Caracterizarea generală a persoanei în dr.

Roman

Filosofia politică modernă recunoaște oricărui individ uman calitatea de

subiect de drept. Oricare dintre noi avem astăzi (cel puțin teoretic) o sumă de
drepturi fundamentale ce construiesc însăși noțiunea largă de demnitate umană.
Capacitatea nu apare în dreptul roman ca o calitate cu care omul se naște,
ci ca una aparținând numai anumitor ființe umane- funcție de concepțiile
existente în epocă.
Capacitatea sau „personalitatea juridică” era în dreptul roman de două
feluri: capacitatea de folosință („juridică” sau „de drept”) și capacitatea de
exercițiu („de fapt”). Pentru ca o persoana fizică să posede capacitatea de
folosință se cerea să fie un om liber, să fie cetățean și să fie șef de familie. Cu
alte cuvinte, să aibă – conform terminologiei juridice romane – status libertatis,
status civitatis și status familiae.

Capacitatea de exercițiu aparține acelor persoane care – pe lângă

condițiile sus menționate – au posibilitatea de a aprecia însemnătatea și urmările
acțiunilor lor, putând să-și îndeplinească rolul care le revine în viața juridică.
Oamenilor care, datorită sexului, vârstei sau stării lor mintale etc. nu pot aprecia
nici importanța și nici consecințele propriilor lor fapte, nu li se recunoaște
capacitatea de exercițiu: ei sunt incapabili sub aspectul capacității de exercițiu
sau de fapt.
Capacitatea juridică începe odată cu nașterea omului, odată cu primele
manifestări vitale – cu condiția însă ca nou-născutul să se fi născut liber, viu și
cu înfățișare umană. Uneori capacitatea este recunoscută și copilului conceput în
virtutea regulii că un copil conceput este socotit ca și născut dacă interesele
acestuia o cer. Pe temeiul acestui principiu, avortul este prohibit iar copilului
conceput i se poate acorda, înainte de naștere, succesiunea tatălui său mort în
acest interval. Regula fiind stabilită în interesul exclusiv al copilului conceput,
își pierde eficacitatea dacă acesta se naște mort.
Capacitatea („personalitatea juridică”) unei persoane se sfârșește în mod
firesc cu moartea fizică a acesteia și în mod excepțional prin moartea sa civilă .
trebuie să mai adăugăm că dreptul roman a recunoscut capacitatea nu mai
persoanelor fizice, ci și altor entități (stat, cetăți, asociații), denumite cu un
termen modern persoane juridice sau morale .

Capacitatea juridică este recunoscută de dreptul roman tuturor celor care

sunt liberi cetățeni și nu sunt supus puteri părintești. Se observă deci cum
libertatea este una dintre condițiile esențiale pentru a figura ca subiect de drept.
Mai mult de atât, în vechiul drept roman libertatea și cetățenia sunt indisolubil
legate . În consecință, orice străin care tranzitează Roma este un simplu res
(lucru), ce nu beneficiază de vreo ocrotire juridică și trebuie să se pună sub
protecția unui cetățean . asocierea între libertate și cetățenie dispare cu timpul,
astfel că Iustinian dă următoarea definiție: „ iar libertatea, în temeiul căreia
oamenii se numesc liberi, este capacitatea firească a omului de a face ce vrea,
numai dacă nu este oprit prin forță sau de lege .”
Calitatea de om liber (status libertatis) aparține celor care nu sunt scalvi.
Aceștia sunt puși în categoria lucrurilor. Ceea ce știm este că sclavii nu erau
foarte numeroși într-o societate ea însăși puțin dezvoltată și redusă numeric,
munceau alături de stăpânilor și erau priviți ca niște membri inferiori ai familiei
căreia îi aparțineau . sclavii provin din conflicte armate, razii și răpiri.
Unii cetățeni romani vedeau în sclav un simplu lucru (res), ceea ce îi
nega posibilitatea de a fi subiect de drept. Stăpânul avea teoretic asupra sa un
drept nelimitat, putând să-l vândă, să-l înstrăineze cu orice titlu, să-l pedepsească
și chiar să-l omoare. Sclavul nu are, din perspectiva dreptului civil, o familie;
legătura sa cu o sclavă are valoarea unui simplu fapt și nu a unei căsătorii
adevărate . de asemenea, sclavul nu are un patrimoniu, adică nu poate fi
proprietar, creditor sau debitor și nici lăsa o moștenire . el este un instrument de
achiziție juridică pentru stăpânul său, căruia poate să-i facă situația mai bună dar
nu mai rea . Fiind lucru, sclavul nu poate apărea înainte a justiției dacă a fost
rănit s-au lovit nu poate să se plângă, căci acest fapt îl are nu mai stăpânul său
care putea intenta o acțiune întocmai ca pentru vătămarea unui animal sau pentru
păgubi a unui lucru de-al său .
De la sfârșitul epocii republicane, asistăm la un proces care urmărește să
recunoască sclavului o capacitate juridică limitată . în vechiul drept roman,
sclavul putea îmbunătății situația stăpânului său, de pildă făcându-l creditor în
urma unui act juridic de achiziție, în care a figurat împrumutând personalitatea
stăpânului; nu-l putea face însă debitor, pentru a nu-i înrăutății situația
patrimonială. Pretorul intervine însă și recunoaște, în anumite cazuri, în
conformitate cu necesitățile vieții economice și sociale, capacitatea sclavului de
a încheia acte juridice în interesul stăpânului său și de a-l face în consecință în
egală măsură creditorul și debitorul acestor acte. În acest mod, stăpânit de sclavi
au putut folosi muncă acestora în cele mai diferite și fructuoase operații
comerciale și au lărgit sfera exploatării muncii servile.

