AICI SOSI PE VREMURI

de Ion Pillat
Tradiționalismul este un curent cultural și literar apărut la începutul secolului al XX-lea și
dezvoltat de-a lungul perioadei interbelice, în același timp cu manifestarea curentului
modernist, însă opus acestuia. Acesta se remarcă prin prețuirea profundă a valorilor
tradiționale ale spiritualității românești. În literatura română apar trei nuclee
tradiționaliste:
sămănătorismul, poporanismul și gândirismul, toate promovând valoarea tradiției și
autohtonului. Trăsăturile generale ale curentului sunt: valorificarea spiritului național,
prețuirea mediului rural, refuzul citadinului și preferința pentru descrierea satului,
idealizarea universului rural și a țăranului român.
Ion Pillat este un poet reprezentativ tradiționalist, alături de Vasile Voiculescu, aparținând
perioadei interbelice a literaturii. Opera sa este dominată însă de influențe romantice,
simboliste și clasice, fondul ideatic reliefând recurența motivelor autohtone.
Poezia „ Aici sosi pe vremuri” face parte din volumul „ Pe Argeș în sus” din 1923, primul
volum ce marchează a doua etapă de creație a autorului, etapa tradiționalistă și cuprinde
poeme pe tema trecerii timpului. Poezia este un pastel psihologic, spiritual, pretext pentru
meditația asupra destinului uman. „ Aici sosi pe vremuri” este aparent o poezie de iubire,
însă, în esență, ea reprezintă o meditație pe tema trecerii timpului. Singura salvare a
sufletului rămâne amintirea care poate învia miraculos orice moment, persoană sau loc
care aparține trecutului.
Titlul este alcătuit dintr-o propoziție care fixează reperele temporale și spațiale nedefinite
prin intermediul adverbului de loc „aici” , al locuțiunii adverbiale de timp „pe vremuri” și
verbul la timpul perfect simplu de proveniență popular-regională „sosi”. Titlul sugerează
faptul că locurile natale reprezintă spațiul unei eterne reîntoarceri, generator de nostalgie,
dar și de bucurie a sufletului.
Poezia este structurată în 19 distihuri și un vers liber în final, cu rol de concluzie. Simetria
poemului este aproape perfectă și opune poveștii de ieri a bunicii, povestea de azi a
nepotului.
Cele două timpuri se reunesc prin toposul neschimbat al poeziei „ casa amintirii cu obloane
și zăvor”. Cele patru secvențe lirice prezinta locurile natale reconstruite de memoria
afectivă, recompunerea, prin intermediul imaginației, a poveștii de iubire dintre bunicul și
bunica, meditația asupra trecerii timpului și povestea de iubire dintre cei doi tineri,
prezentată în analogie cu cea anterioară.
Prima secvență lirică cuprinde primele trei distihuri, iar imaginea artistică centrală este
metafora” casa amintirii”. Este descrisă cu nostalgie vremea îndepărtată a copilăriei, dar
semnele părăsirii sunt evidente căci” hornul nu mai trage alene din ciubuc” ca pe vremea
haiducilor din codru și a poterilor, vreme în care bunicul și bunica erau tineri.
În cea de-a doua secvență, eul liric imaginează romantica întâlnire a bunicilor. Distincția
temporală dintre trecutul îndepărtat și prezentul subiectiv se face prin intermediul
adverbelor
de timp „atunci” și „azi”. Atmosfera creată amintește de frumusețea poveștilor de iubire
din „
basme”, mai ales că iubita împrumută atributele unei zâne: „sări, subțire, o fată cu largă
crinolină”, iar ochii ei sunt de „peruzea”, ceea ce simbolizează farmecul și gingășia fetei.
Trecerea timpului rămâne, însă, implacabilă și este redata printr-o imagine auditivă”
departe
un clopot a sunat” vestind un eveniment important „ de nuntă sau de moarte”.
A treia secvență lirică se constituie ca o meditație asupra trecerii timpului” Ce straniu
lucru,
vremea”. „Portretele” sunt singurele capabile să eternizeze clipa; omul este supus
schimbării
și retrăiește cu nostalgie, prin intermediul amintirilor, clipele minunate ale trecutului.
Ultima secvență lirică scoate în evidență perpetuarea momentului dragostei , din generație
în
generație. Prin analogie cu frumoasele clipe trăite de cei doi bunici, este prezentată povestea
de dragoste dintre doi reprezentanți ai unei noi generații. Cadrul natural rămâne același,
ritualul întâlnirii dintre iubiți se repetă. Reluarea acestui ritual exprimă continuitatea și
permanența „ca ieri sosi bunica….și vii acuma tu”, „Același drum te-aduse”.
Trecerea timpului este marcată, din nou, de sunetul clopotelor ”Același clopot poate/ Din
turnul vechi din sat” semn că existența terestră este o „mare trecere” către un inevitabil
final.
Clopotul este mesagerul unei schimbări: degradarea trupului și înălțarea spirituală care
culminează cu intrarea în veșnicie.
Poezia evoluează de la obiectiv spre subiectiv, marcat în ultima secvență lirică de prezența
persoanei a I-a: „-m”, „eram naiv”, „am șoptit”; de fapt creatorul apelează la lirica
măștilor,
alternând persoanele a I-a, a II-a și a III-a(„ea-l asculta”, „tragi”, „am spus”)
Poezia lui Ion Pillat păstrează o viziune senin- melancolică asupra vieții. Chiar dacă este
străbătută de tristețea trecerii ireversibile a timpului, impresionează prin cadrul natural și
prin
încrederea în destinul repetabil al iubirii. În concluzie, „Aici sosi pe vremuri” este un pastel
psihologic în care viziunea tradiționalistă asupra lumii se îmbină cu sensibilitatea modernă.