Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice

JUSTIȚIA RESTAUTATIVĂ. TEORII. MODELE. PRACTICI

Student: Calarasu Laurentiu-Alin

Specializarea: Probațiune

Semestrul I
TEMA NR.3
COMPORTAMENT/CONDUITĂ DEVIANTĂ, DELINCVENTĂ, ILICITĂ,
ILEGALĂ, CRIMINALĂ ÎN CADRUL RELAȚIILOR SOCIALE

1. Devianța-poziția ei în societate
Omul, prin natura sa, este un organism sociabil ce nu poate trăi izolat, existând
astfel nevoia acestuia de a se afilia și de a comunica. Indivizii din cadrul societății
interacționează, între ei, formându-se astfel un sistem de interacțiuni sociale ce au la bază
numeroase atitudini, interese, situații. Relația socială nu ar reprezenta decât o interacțiune între
indivizi stabilită pe baza unor scopuri și interese individuale și sociale. Aceste relații sociale care
asigură coeziunea și menținerea grupurilor sociale, a colectivitații, formează așa numita
societate. Dar oare relațiile sociale existente ( implicit societatea ) sunt perfecte? Categoric nu. În
acest sens, consider că viziunea regelui Hammurabi, ce a rămas peste secole, este una care se
poate raporta perfect la realitatea actuală. (”Omul nesupravegheat și neconstrâns este predispus,
prin natura sa, să uzeze de forță.„) Pentru ca o societate să funcționeze normal, indivizii trebuie
să se conformeze anumitor reguli, norme. Este utopic să ne gândim că poate exista o societate în
care indivizii să aibă un comportament perfect creând astfel o lume ideală pentru ei. Prin însuși
natura sa, omul poate fi distructiv motiv pentru care acesta trebuie „controlat” și îndrumat spre a
avea o viața mai bună. Este bine știut faptul că o societate este guvernată de existența a
numeroase norme, plecând de la cele morale, economice, tehnice, politice, religioase până la cele
juridice. Însăși relațiile sociale sunt ghidate de aceste norme și implicit modele de acțiune. Dar ce
este o normă, dacă nu altceva decât un instrument care dirijează acțiunea umană spre anumite
direcții și implicit rezultate, un instrument care prescrie anumite norme de conduită pe care
individul le urmează și realizând doar acele acțiuni compatibile cu interesele, regulile grupului
social din care face parte. În literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificări ale
normelor sociale avându-se în vedere criterii precum obiectul, sfera de cuprindere, autorul,
sancțiunea etc. În acest sens, după domeniul de activitate identificăm norme profesionale,
tehnice, științifice. După gradul de generalitate identificăm norme generale, particulare
( specifice unui grup mai restrâns de relații sociale ), norme prescriptive care indică indivizilor
ceea ce trenuie să facă, formale ce sunt exprimate sub forma regulilor scrise ( norme de drept ),
informale ce sunt exprimate sub forma regulilor nescrise (convenții morale ). Toate aceste norme
sociale au reglementări ce determină comportamente tipice și acțiuni licite ale indivizilor. Altfel
spus este esențială și se dorește să existe o ordine socială. ( Rădulescu S. (1998) Sociologia
devianței. Teorii, Paradigme, Arii de cercetare. Pag. 19). Se pune întrebarea firească de
ce indvizii sunt tentați să încalce această ordine socială și care ar fi cauzele care determină
această încălcare. Sunt motive pur individualiste, egoiste sau însăși societatea nu oferă cele
necesare individului determinându-l să se opună ordinii ? Ori în aceste condiții pot afirma că
devianța semnifică încălcarea ordinii sociale. Este un act, comportament care se opune regulilor
ordinii sociale. Cu toate acestea, actul de încălcare este unul conștient sau inconștient? Trebuie
avut în vedere contextul fenomenologic al devianței. Devianța este conduita umană sau chiar o
acțiune socială care este diferită de așteptările celorlalți indivizi, față de conduitele lor ca membri
a unui grup social. Există situații în care indivizii se răzvrătesc contra ordinii sociale în mod
conștient și alții pentru care nu există reguli respectiv bolnavi psihici. Trebuie să subliniem
caracterul relativ al devianței deoarece pentru unii fenomenul poate părea ca fiind o violare a
ordinii sociale dar pentru alții conduita respectivă este normală, licită. Spre exemplu majoritatea
infractorilor au învățat deprinderile în urma relațiilor sociale pe care le-au avut. Consideră în
acest fel că ceea ce fac este corect și normal. Dar, oare, nu suntem toți „devianți” la un
moment dat? Nu există individ care în viața lui să nu fi încălcat vreodată cel puțin o regulă, fie
că vorbim de una importantă sau mai puțin importantă. Deci, devianța este relativă ! spre
exemplu, prostituția în cadrul statului Român, este un fenomen deviant dar, în alte state precum
Olanda, este un fenomen normal.( contează definiția care i se aplică și care se află în concordanță
cu normele statului care elaborează punctul de vedere). Reiterând tot ceea ce am specificat mai
spus, putem defini devianța din mai multe perspective:
a) perspectivă reacției sociale care sugerează faptul că devianța depinde de punctul de vedere al
grupului social care o definește, fiecare grup social având propriile percepții asupra normalității
sau devianței.
b) perspectivă medicală conform căreia devianți sunt acei indivizi care, din cauza unor
deficiențe fizice sau psihice, nu au capacitatea de a respecta normele sociale. Am putea spune
chiar faptul că individul este ”constrâns„ de boală să nu respecte norma socială.
c) perspectiva statică a devianței ce specifică faptul că devianța reprezintă o abatere cu impact
major de la media comportamentelor celorlalți membri ai grupului
d) perspectiva normativă definește devianța ca fiind o încălcare a normelor sociale, o
caracteristică atribuită indivizilor de către însăși norma socială care stabilește ce este normal sau
deviant.
e) perspectiva gravității actului deviant în care devianța este o conduită pe care membrii unei
societăți o consideră ca având o gravitate sporită motiv pentru care elaborează sancțiuni speciale
pentru a o combate.