În ce moduri devenea cineva sclav?

1. Copiii născuți dintr-o mamă care se află în sclavie sunt sclavi,

indiferent dacă tatăl este un om liber, deoarece poziția tatălui are
importanță nu mai în cazul căsătoriilor legitime. Pentru stabilirea
calității de om liber sau sclav a copilului se are în vedere poziția
juridică a mamei din momentul nașterii . cu toate acestea, s-a impus
principiul după care nou născutul este liber dacă mama sa a avut, în
timpul concepției, indiferent câtă vreme calitatea de om liber.
2. Căderea în prizonierat constituia o altă cauză de sclavie. Romanii luați
prizonieri de către dușmani cu ocazia războaielor își pierdeau libertatea
 și deveneau sclavi . îndată ce se întorceau în patrie își redobândi au
libertatea, în virtutea unei ficțiuni numite ius postliminii (dreptul de
reîntoarcere), pe temeiul căreia cetățenii întors din prizonierat erau
socotiți că nu au fost niciodată în sclavie . pe baza aceleiași ficțiuni
foștii captivi își redobândi au toate drepturile pe care le-au avut
anterior căderii în prizonierat: dreptul de proprietate, drepturile
părintești, de creanță etc .
3. Sclav mai putea deveni cineva datorită anumitor dispoziții ale
dreptului civil .
a) În epoca republicană, datornicii, insolvabili și cei care nu reprezentau
o astea sau la recensământ puteau fi vânduți de către creditorilor sau de
către magistrați ca sclav dincolo de timbru . de asemenea, hoțul prins
asupra faptului putea fi vândut ca sclav de către păgubaș .
b) În epoca imperială, persoana care, deși liberă, se lăsase să fie vândută
ca sclav de către o terță persoană, pentru ca, revendicând și libertatea,
să împartă cu terțul suma dobândită prin aceasta escrocherie, rămânea,
drept pedeapsă, sclavul cumpărătorului. Deveneau sclavi, de
asemenea, cei condamnați la muncă zilnică în mine, ca și femeia liberă
care avea legături cu un sclav, cu toată împotrivirea stăpânului
acestuia.
4. Dezrobirea consta dintr-un act prin care stăpânul renunța la dreptul său
asupra sclavului. Ultimul devenea în principal un cetățean liber, dar
asupra sa apăsau atât unele îndatoriri față de fostul stăpân, cât și unele
limitări ale drepturilor politice. Sclavii eliberați se numeau liberți sau
dezrobiți, iar fostul lor stăpân, cât privește raporturile lor reciproce,
purta numele de patron.

Începutul și încetarea capacității

Regula constă în: capacitatea sau personalitatea începea odată cu nașterea

și înceta odată cu moartea persoanei, excepție făcându-se numai cu ocazia
aplicării a două principii impuse de practică.
Primul principiu era „copilul conceput era cosiderat ca și născut ori de
câte ori era vorba de interesele sale”- infans conceptus pro nato habetur
quotiens de comodis eius agitur. În baza acestui principiu, de exemplu, copilul
născut după moartea tatălui avea dreptul la succesiune.
Al doilea principiu era „succesiunea iacentă, vacantă susține persoana
defunctului” – hereditas iacens sustinet personam defuncti.

