guvernate de relaţiile de
interdependenţă proprii unui sistem dat. Factorii economico-sociali devin primordiali,
tendinţa centripetă a vectorilor surmontând adesea restrictivităţi naturale constituite în alt
sistem de referinţă ca veritabile limite (dezvoltarea turismului în Alpi a impus reunificarea
domeniilor schiabile situate de o parte şi alta a multor creste greu accesibile prin
intermediul mijloacelor de transport pe cablu).

35
Criterii de delimitare a regiunilor geografice

A constituit o temă îndelung abordată, ceea ce explică diversitatea punctelor de

vedere şi a opiniilor exprimate. Faptul este în mare măsură explicabil: fără delimitarea
riguroasă a obiectului de studiu, orice introspecţie de acest gen pluteşte în sfera
relativităţii. De aici şi până la găsirea punctelor nevralgice ale ramurii geografice în sine nu
a fost decât un pas pe care unii geografi ai perioadei contestării n-au ezitat să-l parcurgă,
cu mari deservicii asupra evoluţiei acesteia la un moment dat.
Varietatea opiniilor formulate a generat însă şi o inerentă confuzie, proprie de altfel
oricărui domeniu ştiinţific, unde fixarea unei taxonomii riguroase a conceptelor întârzie.
Ca urmare, au fost ridicate la rangul de criterii aspecte mai puţin semnificative pentru
complexul teritorial, care este orice regiune geografică veritabilă, neglijându-se sau
acordându-se o importanţă mai redusă altora cu adevărat importante. Un exemplu
edificator îl constituie supralicitarea aspectelor morfologice, care o lungă perioadă au
primat în regionare, în dauna însuşirilor funcţionale; introducerea unor criterii de
circumstanţă, aleatoare (fizionomice, dimensionale), şi neluarea în calcul a unor trăsături
de mare viabilitate.
Într-un astfel de context, de mare fluiditate ideatică şi interpretativă, apreciem că în
conturarea regiunilor geografice pot fi luate în considerare următoarele grupe de criterii, şi
anume:
- peisagistic;
- funcţional;
- politico-administrativ;
- mental;
- structural.
Criteriul peisagistic îşi are locul său, bine statuat, în regionarea geografică, fără a
deveni însă, oriunde şi oricând, exclusiv. Prin supralicitarea valenţelor sale s-a ajuns de
altfel la limitarea regiunilor naturale clasice. Vintilă Mihăilescu (1968) situa peisajul
înaintea oricăror alţi factori ai regionării, identificând regiunea cu acesta.
Să decelăm, în cele ce urmează, care este ponderea peisajului în acţiunea de
regionare şi până unde se manifestă influenţa sa.
Dacă avem în vedere regiunea ca un sistem teritorial funcţional, sintagmă asupra
căreia ne-am fixa definitiv în cadrul abordării de faţă, peisajul ne mijloceşte surprinderea
aspectului fizionomic al acesteia. Se înţelege de la sine că prin noţiunea de peisaj nu
cuprindem numai trăsăturile naturale ale unei suprafeţe, ci şi cele derivate din umanizarea
sa. Tocmai acest fapt destramă vechea funcţie a peisajului în regionare, unde omogenitatea
unor factori naturali (vegetaţie, morfologie, soluri, climat) impunea trasarea entităţilor
teritoriale la limita lor de discontinuitate. În consecinţă, apariţia de unităţi teritoriale
omogene este cu atât mai dificilă cu cât numărul variabilelor sistemice creşte, fiind extrem
de greu de individualizat, ceea ce le acordă rangul de cazuri particulare ce întăresc regula
heterogenităţii fenomenologiei regionale. Taigaua, Sahelul, deşerturile, deltele, ca unităţi
peisagistice clar delimitate, vor prezenta un tip de umanizare specific, diferit de al
regiunilor învecinate, ceea ce facilitează includerea lor în categoria regiunilor propriu-zise.
De observat că, în toate aceste cazuri, peisajul derivă din asocierea strânsă a tuturor
factorilor naturali de rezonanţă (mai ale clima, vegetaţia şi relieful) care vor genera în timp
anumite resurse şi condiţii habituale a căror exploatare va determina un anumit tip de
umanizare etc.
Perturbările vin însă din ingerinţa altor factori, cum ar fi descoperirea unor mari
zăcăminte ale subsolului (petrol, aur) care vor capacita prin exploatarea lor o dinamică
peisagistică, în latura antropică, mult mai intensă decât în teritoriile lipsite de astfel de
facilităţi. Aurul şi petrolul din Alaska au condus, prin exploatare intensă, la umanizarea
peisajului, la diversificarea fizionomiei sale în anumite areale polarizatoare; petrolul din
36
Sahara sau deşerturile Arabiei a generat spaţii geografice cu o dinamică total diferită de
cea anterioară punerii lui în valoare. Apariţia implantărilor antropice modifică astfel
peisajul deşertic sau cel subpolar alaskian, reducându-i atributele de factor principal în
regionare. Dimpotrivă, apare un nou tip de peisaj, care va stimula delimitarea de areale
funcţionale diferite de cele anterioare.
Întâlnim, aşadar, grade diferite de implicare a peisajului natural în regionare, de la
ponderea sa decisivă în teritoriile anoicumenice (gen Antarctica sau centrul Groenlandei)
ori suboicumenice (deşerturile calde şi reci, deşerturile verzi tropicale sau temperate,
munţii înalţi) la o echilibrare ponderată în teritoriile cu un rural profund, tradiţional,
dependent funcţional de particularităţile naturii locurilor (Asia de Sud-Est, Africa de Est,
America Latină). El va atinge cotele cele mai reduse în teritoriile intens urbanizate (gen
megalopolis) unde este substituit de alţi factori, între care primează cei care asigură
funcţiile sistemice. De altfel, în acest ultim caz latura naturală a peisajului este dominată
net de cea antropică, care îşi impune astfel propria şi inedita sa pecete. Asistăm, ca urmare,
la un transfer de atribute dinspre latura fizico-geografică a peisajului spre cea antropică,
regiunea naturală nefiind cu nimic diferită, ca mod de creionare, de delimitare, de cea
urbanizată, doar coordonatele şi argumentele acţiunii fiind altele.
În concluzie, peisajul rămâne un criteriu nelipsit în orice tentativă de delimitare a
regiunilor geografice, ponderea care i se acordă fiind însă extrem de variabilă, în funcţie de
consistenţa şi numărul altor factori luaţi în considerare. Este însă cert că importanţa lui
scade simţitor în situaţia limitării participării sale la asigurarea decorului exterior al unei
entităţi teritoriale definită de o reţea complexă de relaţii şi interrelaţii. Dimpotrivă, atunci
când acest decor este înţeles ca rezultanta finală a conexiunilor respective, unghiul de
receptare se schimbă în favoarea sa, dar, repetăm, fără a deveni exclusivist.
Criteriul funcţionării ca sistem dinamic echilibrat devine fundamental pentru orice
regiune geografică. Cunoaşterea de profil a depăşit faza receptării construcţiilor arhetipale,
gen regiunea naturală, aflate într-o progresivă restrângere numerică şi dimensională.
Precum şi într-o metamorfoză continuă, accelerată, spre altceva care astăzi poate fi regăsit
în regiunea-sistem funcţional. (O prefigurare a acesteia a reprezentat-o aşa-numita unitate
geografică funcţională, identificată acum două decenii în cazul Platoului Poieni din
Munţilor Metaliferi – P. Cocean, 1983). Avem de a face cu un paralelism evident,
asemănător cu cel înregistrat în cazul trecerii de la geografia descriptivă, didactică, la cea
analitică, de evidenţiere a cauzalităţilor. În mod analog, regiunea naturală, o entitate care
poate fi receptată direct, inclusiv fizionomic, de orice geograf, face loc regiunii
funcţionale, adică unui agregat spaţial organic structurat, având o individualitate proprie,
impusă de specificitatea părţilor componente, a raporturilor şi relaţiilor dintre ele.
Funcţionarea optimă a sistemului teritorial apare astfel ca un indicator relevant al
noului model de organizare spaţială sinonim regiunii ce urmează a fi delimitată. Ea va
include, din punct de vedere al desfăşurării, toate elementele polarizate de vectorii
centripeţi sistemului în cauză. Nu va surprinde, deci, că o regiune funcţională va include
peisaje dintre cele mai diferite, unităţi fizico-geografice variate (sectoare de câmpie şi
podiş, vegetaţie de stepă şi forestieră, soluri mozaicate), densităţi nuanţate ale habitatelor şi
populaţiei etc. Important rămâne caroiajul liniilor de forţă şi orientarea centripetă a
vectorilor. Complementaritatea favorizează afirmarea şi diversificarea funcţiilor, oferind
sistemului un număr mai mare de piloni de susţinere, precum şi o elasticitate sporită în
cazul nevoii de adaptare la noi comandamente economice sau sociale.
Sistemul teritorial îndeplineşte anumite funcţii care-i motivează şi susţin existenţa.
Cu cât structura sa este mai bine articulată, cu atât gradul de sustenabilitate creşte,
detaşându-se în raport cu unităţile învecinate. Sau dimpotrivă.
Autoreglarea se realizează pe plan intern, între componentele proprii şi pe plan
extern, cu sistemele învecinate. O disfuncţie apărută în oricare din cele două planuri se
repercutează negativ în ambele ceea ce conjugă eforturile pentru înlăturarea ei.
37
 O discuţie în derulare vizează specificul feed-back-ului regional. Este cât se poate
de vizibil faptul că în spaţiul regiunii au loc variate input-uri de materie, energie, bunuri şi
interese, dar şi output-uri asemănătoare. Menţinerea sistemului poate fi concepută numai în
contextul, greu de atins, al echilibrului celor doi vectori sau prin dominanţa intrărilor în
raport cu ieşirile. Dacă reducem ieşirile la materiile prime şi intrările la produsele
achiziţionate prin contravaloarea celor dintâi feed-back-ul este negativ, iar durata
sistemului va fi limitată. În majoritatea absolută a cazurilor existenţa lui este asigurată
tocmai prin metamorfozarea intrărilor, prin adăugarea de valoare (derivată din aportul
uman) input-ului. Regiunea devine astfel o veritabilă „cutie neagră” unde ieşirile pot
dimensiona intrările astfel încât sistemul să funcţioneze o perioadă nedefinită.
Deciziile politico-administrative reprezintă unul dintre criteriile regionării, dar în
acelaşi timp şi un mijloc sau metodă de delimitare a regiunilor. Ele se materializează în
decupaje teritoriale realizate, la rândul lor, după anumite considerente de ordin peisagistic,
