1 din 13

ADRIAN
CHIFU
POVESTIRI
Gunoya
Cu degetu'n rai

• GUNOYA •

1990

Preţ de o clipă, un obiect acoperi soarele verde şi arzător al după-amiezii gunoyene,

umbrind poligonul aflat în plin avânt muncitoresc.
— Picăăă! se făcu auzită o voce îndepărtată, cu naturaleţea şi calmul celui ce anunţă
sosirea în gară a unui tren.

2 din 13
 Oamenii asudaţi ridicară privirile şi, în secunda următoare, lăsară baltă uneltele şi lucrul,
apoi se aruncară fiecare acolo unde i se părea că nici moartea nu-l va ajunge, ci, dimpotrivă, va
trăi fericit şi lipsit de griji până la adânci bătrâneţi.
Brusc, pământul prinse a sălta îndrăcit, iar în aer se răspândi un bubuit de zile mari, ce
făcea parcă reclamă sfârşitului lumii.
Cădeau încă tot felul de obiecte azvârlite de suflu, când lumea îşi reîncepu lucrul, iar un
mic grup gălăgios se înfiripă în jurul containerului ce fumega, îngropat pe jumătate.
— Ie be optu', îşi dădu cu părerea un tip sfrijit, ce părea că toată viaţa se hrănise numai cu
aer, dând ocol obiectului şi privindu-l circumspect.
— Ba, să mă ierţi, ie haş nouăş'pe, îl contrazise un altul. Apoi, pentru a-şi întări spusele
prin fapte, scuipă pe mânecă şi, cu riscul de a se frige, şterse cu mişcări iuţi grila de identificare,
ce răsări argintie de sub stratul de funingine.
— Ei, ce ţi-am spus?! jubilă răutăcios şi pus pe harţă scheletul, începând să ţopăie gata în
orice clipă să se transforme într-un sac plin cu oase, numai bun de dat câinilor jigăriţi ce
scormoneau alături de găini şi şobolani prin munţii de resturi intrate în putrefacţie. Ce ţi-am spus?
Ie be nouăş'pe? Ie!
Un bătrân ce părea că se impune în rândurile celorlalţi, atât datorită bărbii sale imense şi
unsuroase, presărată cu etichete multicolore dezlipite cu multă grijă şi trudă de pe ambalaje, cât şi
prin măreaţa oală ce-i trona pe creştetul pleşuv, ridică solemn braţele cerând linişte, după care,
privind în jur cu seninătate, zise:
— Gata, dragii moşului… gata! Ce atâta ceartă deşartă? Că-l trimite cutare sau cutare, ce
importanţă are? Noi să fim sănătoşi şi tot timpu' bucuroşi. Apoi, după câteva clipe, încercând să
mimeze că aşteaptă răbdător rezultatul spuselor sale, continuă: ieu, ca om bătrân ce îs… ă… zic
să trecem chiar acum la lucru, că să face noapte…
Şi pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să i-o ia înainte, se căută într-un buzunar al pantalonilor
peticiţi cu „sos de peşte criogenizat” şi „firma Orion-Sitri vă pune la dispoziţie un bogat
sortiment de tirbuşoane cu sau fără memorie”, de unde scoase o cheie franceză şi se apucă
entuziast să desfacă şuruburile containerului.
După o zi plină de succese şi împliniri pe toate planurile, cei doi, Bătrânu şi Făraş, fiul său
adoptiv, se regăsiră relaxaţi, de-o parte şi de alta a mesei, în baraca ce trebuia grabnic reînnoită,
dacă nu voiau ca un vânt ceva mai puternic să o transforme într-o ruină deplină.
Tânărul ucenic deşertă pe masă sacul voluminos, sub privirile nerăbdătoare şi mustind de
aşteptări ale Marelui Înţelept, ce-şi vedea munca pe deplin răsplătită.
— Asta ce-i? făcu el culegând din mormanul infect o plăcuţă transparentă în raza „luminii
eterne”, agăţată pe perete cu o sârmă.
Făraş examină obiectul, clătinând din cap gânditor.
— Nu-s sigur, da' cre' că-i o… hologrană.
— Ă!
— Ce „ă”? E o hologrană, am văzut prin reviste.
— Da' ce-i, totuşi? insistă Bătrânul, bătând cu degetul în obiect.
Înainte de a-i răspunde, tânărul dădu ochii peste cap şi răsuflă cu spasme.
— Ce-i, ce-i! O hologrană, lua-o-ar naiba!

