După cum s-a specificat anterior, în legătură cu violența domestică au fost emise unele

teorii sociologice, psihologice și feministe care încearcă să explice cauzele apariției acestui
comportament violent. Dintre acestea, perspectiva sociologică subliniază că însăși forma de
organizare a vieții indivizilor în cadrul familiei contribuie la mărirea intimității, predispunând
spre violență. Identificăm mai multe variabile care cresc tensiunea în cadrul unei familii cum ar
fi: diferența de vârstă, diferența de sex, de activități și interese, favorizând violența. Această
violență generată în familie conduce la o societate violentă și invers o societate care acceptă
violența în sferele vieții publice accentuează tendințe violente în cadrul familiei. Deci vorbim
astfel de existența unui cerc vicios. Conform acestei perspective, fundamentul comportamentului
violent rezidă din mediul în care trăiește persoana. Din observația comportamentului altuia din
familie un individ învață care comportament este cel adecvat social, care dă rezultatele dorite
fără să fie sancționat. Nu vorbim de o moștenire de către individ a unor deficiențe cognitive ci de
o învățare a acestora, individul învățând în experiențele sale sociale că violența este o modalitate
eficientă de a-i domina pe ceilalți, de a le controla comportamentul. Putem vorbi de așa numita
Teorie a învățării sociale care se aplică atât victimei cât și agresorului căci neputința victimei se
învață în aceste experiențe sau observații făcute în raporturile cu ceilalți. Spre exemplu, este de la
sine înțeles faptul că dacă în copilărie un copil a fost disciplinat cu pedepse fizice și nici o
reglementare sau lege nu a împiedicat să i se întâmple acest lucru, la rândul său va folosi cu
copiii săi aceeași metodă. Indivizii care au fost martori la agresiunea soției în familiile lor de
origine au o rată de trei ori mai crescută a violenței comparativ cu cei care nu au avut asemenea
ocazii. În ciuda creșterii numărului de studii care susțin transmiterea între generații a violenței
considerăm că se pune prea mult accent pe asocierea dintre experimentarea abuzului de către
copil și comportamentul violent de mai tîrziu asupra propriului membru de familie. Este mai
puțin probabil să apară dacă copilul ar avea parte de susținere și dragostea măcar a aunuia dinte
părinți , dacă adultul ar avea o elație de afecțiune și sprijin dacă individul luănd aminte de
experiențele abuzive din trecut, se angajează să nu repete la rândul lui ciclul agresiunii.
Pe de altă parte, din perspectivă feministă violența împotriva femeii trebuie privită în contextul
societății care se bazează pe o formă patriarhală de organizare, normele și implicit legile
patriarhale întărește poziția de subordonare a femeilor și subliniind autoritatea bărbatului. Prin
faptul că societatea accentuează această subordonare a femeii îi conferă bărbatului superioritatea
și posibilitatea de a-și neglija soția, să o maltrateze ori să folosească alte practici similare.
Această structură patriarhală scoate în evidență inegalitatea de gen prin faptul că acele femei care
se afirmă sunt sancționate pentru temeritatea lor iar dacă sunt pasive provoacă nemulțumire
pentru neparticiparea lor. Curentul feminist aduce astfel în discuție diferențele de putere între
partenerii de cuplu pledându-se pentru egalitatea între sexe sub aspectul educațional și al
veniturilor ca fiind un factor major de protecție impotriva violenței domestice. Deci problema
abuzului este un rezultat al dezechilibrului de putere din cadrul relațiilor dintre bărbați și femei.
(Munteanu A.,&Muntean A.,2011 pag.61). Cu toate acestea putem identifica și un punct de
vedere contradictoriu care rezultă din faptul că societatea ar fi în esența ei matriarhală iar nu
patriarhală deoarece este binecunoscut faptul că femeile sunt cee care impun valorile morale și
disciplina în familie devenind astfel dominante în viață copiilor. Spre exemplu, din punct de
vedere psiho-social, copilul masculin crescut într-un mediu matriarhal, interacționează cu mama
sa într-o manieră de dependență iar aceste nevoi sunt transferate de către bărbat prin căsătorie. Pe
de altă parte, Martin D. în lucrarea Society” s Vindication of the wifebeater (1977) susține că
bărbații își abuzează soțiile pentru că nimeni nu îi oprește, femeile devenind astfel maltratate și
dependente. Având în vedere acest aspect se poate afirma faptul că o căsătorie este o instituție în
care femeile sunt prinse în rolul de victime. Sunt învățate de la naștere că femeile trebuie să fie
feminine, îngăduitoare, supuse și să-și ascundă înclinațiile de a fi libere și categorice.
Activiștii feminiști s-au afirmat abia la începutul anilor 70 când au început să vorbească în
numele tuturor femeilor abuzate care nu aveau puterea și curajul să aducă în discuție problema
violenței. Bineînțeles că reacțiile acestora au fost întâmpinate cu frică și ostilitate și doar în mică
măsură au primit validare publică. O etapă destul de importntă a acțiunii feministe a fost
reprezentată de înființarea adăposturilor în care lucrătorii erau instruiți cu privire la cunoștințele
de bază pentru a se determina cu exactitate victimizarea și impactul asupra copiilor care au
asistat la violență. S-a realizat astfel necesitatea unei evidențe a abuzurilor. Un alt nivel a fost
reprezentat de dezvoltarea de programe de tratament și încercări de schimbare a sistemului de
justiție. Unii feminiști au susținut faptul că femeia se poate implica în propria victimizare cu
mențiunea că ea deține un anumit grad de control asupra comportamentului abuziv al
partenerului. Cu toate acestea se constată și o inabilitate a femeii de a prevedea ieșirile

2
partenerului pentru că incidentele violenței domestice cunosc anumite faze ce pot fi identificate
de către însăși victima. Este așa numita teorie a ciclicității în care inițial apare o relație de
tensionată care poate dura luni sau zile fiind exemplificative incidentele minore. Ulterior se
activează violența, fie că vorbim de una fizică, fi că vorbim de una psihică sau sexuală, lipsa
controlului asupra comportamentului fiind indicată de intervenția celei de-a treia părți ( poliție,
vecini, rude ). A treia fază a ciclicității reiese din calmarea celor două părți în relația violentă și
prin comportamnt tandru din partea agresorului.
Concluzia constă în faptul că privilegiul bărbaților, în general, și violența împotiva femeii,
în special, sunt perpetuate prin toleranță la toate nivelurile sociale iar femeile sunt dependente de
bărbați, generație din generație, din cauza inegalităților sociale, eonomice și politice.

1. Munteanu A.,&Muntean A.,(2011)-Violență, Traumă, Reziliență, editura Polirom