UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

ASPECTE GENERALE PRIVIND

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL
ÎNTREPRINDERII

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2 1

2.2. Obiectivele principale ale diagnosticului financiar …………………………….... 2
2.2.1. Aprecierea performanţelor financiare…………………………………… 3
2.2.2. Aprecierea solvabilităţii sau a echilibrului financiar ………………….... 4
2.2.3. Aprecierea autonomiei financiare ………………………….................... 5
2.2.4. Aprecierea flexibilităţii financiare ……………………………………… 6
2.2.5. Cunoasterea aspectelor strategico-financiare semnificative…………….. 7
2.3. Orientări si mijloace (instrumente) ale diagnosticului financiar ………............... 8
2.3.1. Orientări ale diagnosticului financiar ……………………….................. 8
2.3.2. Mijloace (instrumente) utilizate pentru diagnosticul financiar….………. 9
TESTE DE AUTOEVALUARE……………………………………………………….. 11
RASPUNSURILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE……………………………… 12
LUCRARE DE VERIFICARE………………………………………………………… 12
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………….… 13

2.1. Obiectivele unităţii de invăţare

Dupa studiul acestei unitati de invatare veti avea cunostinte despre:
 obiectivele principale ale diagnosticului financiar. Acestea sunt
doua obiective tradiţionale la care se adaugă alte două obiective,
apărute ca urmare a extinderii campului disciplinei diagnosticului
financiar;
 caracteristicile fiecăruia dintre cele patru obiective ale
diagnosticului financiar;
 orientările, mijloacele şi instrumentele avute în vedere pentru
realizarea diagnosticului financiar.
2.2. Obiectivele principale ale diagnosticului financiar

Toate procesele raţionale de gestiune se organizează în trei

etape fundamentale.
Prima etapă constă într-un diagnostic prealabil acţiunii. În aceas-
tă etapă se caută să se analizeze şi să se aprecieze situaţia şi condiţiile de
activitate pentru a defini orientările şi a pregăti proiectele ce vor fi aplicate.
A doua etapă constă în luarea deciziilor concrete şi în punerea
lor în aplicare. Aceasta se sprijină pe diagnosticul prealabil şi vizează,
fie să confirme orientările şi caracteristicile favorabile desprinse de
analiză, fie să corijeze aspectele defavorabile care apar.
În sfârşit, a treia etapă este controlul şi evaluarea acţiunilor
întreprinse. Uneori se constată convergenţa între proiectele iniţiale şi
realizările efective. În acest caz controlul debutează prin validarea şi
confirmarea acţiunilor în curs. Dar, cel mai adesea, controlul debutează
prin constatarea necesităţii reorientărilor care se impun, fie din cauza
unor diferenţe negative între previziuni şi realizări, fie din cauza
constatării unor inadaptări ale proiectelor iniţiale în raport cu evoluţia
întreprinderii şi contextul în care-şi desfăşoară activitatea.
În cazul gestiunii financiare, procesul diagnosticului îmbracă de
asemenea o importanţă deosebită, atât în etapa de pregătire a noilor proiecte,
cât şi în etapa de control şi evaluare a proiectelor realizate sau în curs de
realizare. Obiectul diagnosticului financiar se defineşte mai întâi prin temele
de analiză care-i sunt impuse de diferite constrângeri la care este supusă
întreprinderea. Diagnosticul financiar vizează în esenţă, să aprecieze modul
în care întreprinderea poate depăşi constrângerile referitoare la performanţe,
la solvabilitate, la autonomie, la flexibilitate financiară.
Numai în raport cu aceste preocupări esenţiale este posibil să se
justifice instrumentele, metodele şi procedeele folosite de analizele
financiare pentru a formula concluzii asupra situaţiei, asupra performanţelor
întreprinderii şi asupra nivelului de risc pe care şi-l asumă.
În mod tradiţional, analiza financiară are în vedere
performanţele si solvabilitatea întreprinderilor. Totuşi, subiectele
analitice sunt considerabil îmbogăţite datorită extinderii câmpului
disciplinei şi înglobării astăzi de preocupări situate la confluenţa dintre
diagnosticul financiar şi diagnosticul strategic, comercial, tehnologic,
social sau organizaţional.