Elementele capacității juridice

 Capacitatea (sau „personalitatea juridică”) era în dreptul roman de două
feluri: capacitate de folosință („juridică” sau „de drept”) și capacitatea de
exercițiu („de fapt”). Pentru ca persoana fizică să posede capacitatea de folosință
se cerea să aibă calitatea de om liber, să fie cetățean și să fie șef de familie, cu
alte cuvinte să aibă status libertatis, status civitatis și status familiae.

1. Status libertatis

Sclavii

Originile sclaviei constau în naștere, pe de o parte, și evenimente

posterioare nașterii, pe de altă parte.
Nașterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform principiului
„copilul născut în afara căsătoriei dobândește condiția mamei”. Deoarece
sclava era considerată că năștea întotdeauna în afara căsătoriei, copilul
acesteia devenea sclav, chiar dacă tatăl fusese om liber.
Datele privitoare la începuturi sunt foarte sumare. Ceea ce știm este că
sclavii nu erau foarte numeroși într-o societate ea însăși puțin dezvoltată și
redusă numeric, munceau alături de stăpânii lor și erau priviți ca niște
membri inferiori ai familiei căreia îi aparțineau. Sclavii provin din conflicte
armate, razii și răpiri.
Mijloacele juridice prin care sclavul putea participa în fapt la viața
juridică
- Peculiu sclavului constituia „patrimoniul sclavului”, dar era un
patrimoniu de fapt , căci de drept dominus era proprietarul acestuia.
Aceste bunuri, deși rămâneau în proprietatea stăpânului, alcătuiau
totuși o masă patrimonială distinctă, pe care sclavul o administra, dar
ale cărei venituri reveneau stăpânului.
- Testamenti factio pasiva consta în aceea că sclavul putea fi instituit ca
moștenitor dacă totodată i se acorda și libertatea pentru că numai astfel
dominus putea să aibă un moștenitor necesar, iar dacă acesta era
insolvabil, bunurile moștenite erau vândute pe numele sclavului care
devenea infam.
- Cognatio servilis. Contuvernium a reprezentat căsătoria ce consta în
uniunea de fapt dintre un sclav și o sclavă fără nici un efect juridic.
Totuși, în epoca dreptului clasic, sub influența creștinismului, a fost
recunoscută rudenia de sânge dintre sclavi sub numele de cognatio
servilis în baza căreia sclavii nu se puteau căsători între ei dacă erau
rude de sânge de grad mai apropiat.

Oamenii liberi
 Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care s-au născut
liberi. La rândul lor, aceștia puteau fi de mai multe feluri, după cum urmează:
cetățenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflați în stare de semisclavie și
colonii.
Oamenii liberi dezrobiți constituiau acea categorie de persoane, foști sclavi
eliberați de stăpânii lor prin dezrobire, numiți liberți.

Status civitatis

Status civitatis sau condiția de a fi cetățean era al doilea element al

capacității juridice romane asupra căruia vom insista, pentru că cetățenii
formau acea categorie de persoane cu o condiție juridică superioară.
Cetățenii romani erau singurii care puteau beneficia de toate drepturile
civile și politice. Drepturile civile erau: ius comercii, ius conubii și ius
militae. Drepturile politice erau: ius sufragii și ius honorum.

Status familiae

În dreptul roman, cuvântul „familia” avea mai multe accepțiuni, respectiv

fie totalitatea sclavilor aflați în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane
aflate sub aceeași putere, fie totalitatea bunurilor și persoanelor aflate sub
puterea lui pater familias.

Puterea lui pater familias asupra persoanelor

Patria potestas. Această putere se exercita asupra descendenților și era

una dintre cele mai importante puteri ale lui pater familias în cadrul familiei
romane.
Puterea maritală. În dreptul evoluat, dar tot în epoca veche, puterea
maritală a preluat numele fostei puteri unice manus, schimbându-și însă
conținutul semantic în sensul că ea desemna acum o putere specifică asupra
soției în cadrul căsătoriei, numită cu manus, cu puterea bărbatului asupra
femeii.
Mancipio. Această putere se exercita asupra persoanelor cumpărate prin
mancipatio, ce constituia un mod originar de realizare a operațiunii juridice
de vânzare prin îndeplinirea unor forme solemne ce constau în existența unor
condiții fără de care nu era posibilă recunoașterea actului.