funcţional, dar şi etnic sau cultural. În majoritatea cazurilor apare un conglomerat extrem
de heterogen de factori între care îşi fac loc subiectivismul iniţiatorilor sau interesul unor
grupuri influente. Nu e de mirare, deci, că entităţile astfel configurate sunt departe de a
funcţiona optim, existând numeroase relaţii fortuit instaurate care, pe termen lung, îşi vor
dovedi ineficienţa (P. Cocean, Adnana Lăcău, 2002).
Pârghia politică poate însă remodela din temelie structura anterior conturată a unui
sistem teritorial, schimbându-l practic cu un alt sistem, guvernat de alţi vectori. Un
exemplu la îndemână îl constituie exclava rusă la Marea Baltică, Kaliningrad (fostul
Königsberg al Prusiei Orientale) unde modificarea integrală a structurii etnice şi
suprimarea conexiunilor cu Germania a demolat vechiul suport cultural german, orientând-
o decisiv spre spaţiul slav. În mod similar se desfăşoară lucrurile în Bucovina de Nord
(regiunea Cernăuţi), unde presiunea politicului tinde spre reorientarea întregului sistem
spre Ucraina. De observat că maniera de acţiune a politicului este extrem de nuanţată. O
primă ipostază este cea a delimitărilor rezultate în urma unor conflicte sau demersuri
diplomatice internaţionale. Ele îmbracă o pronunţată coloratură etnică (apariţia noilor state
după destrămarea URSS, a fostei Iugoslavii, Cehoslovaciei, fostului imperiu britanic din
Asia de Sud) care anihilează influenţa altor factori. Nu lipsesc nici decupajele motivate de
considerente istorice sau de interes geostrategic (anexarea la Ucraina de către Hruşciov a
părţii sudice a Basarabiei pentru a mijlocii celei dintâi accesul la gurile Dunării; ocuparea
de către fosta URSS a unor insule din Arhipelagul Kurile aparţinând de drept Japoniei;
conservarea de către Marea Britanie, prin detaşare administrativă faţă de Spanie, a zonei
strategice Gibraltar etc.).
A doua ipostază este cea de constituire a regiunilor transfrontaliere, care
înglobează unităţi administrative din două sau mai multe ţări (Carpatica, Mureş – Dunăre –
Tisa, Prutul superior, Prutul inferior, pentru a cita doar cele de la frontierele României).
Principiul care stă la baza formării lor este cele al optimizării conexiunilor reciproce, a
dezvoltării complementarismului economic şi social. Un factor catalizator îl constituie,
adesea, populaţia de aceeaşi origine situată de o parte şi de alta a frontierei fiecărei ţări.
În sfârşit, politicul intervine şi în interiorul fiecărei ţări, propunând caroiaje
teritoriale conforme cu propria sa strategie de dezvoltare economică şi socială. Luând în
considerare o gamă variată de condiţionări, regionarea astfel întreprinsă se apropie cel mai
mult de dezideratele ştiinţei geografice. Fără a lipsi însă şi acum inconsecvenţele, apariţia
unor factori aleatori de natură subiectivă, chiar emoţională (rolul acordat, spre exemplu,
tradiţiei în ciuda evidenţelor contrare). Ele sunt cu atât mai deficitare cu cât regionarea este
făcută sub impulsul unor forţe din afară (constituirea Regiunii Mureş Autonomă Maghiară
în centrul Transilvaniei după Al Doilea Război Mondial, la insistenţele Moscovei).
Aplicarea frecventă, generalizată, în cazul fiecărei entităţi statale, a criteriului sus-
menţionat determină un dualism evident între regionarea geografică propriu-zisă, pornind
de la un cumul de criterii ştiinţifice riguroase, şi cea realizată prin resorturi politico-
38
administrative. Se observă, la o simplă suprapunere, că limitele celor două tipuri de entităţi
teritoriale nu coincid, unităţile administrative asociind areale din regiuni diferite sau
invers, regiunea sistem funcţional extinzându-se asupra a două sau trei judeţe. Oferim ca
exemplu nouă regionare geografică a României, unde culoarul Siretului ca regiune
geografică tipică include părţi ale judeţelor Suceava, Neamţ, Bacău sau Vaslui. În mod
similar, regiunea Munţilor Apuseni reuneşte teritorii aparţinând judeţelor Sălaj, Bihor,
Cluj, Alba, Hunedoara şi Arad.
Pe de altă parte, entităţile teritoriale politico-administrative devin obiectul unor
introspecţii ştiinţifice cu finalitate practică mult mai frecvent în comparaţie cu regiunile
delimitate după criterii geografice complexe. Vectorul politic subvenţionează aceste
demersuri menite a ilustra problemele cu care se confruntă localităţile, comunele, judeţele,
ceea ce în cazul unităţilor din a doua categorie se realizează în puţine cazuri. Nevoia de
soluţii practice imediate a determinat însă imixtiunea în domeniul geografic a
„tehnicienilor” (ingineri, arhitecţi, economişti) a căror deficienţă comună şi supremă
rămâne modesta percepţie a mediului geografic şi a complexei sale fenomenologii.
Criteriul mental, a apartenenţei omului la un spaţiu dat, a proiecţiei acestuia în
construcţiile sale spirituale, nu a fost încă invocat în Geografia Regională. Adăugăm, ca
urmare, criteriilor analizate anterior (dar şi altora care, având o contribuţie secundară, nu
au fost incluse în dezbaterea de faţă), un mijloc extrem de relevant pentru definirea unei
regiuni funcţionale. Omul a devenit factorul modelator principal al realităţii înconjurătoare,
iar modul în care el o prefigurează şi o susţine depinde într-o măsură covârşitoare de
gradul său de aderenţă la spaţiul respectiv, de transcendenţa caracteristicilor lui în propriul
spirit. De altfel, în lipsa omului, a avantajelor care decurg pentru individ sau comunitate
din orice demers, însăşi acţiunea de regionare nu pare motivată.
Într-o suită recentă de studii de caz (P. Cocean, 1997, 2002) s-a demonstrat cum
„ţările” din România sunt nu numai printre cele mai tipice regiuni geografice, dar şi spaţii
mentale de o mare originalitate. Limitele lor pot fi uşor trasate, deşi elementele cadrului
natural nu mai facilitează operaţiunea, diversificându-se, prin luarea în considerare a
racordării spirituale a populaţiei la unitatea respectivă. Astfel, Ţara Lăpuşului se va extinde
spre sud-vest (unde limita naturală nu mai poate fi invocată, ieşind din conturul
depresiunii) până acolo unde locuitorii satelor îşi spun „lăpuşeni”; Ţara Năsăudului
coboară pe Someşul Mare sau depăşeşte valea acestuia până acolo unde populaţia se
consideră „năsăudeană” etc.
Datorită acestei conexiuni mentale dintre om şi loc regiunea devine un spaţiu
perceput (l’espace perçu), respectiv un spaţiu trăit (l’espace vecu), adjudecat fizic dar şi
spiritual de fiinţa umană.
Limita mentală a unei regiuni reconstituie, în majoritatea absolută a cazurilor,
întregul său proces de umanizare, cu toate condiţionările lui pozitive sau negative,
favorabile sau defavorabile. Un exemplu revelator ni-l oferă Ţara Moţilor, al cărei teritoriu
s-a extins treptat spre culmile şi platourile montane ale Apusenilor, pe măsura creşterii
presiunii demografice dinspre văile şi versanţii inferiori. Având nucleul iniţial în bazinul
mijlociu şi superior al Arieşului, această entitate spaţială va câştiga astfel în suprafaţă,
deversând în bazinele superioare ale Crişului Alb, Crişului Negru (moţii crişeni),
Ampoiului sau Someşului Mic. Viabilitatea unei limite mentale este strâns corelată cu
statornicia populaţiei într-un teritoriu dat, cu specificul culturii etnografice pe care a creat-
o.
Pe lângă criteriile analizate, în conturarea sistemelor regionale se iau în considerare
frecvent şi alţi factori, cum ar fi extensiunea spaţială sau discontinuităţile. Suprafaţa unui
teritoriu poate constitui un criteriu al delimitării regionale prin prisma autogestiunii lui
eficiente. Se cunoaşte faptul că variabilele sistemului regional se înmulţesc odată cu
extensiunea lui, iar diferenţierile de asemenea. Diversitatea în unitate este un principiu
valabil şi în acest caz, dar nimeni încă n-a stabilit cu exactitate care este limita superioară a
39
diversificării astfel ca ea să poată fi încadrată într-un program operaţional şi de control
optim. Creşterea gradului de heterogenitate impune decelarea acelor sisteme teritoriale a
căror matrice internă se individualizează pregnant.
Privite sub aspect pur administrativ, diviziunile se ierarhizează fără echivoc,
localitatea, comună, judeţul devenind nivele suprapuse cu atribuţii de gestionare a
fenomenelor economice, sociale, ecologice în perimetrul propriu.
Intervenţia factorului dimensional este justificată prin existenţa fenomenului de
disipare între centru şi periferie. Cu cât distanţa dintre centrul polarizator (înţeles ca black
box-ul sistemului) şi marginea unităţii este mai mare, cu atât disiparea este mai accentuată,
iar influenţa acestuia mai limitată. Şi invers. Apare astfel nevoia preîntâmpinării conturării
acelor teritorii ale nimănui (no man’s land) aflate la extremitatea hinterlandului unor
entităţi învecinate prin delimitarea unor sisteme teritoriale, chiar dacă acest fapt determină
o diminuare a suprafeţei fiecăruia în parte. Macroregiunile, regiunile de ordinul I, II, III
etc. nu sunt decât o reflectare a criteriului dimensional în operaţiunea analizată.
Discontinuităţile intervin în majoritatea cazurilor sub forma unor praguri inerţiale
unde acţiunea multor vectori se blochează sau devine dificil de exercitat. Ele pot fi cauzate
de elemente ale cadrului natural (bariere muntoase, mari întinderi de apă sau reţele
hidrografice majore), dar şi de specificul antropizării (nepopularea şi neechiparea
teritoriului, contraste economico-sociale puternice).
Un tip aparte de discontinuităţi sunt cele de natură politico-administrativă care
impun regionării anumite limite, departe de a fi cele optime. Maramureşul istoric, împărţit
actualmente între România şi Ucraina, se constituie într-o regiune tipică, chiar şi sub
aspect etnic sau cultural. Ea nu funcţionează însă ca un sistem teritorial tocmai datorită
fragmentării în cele două compartimente. În mod similar se petrec lucrurile în situaţia
Bucovinei etc. Constituirea regiunilor transfrontaliere are ca principal deziderat
armonizarea unor astfel de sisteme teritoriale fortuit dezmembrate.

TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICE

Se constituie într-un incitant aspect al demersurilor regionale, datorită faptului că a

oferit un câmp larg deschis exprimării celor mai variate opinii. Înainte de orice, se impun
menţionării factorii luaţi în considerare la debutul oricărei acţiuni de acest tip, respectiv
factorii naturali, economici, sociali, tehnologici, geopolitici.
Astfel, factorii naturali s-au constituit, o lungă perioadă, într-un element
indispensabil oricărei acţiuni de divizare a suprafeţei terestre. De la importanţa lor
primordială acordată până la conturarea unor regiuni naturale de diverse tipuri, nu a fost
decât un singur pas, pe care teoreticienii domeniului l-au făcut cu prisosinţă, începând cu
anul 1752, când Phillipe Buache publică un studiu ce împarte teritoriul Franţei în bazine
fluviale. Relieful, climatul, vegetaţia, în primul rând, devin elemente definitorii ale
peisajului, ce sunt implicate direct în operaţiunea regionării. De aici ideea că regiunile
naturale sunt, înainte de oricare alte entităţi de acelaşi tip, expresia determinismului fizic în
geografie. Actualmente, rolul lor se menţine la parametrii superiori în teritoriile unde
prezenţa antropică este limitată (regiunile polare şi subpolare, deşerturile verzi ale
Americii de Sud şi Africii, deşerturile tropicale ale Asiei, Africii şi Australiei, regiunile
muntoase ale Eurasiei sau Americii etc.).
Factorii economici s-au impus treptat, odată cu tendinţa de antropizare a peisajului,
cu edificarea unei infrastructuri ce modifică fizionomia sau arhitectura acestuia.
Modificarea vegetaţiei naturale prin intermediul culturilor agricole larg extinse (vezi
monoculturile din America Centrală şi de Sud, belturile nord-americane, culturile de citrice
din ţările mediteraneene etc.) a condus la identificarea unor regiuni agricole bine conturate.
Dezvoltarea industriei a avut ca urmare geneza unui peisaj de mare originalitate, cu o
40
concentrare masivă a populaţiei, activităţilor şi dotărilor tehnice ale teritoriului (Boswash,
Tokyo – Osaka – Kobe) ce se delimitează adesea de la sine faţă de regiunile învecinate,
lipsite de astfel de atribute.
Factorii sociali între care standardul de civilizaţie al populaţiei, particularităţile
culturale şi etnice, moştenirea spirituală a colectivităţilor, aspectele comportamentale sunt
elemente frecvent luate în calcul de promotorii diviziunilor teritoriale. „Nordul” dezvoltat
şi „Sudul” aflat la un standard inferior de afirmare, vestul european catolic şi estul ortodox,
câmpiile indo-gangetică sau chineză (ca vetre ale unor vechi civilizaţii) în raport cu Siberia
recent populată etc. sunt exemple revelatoare ale ponderii crescânde a aspectelor sociale în
demersurile regionale.
Rolul omului în transformarea şi definirea peisajului este astfel recunoscut, fapt
datorat şcolii franceze patronată spiritual de Vidal de la Blache. Regiunea naturală este
substituită astfel, după anul 1900, cu regiunea umanizată, reprezentând un spaţiu unde o
comunitate umană, posesoare a unei culturi proprii, organizează un teritoriu, care poate
avea o singură sau mai multe trăsături fizico-geografice. Intervine aici conceptul de
posibilism opus determinismului cultivat anterior.
Factorii tehnologici sunt purtătorii unui potenţial major de restructurare a matricei
oricărui peisaj şi se materializează în spaţiu prin modificări fizionomice, funcţionale,
structurale. Căile de comunicaţie, urbanizarea, industrializarea intensă îşi aduc un raport
însemnat la delimitarea spaţiului terestru în unităţi funcţionale de diverse ordine.
Aceste elemente se dovedesc a întruni însuşirile unor factori de mare influenţă
teritorială, de gravitaţie şi polarizare, ce nu pot fi omişi de nici o analiză teritorială
complexă. Ca urmare, topicul de regiune umanizată este treptat înlocuit, după anul 1950,
cu cel de regiune polatizată, funcţională (nodală). Expresia sa cea mai elocventă porneşte
de la conceptul de centralitate, prefigurat cu peste un secol înainte de von Thunen şi
dezvoltat de W. Christaller în studiile sale. Actualmente, centrul clasic, reprezentat de un
oraş cu funcţii de atracţie regională este înlocuit cu polii industriali sau comerciali
(tehnopolii), respectiv cu veritabile axe de dezvoltare şi organizare teritorială.
Factorii geopolitici acţionează uneori brusc şi violent, trasând limite adesea
arbitrare din punct de vedere al funcţionalităţii sistemice (divizarea Germaniei după Al
Doilea Război Mondial, desprinderea Basarabiei şi Bucovinei de nord de România,
ataşarea de către Israel a înălţimilor Golan, Kosovo, Nagorno Karabach, Găgăuzia etc.). Ei
pot interveni însă şi în sensul armonizării unor situaţii critice moştenite (întregirea
României după Primul Război Mondial, unificarea Germaniei în 1989, destrămarea
imperiului sovietic etc.).
Pentru mulţi autori, acţiunea de regionare este sinonimă celei de clasificare,
reprezentând o grupare a fenomenelor geografice după gardul lor de similaritate.
Desfăşurarea acţiunii în sine este însă dificilă, aşa cum o relevă şi D. Grigg (1971), care
aşează la temelia acesteia un mare număr de principii, între care menţionăm:
1. Clasificarea (regionarea) este destinată unui scop anume; rareori urmăreşte
două sau mai multe deziderate. Scopul determină criteriile şi numărul
regiunilor delimitate.
2. Elementele clasificate diferă în însuşirile lor, ceea ce generează obstacole în
asocierea lor spaţială. Diferenţierile frapante impun delimitarea unor clase
(regiuni) aparte.
3. Regionarea nu va fi absolută, ea trebuie remodelată odată cu cunoaşterea mai
aprofundată sau evoluţia fenomenelor.
4. Diviziunea, ca operaţie practică, trebuie să fie exhaustivă, unităţile stabilite
excluzând alte entităţi.
5. Menţinerea aceloraşi principii şi criterii ale regionării pe întreaga durată a
operaţiunii; schimbarea acestora pe parcurs poate crea confuzii şi suprapune
planurile demersului.
41
 6. Trăsăturile luate drept criterii pentru diviziunile de ordin superior vor prevala,
ca importanţă, în raport cu cele folosite pentru unităţile de rang inferior etc.
Factorii şi principiile sus-menţionate, individual sau în asociere, stau la baza
diverselor criterii ale regionării geografice. Ei joacă, cel mai adesea, rolul elementului de
sprijin, fără a fi ţinta demersului propriu-zis, întemeiat pe alte considerente. De aici, poate,
şi numeroasele tipuri de regiuni care nu se pot încadra în criterii precise ori sunt rezultatul
aplicării unor criterii compozite. Avem ca exemplu clasificarea regiunilor propusă de D.
Grigg, care distinge, pe de o parte, regiuni generice (încadrabile în diverse tipuri care în
anumite privinţe, seamănă între ele) şi regiuni specifice (arii singulare, cu o individualitate
geografică distinctă în raport cu alte unităţi). Care este criteriul acestei clasificări este mai
greu de decelat, dacă nu luăm în calcul eventualitatea departajării unităţilor regionale după
gradul lor de frecvenţă şi reverberaţie. Acelaşi autor uzitează însă şi de o altă clasificare,
distingând regiuni uniforme (definite prin unicitatea criteriului de selecţie) şi regiuni
nodale (rezultate în urma interrelaţiilor dintre lucruri şi locuri). Cele din urmă, prefigurate
încă de la Vidal de la Blache, vor deveni, prin îmbogăţirea conţinutului conceptului,
actualele regiuni polarizate.
Între criteriile luate în considerare de numeroasele încercări de clasificarea
regiunilor, menţionăm: scopul demersului ştiinţific, structura, mărimea, trăsăturile
evolutive, relaţia om – mediu, gradul de complexitate şi vulnerabilitate etc.
Clasificarea după scopul demersului ştiinţific are în centrul preocupărilor divizarea
suprafeţei terestre în concordanţă cu dezideratul pe care şi-l propune cercetătorul la
începutul investigaţiei sale. Faptul că acesta din urmă poate îmbrăca o multitudine de
