CUMPĂNA DIN NOAPTE (1)

Uneori în viață ne întâlnim cu anumite momente foarte hotărâtoare care ne pot marca întreaga viață,
sau prin alegerea din acel moment ne hotărâm destinul veșnic. Unii oameni numesc astfel de
momente ocazii de aur și cred că au dreptate, pentru că poate fi vorba de alegerea partenerului de
viață, sau a unui loc de muncă sau poate te afli la o răscruce de drumuri, și trebuie să alegi ce e mai
bun pentru tine, iar dacă alegi greșit consecințele acelei alegeri te pot urmări mult timp în viață.

Panait Liviu la cei nouăsprezece ani ai să-i era un bun jucător de fotbal. El juca în divizia B și cu multă
muncă obținuse să iasă dintre rezerve și să fie titular în echipa mare, după ce jucase ani buni doar la
juniori. Postul său era extremă dreaptă, îi încânta pe mulți cu fotbalul său pentru că dribla destul de
bine, dar ceea ce îi reușea cel mai bine erau centrările sale frumos plasate. Era iubit de public și
mereu aplaudat, însă el simțea că nu e destul, aspira la mai mult dorea să se afirme cât mai mult ca
să fie luat de o echipă din divizia A. Visele lui erau atât de înalte încât aspira ca într-o zi să fie ca Ilie
Balaci. Era mulțumit de reușitele sale ca fotbalist, însă era foarte conștient că dacă nu reușea să
promoveze în prima divizie viața lui ar fi fost un eșec.

Erau timpuri ale schimbării în România anilor 1997, și în orașul său se simțea din plin acest lucru. De
altfel dacă erai bun ca jucător din divizia A, puteai ușor să obții un contract în străinătate, și acest
gând îl păstra Liviu ascuns în sufletul său, spera că într-o zi va reuși să iasă din anonimat și să fie o
adevărată vedetă a fotbalului. Pentru el faptul că începuse să fie apreciat și cunoscut în oraș nu avea
prea mare importanță, el dorea cu mult mai mult, cu toate că nu promovase decât de puțin timp de
la echipa de juniori și fusese rezervă la echipa mare, acum dorea să fie un jucător important în lumea
fotbalului.

Într-o zi de luni la antrenament, antrenorul le spuse că pentru meciul de duminică pe care îl aveau cu
prima echipă clasată din clasament, trebuiau să se pregătească foarte bine în cursul săptămânii,
pentru ca în acel meci să dea tot ce ei au mai bun. Iar el se pregăti foarte bine, era foarte atent la tot
ce antrenorul le spunea ca echipă. Și ceea ce-l bucură și mai mult fu faptul că la unul din
antrenamente, antrenorul în termeni foarte amicali îi spuse că contează mult pe el în atac mai ales pe
centrările lui.

Sosi și ziua meciului. Era o atmosferă de sărbătoare în oraș. Tribunele stadionului erau arhipline. De
asemenea ajunsese până la ei la vestiar zvonul că la acel meci aveau să asiste doi antrenori din divizia
A de la echipe importante ce erau interesați de unii jucători. Liviu simți că acel meci reprezenta șansa
vieții sale, era conștient că trebuia să dea totul, să arate ce fel de fotbalist era el. Totul era
impresionant intrară pe teren echipați frumos cu un echipament nou, nuanțat în culorile clubului,
fiind aplaudați de suporterii locali. Iar la un moment dat de undeva din tribună auzi scandându-se și
numele lui, asta îl umplu de entuziasm și îi întări și mai mult dorința de a demonstra că este un bun
jucător și că trebuie să-și ia zborul din divizia B. Simțea că acel meci era doar o rampă de lansare
pentru el.

Se așezară în teren, se auzi fluierul arbitrului și meciul începu. În minutul doi al partidei primi o pasă
și începu să alerge cu mingea pe extrema dreaptă a terenului. Îi apăru în față un jucător din formația
adversă pe care îl driblă cu ușurință și porni mai departe. Avea impresia că zbura nu alerga cu
mingea. Întâlni în cale un alt jucător al formației adverse pe care încercă să-l dribleze însă acesta îi
blocă mingea cu putere, iar din acel blocaj mingea îl lovi pe el în piept apoi mingea căzu pe gazon. Și
el alergă mai departe umăr la umăr cu acel jucător. Apoi apăru în fața lor un alt jucător al formației
adverse, el făcu un efort de a strecura mingea printre cei doi însă nu reuși, iar unul din cei doi jucători
adverși se izbi puternic în piciorul său drept cu care el proteja mingea, se rostogoli și căzu împreună
cu jucătorul cei ieșise în față. Simți o durere puternică în interiorul genunchiul drept încercă să se
scoale dar numai reuși înțelesese că ceva rău i se întâmplase, se accidentase și pentru el acel meci se
terminase.