2
 Dacă studiul performanţelor şi analiza echilibrelor constituie
teme fundamentale ale diagnosticului financiar, acesta are în vedere şi
punerea în evidenţă a altor caracteristici financiare importante. Dintre
aceste caracteristici, autonomia (sau independenţa) financiară,
flexibilitatea financiară şi ansamblul trăsăturilor strategico-financiare
semnificative sunt avute în vedere de analiza financiară.

2.2.1. Aprecierea performanţelor financiare

O preocupare a analizelor financiare constă în măsurarea exactă a

rezultatelor obţinute în trecut şi în prezent şi în anticiparea tendinţelor de
evoluţie a lor în viitor. Din această măsurare decurge o apreciere asupra
nivelului, evoluţiei şi instabilităţii (sau volatilităţii) acestor rezultate.

Dar o dată aceste rezultate stabilite, ele trebuie să fie comparate

cu mărimile de referinţă exprimate, fie prin nivelul activităţilor
întreprinderii (producţie sau vânzări), fie prin valoarea medie a
capitalurilor folosite pentru obţinerea acestor rezultate.

Numai printr-o asemenea comparaţie eficienţa întreprinderii

poate fi evaluată. Se apreciază astfel, aptitudinea întreprinderii de a
desfăşura activităţi suficient de rentabile pentru a compensa costul
resurselor pe care le utilizează şi aptitudinea sa de a valoriza mijloacele
reale şi financiare care-i sunt încredinţate.

În sfârşit, în aprecierea relativă la eficienţă trebuie luată în

considerare influenţa determinată de diferite caracteristici ale activităţii:
structura costurilor şi condiţiile tehnico-economice de producţie, structura
finanţării cât şi constrângerile strategice, comerciale sau sociale care
apasă asupra întreprinderii.

3
 Fig. 2.1. Principii de analiză a performanţelor

2.2.2. Aprecierea solvabilităţii sau a echilibrului financiar

Solvabilitatea sau echilibrul financiar exprimă aptitudinea

întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale, adică de a-şi achita
datoriile pe măsură ce ajung la scadenţă.
Acest subiect îmbracă o importanţă majoră în evoluţia analizei
financiare. Pe de o parte, istoric, el constituie primul său domeniu de
preocupare. Instrumentele analizei financiare au fost create de bancheri şi
alţi creditori, preocupaţi să aprecieze în mod riguros riscurile legate de un
debitor actual sau potenţial. Pe de altă parte, subiectul solvabilităţii are o
importanţă deosebită pentru că întreprinderea insolvabilă prezintă risc de
faliment şi se găseşte deci expusă dispariţiei. În acest caz, aprecierea
solvabliltăţii sau riscul de faliment constituie un subiect fundamental
pentru orice diagnostic financiar.
În principiu, diagnosticul referitor la solvabilitate se loveşte de o
dificultate majoră. Aprecierea solvabilităţii implică un proces de
previziune referitor la condiţiile în care întreprinderea studiată este în
situaţia de a face faţă scadenţelor sale viitoare. Diagnosticul financiar
trebuie deci să procedeze la anticiparea şi enunţarea unor previziuni
asupra evoluţiei întreprinderii, asupra situaţiei sale financiare şi asupra
echilibrelor sale financiare.

4
 Cum toate procesele de previziune au un caracter de
incertitudine, există tendinţa de a se emite îndoieli asupra posibilităţii
unui diagnostic financiar pertinent şi eficient.
În pofida acestor posibilităţi, procesele de analiză financiară au
făcut proba eficacităţii lor datorită solidităţii a două orientări metodologice
majore.

