Stilul de viață.

Relația medic-pacient
Răduica Maria-Izabela
anul I, seria E, grupa 28

Stilul de viaţă reprezintă un concept deosebit de popular în ştiinţele

sociale. Utilizarea sa extrem de frecventă l-a făcut să fie supus unor tendinţe de
extindere permanentă a conţinutului, termenul dobândind o multitudine de valenţe
care nu fac altceva decât să îi confere o anumită ambiguitate. Folosirea frecventă
ca sinonim pentru concepte înrudite (subcultură/cultură, mod de viaţă, status grup,
clasă socială) cu care uneori stilul de viaţă este confundat, contribuie relativa sa
neclaritate.
David Chaney, unul dintre sociologii contemporani care abordează această
problematică, menţiona referindu-se la stilul de viaţă, că acesta „iese, ca şi concept,
din situaţia normală a referinţei la o entitate distinctă, clar specificabilă, el face mai
degrabă trimitere la o familie de entităţi, reunind o întreagă colecţie de procese şi
fapte foarte diferite, cărora le conferă un sens comun, o identitate”. Din acest motiv
preferăm definiţia mai largă pe care Robert Stebbins o dă stilului de viaţă, ca „set
distinctiv de paternuri de comportament împărtăşite, care este organizat în jurul
unui set coerent de interese sau condiţii sociale, sau amândouă, care este justificat
şi explicat printr-un set de valori, atitudini şi orientări şi care, în anumite condiţii,
devine baza pentru o identitate socială comună a celor care îl împărtăşesc”.
Conceptul ‘stil de viaţă’ este considerat o alternativă, un complement sau un
subordonat al celui de ‘clasă socială’. Stilul de viaţă este o alternativă a clasei
sociale deoarece, pe de o parte, în societăţile dinamice aflate în plin proces de
globalizare, teoriile clasice ale stratificării sociale tind să fie considerate
insuficiente pentru relevarea poziţiei sociale a indivizilor prin utilizarea exclusivă a
indicatorilor economici, iar pe de altă parte, pentru că nu par a surprinde
mobilitatea crescândă a acestora în spaţiul social. Stilul de viaţă este un
complement al clasei sociale pentru că ajută la poziţionarea indivizilor în societate
prin utilizarea şi a unor indicatori altfel decât materiali (ocupaţie, venit, educaţie,
avere): valori, atitudini, comportamente (consum, leisure) sau simbolici
(semnificaţia atribuită celorlalte elemente enumerate). În alte situaţii, stilul de viaţă
este subordonat clasei sociale deoarece formele de capital transmise copiilor par a
determina formele de manifestare socială a acestora.
 Stilul de viaţă este, probabil, unul dintre conceptele cel mai dificil de
definit din ştiinţele sociale şi, adesea, echivalat cu altele precum ‘cultură’,
‘subcultură’, ‘mod de viaţă’ sau ‘clasă socială’. Este privit fie ca un construct prea
vag: stil de viaţă urban/rural, stil de viaţă tradiţional/alternativ, leisure lifestyle etc.,
fie ca un construct prea particularizat: stil de viaţă cu grad ridicat de risc (de
exemplu, consumatori de droguri). Alteori, conceptul are un puternic conţinut
normativ, această perspectivă fiind întâlnită în utilizarea de zi cu zi a conceptului:
reviste de lifestyle, emisiuni de lifestyle etc., în care diferiţi ‘experţi’ stabilesc şi
promovează tipare ale ‘normalului’.