ipostaze, de la analizele unor aspecte ale subramurilor geografice strict specializate
(geomorfologie, climatologie, geografia industriei, geografia turismului) la introspecţiile
asupra peisajului sau sistemului complex de relaţii dintre factorii geografici dintr-un
teritoriu dat, explică diversitatea tipologică a regiunilor astfel delimitate. Trebuie subliniat
însă permanent că, în toate cazurile unde operează criteriul sus-menţionat, operaţiunea de
regionare nu este un scop în sine, ci un corolar final al demersului ştiinţific (Nu studiem
regiunea turistică pentru a demonstra că ea există, ci fenomenului turistic, ale cărui
trăsături spaţiale conduc la delimitarea unor unităţi funcţionale de tip regional!). Etc. Este
ceea ce de altfel imaginează cu claritate P. Haggett (1990) când aşează sinteza regională în
punctul de bilanţ al trinităţii geografice (alături de localizare şi interrelaţii).
Acceptând acest criteriu, perspectiva asupra evoluţiei Geografiei Regionale în
deceniile 7-9 ale secolului XX, în perioada aşa-zisei sale crize, trebuie revizuită. Acţiunea
de regionare în sine nu a încetat să fie utilizată în tot intervalul menţionat, singura diferenţă
constând în transferul ei cu predilecţie, de la nivelul studiilor monografice, la cele strict
specializate. A se observa că în întreaga perioadă menţionată, orice analiză pertinentă în
toate aceste ştiinţe se încheia, invariabil, cu o încercare de regionare. Fenomenul are multe
similitudini cu ceea ce s-a întreprins în medicină, spre exemplu, cu trecerea atenţiei dinspre
organismul uman spre organele acestuia, fără a se uita însă nici o clipă că ele aparţin unui
întreg, ale cărui funcţii le slujesc (aşa cum, din păcate, unii geografi, supralicitând
importanţa abordărilor de profunzime, au făcut-o).
Structura internă a entităţii spaţiale de tip regional se dovedeşte a fi criteriul cel
mai intens vehiculat şi cu atributele cele mai semnificative. El a însoţit ştiinţa regiunilor
încă de la conturarea sa, îmbogăţindu-şi permanent semnificaţiile. Cele trei tipuri de
regiuni, omogene, polarizate şi anizotropice (A. Dauphiné, 1979) răspund plenar oricărei
analize structuraliste, integrând întreaga fenomenologie ce caracterizează astăzi domeniul
în cauză.
Un alt criteriu este cel care încearcă să surprindă trăsăturile evolutive ale spaţiului
delimitat, conturându-se patru tipuri de regiuni, şi anume: naturale, umanizate,
funcţionale, regiuni-sistem (D. Nir, 1990). Observăm că această grupare corespunde unor
anumite faze ale dezvoltării Geografiei Regionale, primele două tipuri definind etapele
42
iniţiale şi de afirmare a ştiinţei noastre, iar celelalte două etape recente, de consolidare şi
individualizare pregnantă între celelalte ramuri geografice.
Evident, nu lipsesc criteriile scării de reprezentare, de desfăşurare a proceselor şi
fenomenelor studiate. Ordinele de mărime sunt impuse de amploarea şi gradul de
aprofundare a introspecţiilor, de scopul demersului şi capacitatea intuitivă şi interpretativă
a investigatorului. Etc. Astfel, vom întâlni macro-regiuni (Amazonia, Siberia, Sahara),
regiunile de ordinul I, II, III … n (Carapţii – I, Carpaţii Orientali – II, Grupa de nord a
Carpaţilor Orientali – III, Depresiunea Maramureş – IV, Culoarul Izei – V etc.),
microregiunile (entităţi cu însuşiri particulare, de mare omogenitate şi funcţii decelabile).
După nivelul de organizare se individualizează regiuni active, echilibrate,
informatizate şi autofinalizate (A. Valega, 1995), iar relaţia om – mediu conduce la
creionarea unor regiuni înrădăcinate, fluide şi explosive (A. Fremont, 1980). Gradul de
complexitate diferenţiază regiunile elementare (speciale) de cele complexe.
Orientarea studiilor actuale înspre domeniile riscurilor şi hazardelor, ca fenomene
de maxim impact asupra omului, determină includerea între criteriile de regionare şi a
gradului de vulnerabilitate a unităţilor teritoriale regionale. Astfel deosebim regiunile
stabile, bine consolidate ca sisteme, de cele critice sau defavorizate.
Criteriile sus-menţionate şi varietatea entităţilor pe care le definesc exemplifică
revelator complexitatea fenomenului regional. La rândul său, ea explică atât nuanţarea
extremă a demersurilor cât şi inevitabilele abateri de la filonul viguros al interpretărilor
pertinente.
Regionarea geomorfologică a condus la individualizarea unor entităţi teritoriale
pregnant înscrise în peisaj prin fizionomia şi delimitarea lor extrem de riguroasă. Grupele
muntoase, depresiunile vaste, podişurile, câmpiile sau deltele au devenit astfel diviziuni
ilustrative ale suprafeţei terestre care, la rândul lor, în funcţie de varietatea
morfostructurilor şi scopul investigaţiilor, au fost segmentate în unităţi regionale de rang
inferior. Munţii Apuseni, Depresiunea Transilvaniei, Podişul Dobrogei, Câmpia Română şi
Delta Dunării reprezintă, pentru ţara noastră, exemple concludente. În mod similar,
Pirineii, Bazinul Parizian, Meseta spaniolă, Câmpia Padului sau Delta Volgăi se înscriu ca
regiuni morfologice distincte la nivel european etc. Dintre geomorfologii români cu
contribuţii notabile în ceea ce priveşte regionarea geomorfologică a reliefului ţării sau a
unor unităţi majore ale acestuia, amintim pe V. Mihăilescu (1932), L. Badea (1979), T.
Morariu, Gr. Posea, I. Mac etc. Criteriile iniţiale au fost cele structurale (deşi nu
întotdeauna trăsăturile structurii sunt evidente în relief), urmate fiind de cele genetice şi
evolutive, pentru a se ajunge la impunerea funcţionalităţii geografice a unităţilor astfel
delimitate.
Regiunile climatice aşează la baza conturării lor spaţiale particularităţile factorilor
climatogeni, între care temperaturile şi precipitaţiile deţin ponderea cea mai însemnată.
Caracterul zonal al desfăşurării fenomenelor climatice a determinat, la nivelul Globului,
delimitarea unor regiuni climatice simetrice (cu excepţia celei ecuatoriale), dispuse de o
parte şi de alta a Ecuatorului. Astfel întâlnim regiunile climatului polar, subpolar, temperat,
subtropical, tropical, subecuatorial şi ecuatorial. Nuanţele climatului fiecărei regiuni au
impus subdivizarea în provincii sau unităţi taxonomice mai restrânse areal, până la nivelul
de manifestare a topoclimatelor.
Regionarea pedogeografică urmăreşte punerea în evidenţă a diferenţierilor
teritoriale ale răspândirii claselor şi tipurilor de soluri. Dată fiind interferenţa unor factori
în pedogeneză, cu rolul decisiv aparţinând climei, vegetaţiei şi reliefului, unităţile de acest
tip se vor suprapune, fără să se identifice însă, cu regiunile climatice, morfologice şi
biogeografice. Astfel, solurile din clasa molisolurilor vor caracteriza câmpiile din zonele
temperate, în vreme ce lateritele sunt specifice zonelor tropicale umede de joasă şi
moderată înălţime. Pentru România, o regionare inspirată a realizat N. Barbu (1988), care
deosebeşte două mari domenii pedogeografice (al câmpiilor şi dealurilor joase, respectiv
43
altul montan), subdivizate în numeroase unităţi (banato-someşană, danubiano-getică,
subcarpatică, carpatică).
Regiunile biogeografice rezultă din asocierea spaţială a unor trăsături comune sau
relativ apropiate ale vegetaţiei şi faunei dintr-o unitate teritorială. Regiunea holartică,
paleotropicală, neotropicală, antarctică conţin, la rândul lor, numeroase subregiuni şi
provincii, unde sunt surprinse diferenţierile inevitabile ale compoziţiei în specii animale
sau vegetale (I. Pop, 1977).
Regiunile rurale introduc drept criteriu al delimitării ansamblului de relaţii generate
de prezenţa şi activitatea tradiţională a omului în teritoriu, materializate într-un mod de
viaţă specific, o infrastructură habituală cu trăsături particulare, o mentalitate cu
numeroase tente ale moştenirii ancestrale. Câmpia Transilvaniei este un tipic exemplu
pentru România, ruralismul său accentuat având însă motivaţii dintre cele mai diverse.