2. De la devianță la delincvență
Pentru a înțelege și a exemplifica cât mai bine trecere de la fenomenul devianței către cel al
delincvenței este necesar să fac anumite considerente în ceea ce privește conceptul de anomie,
utilizat pentru prima dată de Emile Durkheim în lucrarea De la division du travail social
dezvoltând teoria anomiei. Conceptul de anomie poate fi interpretat unitar semnificând o abatere
de la normă sau chiar o dereglare funcțională în plan social. Ori în acest sens, anomia poate lua
formele de devianță, delincvență, criminalitate. Concepția despre anomie a lui Durkeim se referă
la faptul că aceasta este o stare normală care se manifestă însă în forme patologice respectiv
anormale. Astfel, fenomele normale sunt destinate ca într-o oarecare măsură să devină anormale,
în timp ce fenomenele anormale ( patologice ) sunt condamnate să dispară din momentul în care
cauzele anomiei sunt tratate ( atunci când sancțiunea constrânge comportamentul social).
(Ogien. A.(2002) Sociologia devianței. Pag. 25).
Devianța socială are în acest fel, cauze și împrejurări diferite, în funcție de comunitatea umană
în care există prin particularități sociale și istorice, ori în funcție de educația individului, cultura
acstuia și particularități ale sale ori chiar ale grupului social. Conduita deviantă poate fi explicată,
în anumite situații, prin manifestarea unei relative contradicții între sistemul de norme și sitemul
de valori ce sunt promovate de o comunitate. În alte cazuri, devianța și criminalitatea pot fi
favorizate de ilegitimitatea societății contestate de persoanele sau grupurile anomice. Mai mult
de atât, conduitele deviante ale unui individ sunt promovate de funcția semnificativă a grupului
ce are la origini rolul preferențial al acestuia. Spre exemplu, un adolescent care dorește să fie
văzut de către cei din exterior ca fiind adult și se folosește în acest scop de apartenența la un grup
considerat ca fiind un sistem ideal de referință. Din acest punct de vedere apare un conflict între
statutul de copil și cel de adult, pe care și-l dorește copilul respectiv, statut ilegitim, minorul
trecând astfel de la normalitate la devianță și ulterior la fapte propriu zis deviante și în anumite
condiții chiar la acte criminale. Fapta minorului care fumează deși acest lucru a fost interzis de
către părinții lui apare ca un semn deviant dar și ca expresia dorinței lui de a fi tratat ca un adult.
Dar ce se întâmplă când minorul respectiv înlocuiește țigara cu drogul și chiar cu un act
criminal? În aceste condiții devianța devine delincvență, obiectivul urmărit de către minor fiind
afirmarea de sine. Sunt situații în care societatea în sine oferă persoanei ori grupurilor condiții
contextuale defavorizante prin faptul că sunt promovate norme sociale opresive