Fig. 2.2. Principii de analiză a solvabilităţii

Pe de o parte, studiul bilanţului permite să se compare starea

actuală a angajamentelor (din pasiv) cu lichidităţile previzibile (din activ)
şi deci să justifice o apreciere relativă la acoperirea viitoare a plăţilor
obligatorii, cu încasările prevăzute.
Pe de altă parte, studierea evoluţiei anterioare a rezultatelor şi a
situaţiei financiare permite să se desprindă greutăţile susceptibile a se
prelungi în viitor.

2.2.3. Aprecierea autonomiei financiare

Autonomia financiară constituie un obiectiv important pentru

conducătorii întreprinderii. Dacă ei înşişi sunt proprietari şi chiar
fondatorii întreprinderii, căutarea independenţei exprimă o dorinţă de
control asupra întreprinderii, dorinţă ale cărei motivaţii psihologice dar şi
patrimoniale apar evidente. Însă, chiar când conducătorii sunt simpli
salariaţi, nedeţinând o parte semnificativă din capitalul social, căutarea
autonomiei exprimă dorinţa de a stăpâni cerinţele strategice şi
operaţionale majore care determină evoluţia întreprinderii.

5
 În termeni financiari, autonomia se apreciază mai întâi, prin
studiul capitalului, structura sa şi relaţiile de control asupra întreprinderii
pe care le poate exprima. Astfel, existenţa unui acţionar sau a unui grup
de acţionari majoritari, sau punerea în evidenţă de alianţe noi între
acţionarii minoritari, permit să se desprindă influenţele predominante,
care se exercită asupra întreprinderii.
Însă, autonomia sau dependenţa pot să se decidă şi de alte
mecanisme decât aceste legături financiare. Integrarea în cadrul
acordurilor tehnice (acordarea de licenţe sau de brevete, transferul de
tehnologie), acordurile comerciale, care împiedică acţiunea întreprin-derii
(distribuire sub marca distribuitorului, contracte în exclusivitate pentru un
distribuitor, relaţii cu centrale de cumpărare foarte puternice), pot de
exemplu limita autonomia reală a unei întreprinderi, presupusă a se
bucura de o totală independenţă în termeni juridici.
Pe de altă parte, autonomia financiară poate fi apreciată prin
analiza structurii finanţării. Eventuala dependenţă a întreprinderii faţă de
cei către care are datorii (şi în special bănci) constituie elementul esenţial
a fi explorat. Repartiţia resurselor de finanţare şi a altor elemente de
pasiv, între fonduri proprii şi datorii de diverse consituie una dintre
caracteristicile care exprimă cel mai bine autonomia financiară a
întreprinderii.

2.2.4. Aprecierea flexibilităţii financiare

Flexibilitatea întreprinderii exprimă capacitatea sa de adaptare

la transformările neprevăzute în mediul său şi în cadrul activităţii sale şi
este urmărită în toate domeniile de gestiune (strategică, comercială, a
resurselor umane, financiară). Căutarea flexibilităţii este vizată de:
– gestiunea strategică prin toate intervenţiile care privesc orienta-rea
globală a activităţilor sau arhitectura organizaţională a întreprinderii;
– gestiunea comercială, când se urmăresc reorientări privind
oferta de produse, politica preţurilor, raporturile cu distribuitorii sau
comunicaţiile întreprinderii;
– gestiunea resurselor umane, când se urmăreşte efectivul şi
calificarea personalului sau politica de remunerare.
În sfârşit, flexibilitatea priveşte gestiunea financiară în cel puţin
trei aspecte.