Unii autori (D. Grigg, 1963, completat de A. Vallega, 1995) subdivid Globul
terestru în 13 regiuni rurale definite după trăsăturile de bază ale economiei (regiunea
culturilor extensive, regiunea horticulturii, regiunea plantaţiilor, regiunea creşterii
animalelor în gospodării, regiunea păstoritului nomad, regiunea vânătoarei, pescuitului şi
culegerii din natură, regiunea forestieră, regiunea neagricolă).
Se constată că această regionare are drept criteriu fundamental activităţile agricole
specifice mediului rural, frapând însă atenţia acordată practicilor agricole tradiţionale în
detrimentul celor moderne, aflate azi în continuă expansiune (agricultura intensivă,
monoculturile etc.). De asemenea, în clasificarea ruralului, autorii neglijează alte aspecte
definitorii, cum ar fi cultura populară, tipologia habitatelor, tradiţiile.
Regiunile urbane se deosebesc de cele precedente prin funcţii, structură,
fizionomie, mod de viaţă, mentalitate. Includ în limitele lor teritoriile ocupate de oraşe şi
spaţiile subordonate acestora, caracterizate prin afirmarea unor anumite activităţi
economice (industrie, transporturi, comerţ, turism), polivalenţa atribuţiilor sociale
(educaţionale, culturale, politico-administrative, ocrotirea sănătăţii), arhitectura habitatelor,
mentalitatea efervescentă, deschisă noului comportamental, dar şi prin probleme induse de
poluare sau dificultăţi de gestionare. Megalopolisul (Boswash, Tokyo – Osaka),
conurbaţia, aglomeraţia urbană, metropola sunt, ierarhic dispuse, nivelele de afirmare
spaţială a acestor tipuri de unităţi. Generează un peisaj particular, cu ocuparea intensă a
spaţiului funcţional, o fizionomie extrem de nuanţată (de la clădirile cu 1-2 nivele la
zgârie-nori), cu decalaje calitative vizibile (asocierea cartierelor de vile cu favellasurile sau
bindonvillurile – gen Sao Paolo), cu un ritm al schimbărilor interne extrem de rapid.
Relevă actualmente o dinamică explozivă, deşi marile metropole (Mexico City, Sao Paolo,
New York, Tokyo) dau semne vizibile că limita superioară a entropiei a fost atinsă,
disfuncţiile fiind tot mai numeroase, iar surmontarea lor tot mai dificilă.
Regiunile agricole include teritoriile definite de un anumit tip de exploatare
economică a fertilităţii solului, prin diversele practici de cultivare a pământului şi creştere
a animalelor. Pot apărea ca entităţi de o mare omogenitate fizionomică şi funcţională –
exemplul clasic fiind belt-urile nord-americane sau suprafeţele cu monoculturi din
America Latină (de unde şi apelativul de regiuni uniforme propus de D. Grigg, 1971). Nu
lipsesc nici regiunile agricole de tip mozaicat, unde modalităţi nuanţate de exploatare (de
la cereale la pomi fructiferi sau viţă-de-vie) coexistă pe suprafeţe restrânse. Relevă o
continuitate ridicată în marile câmpii sau pe platourile de joasă altitudine, intens aplatizate,
în vreme ce în zonele deluroase fragmentate sau în cele montane discontinuităţile (cel mai
adesea sub formă de enclave ale alto tipuri de folosinţă) apar frecvent. Pampasul
argentinian, Podişul Preriilor, Câmpia Chineză, polderele olandeze, Câmpia Română etc.
îndeplinesc atributele regiunilor sus-menţionate.
Studiul acestor unităţi a pus în evidenţă structuri dintre cele mai diverse precum
nucleele regionale agricole descrise de G. Nicolas (1977) (citat de A. Dauphiné, 1979)
caracterizate printr-o „combinare de elemente având o certă ubicuitate cu toate că ele sunt
44
individualizate la nivele diferite”. Conform interpretării respective mediul agricol nu este
unitar, el prezintă numeroase rupturi şi praguri interne ce-i diversifică structura şi funcţiile.
Regiunile industriale au beneficiat de o analiză detaliată, datorită impactului
deosebit al industriei asupra peisajului şi sociosistemului. Se caracterizează prin
concentrarea deosebită a infrastructurii tehnice ce susţine, direct sau indirect, afirmarea
ramurii, a căilor de transport, reţelelor de energie, comunicaţiilor etc. Prezintă o fizionomie
determinantă pentru peisajul industrial, alcătuit din întreprinderile propriu-zise şi unităţile
lor de deservire şi desfacere imediată, precum şi din asocierea unităţilor de habitat.
Varietatea ramurilor industriale şi specializarea largă, pe vaste teritorii, a unora dintre
acestea, a condus la apariţia unei mari diversităţi de regiuni industriale: carbonifere
(Doneţk, Silezia, Petroşani), siderurgice (Krovoi-Rog, Ruhr, Pittsburg – Chicago),
petroliere (Golful Persic, Marea Nordului, Texas – Louisiana, Subcarpaţii şi Podişul
Getic), mixte (regiunea Marilor Lacuri, Tokyo – Yokohama, China de nord-est).
Fără excepţie, regiunile industriale sunt polarizate, intreprinderea jucând rolul, încă
de la amplasarea ei în teritoriu, de nucleu de atracţie a materiei prime, energiei, forţei de
muncă şi intereselor răspândite pe o arie de dimensiuni variabile în jurul său. Adăugând
funcţia inovatoare a industriei se ajunge la fenomenele de dominanţă pe care ea le instituie,
în raport cu alte elemente ale infrastructurii economice în teritoriile respective.
Regiunile turistice circumscriu unităţi teritoriale unde fenomenul turistic relevă o
consistenţă notabilă, iar relaţiile dintre factorii săi genetici definesc un sistem economico-
social funcţional. Posedă resurse atractive, naturale sau/şi antropice, capabile să susţină o
activitate recreativă, curativă sau culturalizantă notabilă sub aspectul fluxurilor şi
opţiunilor turistice. Sunt dotate cu o infrastructură specifică (baze individuale sau staţiuni
turistice) şi favorizează desfăşurarea unor activităţi de profil variate. Coasta de Azur, Alpii,
Munţii Apuseni, Hawaii, Florida, litoralul spaniol al Mediteranei sunt regiuni turistice
clasice, unele cu o mare tradiţie a activităţilor, altele conturate în ultimele decenii.
Delimitarea acestor unităţi a urmat, în majoritatea cazurilor, un model al reliefării
răspândirii teritoriale a potenţialului turistic (resursele atractive şi infrastructura),
densitatea lor mai ridicată într-un anumit spaţiu justificând, după opinia operatorilor,
conturarea regiunilor. Considerarea regiunii ca un sistem turistic operaţional, eficient
economic şi social, a orientat acţiunea de identificare a acestora către aspectele funcţionale
(P. Cocean, Monica Bojor, 1997). Astfel, teritoriul ţării noastre include o serie de regiuni
ale turismului recreativ, curativ, culturizant sau mixt care se suprapun doar aleatoriu unor
unităţi fizico-geografice (Delta Dunării, Munţii Banatului, Depresiunea Transilvaniei).
Altele, precum regiunea Carpaţilor şi Subcarpaţilor Curburii sau Oaş – Maramureş –
Suceava, includ atât unităţi muntoase, cât şi de podiş, strâns legate între ele prin conexiuni
de ordin natural, economic, tehnologic, social etc. Ca urmare, ele alcătuiesc un sistem
turistic integrat în care tocmai diversitatea peisagistică generează motivaţii atractive şi
oferă exploatării economice premise favorabile.
S.L.J. Smith (1996), după ce menţionează că în domeniul turistic sunt recunoscute
trei tipuri de regiuni – a priori (suprapuse diviziunilor politice), omogene (cu un grad
accentuat de similaritate a caracteristicilor structurale) şi funcţionale (cu un nivel superior
al interacţiunilor interne) –, pune la baza regionării turistice trei raţionamente logice,
definind astfel tot atâtea modalităţi de regionare, respectiv: sintetice, analitice şi
dichotomice. El consideră regionarea ca un tip al clasificării arătând că principiile sale se
pot aplica, cu unele limite, celei dintâi. „Decalogul” acestor principii este:
- Sistemele regionale să fie adecvate pentru problema studiată;
- Arealele care diferă în mod fundamental în structura lor nu trebuie să fie supuse
aceleaşi proceduri de regionare (un sistem oceanic nu va fi aplicat pe uscat!);
- Regionarea trebuie supusă schimbării, pe măsură ce intervine o mai bună
înţelegere a ariilor clasificate;

