Dacia literară

Introducție

Revista Dacia literară se definește ca o publicație ce concentrează în ea preocupări și căutări

lingvistice, literare și culturale, răspunzând prin articolele publicate în paginile ei unor necesități
sociale și politice venite din interiorul culturii române.

În Europa se manifestase romantismul, un curent literar ce a apărut ca un reflex al marilor și

numeroaselor convulsii sociale și politice și ca urmare a luptei dintre vechi și nou în contextul
revoluțiilor burghezo-democratice.

Pornind de la nevoile culturale și de la realitățile sociale și politice românești și chiar

europene, Mihail Kogălniceanu editează revista Dacia literară pe care o deschide cu celebrul articol
Introducție. Astfel, acest articol devine primul manifest romantic din literatura română promovând
noua direcție care amintește de principalele manifestări ale curentului ce se definise în Occident ca o
mișcare inovatoare și anticlasicistă.

În debutul articolului, Mihail Kogălniceanu prezintă principalele publicații românești ale

vremii, amintind mai ales de contribuția pe care acestea au avut-o la dezvoltarea culturii. El afirmă
însă că aceste publicații au o culoare locală. Remarca sa are rolul de a motiva intenția pe care autorul
o are în editarea noii reviste. Astfel, apariția revistei Dacia literară dovedește necesitatea formării
culturale a tuturor românilor într-un moment de efervescență politică și socială.

Mihail Kogălniceanu își propune să publice în paginile revistei cele mai valoroase producții
literare ale românilor din toate zonele țării. Dacia literară promovează astfel o literatură comună
pentru toți românii prevestind prin unirea culturală, unirea politică. În continuarea articolului, autorul
evidențiază faptul că operele ce vor fi publicate în revistă vor fi de o maturitate ireproșabilă, ținând
astfel departe de publicație scandalurile și controversele.

De asemenea, Mihail Kogălniceanu își propune ca prin această revistă să realizeze o „critică
nepărtinitoare”. Astfel, este prima dată în literatura română când se pune problema criticii literare,
fapt ce dovedește transferul literaturii din domeniul diletantismului în acela al profesioniștilor. În
aprecierea operelor vor prima judecata obiectivă și rațiunea care sunt dovezi ale adevăratului spirit
critic. Prin aceste idei, Kogălniceanu se definește ca om de cultură modern, ce intenționează să
instaureze adevărul în cultură.

Mai mult, el incriminează imitațiile considerând că acestea nu pot forma o literatură. De

aceea, este împotriva traducerilor unor opere minore arătând că acestea „omoară în noi duhul
național”. Acest deziderat subliniază încă o dată apartenența conceptelor exprimate de autor la
curentul romantic. Doctrina romantică impunea specificul național ca principiu de creație astfel încât
Mihail Kogălniceanu cerea cu insistență o literatură originală care să folosească teme cu specific
național: fapte eroice, natura patriei, obiceiuri și tradiții etc.

Prin acest articol se cerea o autotohnizare a problematicii și a subiectelor de origine

romantică.

În finalul studiului, autorul arată că publicația sa a fost concepută ca un instrument cultural,

organizat pe patru direcții: prima direcție va promova opere originale ale tuturor scriitorilor români,
indiferent de locul sau zona din care fac parte; a doua direcție va avea în vedere articolele publicistice
originale apărute în alte reviste sau publicații; a treia direcție va fi dedicată criticii cărților nou
apărute, iar ultima direcție se va constitui într-un catalog ce va cuprinde titlurile cărților ce urmează a
fi publicate sau care abia au ieșit de sub tipar.

Articolul Introducție a devenit programul romantismului românesc demonstrând spiritul

creator al pașoptismului și promovând ideea redescoperirii culturii naționale, a impunerii unei
literaturi originale și a precizării rolului criticii în literatură. Raportat la condițiile istorice și sociale ala
momentului, rolul articolului Introducție a fost extrem de important, ba chiar a revoluționat climatul
cultural românesc, mai ales datorită faptului că accentua sentimentul unității etnice și propunea o
atitudine de responsabilitate istorică. Prin literatura pe care a promovat-o și prin ideile cuprinse în
ea, revista Dacia literară a însemnat cel mai important act de cultură până la apariția revistei
Convorbiri literare.

Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” scrisă de scriitorul paşoptist Costache

Negruzzi şi publicată în primul număr al revistei, constituie o dovadă a valabilităţii
afirmaţiilor lui Mihail Kogălniceanu, acesta fiind creată cu mijloace romantice cărora li se
adaugă elemente clasice si realiste.

Sursele de inspiraţie ale acesteia sunt cronicile scrise de Grigore Ureche şi Miron
Costin.din „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Gr. Ureche preia capitolele afectate domniei lui
Alexandru Lăpuşneanu (ultimii cinci ani din cea de-a doua domnie, 1564-1569) cât şi anumite
replici („De nu mă vor, eu îi voiu pe ei, şi de nu mă iubăscu, eu îi iubăscu pre dânşii, şi tot
voiu merge, ori cu voi, ori fără voie”). Din opera omonimă a lui M. Costin preia scena linşării
boierului Batişte Veveli din timpul domniei lui Alexandrui Iliaş, care va sta la baza scenei
uciderii boierului trădător Moţoc.