6
 În primul rând, flexibilitatea financiară se apreciază în raport de
capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în legătură cu mobilizarea
rapidă de lichidităţi.
Astfel, deţinerea de lichidităţi disponibile imediat sau la termen îi
permite să reacţioneze fără întârziere la o:
– oportunitate de investire (cumpărarea unei întreprinderi în condiţii
favorabile, lansarea unui program de producţie ca ripostă la ofensiva
concurenţei);
– oportunitate comercială (cumpărarea unui lot de mărfuri sau de
materii prime în condiţii exceptionale);
– oportunitate strategică.
Sub acest unghi, capacităţile de adaptare ale întreprinderii pot fi
foarte bine asigurate de lichidităţi deja disponibile sau prin deţinerea de
active cedabile fără amânarea sau perturbarea activităţii principale a
întreprinderii (titluri de plasament, active imobiliare, participaţii, toate fără
importanţă strategică).
În al doilea rând, flexibilitatea financiară se apreciază în raport
de capacitatea de finanţare a întreprinderii. Posibilitatea de a recurge la
noi resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitate de
îndatorare) permite într-adevăr întreprinderii să obţină în caz de nevoie,
noi fonduri care-i vor permite să reacţioneze la modificările imprevizibile
din domeniul său de activitate.
În al treilea rând, flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de
posibilităţile pe care întreprinderea le are de a diviza nevoile de finanţare în
realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în
activitatea sa curentă. Astfel, o anumită divizibilitate a investiţiilor
întreprinderii sau a capacităţilor productive instalate poate nu numai să
permită o reducere a costurilor fixe în caz de necesitate, dar şi limitarea
tensiunii exercitată asupra resurselor şi echilibrelor financiare. De asemenea,
posibilitatea de eşalonare în timp a realizării de diferite operaţii (investiţii,
rambursări de împrumuturi etc.) dau întreprinderii posibilităţi suplimentare
de ajustare, şi în consecinţă, de flexibilitate.

2.2.5. Cunoasterea aspectelor strategico-financiare

semnificative

Aprecierea autonomiei şi flexibilităţii financiare constituie o

preocupare comună a analizei strategice şi a analizei financiare. Dar
aceasta din urmă este sensibilă la toate aspectele care pot afecta
competitivitatea viitoare a întreprinderii şi, în consecinţă, performanţele
sale şi echilibrul său financiar la termen.

7
 Astfel analizele financiare sunt sensibile la aprecieri care
privesc:
– portofoliul de activităţi ale întreprinderii;
– caracteristicile sale structurale majore pe plan organizaţional,
tehnic, social, comercial , juridic;
– priceperea sa şi competenţele distinctive pe care la are în
materie productivă, în materie comercială, ca şi în manage-mentul său;
– raporturile sale cu partenerii externi şi în general, cu mediul
exterior.
Cu toate că investigaţiile relative la aceste diferite aspecte ale
diagnosticului întreprinderii depăşesc evident câmpul analizei financiare,
aceasta trebuie să aibă în vedere informaţiile astfel obţinute pentru a
deduce implicaţiile lor financiare.

2.3. Orientări si mijloace (instrumente) ale diagnosticului

financiar
Prezentam in continuare trei orientari posibile ale diagnosticului
financiar si apoi mijloacele (instrumentele) utilizate pentru realizarea
diagnisticului financiar al intreprinderii.

2.3.1. Orientări ale diagnosticului financiar

În funcţie de situaţia de analizat, obiectivele diagnosticului pot fi
evidenţiate în mod diferenţiat. Chiar dacă ansamblul orientărilor posibile
este compatibil cu utilizarea de metode convergente, se pot distinge trei
tipuri de orientări caracteristice.
În primul rând, numeroase analize prezintă caracterul unui
diagnostic extensiv sau al unei investigări panoramice şi vizează ansamblul
caracteristicilor financiare importante ale întreprinderii. Ele nu comportă o
limitare a câmpului de observaţie şi nu privilegiază o temă particulară. Este
acel tip de orientare care este obligatoriu pentru diagnosticul legat de
operaţiuni de achiziţie, fuziune sau absorbţie. Este de asemenea, acel tip de
orientare care răspunde nevoilor observatorilor aparţinând organismelor de
studii financiare sau strategice care caută mai ales, să construiască o viziune
de ansamblu asupra întreprinderii.
Un al doilea tip de analiză este orientat spre studiul riscului de
declin al întreprinderii, spre aprecierea condiţiilor echilibrului financiar.