3. De la devianță la crimă
O societate ce are un control social slăbit, cu organisme de menținere a acestui control care se
„degradează”, va frâna procesul de socializare permițând trecerea de la devianță la delincvență și
criminalitate. Au fost specialiști sociologi ( Boudon R.) care au asimilat această situație cu
”teoria domino-ului„ respectiv căderea primei linii de apărare precipită căderea întregului sistem.
Intrarea în conflict cu legea și agravarea actelor acelui individ sau a unui grup social evidențiază
fie dezinteresul sistemului social pentru aceste situații ori chiar strategii de intervenție
neadecvate ce sunt favorabile procesului deviant sau criminal și chiar extinderea conduitelor
delincvente. În urma cercetărilor efectuate de către sociologul Emile Durkeim asupra devianței și
crimei se formează următoarele concluzii:
a) Nu condamnăm un act pentru că este criminal ci prin faptul că noi îl condamnăm el devin
criminal. Spre exemplu, Socrate, a fost văzut ca un criminal în ochii atenienilor( acuzat de
corupția politică a tinerilor și nerecunoașterea existenței zeilor atenieni) însă în zilele noastre el
nu ar fi considerat criminal.
b) Crima poate fi un fenomen „normal” deoarece sentimentul provocat nu are aceeași formă și
intensitate la toți indivizii fiind vorba de un context social dat. Spre exemplu, anumite persoane
care au omorît, în numele unor principii, sunt considerate eroi de către anumite comunități în
timp ce altele îi consideră teroriști.
c) Pedeapsa aplicată pentru săvârșirea unei crime acționează cu precădere asupra oamenilor
corecți pentru a fi întărit astfel sentimentul de solidaritate și mai puțin asupra celor care au
săvârșit crima. Identificăm și o influență descurajantă asupra indivizilor devianți dar sentimentul
în sine este atât de slab la unele persoane încât nu se poate spune că pedeapsa elimină fapta
criminală.
d) Nu există crimă decât în societatea unde există sancțiune legală dată prin acte definite viguros
prin lege. Spre exemplu, în zilele noastre, viața ne arată numeroase cazuri de fapte respinse de
opinia publică fără ca acestea să fie considerate drept fapte deviante sau criminale.