45
 - Regionarea trebuie să se bazeze pe proprietăţile definitorii ale diferitelor
suprafeţe (multe regiuni agricole sunt delimitate în funcţie de climă şi nu după
răspândirea culturilor);
- Diviziunile regionale trebuie să fie exhaustive;
- Diviziunile regionale trebuie să fie exclusive;
- Regionarea trebuie să se bazeze pe proceduri sintetice (o singură caracteristică
de diferenţiere la fiecare nivel de diviziune, iar ea să fie interferată organic cu
trăsăturile de diferenţiere superioare şi inferioare);
- Caracteristicile utilizate pentru regionare să fie relevante pentru scopul propus;
- Caracteristicile utilizate pentru regionare la nivele mai generale trebuie să fie
mai importante decât cele utilizate pentru a defini regiuni inferioare;
- Utilizarea mai multor caracteristici generează ierarhia.
Geografii americani şi canadieni aşează frecvent la temelia regionării
considerentele economice (potenţialul de expansiune a industriei campingurilor,
performanţele financiare ale cabanelor din mediul rural, spre exemplu), dar şi impactul
turismului asupra mediului, planificarea regională şi dezvoltarea de perspectivă a acestuia
pe Glob.
Criteriul structurii s-a impus în raport cu celelalte, datorită faptului că el oferea
posibilitatea decelării componentelor interne ale ansamblului regional, respectiv raporturile
fizice şi condiţionările reciproce. Din acest punct de vedere, majoritatea geografilor
converg înspre delimitarea a două tipuri de regiuni, şi anume: omogene şi polarizate,
cărora André Dauphiné (1979) le asociază regiunile anizotropice.
Regiunile omogene reflectă, în semnificaţia lor, atât idealul acţiunii de regionare –
de a limita suprafeţe aflate într-un echilibru armonic în raport cu propria lor dinamică, dar
şi cu spaţiile învecinate –, cât şi necesitatea orientării demersurilor geografice înspre
evidenţierea fenomenelor-etalon. Omogenitatea – răspândirea uniformă a masei, energiei şi
intereselor într-un spaţiu conturat de ea însăşi – devine elementul definitoriu al entităţii în
cauză. Este ceea ce Consiliul Europei include de altfel în propria definiţie a regiunii: „un
teritoriu de dimensiuni mijlocii susceptibil de a fi determinat geografic şi care este
considerat omogen” (J.-J. Dayries, M. Dayries, 1978).
Regiunile polarizate sunt entităţi teritoriale ale căror vectori converg spre unul sau
mai multe puncte de gravitaţie, aflate, la rândul lor, în relaţii de conexiune (dependenţă,
influenţă) reciprocă. Polarizarea, ca fenomen extrem de răspândit în mediul geografic, a
fost întrevăzută încă de von Thunen, care elaborează, în anul 1826, un prim model a
interrelaţiilor spaţiale ce se nasc între punctul (centrul de gravitaţie) şi teritoriul limitrof.
Modelul iniţial elaborat de von Thunen este ideal, presupunând o omogenitate perfectă a
elementelor constituente. Observând însă heterogenitatea acestora, el revine cu modificări
care ilustrează deformarea modelului primar în contextul intervenţiei unor factori
perturbatori naturali (hidrografici, climatici, morfologici) sau antropici (prezenţa unor căi
de transport sau a unor centre urbane satelite).
Mult mai cunoscut şi mai intens aplicat va fi însă modelul lui Walter Christaller,
formulat ulterior, la peste un secol după precedentul, în 1933, model derivat din teoria
locurilor centrale, intens aplicată şi mediatizată şi în zilele noastre. Pornind de la efectul
gravitaţional al unui centru de putere, liniile de forţă ale teritoriului se dispun ierarhizat, de
la nivelul superior (centrul atractor superior) la cel de minim potenţial. Evident, odată cu
pilonii de rezistenţă ai teritoriului, reprezentaţi de aşezările urbane, va gravita întreaga
infrastructură tehnică şi de habitat aferentă acestora. Într-un tabel sintetic, Christaller
menţionează nu numai ierarhia după mărime a locurilor centrale, ci şi distanţele la care ele
îşi manifestă influenţa, teritoriul şi populaţia pe care le polarizează.
Un alt model gravitaţional este cel imaginat de Hoyt (preluat după J. Scheibling,
1998) concomitent cu W. Christaller (în acelaşi an, 1933). El perfecţionează un model
datorat lui Burgess, unde expansiunea urbană îmbracă forma unor zone concentrice de la
46
centru spre periferie. Nucleul modelului lui Burgess este constituit din centrul de afaceri,
precum şi din marile magazine, hoteluri, instituţii administrative, birouri. Urmează două
zone de tranziţie, unde industria uşoară se asociază arealelor rezidenţiale muncitoreşti.
Zona a patra este de tip rezidenţial, urmată de o ultimă centură, comutativă.
Hoyt adaugă modelului anterior un element în plus: influenţa perturbatoare a căilor
de transport (fapt sesizat deja de von Thunen). Centrului de afaceri, poziţionat în nucleul
modelului, îi urmează centura industrială şi comercială, respectiv cele trei făşii destinate
rezidenţei diferitelor clase sociale.
Ulterior, Harris şi Ullman vor adăuga modelului lui Hoyt „policentricitatea”,
punctului polarizator principal ataşându-i-se poli secundari. Deşi supusă unor condiţionări
de ordin strict economic (jocul cererii şi ofertei, necesitatea evaluării rentei funciare),
polarizarea imaginată de geografii germani şi americani îşi regăsesc conceptele în analizele
ulterioare asupra aceluiaşi fenomen.
Se observă din exemplele menţionate că regiunile polarizate au suscitat un mare
interes în rândul economiştilor şi geografilor, aceştia din urmă abordându-le, la început, tot
sub impulsul unor considerente economice (mărimea rentei funciare, costul transportului).
Revine însă lui F. Perroux (1955) (citat după A. Dauphiné, 1979) sarcina de a revigora
dezbaterile asupra acestui subiect odată cu studiul său asupra polilor de creştere.
Regiunea polarizată este, înainte de orice, un sistem spaţial, aşa cum o atesta prin
modelul său von Thunen. La baza explicării fenomenului de polarizare se află trei
concepte, şi anume: inovarea, difuzia şi dominarea. Exemplele cele mai edificatoare le
oferă industria, a cărei afirmare într-un teritoriu dat poate îmbrăca, succesiv, semnificaţia
tuturor conceptelor menţionate. Un astfel de rol îl joacă astăzi tehnopolii sau parcurile
industriale.
Disputele date de definirea „polilor”, „centrelor” sau „axelor” de dezvoltare
(atracţie) sunt numeroase încă din anii ’70 ai secolului trecut. Ulterior sunt abordate
noţiuni precum „ierarhia” şi „interdependenţa spaţială” ce permit autorilor să definească
relaţiile spaţiale, să contureze „reţelele”. Un ultim concept este „câmpul spaţial” definit de
Dauphiné ca „un spaţiu unde fiecărui punct îi corespunde un scalar sau un vector a cărui
valoare este în funcţie de poziţia sa”. Ca urmare, regiunea polarizată, în viziunea autorului
menţionat, este definită de un triplet strâns intercondiţionat: poli constituiţi în reţele în
jurul cărora gravitează câmpurile.
Regiunea polarizată prezintă o ierarhie funcţională pornind de la rolul fiecărui pol
de atracţie în parte şi a ariei sale de gravitaţie. Ea are proprietăţi sistemice determinate de
echilibrul dinamic instabil între intrările (input) şi ieşirile (output) sale. Evoluţia sa este
ireversibilă, tinzând spre regiunea urbană, considerată ca „faza ultimă (de evoluţie n.n.), a
unei regiuni polarizate” (A. Dauphiné, 1979). Structural, ea poate fi subdivizată,
organismul teritorial fiind compus din „organe”, care, la rândul lor, pot fi omogene,
polarizate sau anizotropice. Un exemplu la îndemână este Regiunea de dezvoltare de Nord-
Vest a României, unde polii de dezvoltare Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Bistriţa cu
subsistemele lor polarizate se subordonează unui pol dominant – Cluj-Napoca – iar axele
Someşului Mic şi Someşului Mare devin subsisteme anizotropice. Pentru subsistemele
omogene pot fi reţinute zona Codru sau Câmpia Transilvaniei.
Preocupările recente se axează pe explicarea unor fenomene interne ale spaţiilor
polarizate, cum ar fi raporturile dintre centru şi periferie. Centrul devine punctul de sprijin,
coloana vertebrală a sistemului regional, în vreme ce periferia reprezintă, concomitent,
subsistemul, dar şi oponentul său. Relaţiile sunt biunivoce, dar dezechilibrate (cu ponderea
decisivă dinspre centru spre periferie), adesea conflictuale, şi au ca ferment decalajele
existente între cei doi factori ai intercondiţionării. Centrul tinde permanent să-şi
subordoneze, prin relaţii de dependenţă, periferia, iar aceasta să se despovăreze de
condiţionările centrului. Pârghiile de forţă ale centrului pot exercita o acţiune totalitară
(„centralizatoare”) sau una laxă, de descentralizare.
47
 Influenţa centrului asupra periferiei descreşte într-un degradeu cantitativ, în strânsă
corelaţie cu „puterea” centrului, distanţa până la făşia periferică şi numărul punctelor de
disipare intermediare.
Regiunile anizotropice se încadrează structural şi fizionomic în entităţile de formă
alungită (fâşie, axă, culoar) şi se remarcă prin existenţa unor centre polarizatoare
succesive, în serie, localizate în partea centrală a unităţii. La originea lor se află
concentrarea habitatelor şi activităţilor în zona litoralelor (Constanţa – Mangalia, Boswash,
Sao Paolo, Rio de Janeiro, Coasta de Azur, litoralul japonez), de-a lungul fluviilor (Volga,
Dunăre, Rhin, Rhon, Nil), a căilor de transport (Transsiberian, Panamerica), în culoarele
morfologice (Timiş – Cerna, Rucăr – Bran, Dorna – Câmpulung-Moldovenesc), la
contactul tranşant al formelor de relief (Carpaţi – Subcarpaţi, Alpi – Prealpi), în
depresiunile alungite (Zarand, Giurgeu – Ciuc).
În esenţa lor, ele îmbină însuşirile regiunilor omogene şi a celor polarizate,
orientarea preponderent longitudinală (în detrimentul celei transversale) fiind însă
dominantă. Influenţa lor este foarte activă pe această direcţie, a intrărilor şi ieşirilor din
sistem, în vreme ce disiparea laterală este modestă.
Orice regiune anizotropică poate fi alcătuită din subsisteme polarizate de centre de
ordinul II sau III (Năsăud, Beclean, Dej în regiunea anizotropică a Someşului Mare; Blaj,
Copşa Mică, Mediaş, Sighişoara pentru acelaşi tip de regiune conturat pe Târnava Mare).