3 din 13
 — Hooo! Da' ce ţipi aşa? Omu-ţi grăieşte frumos şi tu…?
Fiul adoptiv scăpă plăcuţa pe jos şi, cu priviri goale, se aşeză rigid pe pat, de unde nu se
mai urni până dimineaţa.
Bătrânul, văzând cum stau lucrurile, se întoarse cu spatele şi, mormăind în surdină un
cântec deşucheat, începu plin de râvnă să sorteze trofeele după mărime, culoare şi alte criterii
neclare.
La urmă, asigurându-se la uşă că nu-l spionează nimeni, ascunse totul sub podeaua
colibei. Spera să câştige astfel, măcar o dată, concursul ce avea loc în fiecare lună.
Cu toţii, vreo douăzeci de suflete năpădite de singurătate, după o zi de lucru înverşunat, în
care demontaseră în bucăţele absolut tot ce mai rămăsese cât de cât întreg, se strânseseră ca de
obicei grămadă să discute ultimele noutăţi.
— Ciudat lucru mai ie şi ăsta! gâfâi Făraş, scărpinându-se furibund la o gleznă.
— Ce ţi se pare aşa ciudat? sări Bătrânul, trezit din visare.
Tânărul răsuflă uşurat, îşi încălţă la loc ciubota şi se trânti lângă el, foindu-se în căutarea
unui loc mai comod. Abia după aceea catadicsi să răspundă:
— Ei, ce! Parcă n-ai şti. De vreo zece zile nu ne mai trimet nimic, nici măcar un cocoloş
de hârtie sau un fir de praf. Nimic-nimic! Ce-or avea de gând ăia d-acolo?
Zumzetul monoton al celorlalte discuţii încetă brusc, fiecare fiind dornic să prindă fiecare
cuvinţel din discursul iminent al Bătrânului.
Acesta îşi dădu seama la timp că, pentru a-şi păstra neştirbit statutul său de Mare Înţelept
după cinci luni de leneveală şi trai în huzur, trebuia, spre marele său regret, să-şi pună mintea la
lucru. De aceea, netezindu-şi teatral zdrenţele de pe el, spuse:
— Pentru a lumina a voastră minte, pas de-a exista cuvinte şi să nu fiu teleleu… nu ştiu
sigur nici chiar eu. Când văzu privirile contrariate ale celorlalţi, trebui să-şi înghită zâmbetul de
victorie ce i se lăţise pe faţă. Încercă rapid să o dreagă:
— Adică ştiu, ştiu… Da' o să fim mâncaţi de carii pân' la probele contrarii.
Chiar dacă vorbele nu mai aveau nici o noimă, oamenii se relaxară, aprobând cu voce
tare, fericiţi că Bătrânu' lor nu-i chiar aşa de prost precum erau gata să-l creadă.
— Da… şi Marele Înţelept goni un şoarece ce i se urcase în spinare, apoi continuă cu
forţe noi: Eu cred c-ăia, hop, dă sus, au plecat şi s-au tot dus, iară noi, cei făr' de iască, am rămas,
hâc, gură-cască. După care făcu din nou imprudenţa să ridice din umeri şi să adauge un evaziv
„Ştiu eu?”.
— Păi, parcă spuneai că ştii! sări iute sfrijitul, rânjind bucuros că-l prinsese pe picior
greşit.
Moşul se ridică repede în picioare şi, cu bidonul strâmb pe cap, începu să strige cât îl
ţineau bojocii:
— Ştiu, ştiu! Cum să nu ştiu? Da' pân' la probele contrarii…
— Noi vom fi mâncaţi de carii! scandară brusc înflăcăraţi oamenii şi, luându-l pe sus, îl
duseră cu alai în oraş, ca pe un rege la încoronare.
Trecuseră câteva luni bune de când ultimul container zguduise din temelii mica aşezare şi
oamenii, după buimăceala primelor săptămâni de aşteptare în care li se lungiseră urechile de