Relația medic-pacient constituie una dintre aspectele fundamentale

cu care se ocupă sociologia medicală. Elementul etico-afectiv,subliniază pe bună
dreptate Scripcaru,a conferit elementele de permanenţă ale practicii medicale şi
mai ales de "grandoare a medicinii" în faţa oamenilor. Hipocrate cerea medicilor
vocaţie,studii,timp,loc prielnic şi dragoste de muncă şi considera că succesul
terapeutic depinde în primul rând de cuvânt şi apoi de plantă sau cuţit.
Relaţia medic-pacient trebuie privită în situaţii diferite şi etape diferite.
Pentru medicul mânat de dorinţa imparţialităţii obiective şi ştiinţifice, spune
Chipail,bolnavul tinde adesea să dispară din faţa bolii. Analiza riguroasă şi
impersonală, aproape veterinară, subliniază autorul, pentru a decela leziunea şi a
aprecia cauza, va duce automat la o terapeutică, iar complexitatea mijloacelor
tehnice de explorare şi diagnostic duce la multiplicarea specialităţilor, aşa încât
bolnavul ar putea fi studiat pe bucăţi şi până la urmă ne-am putea gândi că un
creier electronic ar integra rezultatele şi ar arăta consecinţele. Personalitatea
bolnavului este importantă dar,tot atât de importantă este şi personaliatea
medicului care se ocupă de bolnav (funcţia apostolică,în viziunea lui Balint).
Este o mare artă de a şti cât trebuie lăsat un bolnav să regreseze şi ce grad de
maturitate trebuie cerută unui individ.Scripcaru subliniază şi el că niciodată
organicul "nu răspunde la un model prefabricat al bolii,medicul trebuind să ia în
considerare psihicul bolnavului,deoarece aici medicul nu are rolul numai de a
alunga o durere fizică,ci o desnădejde,o temere şi prin aceasta să dea o speranţă
omului suferind.
Ideal medicul trebuie să constituie pentru pacient un suport psihologic,
pacientul în starea sa de depemdenţă şi regresiune,despre care am vorbit
anterior,caută în relaţia medic-pacient o figură protectoare pentru relaţia sa de
dependenţă.Pe de altă parte medicul trebuie să evite convingerea intuitiv-negativă a
bolnavului despre starea sa,pentru a evita orice conflict cu acesta,iar prin
comportamentul său trebuie să dea speranţe,linişte echilibru.Se spune chiar că
medicul are întotdeauna pacienţii pe care îi merită.Medicul trebuie să promoveze o
atitudine etico-afectivă faţă de bolnav,fenomen care conferă practicii medicale
"elementele de permanenţă"(Scripcaru),întâlnirea dintre medic şi pacient fiind
"întâlnirea dintre o încredere şi o conştiinţă".
O problemă deosebită este aceea a ce trebuie sau nu să se comunice bolnavului
în legătură cu starea sa,precum şi anturajul său. Nevoia de a primi explicaţii,
suspiciunea că nu este corect informat,poate apare chiar de la începutul contactului
dintre medic şi bolnav. Există în acest domeniu 2 poziţii principale în privinţa
comunicării către pacient a informaţiilor nefavorabile, fiecare bazându-se pe
argumente temeinice. Astfel pacienţii trebuie să cunoască întregul adevăr chiar
când este vorba de cele mai insuportabile situaţii,în timp ce alţi medici recomandă
mai multe menajamente mergând chiar până la ascunderea adevărului pentru a
uşura suferinţa psihică a pacientului. Neadevărul folosit de medic cu
înţelepciune,devine un factor psihoprofilactic şi psihoterapeutic valoros.
Neadevărul trebuie folosit cu tact şi supleţe,înţelepciune şi conştiinţă,milă şi
compaiune pentru bolnav. Acest lucru este necesar,deoarece adevărul are în aceste
situaţii un efect psihoşocant în timp ce neadevărul în această situaţie are rolul
menţinerii încrederii bolnavului,precum şi moralul lui în raport cu boala. Formula
celor doi M (minciună+morfină) îşi găseşte încă locul în practica medicală,mai ales
în faţa bolilor deosebit de grave (şi în care medicina are tot atâta putere ca şi cu
secole în urmă). Numeroşi autori subliniază că chiar dacă atitudinea medicului este
mai realistă",aceasta nu trebuie să transmită bolnavului cel puţin îndoielile
sale,suspiciunile,insistându-se mai ales asupra factorilor favorabili. Informarea
bolnavului mai trebuie să ţină seama şi de personalitatea acestuia, de modalităţile
sale probabile de reacţie. Totuşi,în ceea ce priveşte informarea familiei toţi autorii
sunt de acord că aceasta trebuie făcută cât mai exact.