8
Aceste orientări sensibile la tema solvabilităţii, sunt cel mai adesea puse în
practică de parteneri externi susceptibili de a fi afectaţi de declinul întreprin-
derii: bancheri, deţinători de titluri, furnizori şi alţi creditori. Astfel de
analize pot fi efectuate şi de responsabilii societăţilor de evaluare a riscurilor.
Al treilea tip dominant de analiză e orientat spre studiul
performanţelor, evaluarea lor şi perspectivele lor viitoare. Acest tip de
analiză răspunde, mai ales, nevoilor gestionarilor interni şi diferiţilor
parteneri externi interesaţi de rezultatele viitoare ale întreprinderii.
În particular, deţinătorii de acţiuni şi alte titluri, care participă la
rezultate, sau investitorii susceptibili de a le obţine sunt atenţi la
capacitatea de a produce beneficii în prezent şi în viitor. Se garantează
astfel, distribuirile viitoare de beneficii şi creşterea valorii capitalului.
În sfârşit, dacă aceste trei tipuri de analize reprezintă precupările
dominante care orientează demersurile diagnosticului financiar, trebuie
subliniat că preocupările adiacente pot incita investigaţiile spre examinarea
aspectelor particulare ale situaţiei sau funcţionării întreprinderii.

2.3.2. Mijloace (instrumente) utilizate pentru diagnosticul

financiar

Printr-o anumită schematizare, putem să găsim o relaţie între

orientările (obiectivele) analizei financiare, pe de o parte şi mijloacele şi
instrumentele la care ea recurge pe de altă parte (a se vedea figura 2.3).
Totuşi, specializarea instrumentelor de analiză tinde a se atenua în
favoarea evoluţiilor conceptuale sau tehnice recent introduse şi care
conduc la limitarea importanţei acestei relaţii.
O analiză orientată spre studiul riscurilor de faliment sau de
solvabilitate se face cel mai adesea prin studierea bilanţului (analiza
statică) şi a tabloului de finanţare (analiza fluxurilor) şi se interesează de
apropierea între angajamentele contractate de întreprindere şi lichidi-
tăţile pe care ea poate spera să le obţină.
O analiză orientată spre studiul performanţelor se face în
principal prin studierea contului de rezultate, pentru a aprecia formarea
soldurilor de gestiune şi a le compara cu fluxul de activitate sau cu
mijloacele utilizate de întreprindere.

9
 Figura 2.3 sugerează o preafectare a diferitelor instrumente de
analiză financiară în funcţie de orientările studiilor care se efectuează.

Orientări ale analizei Mijloace (instrumente) utilizate de analiză

Studiul echilibrului financiar şi Analiza bilanţului şi a tabloului de fluxuri financiare
al riscului de faliment - relaţia de trezorerie
- ratele
Studiul performanţelor Analiza contului de rezultate
financiare - mărimea soldurilor de gestiune
- analiza ratelor
- evoluţia efectului volumului de activitate
asupra rezultatului
Fig. 2.3. O diferenţiere schematică a orientărilor şi mijloacelor
diagnosticului financiar

Totuşi, trebuie subliniată convergenţa care există între

informaţiile furnizate de diferite instrumente.ale analizei financiare.
Evoluţiile în acest domeniu privesc în primul rând, măsurarea
rezultatelor. Noii indicatori propuşi integrează în acelaşi timp studiul
performanţelor şi al fluxurilor şi echilibrelor financiare. Introducerea de
noţiuni noi permite măsurarea surplusului monetar din exploatare
(excedentul brut din exploatare) sau a surplusului monetar global
(capacitatea de autofinanţare sau cash-flow-ul global) şi furnizează
informaţii relative la performanţele economice ale întreprinderii şi
informaţii relative la capacitatea sa de reconstituire a resurselor proprii,
care pot să amelioreze echilibrul său financiar şi autonomia sa.
Aceste evoluţii privesc în al doilea rând, prezentarea tabloului de
fluxuri (tabloul soldurilor intermediare de gestiune) care, mai bine cunos-
cute şi mai larg propagate, permit integrarea în analiza performanţelor, a
condiţiilor de finanţare şi aprecierea echilibrelor financiare la termen.