4 din 13
foame, iar barba crescuse bogată şi stufoasă până şi la copii, îşi găsiseră alte îndeletniciri, mai
mult sau mai puţin utile.
Iată însă că într-una din aceste zile ceva clătină din nou viaţa oamenilor, făcându-i să
privească în sus, ca în zilele bune de odinioară. Ceea ce atrăgea atenţia tuturor era o ciudată
construcţie, un fel de cupolă ce începuse să se contureze enigmatică la orizont şi creştea văzând
cu ochii. Drept pentru care, în mai puţin de o oră, toată suflarea orăşelului se înghesui în curtea
bătrânului, strângându-se unii în alţii, atât din cauza spaţiului restrâns, cât şi a gerului ce făcea ca
din mulţime să răzbată un adevărat concert de clănţănituri de dinţi.
Nespus de uimit, moşul îşi făcu apariţia în uşa colibei, dansând pe loc.
— Ce-i? lansă după câteva secunde, timp în care el şi marea de oameni se priviseră de
parcă s-ar fi aşteptat în orice clipă ca unul din ei să dezamorseze o bombă.
O mare de arătătoare se ridicară tremurânde spre începutul de cupolă.
— Ce este? răsări o întrebare din mulţime, pesemne a aceluia ce reuşise să-şi stăpânească
maxilarul suficient pentru a putea rosti cuvintele în mod inteligibil.
— Da' fără versuri! Să mai înţelegem şi noi câte ceva! adăugă unul în numele tuturor.
Marele Înţelept zâmbi liniştit în barbă. De altfel, putea să râdă şi în hohote, că tot nu s-ar
fi observat.
— Păi ce drac să fie?! zise el mirat parcă de prostia celorlalţi. Doar trebe să facă şi păreţi,
să nu pice gunoiu' în capu' ălora de-l tot aruncă!
— Adică cum? materializă cineva nedumerirea mulţimii.
— Adică aşa cum îi! hotărî Bătrânul, dând a înţelege că nu poate fi altminterea şi,
trăgându-şi după el fiul de pripas ce tocmai ieşise să se destindă, intră în baracă.
Oamenii plecară buimaci la casele lor, cu impresia că ascultaseră vorbele moşului de la
coadă la cap.
În zilele următoare, când cupola acoperise o treime din cer şi ameninţa să-i lase fără
lumina soarelui, oamenii îşi dădură seama că profeţia în chip de explicaţie a Bătrânului nu era
nici de la şapte poşte valabilă şi că acesta îşi bătuse joc de ei. Aşa că un grup mai curajos se
înarmă şi porni spre colibă, hotărât să-l linşeze. Nu găsiră însă pe nimeni şi nimic, în afară de un
bileţel înfipt într-o crăpătură a uşii, pe care scria că „dacă voi mă vreţi, eu nu vă vreau” şi „m-am
hotărât să-mi pun capăt zilelor, aruncându-mă în marea cea mare, că aşa nu se mai poate,
încercând să-mi ţin respiraţia cinci ore şi douăzeci şi trei de minute”, iar la urmă: „Adio! Al
vostru, Bătrânu”.
Însă Marele Înţelept nu-şi făcuse felul deloc, de fapt nu avusese nicicând de gând, cu atât
mai mult cu cât, în acele zile, pofta de viaţă îi revenise înzecită.
În acest timp, marea cupolă spaţială acoperise mai bine de jumătate din cer, producând
panică în rândurile oamenilor, care nu mai ştiau de ce tremurau: din cauza frigului ce ameninţa
să-i transforme în statui de gheaţă, ori a gândurilor şi profeţiilor negre răspândite în colonia lor
mai repede decât o molimă. Putea fi lesne observată munca miilor de navete ce roiau în jurul
construcţiei, indiferente la gurile căscate şi ochii holbaţi ai celor de jos. Lucrul înainta uluitor de
repede, la fel şi numărul celor care, urmând exemplul Bătrânului, îşi înfundau urechile cu cârpe,
îşi umpleau gura cu hârtii şi încercau să-şi ţină respiraţia până numărau la un milion. Partea
proastă era că habar n-aveau să numere şi, încurcându-se pe la nouă, o luau de la început.
— Aia să fie Ros-Algheti? ţinti cu degetul Făraş singura stea rămasă vizibilă.

