Sistemul bancar include banca centrală, toate băncile comerciale, băncile de afaceri, de

depozit, de credit, industriale, agricole şi alte instituţii de credit existente într-o ţară, diferenţiate
prin atribuţiile şi particularităţile funcţionării lor prin prerogativele conferite prin lege.
Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a
României (1880). Apoi au apărut bănci mari şi mijlocii având capitaluri importante şi
posibilităţile de obţinere a creditelor, atât de la B.N.R, cât şi de la mari bănci din străinătate.
În perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a pătrunderii capitalului
străin. Au apărut astfel Banca Italo - Română , Anglo – Română, Franco – Romană .
După al doilea război mondial au apărut bănci cu capital de stat care mobilizau mijloacele
băneşti disponibile din economia naţională şi le dirijau sub formă de credite în sectoarele
economiei la care erau arondate.
Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similară cu cea a
celorlalte economii din Europa Centrală si de Est, totuşi în anumite privinţe era mai rigidă şi a
avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă constă din Banca
Naţională a României, care juca rolul atât de Bancă Centrală cât şi comercială şi din Băncile
specializate pentru investiţii , comerţ exterior, agricultură şi economii.
După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei
economii, în sensul că resimte cel mai puternic şocurile induse în economie. Sistemul bancar
românesc, deşi afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună
evoluţie, prestaţia Băncii Naţionale influenţând hotărâtor atât băncile comerciale cât şi evoluţia
economiei în ansamblu . 
Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două
nivele, în care Banca Naţională îşi pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din
BNR a BCR) si, domeniul se deschide noilor operatori bancari. În perioada scursă din 1990, în
ciuda unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populaţie, sistemul bancar
românesc este vizibil mai stabil şi mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin:
prezenţa unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin , cerinţe de capital
minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudenţiale cum ar fi maximul
împrumutului pe un singur client, plasamentele în societăţii nebancare, cumpărarea pachetelor de
acţiuni ce depăşesc 5 % din capital; asigurarea depozitelor populaţiei la bănci, cerinţe de rezerve
minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă şi a provizioanelor specifice de risc
deductibile fiscal, înfiinţarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de
Compensaţie, reglementări în domeniul valutar.