10
Teste de autoevaluare

1. Orice proces rational de gestiune se organizeaza in:

a. Doua etape
b. Trei etape
c. Patru etape
d. Cinci etape
e. Sase etape

2. Care dintre enunturile urmatoare nu exprima un obiectiv al

diagnosticului financiar?
a. Aprecierea performantelor
b. Aprecierea echilibrului financiar
c. Aprecierea capitalurilor
d. Aprecierea autonomiei
e. Aprecierea flexibilitatii

3. Principalul instrument folosit pentru aprecierea performantelor este?

a. Bilantul
b. Contul de rezultate
c. Balanta de verificare
d. Tabloul soldurilor de gestiune
e. Tabloul de fluxuri

4. Principalul instrument folosit pentru aprecierea solvabilitatii este?

a. Tabloul soldurilor de gestiune
b. Bilantul
c. Tabloul de fluxuri
d. Balanta de verificare
e. Contul de rezultate

5. Performantele financiare se apreciaza prin:

a. Marimea rezultatelor
b. Marimea profitului
c. Compararea rezultatelor cu vanzarile sau cu mijloacele utilizate
d. Volumul vanzarilor
e. Volumul productiei

11
Raspunsurile testelor de autoevaluare

1. — b
2. — c
3. — b
4. — b
5. — c

Lucrare de verificare

1. Care sunt etapele oricarui proces de gestiune?

2. Care sunt obiectivele principale ale diagnosticului financiar?
3. Care sunt obiectivele traditionale ale diagnosticului financiar?
4. Prezentati comparatiile in functie de care apreciem performantele.
5. Cum lichiditatea activelor avuta in vedere in aprecierea
solvabilitatii?
6. Cum exigibilitatea datoriilor este avuta in vedere in aprecierea
solvabilitatii?
7. Care sunt cele doua orientari metodologice importante pe care se
bazeaza aprecierea solvabilitatii?
8. Care sunt aspectele principale avute in vedere pentru aprecierea
autonomiei financiare?
9. Care sunt situatiile in care putem vorbi de flexibilitate financiara?
10. Ce orientari putem avea in vedere pentru diagnosticul financiar?
11. Care sunt mijloacele (instrumentele) utilizate pentru realizarea
diagnosticului financiar?

12
BIBLIOGRAFIE

Dragotă V., Management financiar. Vol. II. Politici

Ciobanu A., financiare de întreprindere, Editura
Obreja L., Economică, Bucureşti, 2003
Dragotă M.

Ilie Vasile Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura

Meteor Press, Bucureşti, 2010
Ilie V., Finanţele întreprinderii, Editura Meteor Press,
Teodorescu M. Bucureşti, 2005

Stancu I. Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea

portofoliului. Investiţii directe şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii.
Editura Economică, Bucureşti, 2007.
Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Legea nr. 31/1990 Lege privind societăţile comerciale, cu
modificările şi completările ulterioare
Legea nr. 227/2015 Lege privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare
Legea nr. 15/1994 Lege privind amortizarea capitalului imobilizat
în active corporale şi necorporale, cu
modificările şi completările ulterioare
Ordonanţa Ordonanţă privind repartizarea profitului la
Guvernului. nr. societăţile naţionale, companiile naţionale şi
64/2001 societăţile comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat, precum şi la regiile autonome,
cu modificările şi completările ulterioare
Hotărârea Guvernului Hotărâre pentru aprobarea Normelor
nr. 1/2016 metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015
privind Codul fiscal cu modificările şi
completările ulterioare

13
Ordinul Ministerului
Ordin privind aprobarea formatului și structurii
Finanţelor Publice nr.
bugetului de venituri și cheltuieli, precum și a
20/2016
anexelor de fundamentare a acestuia

14