5 din 13
 — Îhî, aprobă Marele Înţelept îngropat în cârpe. Şi-n jurul lui să-nvârte Litra, învârti-s-ar
în veci ca titirezu', să-i ameată dă cap p-ăia!
— Şi, totuşi, ce naiba-i asta? gemu tânărul, scărpinându-şi spatele de un birou.
— Ne acoperă, doar ţi-am mai spus!
— O fi, da' ce te face să crezi asta?
— Mai multe… Da' nu ţi le pot spune, pen' că nu le ştiu…
Fiul ridică din umeri, semn că logica perfectă de care dăduse seama moşul se situa
undeva, dincolo de graniţele restrânse ale înţelegerii sale.
— Şi noi? Ne-au uitat aici?
— Nu.
— Ş-atunci? Vor să ne omoare de vii?
— Că doa' nu dă morţi! pufni enervat bătrânul, învelindu-se mai bine. Noi, ăştia d-aici,
suntem păntru iei făr' d-importanţă, aşa… cum ai călca tu în picioare un verme, fără să te uiţi la
iel.
— Da' ce, noi suntem vermi? Pen' ce toate astea?
Moşul, văzând mutra speriată a celuilalt, răspunse sarcastic:
— Vezi tu… planeta asta, pe care ne târâm oasele, nu-i decât o ladă dă gunoi unde ăilalţi,
adică ai dă sus, aruncă putreziciunile iar noi… noi suntem… şobolanii, nişte amărâţi dă şobolani,
nu alta. Cine s-ar uita după noi?
Tresăriră. Cineva, dinspre oraş, striga cât îl ţineau puterile:
— Picăăă!

6 din 13
 • CU DEGETU'N RAI •

2010

„DACĂ CITEŞTI ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ EŞTI MORT, BINE AI REVENIT”,aşa scria

pe cartonul bătut în cuie de copacul din faţa mea. În rest praf, căldură, cer albastru şi cineva care
se apropia de mine. Îşi aranja coarnele încercând să nu scape din mână tridentul. Am facut trei
pasi in întâmpinarea sa.
— Salut.
— Dacă aşa zici… m-am uitat mai atent la el. Coarnele erau cusute strâmb pe căciulă iar
tridentul părea făcut din lemn, peticit cu bucăţi de cârpă pentru a-l întări. Tu eşti… ăăăă…
— Satana, nu?
— Păi pe mine mă întrebi?
Înainte să-mi răspundă lângă noi a apărut de după un tufiş un…
— Arhanghele, ce păcatele mele faci aici?
Cel numit îşi scutură praful de pe aripile de canava şi de pe robă. Sughiţă, îşi rotii ochii şi
când dădu de noi se retrase speriat un pas.
— O, drace! Să nu mai faci asta, ştii că am probleme emoţionale. Ăsta când a ajuns aici?
— Tocmai ce-am…
— Ascultă, ţi se pare cumva că te-am întrebat pe tine?
— Scuză-l din partea mea, dar aşa se comportă când e mahmur, îmi şopti la ureche
încornoratul. În rest e băiat bun, să ştii.
— Aşadar, rosti îngerul apăsând pe fiecare silabă, cine eşti tu?
— N-ar trebui să ştii? Mă gândesc că le ştii pe toate, nu? Eşti sfântul Petre, cheile raiului,
chestii…
— Ah, ai dreptate, scuze, mi-am uitat laptopul pe birou… îngerul mă ţintui cu privirea.
GLUMEAM. În primul rând nu sunt sfântul Petre şi nu „le ştiu pe toate” aşa cum nici tu nu eşti
atoateştiutor…
— Hei, las-o mai moale, tipu' ăsta n-are de unde să ştie ce-i cu tine sau cu el… şi nici nu-i
primul care-ţi pune întrebări.
— Ba da. E primul în dimineaţa asta. Şi dimineaţa asta diferă de celelalte prin faptul că
mă doare ceafa după ce am dormit pe o piatră. Iar tu, se întoarse spre mine, nu fă pe deşteptul.
Nici n-ai sosit bine şi deja ne batem pe burtă.
— E dreptul meu să ştiu ce se întâmplă aici, nu?
— Are dreptate. Spune-i cum stau treburile.
— Eu? Tot eu, de ce nu-i spui tu, par exemple.
— De ce ţii să avem aceeaşi discuţie de fiecare dată? E a mia oară.