4. Ce anume generează devianța?

O întrebare firească deoarece numeroși sociologi au încercat șă găsească o rezolvare la acest
fenomen pornind însă de la cauzele care generează devianța socială. O primă condiție care
favorizează devianța socială este absența socializării primare. Privită ca un fenomen de
încălcare a normelor de orice natură, devianța poate să însumeze simple gesturi ostile, conduite
de protest, violențe fizice, agresivitate de limbaj, fuga din mediul familial sau țcolar, fumatul etc.
Toate aceste acte înteprinse nu reprezintă întotdeauna fapte penale sau încălcări ale legii ci
conduite care sunt împotriva regulilor de conviețuire socială morală. Altfel spus vorbim de acte
care nu aduc prejudicii valorilor sociale ci afectează doar modul de respectare a principiilor
morale conveționale impuse de adult încadrându-se astfel în sfera devianțelor cu caracter moral.
Putem identifica o serie de criterii care diferențiză moralitatea minorilor și adolescenților de
moralitatea adultului plecând astfel de la tulburările vârstei până la motivațiile profunde față de
respectarea normelor și la valorile specifice vârstei. Prin raportare la situația unui minor,
devianța devine delincvență prin anumite etape specifice, cum ar fi: fuga de acasă și
vagabondajul, acceptarea în bande delincvente, încălcarea legii și a normelor comunitare,
participarea la fapte criminale. Un al doilea factor ce este implicat în socializarea minorilor este
factorul familial. Sunt numeroase carențe educaționale din familie care favorizează inadaptarea
tinerilor. Putem identifica numeroase tipologii de climate educaționale familiale ce se resfrâng
negativ asupra tânărului. Lipsa de autoritate a părintelui și divergența metodelor educative
respectiv diferențele de opinii între părinți cu privire la metodele disciplinare și sancțiunile
educaționale îi derutează pe cei tineri și nu reușesc să înțeleagă respectarea disciplinei, a
regulilor. Spre exemplu, o atitudine hiperprotectoare și excesiv de afectoasă din partea mamei
poate avea ca rezultat pierderea autorității mamei și apariția unor perturbări în maturizarea
socială a tânărului. Îndiferența și neglijența părinților reprezintă un factor extrem de negativ
deoarece, minorului, pe fondul unei atitudini reci din partea părinților, i se dezvoltă o agresivitate
latentă. Se poate observa la acesta o neglijență în ținută și activitate, indiferență față de școală și
numeroase atitudini sociale. Acești tineri respinși de părinți sunt brutali și nu suportă poziții de
inferioritate într-un grup. Mai mult de atât, principala cauză majoră a delincvenței minorilor își
are sorgintea în sentimentul de abandonare a copilului de către tatăl său care deseori pretinde să
nu fie deranjat, fiind veșnic plecat de acasă. Numeroși specialiști consideră faptul că atitudinea
tatălui autocrat, tiranic determină în interiorul copilului apariția sentimentului de frustrare în
lipsa dragostei parentale. Climatul familial conflictual reprezintă un alt factor de generare a
devianței. Sunt numeroase familii care deși sunt organizate au un climat familial în jurul unor
stări conflictuale care pot fi generate de cauze diferite și au intensități diferite. Prin urmare, o
stare conflictuală poate îmbrăca în familie numeroase forme, simple ca de exemplu cearta,
ajungând până la forme mai complexe cum ar fi agresivitatea fizică. Având în vedere aceste
aspecte pot specifica faptul că toată situația de coparticipare a minorului la certurile părinților, la
neînțelegerile acestora, la agresivități și violențe este nefavorabilă. Principalele consecințe ale
relațiilor intramaritale conflictuale sunt devalorizarea modelului parental, învățarea prin imitare a
unor conduite deviante pentru evoluția copilului, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre cele
mai grave până la fugă și vagabondaj. Acest tip de familie oferă modele negative pe care le induc
copiilor, până la învățarea de către aceștia a unor comportamente deviante (fumatul, consumul de
alcool, de drog, furtul). Influența inadaptării școlare asupra delincvenței este un alt factor
tocmai prin existența tratamentului discriminatoriu în așa numitele cazuri de ”copii problemă„ și
în special a celor proveniți din familii dezorganizate ce necesită intervenții educative susținute și
competente. Deci educatorii trebuie să se adapteze nu numai conținutului școlar dar și realităților
individuale pentru a nu cădea în actul de educare al copiilor cu devieri comportamentale.
Influența grupurilor deviante (delictogene) este un alt factor deoarece majoritatea
infracțiunilor săvârșite de către minori și tineri se efectuează în grup. Efectiv în cadrul bandelor,
delincvenții caută o recunoaștere a persoanei lor de către ceilalți, banda putând fi catalogată ca
un sistem organizat și structurat care în esență reprezintă un ”mod de supraviețuire„ și de
adaptare a celor frustrați și marginalizați. La nivelul bandei există o formă de organizare cu
diverse coduri, drepturi și obligații reciproce, cu valori și norme proprii ce sunt opuse celor din
societate. Practic, prin adoptarea unei conduite ilegitime, minorul alunecă spre devianță și
delincvență prin învățarea de la membrii grupului a unor tehnici infracționale. Putem vorbi în
acest sens de existența unei delincvențe juvenile, ca formă a devianței sociale, ce constitue o
problemă socială complexă, rezultantă a interacțiunilor conjugale dintre individ și mediu. (Ciuchi
O. (2011) Devianță și criminalitate într-o societate în tranziție. Pag. 74 )