FORMA ŞI MĂRIMEA REGIUNILOR

Care este relaţia dintre formă şi fond, dintre arhitectura spaţială a regiunii şi
funcţiile acesteia? Iată o întrebare care a stat mai puţin în atenţia investigaţiei de profil.
Constatăm însă o că modul de distribuţie spaţială a teritoriului, respectiv fizionomia
perimetrului său joacă un rol demn de subliniat sub raportul distribuţiei liniilor de forţă în
sistem, dar şi în ceea ce priveşte relaţiile ci sistemele învecinate.
O introspecţie rapidă în modul de desfăşurare spaţială a suprafeţelor regionale pune
în evidenţă câteva tipuri principale şi o gamă, mult mai variată, de variante ale acestora.
Astfel, deosebim:
- regiunile filiforme;
- regiunile vermiculare (anastomozate);
- regiunile compacte (masive).
Regiunile filiforme, alungite, se suprapun unor axe, culoare sau fâşii de gravitaţie
univocă. Sunt extrem de bine reprezentate în realitatea geografică. Culoarele văilor Rhin,
Rhon, Sena, Siret, Nil, axele de gravitaţie ale fluviilor Dunăre, Volga, Mississippi,
Amazon, fâşiile de contact între principalele forme de relief (Alpi – Prealpi, Carpaţi –
Subcarpaţi, câmpii – podişuri) exemplifică revelator acest tip. Se caracterizează prin
aspectul longitudinal al vectorilor de distribuţie pe care se grefează (asemănător faliilor
secundare pe cele transformate) ramificaţii de descărcare de mic potenţial.
Un alt exemplu de regiuni filiforme îl întâlnim în perimetrul litoralelor cu câmpii
înguste (litoralul estic al Braziliei, litoralul japonez, litoralul spaniol la Marea Mediterană,
litoralul indian etc.). În fâşia de câmpie este concentrată majoritatea populaţiei, aşezările,
activităţile industriale şi agricole, apărând mari contraste cu teritoriul, în general muntos,
dinspre exterior. Complementaritatea resurselor şi oportunităţile deschiderii spre exterior
oferite de mări sau oceane acordă acestor unităţi o variabilitate dintre cele mai ridicate.
Pentru România cea mai caracteristică regiune de acest tip este Culoarul Siretului,
unde apare o polarizare din ambele laturi, atât dinspre Câmpia moldovei şi Podişul
Bârladului, cât şi dinspre Podişul Sucevei, respectiv Subcarpaţii Moldovei. Valea Siretului,
cu lunca sa largă, se constituie într-un raport morfologic optim pentru amplasarea
infrastructurii de transport, dar şi a oraşelor devenite, areolar, centre polarizatoare de
48
maximă rezonanţă.
Regiunile în reţea vermiculară au o fizionomie spaţială inedită derivată din
desfăşurarea aparte a teritoriului lor. Făşiile de contact interjudeţean (interdepartamental)
alcătuiesc o astfel de regiune definită de numeroase caracteristici, precum: gravitaţia
aleatoare a vectorilor purtători de dezvoltare, standardul economic şi social inferior
arealelor învecinate, disfuncţii majore la nivelul infrastructurii tehnice a teritoriului etc.
Într-o astfel de entitate apar un mare număr de vectori de mic potenţial orientaţi spre
direcţii opuse determinate politico-administrativ. Orientarea divergentă este stimulată
adesea şi de condiţionări de ordin natural (suprapunerea fâşiei unor interfluvii, cursuri de
apă). Aceste regiuni sunt într-o permanentă metamorfoză dimensională şi structurală,
organizarea spaţiului propriu şi conturarea sistemului funcţional nefiind încheiate.
Fenomenul de anastomozare prin conectarea secvenţială sau totală la regiunile
învecinate rămâne însă un deziderat mereu amânat, ceea ce le asigură o relativă stabilitate.
Evoluţia lor tinde spre individualizare spaţială, prin selectarea graduală a centrelor
polarizatoare, fază în care reţeaua iniţială de fâşii vermiculare se fragmentează. Aceste
aspecte ne conduc la considerarea regiunilor vermiculare mai degrabă ca stadii incipiente
ale devenirii, evoluţiei regiunilor filiforme sau compacte, decât entităţi de sine stătătoare.
Studiul iniţiat de geografii clujeni în cadrul proiectului PATIJ (Plan de amenajare a
teritoriului interjudeţean) a pus în evidenţă o astfel de regiune în partea nord-vestică a
României, care include periferia judeţelor Cluj, Bihor, Sălaj, Satu Mare, Maramureş,
Bistriţa-Năsăud şi Mureş. Întrebarea finală este dacă astfel de regiuni, delimitate şi
analizate ca atare pornind de la imperative ale funcţiei lor deficitare, au o viabilitate
asigurată. Dacă, din punct de vedere al scopului demersului ştiinţific, regiunile vermiculare
apar ca entităţi detaşate de restul teritoriului, în domeniul practic ele devin dependente,
segmentar, de centrii de polarizare situaţi adesea în afara propriului perimetru.
Dezideratele dezvoltării lor apar ca pârghii de stimulare a fenomenelor economico-sociale,
ceea ce, pentru o anumită perioadă (până la ştergerea diferenţelor dintre ele şi teritoriile
învecinate) le conferă un statut regional evident.
Regiunile vermiculare cele mai expresive sunt constituite însă pe faţada cealaltă a
realităţii geografice, respectiv din culoarele de văi şi depresiuni montane sau dealuri înalte,
unde are loc o polarizare liniară a vectorilor naturali, economici sau sociali. Astfel, o
regiune vermiculară reuneşte în acelaşi sistem culoarele marginale ale Depresiunii colinare
a Transilvaniei cu culoarele fluviatile (transversale) ale Mureşului, Someşului, Târnavelor
etc.
Regiunile compacte au de regulă un contur neregulat, teritoriul lor putând fi
încadrat, cu relativitatea de rigoare, în forme geometrice de tip cerc, pătrat, dreptunghi. O
astfel de formă favorizează prezenţa punctelor polarizatoare cu funcţie de loc central şi o
distribuţie radiară a principalilor vectori. Permit o organizare mai facilă a spaţiului, cu
numeroase variante la macro- şi micro-scară. Coincid adesea cu forme de relief majore
(Pampas, Câmpia Română, Bazinul Parizian, Podişul Deccan, Alpi) peisagistic
individualizate, dar cu o diversitate de aspecte economice, demografice şi de habitat. Sunt
definite de instaurarea unor sisteme complexe, ierarhic structurate, cu funcţii polivalente.
Facilitează, datorită faptului menţionat anterior, trasarea a numeroase subdiviziuni de
ranguri diferite. Numeric, dimensional şi funcţional reprezintă categoria cea mai abundent
reprezentată, dominând net celelalte două tipuri prezentate anterior.
În ceea ce priveşte mărimea regiunilor opiniile sunt dintre cele mai nuanţate.
Astfel, G. Gravier (citări după I. Donisă, 1977) estima suprafaţa unei regiuni la un areal cu
raza de 100-150 km şi o populaţie de peste un milion locuitori. J. Labasse extinde
parametrii dimensionali la 50.000 km2 şi 5 milioane de locuitori, iar E. Juillard optează
pentru un teritoriu cu raza de 50-100 km relativ dens populat (până la 8 milioane de
locuitori). În ciuda acestor încercări, trebuie să acceptăm mozaicul de situaţii ivite în
clasificarea dimensională a regiunilor. Ele pot avea suprafeţe mult mai restrânse şi o
49
populaţie mult mai numeroasă (Singapore, Hong Kong) sau invers (Sahara, Laponia,
Patagonia). Cei doi parametri pot fi direct sau proporţionali , exemplul clasic fiind
Boswash-ul, unde pe o suprafaţă 200.000 km2 se concentrează peste 50.000.000 locuitori
formând cea mai vastă regiune urbanizată din lume.

TRINITATEA GEOGRAFIEI REGIONALE

Trei concepte reprezintă pilonii de sprijin, veritabila trinitate a ştiinţei regiunilor, şi

anume: peisajul, geosistemul şi regiunea geografică. Fără a detalia semnificaţia lor,
primele două beneficiind de consistente puneri în temă datorate îndeosebi geografilor
aparţinând şcolii franceze şi ruse, iar asupra celui din urmă ne-am pronunţat în analiza de
faţă, vom puncta, lapidar, doar raporturile de maximă relevanţă dintre ele.
Se observă, din schema alăturată, o interrelaţie structurală pornind de la peisaj,
continuând cu geosistemul şi ajungând la regiunea geografică. Ce reprezintă, deci, fiecare
şi care sunt raporturile de dependenţă, de intercondiţionare între ele?
Peisajul, ca expresie exterioară, fizionomică, a unui teritoriu, se constituie în
germenele organizării sistemice. Având drept factor decisiv în conturare vegetaţia, el
presupune realizarea unor interferenţe la nivelul altor componente (relief, sol, climă, om)
care să conducă, prin asigurarea omogenităţii, la evidenţierea acesteia. Apar astfel primele
structuri de tip sistemic capabile a da o expresie coerentă fenomenelor dintr-un teritoriu
dat. Deşi a existat tendinţa asocierii directe a peisajului cu complexul teritorial (V.
Mihăilescu, 1968), diferenţa dintre ele, din punctul nostru de vedere, netă şi derivă din
antinomia dintre formă şi fond, peisajul constituindu-se în epiderma (receptată direct prin
senzorii fizici) conţinutului regiunii.
Geosistemul reprezintă o interrelaţionare a elementelor peisagistice într-o structură
funcţională specifică. De această dată accentul migrează dinspre aspectele fizionomice,
caracteristice peisajului, spre cele funcţionale, vizând vectorii implicaţi în dinamica
acestuia, inclusiv finalitatea acţiunii lor. Spre deosebire de peisaj, înţeles mai mult ca o
„stare” evolutivă, o radiografie obiectivă a unei realităţi surprinsă la un moment dat,
geosistemul devine o entitate dinamică, un creuzet generator de peisaje sau de segmente
ale acestora. Observăm, deci, că peisajul este un produs al evoluţiei geosistemice, dar şi un
component secvenţial al acestuia. Aceasta se reflectă de altfel în structura însăşi a
geosistemului în care cele trei componente (abiotică, biotică şi antropică) interacţionează
organic (În acest context sintagma sociogeosistemului, propusă I. Donisă, 1977, pentru a
reuni geosistemul, compus, după opinia sa, numai din elemente naturale şi sociosistemul,
reunind factorul antropic, societatea, nu face decât să genereze confuzii, deci nu trebuie
reţinută).
Regiunea geografică rezultă dintr-o asociere de geosisteme interconectate
funcţional într-o entitate de maximă complexitate şi generalitate teritorială. Dincolo de
regiune, de structurile acesteia ingenios reliefate, teritoriul menţionat nu mai poate fi
accesat, sistemul regional gestionând totalitatea fenomenelor şi proceselor din perimetrul
său. Regiunea poate, deci, include peisaje extrem de variate, precum şi un număr nedefinit
de geosisteme (Ţara Maramureşului, o regiune geografică indiscutabilă sub aspectul
conturării şi funcţionării ca sistem, posedă numeroase peisaje naturale şi antropice, dar şi
variate geosisteme de vale, versant, culme deluroasă sau montană). Diversitatea
peisagistică şi „organele” multiple reprezentate prin geosisteme îi asigueă diversitatea în
unitate, dar şi flexibilitatea şi complexitatea funcţională. Reducerea regiunii la un singur
peisaj sau geosistem, se transformă într-un caz limită, întâlnit în condiţiile cele mai
restrictive ale evoluţiei naturale şi antropice (regiunea, geosistemul, peisajul Groenlandei
Centrale, Atacamei etc.).
Din succesiunea celor trei domenii şi condiţionările dintre ele rezultă cu claritate
50
raporturile între ştiinţele care le abordează. Astfel, Geografia Peisajului şi Geoecologia (ca
ştiinţă a geosistemelor) se circumscriu direct, ca ramuri subordonate, Geografiei
Regionale, având o logistică asemănătoare.