7 din 13
 — Ar trebui să fie cel puţin a treizecea miliarda oară, am intervenit.
— Ce?
— Ziceam că…
— Eşti nebun? Doamne fereşte. Fereşte şi apăra! Mai am trei ani şi gata! Altul la rând în
locul meu. Doar nu crezi că sunt aici de o eternitate, eşti dus cu capul.
— Păi nu eşti arhanghelul Gavril sau Ioan sau mai ştiu eu care…
— Auzi, tu ce ai? Dacă vrei să botezi pe cineva ai greşit adresa.
— Ha-ha. Bă, Gavrile vorbeşte frumos, sau vezi te spun lui nea barbosu'.
— Nu amice. Eu sunt arhanghel Pompilica. Aşa cum tu ai fi desfundător de veceuri Emil,
par exemple.
— Ai ticuri verbale.
— Iar tu continui să-mi regulezi nervii aşa de dimineaţă.
— Nu-i vina mea că am ajuns aici. Apropo…
— Eşti mort.
— Cum?
— Eşti mort într-o proporţie de 100%. Mort-mort.
— …şi…
— Nu ştiu cum ai dat colţul… Asta tu ar trebui să ştii.
— …şi…
— Aici e locul unde ajungem cu toţii după ce murim…
— …tu…
— Nu sunt telepat. Doar că tu eşti lipsit de originalitate.
— …nu mă…
— Hai serios, acum treci la ameninţări.
— Ia-l mai încet că se pierde…
— Deci… aici e locul ăla dintre iad şi rai. Cum îi spune…
— Oarecum.
— Nu-i spune „Oarecum”.
— Nu. E oarecum locul ăla de care nu-ţi aminteşti.
— Am o mie de întrebări…
— Ştim. Dar acum nu-i momentul. Acum trebuie să te decizi unde vrei să mergi.
— Adică.
— Adică dacă vrei să ajungi în rai sau în iad.
— Păi nu era în funcţie de ce am făcut eu în viaţă, pe câţi i-am minţit, înşelat, bătut,
chestii legate de păcate.
— Hmmm… de unde vrei să ştim noi ce-ai făcut tu în viaţa ta?
— Păi din ce ştiu eu…
— Abureli, vere. Doar dacă vrei să ne împărtăşeşti…
— Doamne, nici gând.

8 din 13
 — Speram, pentru că oricum nu avem timp şi cinstit, nici nu ne, sau mă interesează toate
aberaţiile pe care le-ai făcut. Plictisitoare.
— Păi şi cum? Pur şi simplu merg unde vreau eu?
— Exact.
M-am uitat la drac întrebător.
— Aşa-i. Nu te ia în băşcălie. Aici, oricât n-ai crede, este totuşi democraţie.
— Hmmm… grea alegere.
— Te cred.
— Bănuiesc că orice om normal ar alege raiul, nu?
— Mda. Numai că aici sunt nişte chichiţe.
— Păi?
— Şi tu ai tic verbal.
— Da, pentru că vorbeşti al naibii de criptic.
— Şi ce-ai vrea acum? Să-ţi depăn poveşti nemuritoare? Întreabă şi, dacă vreau, o să-ţi
răspund.
— Bun. Deci care-i treaba aici?
— Ştii ce, se întoarse arhanghelul spre drac, de ce nu continui tu cu prezentările, eu mă
duc că am treburi.
— Se pare că nu te prea interesează să racolezi oameni pentru rai…
— Ba cum să nu. Nu pot dormi noaptea dacă îmi scapă cineva. Uite-aşa mă răsucesc în
pat.
— Ce-i cu el?
— E în postul ăsta de 4 ani. Cred că i-a cam ajuns.
— Nu, se auzi îngerul ce se îndrepta ţeapăn spre tufiş, slujba-i mişto dar nu şi atunci când
se găsesc şmecheri care să vrea să ştie cate-n lună şi-n stele.
— Ideea-i, începu dracul, că poţi să alegi cu cine vrei să închei contractul.
— Ha? Ce contract?
— Trebuie să semnezi un contract cu… instituţia unde vrei să ajungi.
— Instituţie! N-are nici o logică ce tot spuneţi voi aici. Nimic din toate astea n-ar trebui să
existe. Raiul şi iadul… astea-s nişte scorneli bisericeşti. Ce se întâmplă dacă eram de exemplu
adept al budismului sau shinto?
— Te întâmpinau alţii, care erau în temă.
— Bun dar eu sunt ateu, eram ateu. Eu trebuia să ajung unde?
— Dacă erai ateu în India de exemplu erau tipii de la budism în locul nostru, sau
jainism…hmmm… nu-s sigur cum merg treburile la ei.
— Aha.
— Simplu.
— Mda. Bun, păi vreau să merg în rai atunci…nu?
— Aşa repede?
— Păi cum altcumva, mi-aţi spus să mă hotărăsc şi asta am făcut: m-am hotărât.