Auzi huiduielile publicului la adresa jucătorului ce-l faultase, văzu cum arbitrul îl sancționează cu un
cartonaș galben pe acel jucător. Totul se petrecu la învălmășeală între trei jucători, iar arbitrul era
departe în teren și nu putuse să vadă cu claritate faza aceea de joc. Liviu fu luat pe targă. Îl cuprinse
disperarea și furia nu putea crede ceea ce se întâmpla acolo și anume, faptul că el părăsea terenul de
joc în minutul trei accidentat. În timp ce îl scoteau cu targa din teren, auzi aplauzele publicului
adresate lui, însă i se părea că tocmai atunci și acolo se consumase cel mai mare eșec din viața lui
sportivă. Ajuns la spital primi un diagnostic teribil pentru el, și anume, avea meniscul fracturat destul
de rău și avea nevoie de operație. Dintr-o dată văzu cum tot visul său de a fi un mare jucător se
prăbuși ca un castel de nisip.

Procesul recuperării sale de după operație fu lung și anevoios. Iar ceea ce îl întrista și mai mult era
faptul că cei din conducerea clubului aduseseră un alt jucător pe nume Răzvan destul de bun, ce juca
extremă dreaptă. De altfel îl urmări și el pe Răzvan în unele meciuri și îi venea greu să accepte faptul
că acesta era mai bun ca el. Îl privea uneori cu invidie pentru că realiza în terenul de joc unele acțiuni
pe care el era conștient că nu le putea face atât de bine. Timpul trecea, iar el era în acel proces de
recuperare, însă ceva nu mergea cum trebuie cu genunchiul său, nu mai avea acea forță și elasticitate
în piciorul drept. Simțea că nu va mai fi cel de altădată. Deși punea foarte mult din partea lui pentru a
se recupera, uneori preparatorul fizic al echipei îl tempera spunându-i să nu se grăbească, pentru că
recuperarea lui va fi lentă.

Odată cu scurgerea timpului, Liviu devenea tot mai decepționat de faptul că nu făcea acele progrese
pe care și le-ar fi dorit. De asemenea nu se antrena cu echipa și avea impresia că datorită faptului că
la scurt timp după accidentarea lui se schimbase și antrenorul, el nu mai intra în planurile noului
antrenor, ce era foarte mulțumit cu Răzvan. Într-o zi toate suspiciunile lui se confirmară, i se
comunică din partea clubului că trebuie să-și caute altă echipă. Căzu într-o teribilă descurajare, nu
putea accepta idea că tot visul său de a fi un mare jucător de fotbal se năruise dintr-o dată.

Uneori ieșea la orele serii după căderea întunericului și se plimba pe străzi încercând să înțeleagă de
ce lui i se întâmplase acel lucru. Pentru prima dată în viață își puse întrebarea: ,,Dar dacă nu voi mai fi
fotbalist ce altceva voi face în viață?” Și rămase înmărmurit, nu avea nici un plan B, pusese toată miza
pe cariera lui sportivă. În acea perioadă Ioniță fostul său atrenor de la juniori ce nu mai antrena
echipa de juniori ci o echipă din divizia C, îi făcu o propunere: ,,Liviu de mic ai jucat la noi la echipă,
eu ți-am văzut evoluția și te-am admirat și promovat. Este adevărat că îți vine greu ca din divizia B să
cobori în divizia C, însă ai nevoie de mine să te antrenezi din nou. Eu îți promit că după un an în
divizia C te repun în formă și ai să joci din nou în divizia B, dacă te oprești acum, nu vei putea să-ți revi
ușor ai nevoie să joci, să te antrenezi.” Însă Liviu după ce se gândi, alese să nu meargă în divizia C și
rămase pe dinafara fotbalului. Ocolea vechii prieteni pentru că se temea dacă îl vor întreba la ce
echipă joacă nu știa ce să le răspundă, îi era rușine să le spună adevărul. Și ușor, un gând straniu îi
cuprinse întreaga ființă, începu să gândească în felul următor: ,,Viața mea este un eșec, am devenit
un ratat, ce mă voi face? Care va fi viitorul meu?”

Va urma...