ELEMENTE DE TAXONOMIE REGIONALĂ

Un moment aparte, delicat, al analizei de faţă l-a reprezentat fixarea entităţilor

taxonomice specifice Geografiei Regionale. Şi aceasta nu din lipsa căutărilor şi încercărilor
de definire a diviziunilor şi subdiviziunilor ierarhic structurate ale domeniului, ci,
dimpotrivă, din prea bogata şi nefixata terminologie existentă. Este adevărat, fiecare
ramură geografică a căutat să-şi propună propria taxonomie, ceea ce prin cumulare a
generat mulţimea de sintagme întâlnită azi în câmpul cercetării de profil. Pe de altă parte,
lipsa (invocatelor deja!) praguri de bilanţ, de revizuire sistematică, a permis menţinerea „în
circulaţie” a noţiunilor sinonime sau a unor termeni cu firavă aderenţă la sistemul de valori
a ştiinţei în sine. Să amintim că în Biogeografie taxonomia se compune din regiune,
provincie şi subprovincie; în Geografia Industriei tronează regiunea industrială alături de
nodul, complexul sau centrul industrial; în Geografia Turismului regiunea, zona,
complexul şi punctul (obiectivul) turistic; în Geografia Urbană megalopolisul (regiunea
urbanizată), conurbaţia, aglomeraţia, metropola, oraşul propriu-zis etc. Demnă de
menţionat prin sugestivitatea sa este terminologia propusă în Monografia geografică a R.P.
Română (1960), unde întâlnim următoarele unităţi taxonomice: provincia, subrovincia,
ţinutul, zona şi districtul. Cu unele mici ajustări (eliminarea nivelului subprovinciei) ea ar
fi putut reprezenta, prin generalizare şi utilizare adecvată, o contribuţie importantă a
Geografiei româneşti în acest segment al preocupărilor.
Observăm că, indiferent de ramura geografică, fizică sau umană, regiunea revine ca
unitate taxonomică de nivel superior, integrator, ceea ce întăreşte poziţia entităţii
menţionate în competiţia cu alte concepte propuse pentru a defini diviziunile suprafeţei
terestre. Cu atât mai mult, deci, ea va rămâne unitatea de referinţă în Geografia Regională,
atât sub aspectul abordării ştiinţifice, cât şi a preocupărilor de ordin practic, aplicativ.
Care sunt însă, tot în domeniul de care ne ocupăm, subdiviziunile regiunii? Avem
în vedere, desigur, regiunea geografică propriu-zisă, respectiv acel sistem teritorial organic
structurat şi nu regionarea de factură politico-administrativă, unde taxonomia este, cu mici
diferenţieri de la o ţară la alta, statornicită: regiunea (landul, departamentul), judeţul
(raionul, districtul), oraşul (municipiul), comuna, localitatea (satul). Diversitatea opiniilor
generând frecvent confuzii, apreciem că în gestionarea întregii fenomenologii regionale
sunt necesare, dar şi suficiente, două subdiviziuni, şi anume zona şi locul.
Zona se constituie în subdiviziunea directă a regiunii geografice, având rolul
organului specializat în cadrul unui organism complex. Ea va avea, ca urmare, o structură,
dinamică şi funcţie proprii, articulate (sau tinzând spre armonizare) sistemic cu funcţiile
întregului. Deşi în Geografie noţiunea de zonă are şi un alt înţeles, mult mai larg
(subsumând zonalitatea climatică în latitudine, dispunerea elementelor biogeografice în
altitudine, spre exemplu) în Geografia Regională el include în semnificaţia sa elemente de
mare specificitate teritorială, devenite vectori operatori la nivel economic sau social.
Numai aşa putem imagina zonele efervescente, zonele critice, zonele defavorizate sau
zonele protejate (P. Cocean, R. Cocean, 2002) suprapuse Regiunii de Nord-Vest a
României atunci când se analizează dezvoltarea sa economică actuală şi de perspectivă.
Însuşindu-şi noţiunea de zonă, Geografia Regională îi conferă o semnificaţie teritorială
mult mai restrânsă, o subordonare directă şi implicită termenului de rang superior, care
este regiunea geografică, precum şi valenţe operaţionale indiscutabile.
Actualmente, când fenomenele dezvoltării regionale au luat o amploare
nemaiîntâlnită la nivelul întregului Glob, a întregii societăţi umane, precizarea riguroasă a
51
elementelor taxonomice de nuanţă geografică este o necesitate imperioasă. Aceasta
deoarece direcţiile, ritmurile şi amploarea dezvoltării preocupă un mozaic extrem de
nuanţat de specialişti, de la arhitecţi şi ingineri la economişti şi sociologi. Or, geografilor le
revine poziţia de avangardă în acest demers, ei trebuie să ofere baza argumentativă,
ştiinţific elaborată, a tuturor iniţiativelor celorlalte categorii de specialişti. Ca urmare,
taxonomia propusă de către geografi trebuie să cuprindă în semnificaţia ei toate accesoriile
interpretative şi operaţionale reclamate de către specialiştii altor domenii astfel ca ea să fie
acceptată unanim. În caz contrar, fiecare ramură implicată îşi va cala introspecţiile pe
propriul sistem de valori, generând multiple interferenţe de planuri diferite, generatoare de
confuzii şi dificultăţi. Credem că cei trei termeni taxonomici propuşi alăturat: regiunea,
zona şi locul pot satisface, din punctul de vedere al încadrării spaţiale, majoritatea
covârşitoare a nevoilor de localizare fenomenologică aparţinând tuturor domeniilor sus-
menţionate.
Locul sau arealul reprezintă, prin asociere de n elemente, componenta de bază a
zonei. Metaforic, el poate fi asemănat ţesutului din organismul viu, purtând o anumită
încărcătură materială şi energetică şi având atribute bine precizate, adesea unice, în cadrul
structurii generale a sistemului teritorial (Optăm pentru taxonul de loc înaintea celui de
areal şi datorită impunerii lui decisive de către W. Christaller în patrimoniul definitiv al
Geografiei prin sintagma de loc central).
Locul poate avea dimensiuni variabile, de la câţiva centimetri pătraţi (diametrul
resurgenţei unui curs subteran aflat la originea unei văi carstice de suprafaţă cu un impact
peisagistic deosebit) până la câţiva kilometri pătraţi aferenţi unei localităţi sau teritoriului
de desfăşurare a unor procese sau fenomene geografice punctuale. La dimensiunile sale
inferioare el poate fi identificat cu punctul, obiectivul de studiat sau amenajat, în vreme ca
la limita superioară el se prezintă sub forma unei suprafeţe unde varietatea elementelor şi
interacţiunilor atinge pragul minim al reliefării. Tocmai din acest motiv locul conţine cea
mai ilustrativă cotă de omogenitate, situându-se la antipodul regiunii, unde valorile
acesteia se reduc vizibil.

DICŢIONAR DE NOŢIUNI GEOGRAFICE REGIONALE

Choremă – concept formulat de Roger Brunet pentru a defini un „alfabet al spaţiului”

utilizat în analiza şi reprezentarea organizării acestuia.
Compages – termen introdus de D. Whittlesey (1954), pentru a defini regiunile delimitate
pe baza trăsăturilor naturale şi social-economice.
Enclavă – teritoriu definit de trăsături fizice şi funcţionale net diferenţiate în raport cu
vecinătăţile sale; teritoriu aparţinând unui stat, dar localizat în interiorul altui
stat (Nagorno Karabach, Kaliningrad).
Geomer – noţiune formulată de geograful elveţian Hans Carol, echivalentă unei unităţi
teritoriale complexă.
Geon – termen propus de Roger Brunet (1990) pentru a ilustra un spaţiu geografic
produs (fasonat) de către un sistem geografic.
Geosistem – unitate teritorială derivată din interacţiunea specifică în timp şi spaţiu a
componentelor abiotice, biotice şi umane, generatoare ale unui peisaj cu un
potenţial de exprimare fizionomică, evolutivă şi economică particular.
Landşaft – noţiune formulată de A. Hommeir (1805) pentru a defini o suprafaţă de teren
receptată vizual; ulterior semnificaţia ei a fost îmbogăţită prin includerea unor
trăsături de ordin natural (landşaftul natural) sau antropic (landşaftul modificat,
landşaftul transformat).
Landşaft cultural – termen aparţinând lui Otto Schluter (1907), utilizat pentru a defini
unităţi teritoriale de tipul regiunilor geografice, în care factorul decisiv al
transformărilor este cel antropic.
52
Landşaftologie – ştiinţa landşaftului, sinonimă Geografiei Fizice Regionale (Passarge,
1913).
Peisaj – latura exterioară, fizionomică, percepută prin senzorii direcţi, ai suprafeţei
terestre; porţiune dintr-un teritoriu definită de omogenitatea trăsăturilor naturale
sau antropice.
Periodos – descrieri geografice realizate în antichitate.
Regiune – unitate teritorială de tip sistemic, cu o structură şi funcţii organic articulate.
Regionare – operaţiunea de individualizare a regiunilor prin aplicarea unui cumul de
criterii menite a surprinde trăsăturile fundamentale, externe şi interne, statice şi
dinamice, ale celui mai complex sistem teritorial.
Regionalism – ceea ce derivă din/sau aparţine regiunii; are o conotaţie evidentă de
specificitate, de aderenţă la un spaţiu concret delimitat; nu trebuie omisă nici
ipostaza lingvistică a termenului, răsfrântă în toponimia geografică sau
etnografie, cu un accent uşor desuet (un fenomen aparţinând trecutului sau cu o
influenţă limitată).
Teritoriu – suport fizic, material al fenomenelor şi proceselor regionale; cadru de
desfăşurare a relaţiilor şi interrelaţiilor, de constituire şi afirmare a sistemului
regional.
Spaţiu geografic – noţiune formulată de C. Vallaux (1911) semnificând „o întindere
determinată, definită de un număr mai mare sau mai mic de caractere fizice a
căror diversitate şi interferenţe se desfăşoară sub ochii noştri pe suprafaţa
pământului”.
Spaţiu mental – criteriu indispensabil delimitării regiunilor geografice complexe.
Stranovedenie – „Geografia ţărilor” (în literatura ştiinţifică rusă).
Unitate geografică funcţională – teritoriu riguros delimitat cu o structură şi dinamică a
proceselor pregnant individualizate în raport cu vecinătăţile sale (P. Cocean,
1983); termen echivalent al regiunii funcţionale.

53