9 din 13
 — Nu vrei să asculţi argumentele pro şi contra?
— Ce poate fi pro la iad, de exemplu?
— O grămadă, crede-mă, de-a dreptul covârşitoare.
— Par example!
— Auzi, rosti îngerul de după tufă, ia nu mă imita, că n-am păscut vacile împreună.
— Scuze.
— Crezi că dacă sunt arhanghel nu ştiu bătaie?
— În primul rând în iad nu-i aşa înghesuială ca în rai.
— Drept îi, drept îi.
— Doi: condiţiile climatice sunt aceleaşi.
— Hmmm…aici aş avea o obiecţie, voi sunteţi ceva mai la sud, deci e mai cald vara.
— Ceea ce nu-i chiar rău, nu?
— Măi, să fiu cinstit, mie nu-mi place când e prea cald. Simt că mă sufoc.
— În fine. Apoi: organizarea socială şi condiţiile de trai şi de muncă sunt la fel şi-ntr-o
parte şi-n celalalta.
— Depinde şi de paritate, te rog, dacă tot ai început să-i explici la om, măcar fă-o cum
trebuie.
— Mda, dar nu-i chiar un capăt de lume.
— Atunci, dacă în iad e ca în rai de ce nu se bulucesc oamenii să meargă şi la voi?
— Din cauza numelui. IAD. IAAAAAD! Pricepi? Are o conotaţie nu tocmai atrăgătoare
pentru omu' de rând.
— Aha…! Să înţeleg că în iad ajung mai mult oamenii inteligenţi care au scăpat de vălul
orbitor al credinţelor religioase şi s-au ridicat spre o nouă conştiinţă universală.
— Nu chiar aşa de bombastic dar ai dreptate într-o oarecare măsură. Nu-i aşa de gălăgie.
Poţi să te retragi undeva la ţară şi să continui liniştit să meditezi asupra a ceea ce doreşti sau să
compui, să scrii, chestii, ştii tu.
— Păi bun şi asta însemna că ce?
— Ce ce?
— Adică dacă semnez contractul cu voi, de exemplu, o să-mi luaţi sufletul sau nu?
— Amice, te crezi în star trek sau ce? Cum pălăria mea să-ţi ia cineva sufletul?
— Nu ştiu, întrebam şi eu…
— Stai liniştit, nu te mai frământa cu privinţă la aspectul ăsta. N-o să-ţi ia nimeni ceva ce
nu ai.
— Aşa-i arhanghele…Pompilica, cum zice…scuză-mă dar cum să-ţi spun?
— Stelică.
— Aşa-i cum zice dracul Stelică?
— Normal! Tu ai citit prea mult sefe.
— Asa scrie în biblie nu în…
— Să nu-mi spui că ai citit biblia.
— Nu, dar aşa ziceau popii… diavolul îţi ia sufletul dacă…

10 din 13
 — Scuteşte-mă, ştiu ce scrie acolo. Alta era ideea, dar las-o baltă. Arhanghelul se ridică
de după tufiş. Privi circumspect în jos, scuipă şi împinse cu piciorul pietricele şi praf. Na, în
sfârşit. Aşadar, te-ai hotărât? Se opri şi îşi puse mâna streaşină la ochi. Iar vin ăia!
Stelica se întoarse.
— Ah, şi-au trimis comitetul.
— Cine? Cine-s ăia?
— Mmmm… Unii!
Unii se apropiară. Doi la număr. Unul îi ţinea o umbrelă făcută din paie deasupra capului
celuilalt.
— BUNĂ ZIUA, BUNĂ ZIUA! DECI CE OCURENŢE SE ÎNTÂMPLĂ PE AICI?
— Mai nimic, chestii obişnuite…
— DUPĂ CÂTE ŞTIU EU EXISTĂ O CLAUZĂ CONTRACTUALĂ DE
COLABORARE…
— Dumneata cine mai eşti?
— AH, SCUZELE MELE. NUMELE MEU ESTE MIRABEL ŞI SUNT
REPREZENTANTUL PLENIPOTENŢIAL AL OAMENILOR AUTARHICI. MAI EXACT
ACEIA CARE ŞTIU CĂ ACEST TĂRÂM NU POATE SĂ EXISTE ŞI, DE ACEEA,
ÎNCEARCĂ SĂ-ŞI DEA SEAMA CU O ACRIBIE EDULCORATĂ CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN
FAPT.
— Bă frate, când vă aud textele astea mă apucă somnul.
— Sună interesant.
— BINEÎNŢELES. SUNTEM VOCEA RAŢIUNII NEORIBILIANISTE!
— Vrei să zici vocea rachiunii. Isuse! Voi chiar aţi ajuns să credeţi asta.
— Trebuie să închei un contract cu voi?
— DA DE UNDE, DOMNUL MEU. ÎNŢELEGI CUVÂNTUL LIBER? EŞTI LIBER SĂ
VII LA NOI SAU SĂ PLECI. EŞTI LIBER SĂ FACI CE VREI. SĂ TE AVULSIONEZI DE
ACEST AHERON.
— Tot timpul mi-am dorit să… Stelica? Aşa e?
— Are dreptate…
— Dar sunt nişte chichiţe…?
— Nu.
— Nu?
— În sensul că într-adevăr n-ai nici o treabă cu vreun contract, faci ce vrei, pleci când
vrei… chestii.
— Dar…?
— Dar nimic.
— Nu se poate. Arhaghele?
— Ce-ai cu mine? Ce mă tot seci?
— E ceva ciudat la mijloc…
— DOMNUL MEU, DOMNUL MEU. TE ASIGUR CĂ NU UMBLĂM CU
TERTIPURI, SUBTERFUGII, ELUDĂRI, ALEGAŢII. CE-I ÎN GUŞĂ ŞI-N CĂPUŞĂ.