5.Teorii sociologice privind devianța și criminalitatea

Sociologia devianței și a criminalității și-a dezvoltat o serie de modele teoretice care fac parte din
știința sociologică. Teoria anomiei sociale este una din cele mai importante teorii din sociologie
ce-l are fondator pe Emille Durkeim ce pleacă de la ideea că devianța are un caracter universal
fiind implicată în fiecare societate. Prin urmare, în orice societate există indivizi care se abat de
la tiologia colectivă prin comiterea de infracțiuni. Însuși Durkeim considera faptul că delincvența
este în strânsă legătură cu condițiile fundamentale ale societății. Teoria funcționalistă, pe de altă
parte consideră că unitatea fundamentală de analiză a sociologului este societatea iar nu
individul. Spre deosebire de concepțiile tradiționale asupra devianței ce localizează cauzele
criminalității la nivelul indivizilor, această teorie a elaborat o interpretare prin care se caută
sursele devianței și ale criminalității la nivelul structurilor sociale deficitare. Teoria conflictului
social are la bază ideea că nu consensul social ci conflictul reprezintă principala condiție a
ordinii sociale, aceasta din urmă fiind emanația puterii. Teoria mai susține faptul că , conflictele
sociale au și un rol pozitiv, contribuind la creșterea ajustărilor între grupurile sociale fiind
permisă astfel menținerea lor. Sociologul Quineney Richard în lucrarea Criminology as
peacemaking a realizat o tipologie a crimelor( infracțiunilor) în funcție de diferendele de putere
existente între clasele dominante și cele defavorizate. Identificăm astfel infracțiuni
”prădalnice„ categorei în care se încadrează infracțiuni precum tâlhăriile, comerțul cu droguri și
contrabandă, comise de indivizi fără resurse pentru a se asigura mijloacele de supraviețuire într-
un mediu dominat de inegalitate ssocială. infracțiuni cu caracter particular între care pot fi
menționate omorul, atacul înarmat și violul ce sunt savârșite cu precădere de cei care sunt
sensibilizați( abrutizați) de condițiile dure ale societății. infracțiuni de rezistență prinre care intră
actele de sabotaj economic și munca făcută într-un mod superficial, caracterizează clasa
muncitoare care alege aceste miloace pentru a se opune capitalismului. infracțiuni de dominare
comise în special de corporații fiind incluse aici încălcarea legislației financiare, fixarea
artificială a prețurilor, poluarea mediului etc. ce au avut ca scop menținerea sistemului existent.
Nu în ultimul rând, infracțiuni ale puterii executive, respectiv actele de corupție ce sunt săvârșite
în diferite scopuri, motivația principală fiind menținerea poziției de putere, prestigiu și bunăstare
materială. Teoria conflictului scoate în evidență faptul că devința a devenit un răspuns adaptiv la
condițiile de viață ale capitalismului iar sancționarea ei are loc în funcție de clasă, urmărindu-se
menținerea ordinii sociale a sistemului. În vederea studiului devianței la nivel sociologic, s-a pus
mereu întrebarea: de ce o anumită conduită este desemnată ca fiind deviantă? Răspunsul îl
putem da prin raportare la teoria etichetării a lui Ogien Albert care în lucrarea Sociologia
Devianței elaborează o serie de enunțuri cu privire la aceasta. Astfel, împărțirea oamenilor în
indivizi normali și indivizi devianți nu se poate face deoarece toți oamenii, într-un moment sau
altul al vieții încalcă normele sociale. De asemenea calificarea unui act deviant depinde de
reacția societății față de încălcarea normelor respective, de împrejurările în care se produc aceste
abateri și de categoriile de indivizi desemnați ca devianți. Din punct de vedere al devianților
înșiși, conduita lor este perfect normală însă abia după ce intervine procesul de etichetare din
afară, apare devianța ca atare. Indivizii etichetați ca atare adoptă o conduită conformă cu
eticheta, căutând compania persoanelor care au aceeași identitate și împărtășesc același stil de
viață. Procesul de etichetare este realizat de către agenții de control social ce au puterea de a-i