Tema este aşadar una istorică, nuvela evocând ultimii cinci ani din cea de-a doua
domnie a domnului moldovean. Adevărul istoric este, de obicei, respectat identificându-se
uneori abateri voluntare, cu scop estetic: Moţoc a murit imediat după reinstalarea lui
Lăpuşneanul ca domn, însă în operă naratorul îi conferă o resurecţie fizică spre a-i oferi o
moarte pe măsura faptelor. Spancioc şi Stroici nu mai trăiau nici ei, dar naratorul îi păstrează
în Moldova spre a construi o serie de antiteze (boierii cu dragoste de ţară – boierii trădători).
Principalul conflict este de ordin politic, între domn şi boieri. Acestuia i se adaugă conflicte
exterioare secundare (Lăpuşneanul – Moţoc, Lăpuşneanul – Spancioc şi Stroici, Lăpuşneanul
– Doamana Ruxanda), dar şi un puternic conflic interior (Lăpuşneanul domnul şi aspirantul la
absolut). Antiteza este un procedeu recurent în opera romanticilor şi este funcţională în
nuvelă: dorinţa domnitorului de a centraliza puterea în mâinile sale se opune dorinţei boierilor
de a o fărâmiţa, de a transforma domnitorul într-o marionetă şi a conduce ţara spre anarhie;
cruzimea lui Lăpuşneanul intră în antiteză cu blândeţea doamnei Ruxanda, lipsa de caracter a
lui Moţoc evidenţiază personalitatea puternică a domnului. Descrierea unui personaj
excepţional ce acţionează în împrejurări excepţionale constituie un alt element romantic
important al nuvelei. Sosit în Moldova spre a-şi recupera tronul, după ce fusese trădat în
prima domnie, Lăpuşneanul dă dovadă de o voinţă inflexibilă de a concentra puterea în
mâinile sale („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...” sau „Să mă-ntorc? Mai degrabă îşi va
întoarce Dunărea cursul îndărăpt”) şi odată reinstalat domn începe represaliile împotriva
boierilor („... îi omora din când în când”), actele punitive culminând cu uciderea celor 47 de
boieri şi oferirea lui Moţoc poporului spre a fi linşat. După promisiunea făcută doamnei
Ruxandra se mulţumeşte doar cu schilodirea celor presupuşi a fi vinovaţi („Ca să nu uite dorul
lui cel tiranic, de a vedea suferiri omeneşti, născoci feluri de schingiuiri, scotea ochi, tăia
mâini, ciuntea şi seca pe care avea presupus...”). Bolnav, retras la cetatea Hotinului solicită să
se călugărească şi devine fratele Paisie. Trezit din ligoare, se hotărăşte să îi omoare pe cei care
l-au „popit” şi este otrăvit de doamna Ruxanda în complicitate cu Spancioc şi Stroici şi cu
acordul tacit al mitropolitului Teofan. Alte elemente romantice sunt: pedepsirea vinovaţilor pe
măsura greşelilor comise (Lăpuşneanul moare otrăvit, Moţoc sfâşiat de mulţime),
spectaculosul nuvelei asigurat de frecvenţa zicerilor memorabile („Dacă voi nu mă vreţi eu vă
vreu”, „Capul lui Moţoc vrem”, „Proşti dar mulţi”etc.), a gestului teatral menit să copleşească
(trimiterea lui Moţoc să moară „pentru binele moşiei”, realizarea piramidei din capetele celor
47 de boieri aranjate ierarhic şi oferirea acesteia ca „leac de frică” doamnei Ruxanda),
descrierierea cetăţii Hotinului („Cetatea era mută şi tăcută ca un mormânt de urieş.”).

Elementelor romantice li se adaugă cele realiste şi clasice. Nuvela este realistă prin
veridicitatea aspectelor prezentate, a scenelor, prin stilul sobru şi impersonal, prin
„comparaţia nobilă” (T. Vianu), prin utilizarea motourilor cu valoare anticipativă („Dacă voi
nu mă vreţi eu vă vreu”, „Ai să dai samă, doamnă!...”, „Capul lui Moţoc vrem!”, „De mă voi
scula, pre mulţi am să popesc şi eu”ce validează „tehnica punerii în abis”), dar mai ales prin
viziunea auctorială (naratorul este detaşat, omniscient, nu se abate de la obiectivitate decât în
situaţii excepţionale, ca în momentul în care caracterizează discursul din biserică drept „acea
deşănţată cuvântare” sau ulterior când afirmă: „era groază a privi această scenă sângeroasă”).
Clasicismul nuvelei este asigurat de simetrie, echilibrul tablourilor, valoare („Ar fi devenit
celebră ca Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi de circulaţie internaţională” –
după cum afirmă criticul G. Gălinescu).

În opinia mea, nuvela istorică„Alexandru Lăpuşneanul” rămasă neegalată până astăzi,

demonstrează valabilitatea afirmaţiilor lui Mihail Kokălniceanu susţinute în articolul program
„Introducţie”, prin crearea unei capodopere uzitând mijloace romantice, inspirată din trecutul
patriei ce rezistă criticii tuturor timpurilor.