forma si sensul cuvântului, între semnificant și semnificat. Exemplu: Ne pregătim să jucăm șah și constatăm că ne lipsesc niște piese. Așa că decidem să le înlocuim cu nasturi sau bucăți de cretă. Ar putea să se mai desfășoare jocul? R: da. Pentru ca jocul să se poată desfășura fără dificultate, acceptăm noua semnificație pe care o dăm obiectelor. Dacă ambii jucători acceptă noua semnificație, partida de șah se poate desfășura nestingherită. Nasturele a primit o valoare simbolică, i-a fost conferită valoarea de piesă de șah. Asta dovedește că relația dintre semnificat si semnificant este arbitrară. Cu alte cuvinte, nimic din forma cuvântului, de exemplu, "scaun", nu mă trimite la referentul "scaun" din realitatea extralingvistică. Aceasta este o trăsătură foarte importantă.
Există și situații în care forma
cuvântului face trimitere la conținutul cuvântului respectiv (ex: "a bâzâi", forma cuvântului evocă conținutul său. "A miorlăi" este motivat, "a lătra" este arbitrar. Motivate: forma evocă conținutul. Arbitrare: forma nu evocă conținutul. Prin contrast cu noțiunea de arbitrar, care se refera la legătura indirectă dintre cele 2 laturi ale semnului lingvistic, noțiunea de motivat face legătura directă între forma/numele si conținutul cuvântului.
Atunci când vorbim de caracterul
arbitrar al semnului lingvistic, această trăsătură, arbitrarul, face referire la legatura care există între semnificant/formă, și semnificant/conținut. Este această legătură directă? Există ceva în forma cuvintelor care face trimitere la conținutul lor? NU. Ex.: "scaun": dacă îl rostesc nu evocă semnificația. Noi doar am convenit că numele de "scaun" i se atribuie acelui obiect. Dacă noi mâine vom conveni la alt cuvânt pentru acel obiect, limba și-ar urma cursul fără probleme.
Ex. Un caine arată în mare parte la
fel in orice cultură. Totusi, diferitele limbi folosesc semne lingvistice diferite pentru caine. Orice caine lătra la fel, cu toate acestea latratul este transpus lingvistic diferit in diferite limbi. O limba este alcatuita din semne lingvistice. Vocabularul unei limbi este alcătuit din semne lingvistice. Aceste semne au cele 2 laturi, semnificat si semnificant, care sunt strâns legate între ele si se presupun reciproc, si totusi legătura dintre ele este indirectă, stabilită prin convenție. Alt exemplu de arbitrar: diferite sunete sunt redate diferit: ș in romana, ch in franceză, sch in germană. (Forma sonoră a unităților si grafia lor). Analogia cu jocul de șah este foarte utila aici. I-am oferit nasturelui un nou semnificat. Motivatul este opusul arbitrariului. Exista cuvinte la care legătura dintre forma și conținutul cuvântului este mai directă. De exemplu, verbele onomatopee, cuvintele formate("primavara", "untdelemn", etc.). Cuvântul "primavara" sau "untdelemn" este motivat numai prin compunere. Acești 2 termeni perfect arbitrari devin motivați numai prin compunere. Avem distincția in lingvistică între motivare absolută și motivare relativă. Motivarea relativă se refera la situațiile de acest tip (primavara, untdelemn), unde 2 sau mai mulți termeni se combină intr-unul singur prin compunere. Fiecare unitate constitutivă din acești termeni compusi este perfect arbitrară. Ex: in germană se foloseste compunerea la scară foarte largă, rezultând cuvinte foarte lungi. Dar au și avantaje, cum ar fi că avem termeni motivați, nu trebuie sa cautam neapărat în dicționar. Avantajul compunerii este transparența in privinta conținutului. Aceasta relație între forma si sensul cuvintelor a stat în preocuparea cărturarilor încă din cele mai vechi timpuri. Forma evocă înțelesul si înțelesul a generat forma? Sau sunt doar rezultatul convenției? Exista la vremea respectivă această dezbatere, privită odata din perspectiva lui physis (între forma cuv si intelesul cuvântului este o leg directa, motivat) si a lui nomos (convenție, arbitrar) Physis (naturalisti) vs. Nomos (Convenționiști). În toate limbile naturale predomină arbitrarul. În virtutea acestei predominanțe, vorbim despre caracterul arbitrar al semnului lingvistic. Avem si elemente motivate, dar mult mai puține.