sancționa și de a-i obliga să se resocializeze. (Ogien A. (2002) Sociologia Devianței.Pag.121
Teoriile fenomenologice au arătat faptul că există o corelație pozitivă între severitatea pedepsei
și recidivarea infracțiunile comise, adeziunea față de valorile și normele ciminale fiind mai
puternică decât amenințarea aplicării unor sancțiuni. Majoritatea dintre cei care au săvârșit
delicte cu caracter grav au devenit ulterior infractori adulți cu conduite criminale structurate și
persistente. Teoria subculturilor delincvente a fost devoltată de către sociologul Cohen Albert
conform căreia plecând de la normele existente în societate identifică grupuri ce au norme și
valori în contradicție cu cele ale restului societății, fiind denumite în mod generic „subculturi
delincvente”.(Ciuchi O. (2011) Devianță și criminalitate într-o societate în tranziție. Pag. 54 ). O
consecință a apariției acestei subculturi este reacția de respingere a valorilor societății și
constituirea propriilor norme de comportament. Conflorm acestei teorii sunt identificate trăsături
specifice ale membrilor grupului respectiv: autonomia ce presupune solidaritatea membrilor
grupului în fața presiunilor exercitate din exterior fie că vorbim de alte subculturi ori de agenții
de control social; negativismul ce este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului;
malițiozitatea ce sugerează faptul că actul delincvent este cauzat nu pentru a se satisface o nevoie
materială ci reprezintă o sfidare , o răutate la adresa celorlalți; aici întâlnim situații, acte de
vandalism distrugere de bunuri doar pentru a fi malițioși; Non-utilitarismul cu referire la faptul
că membrii acestor subculturi recurg la actele delincvente nu din rațiune utilitară ci ca un mod de
exprimare a solidarității, de exemplu furtul este o satisfacere a nevoii de status. Teoria
psihiatrica are la bază ideea că un criminal este un degenerat psihic și are ca trăsătură definitorie
debilitatea mintală și incapacitatea de a discerne norma socială și juridică. Teoria psihanalitică
pe de altă parte, are la bază ideea că actul criminal este expresia unui tip de personalitate
psihopatică. Spre exemplu, poziția lui Freud constă în faptul că toți oamenii sunt criminali
înnăscuți, fiind percepuți în lume ca neadaptați social. Trebuie trecut în revistă și complexul
Oedip conform căruia toți baieții manifestă încă de la naștere ostilitate față de tații lor și
afecțiune față de mamele lor, afecțiune care cuprinde de fapt dorință sexuală.
Dacă ostilitatea față de tată este reprimată, agresivitatea va fi redirecționată spre acte criminale.
(3.Cioclei V. (1999) Mobilul în conduita criminală, pag.63). Teoria asociațiilor diferențiale este
una exemplificativă, prezentând o explicație istorică a comportamentului social prin luarea în
considerare a întregii experiențe de viață a individului. Efectiv comportmentele și conduitele nu
se transmit pe cale ereditară ci se învață în cadrul proceselor de comunicare și relaționare între
indivizi și grupuri diverse. Conform teoriei, comportamentul infracțional este învățat în cadrul
grupului și include tehnici de comitere a infracțiunii dar și atitudini ale actelor sociale. O
persoană devine delincventă dacă primește numeroase informații favorabile încălcării legii în
detrimentul celor respectării lor.Procesul de învățare a unui comportament infracțional este
similar celui de învățare a unui comportament social. Se poate folosi această teorie pentru a
explica procesul de socializare în cazul adolescenților internați în centre de reeducare pentru
comiterea unor delincte minore dar care în urma contactului cu adolescenții care au comis delicte
grave, învață comportamentul acestora și ajung să săvârșească fate deosebit de grave. Concluzia
constă în faptul că această teorie evidențiază ideea că raporturile sociale între indivizi sunt
determinate de forma de organizare socială ce facilitează forme specifice de comportament
infracțional.