11 din 13
 — Dar de ce nu-i spui „domnului” cum se numeşte… ţara asta a voastră.
— CIM.
— Ce?
— CIM. CONSUETITUDINEA INCOMREHENSIBILITATII MAGNAANIMICE.
— Ha!
— Ha?
— Hmmm.
— Cine-i ăsta?
— NU. AŞA DENUMIM NOI AMFICŢIONIA FILONEISTA UNDE LOCUIM.
— Şi cum îi spuneţi?
— CONSUETITUDINEA…
— Sigur nu-i mai… scurt cuvântul?
— NU CONTEAZĂ. INCOMPREHENSIBILI…
În momentul acela privirea mi-a căzut pe partea opusă a copacului unde era mesajul de
bun venit. O altă bucată de carton. Ceva era scris pe ea. „DRUM BUN! NE-A FĂCUT
PLĂCERE SĂ VĂ AVEM CA ŞI OASPEŢI” şi o săgeata roşie ce arăta în sus.
— Hei, ce-i aia?
— TAŢII MAGNAANI…
— Un indicator.
Copacul era foarte înalt, vârful era undeva mai sus de nori.
— MICE!
— Şi ce indică… indicatorul ăla?
— Că dacă ai rău de înălţime e mai bine să stai liniştit…
— E O CHESTIUNE EXTREM DE MISTERIOASĂ, NENUMĂRAŢI EXEGEŢI AU
ÎNCERCAT SĂ-I CAUTE O SOLUŢIUNE. NIMENI NU S-A MAI ÎNTORS VIU.
— Dealtfel nici mort.
— Bun, dar cineva l-a pus acolo. S-a chinuit să-l scrie citeţ, cât de cât corect gramatical,
să picteze săgeata aia…
— ACEASTA ESTE O ALTĂ MARE ENIGMĂ PE CARE FOARTE MULŢI…
— Eu când am venit era acolo.
— Eu nu mai ţin minte, mă înţepa capul şi nu vedeam prea bine.
M-am apropiat de copac şi m-am uitat în sus printre crengi şi frunziş.
— Şi nu ştie nimeni unde ajungi dacă urci, ce se întâmplă?
— NU. CRUCIADA PENTRU AFLAREA UNUI RĂSPUNS A RĂMAS FĂRĂ…
Am început să urc. Aşa pur şi simplu.
— Ai grijă să nu aluneci.
— Lasă-l în pace.
— Auzi, dacă o să ai cumva drum prin Timişoara…
— Nu va ţine minte ce-i spui.

12 din 13
 — Orişicât. Du-te pe strada…
— HEI! UNDE MERGI? SĂ NU SE RUPĂ VREO CRACĂ! N-AI NICI O ŞANSĂ, ŢI-
AM SPUS, NIMENI NU S-A MAI ÎNTORS.
Deja îi auzeam tot mai slab. Urcam repede, mai sus, mai sus…

13 din 13