Arbitrar si motivat avem în toate
limbile, dar arbitrarul predomină. Tocmai in virtutea acestei arbitrareități limba se schimbă, noi atribuim noi înțelesuri obiectelor si noțiunilor. Ex: în română, substantivul "fată" este feminin deoarece obiectul la care se refera are genul feminin în natură, este oarecum motivat. Dacă mă uit la o limbă cum este germana în care aceeași realitate "fată" este clasificat ca substantiv neutru, în acest caz genul gramatical nu copiaza genul natural. Acest lucru ilustrează arbitrareitatea. Limba nu copiază realitatea în acest caz. În engleza veche subst wife era neutru. Obiectele din realitatea înconjurătoare nu dau naștere cuvintelor. Noi creem numele, noi acceptăm semnificația fiecărui nume.
1.2. Caracterul discret al unităților de
expresie Unitatea discretă = sunetele din care este alcătuit fiecare cuvânt în parte Caracterul discret= caracterul recognoscibil. Prin înlocuirea unei singure unități discrete se schimba întregul semn. Ex: trilul unei păsări nu poate fi descompus in unitati discrete, ci se prezinta ca un tot unitar. Zoosemiotica se ocupa de limbajul animalelor, limbajul non-uman. În majoritatea limbilor, unitățile discrete sunt fonemele, ele își păstrează identitatea în orice cuvânt s-ar afla. În alte limbi, unitățile discrete sunt tonurile, ex: chineza are 4 tonuri, thailandeza 5 tonuri, chineză cantoneză 9 tonuri.
1.3. Dubla articulare a limbajului
Se leagă de caracterul rational al limbajului. Când auzim un mesaj noi recunoaștem mai întâi cuvintele. La al doilea nivel, noi recunoaștem fonemele, sunetele.
Această dublă articulare reprezintă
un avantaj enorm pentru utilizatorii limbii: cu câteva zeci de foneme pot genera un nr imens de cuvinte. Cuvintele la rândul lor se combină intr un număr nelimitat de mesaje.
1.4. Creativitatea guvernată de reguli
Nu putem susține că suntem originali în limbă, ca spunem ceva ce nu a mai rostit nimeni niciodată. Suntem originali când folosim o combinatie inedită de cuvinte , când formăm cuvinte noi, etc. Oricât de creativi am fi, această originalitate vă fi mereu desfășurată în cadrul regulilor de la baza limbii respective. Ex gramatică 1.4 se leagă de 1.3. Creativitatea este posibilă tocmai în virtutea dublei articulari. Fonemele singure nu au sens prin ele însele, ci doar prin combinarea cu alte foneme. Dubla articulare favorizeaza prin combinare si recombinare creativitatea in limbă.
2.1 Caracterul social al limbii
Langue arată socialul în limbă, pe când individualul se desfășoară în actele de parole. La caracterul social facem legătura intre societate, cultură si limba. Care este raportul dintre limba și societate? Ne oferă posibilitatea să comunicăm si sa cooperam, etc. Limba este factorul de coeziune a societății. Limba asigura interinteligibilitatea între oameni. Limba este liantul între membrii unei comunități social constituite. Cu ajutorul limbii societatea respectivă preia și continua valorile culturale care o definesc.
2.2. Caracterul rational si vocal al
limbii Atunci când selectăm din repertoriul limbii anumite sunete si le combinăm și facem apel la anumite reguli de combinare, acesta presupune un apel la procesele gândirii, deci limba are caracter rational. Fonocentrismul pune caracterul vocal al limbii in centru, ii atribuie un statut prioritar. Lyons consideră că acest cod oral reprezintă o prioritate istorică, deoarece a a parut înaintea codului scris. Poti realiza mai multe lucruri dpdv al mesajului in cadrul limbii vorbite decât în cea scrisă. Limbajul oral poate fi însoțit de elemente paralingvistice. Locutorii preferă să vorbească mai degrabă decât să scrie. Lyons vorbește si despre prioritatea biologică a limbii vorbite, deoarece ne naștem cu tot ce trebuie pentru a vorbi, dar dacă dorim sa folosim codul scris trebuie un efort conștient și sistematic. 2.3. Caracterul sistematic al limbii
Limba este întemeiată pe opoziții
Ex langue si parol, sintagma si paradigma, foneme si morfeme, etc. Ele se resping dar se si presupun in limbă. Tot de caracterul sistematic se leagă și caracterul de predictabilitate.