6. Propuneri/ Strategii de combatere a devianței și criminalității

Este bine știut faptul că lipsa de intervenție și toleranța excesivă nu sunt arme potrivite de aa
combate ofensiva conduitei infracționale din România. Trebuie identificate acțiuni preventive,
punitive sau de descurajare a delincvenților și implicit a bandelor criminale. O primă măsură de
control respectiv de descurajare poate fi reprezentată de creșterea măsurilor de supraveghere
tehnică în cadrul spațiilor ”sensibile„ sau colective ( plecând de la pasaje subterane până la
campusuri universitare ). România nu are o experiență bună în acest sens, densitatea și acoperirea
spațială cu tehnică de supraveghere poziționând-o la coada clasamentului Uniunii Europene. De
exemplu în capitala franceză funcționează peste 20.000 de sisteme video de supraveghere
comparativ cu București unde identificăm puțin peste 7 000 de sisteme video ce acest fel. Este
ușor de înțeles că nu avem o arie de acoperire a zonei destul de mare și prin acest fel nu se pot
surprinde toate elementele infracționale și nici nu putem vorbi de o descurajare eficientă a actelor
delincvente. O a doua măsură se referă la existența unui contract local de securitate între
instituții, respectiv cu primăriile ori alte instituții sau mijloace de transport interesate. Trebuie
specificată existența legii 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor si protecția
persoanelor în care se prezintă o formă incipientă prin care bunurile și implicit comunitatea este
protejată prin existența unor paznici cu atribuții în acest sens. Este o formă aflată într-o fază
incipientă și se dorește consolidarea atribuțiilor paznicilor în acest sens pentru a acorda sprjin
Poliției Naționale. În realitate, însă, contractul încheiat la nivelul comunității respectiv la nivelul
unei primării este subfinanțat, neexistând resursele necesare pentru îmbunătățirea legii. Spre
exemplu, la nivelul unei comune din județul Iași, cu o populație de aproximativ 5000 de locuitori
se impune, conform legii, existența a unui număr de 5 paznici care să se ocupe de prevenirea
faptelor delincvente în colaborare cu celelalte instituții abilitate. Cu toate acestea, nu există
finanțare pentru angajarea și pregătirea personalului în acest sens. A treia măsură constă în
crearea unei legi speciale prin care să se stabilească o cooperare strânsă între instituțiile de ordine
și locatarii blocurilor de locuințe. Ar trebui să se urmărească existența unei cooperări cât mai
strânse între cetățean și celelalte instituții pentru o identificare cât ma ușoară a delincvenților.
Crearea unor strategii educaționale, formative, este o altă măsură prin care să se urmărească
învățarea socială a conduitei civilizate de către minori, stabilirea cu fermitate a ordinii și
disciplinei școlare, pentru că în prezent ne confruntăm cu fenomenul de bullying care ia
amploare la nivel național reinstaurarea autorității părinților, a școlii și implicit a comunității.
Problema majoră pe care societatea o are când vine vorba de prevenirea și combaterea conduitei
delincvente constă în vârstă, care nu intră sub incidența legii penale. Din cauza unei politizări
excesive a factorilor sociali un număr foarte mare de fapte deviante rămân nepedepsite chiar dacă
autorul minor este cunoscut iar ancheta a fost realizată în spiritul legii.

BIBLIOGRAFIE

1. Rădulescu Sorin (1998) Sociologia Devianței. Teorii, Paradigme, Arii de

cercetare. Editura Victor
2. Ciuchi Oana (2011) Devianță și criminalitate într-o societate în tranziție,
editura Lumen
3. Cioclei Valerian (1999) Mobilul în conduita criminală, editura All Beck
4. Ogien A. (2002) Sociologia Devianței. Editura Polirom București