Tema 2

STATUL CA FORMĂ DE ORGANIZARE

POLITICĂ A SOCIETĂȚII

A. Noțiuni preliminare
Studiul problematicii atât de complexe a fenomenului statal se impune pentru faptul că
locaţia întregii construcţii instituţionale, bazată pe o lege fundamentală, numită Constituţie
este tocmai statul. N-ar putea fi bine receptată această tematică în absenţa cunoştinţelor
despre instituţia statului, despre structura personalităţii sale juridice.
Multă vreme conceptul de stat s-a suprapus cu puterea monarhului, întrucât
prerogativele puterii erau absolute. Se sintetizează această realitate în celebra expresie a lui
Ludovic al IV-lea „L’Etat c’est moi” (Statul sunt eu). Însă, sub influenţa ideilor contractualiste
şi a teoriilor autolimitării statului, această teză a trebuit să cedeze locul unei alte concepţii
potrivit căreia statul nu poate fi conceput decât pe baza unui regim constituţional, pe baza
respectării legii. Un rol proeminent, din acest punct de vedere, revine, desigur, justiţiei,
chemată să garanteze respectarea regulilor de drept atât din partea cetăţenilor cât şi din
partea organelor statului. În aceasta constă, de fapt, esenţa statului modern, bazat pe lege,
respectiv în răspunderea egală în faţa justiţiei atât a cetăţenilor cât şi a statului.
Încă de la începuturile sale şi până în zorii epocii moderne, statul a fost considerat un
mijloc de înfăptuire a unor scopuri pe care le urmărea o anumită grupare socială. Teoria
marxistă s-a înscris şi ea pe linia acestei concepţii, considerând statul ca fiind un instrument
în mâinile clasei dominante pentru reprimarea duşmanilor săi de clasă, sau ca o maşină în
mâinile unei anumite clase, având ca principală sarcină să asigure interesele de clasă ale
unor anumite categorii sociale.
Pe de altă parte s-au înregistrat şi terorii care au încercat să prezinte statul ca o
construcţie pur juridică, lipsindu-i orice semnificaţie politică. Nu rezistă, din punct de vedere
ştiinţific, nici o asemenea abordare, pentru că se omite procesul complex al devenirii
statului, precum şi edificarea sa instituţională, care nu poate fi altceva decât un proces
politic.
Deci statul este, în acelaşi timp, atât o instituţie politică, dar şi una juridică, rolul său
constând în apărarea în mod egal a tuturor categoriilor sociale, deopotrivă a factorilor
economici şi a muncitorilor, a întreprinzătorilor particulari, a celor care prestează activităţi
salariale. Poziţia de echidistanţă a statului nu este de natură a-l exclude din câmpul acţiunii
politice, deoarece, indiferent dacă dorim sau nu, statul se încadrează, ca mecanism, într-un
adevărat sistem de raporturi sociale.

B. Definiţia statului
Analiza conceptului de stat, a determinărilor sale şi a diferitelor forme concrete de
manifestare ne îngăduie să definim acest fenomen, să-i explicăm conţinutul şi scopul,
precum şi trăsăturile care îl caracterizează.
Încă din antichitate statul se conturează ca organizaţie politică, chiar dacă nu i s-a
atribuit de la început o asemenea denumire. Pentru noile structuri de agregare socială, în
care încep să se contureze elemente instituţionale de putere, s-au folosit, pentru început,
denumiri ca: „organizaţie”, „comunitate organizată”, „cetate” etc.
Termenul de stat provine din latinescul status, care iniţial însemna starea unui lucru, iar
în sens juridic, situaţia unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în
comun un set de valori şi care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. De exemplu, în evul
mediu „stările” reprezentau pături distincte ale societăţii ce reuneau indivizi având în comun
valori şi interese economice, sociale, culturale etc., pentru promovarea şi apărarea cărora
luau naştere entităţi organizaţionale de natură politică.
Pentru prima dată cuvântul stat a fost utilizat, cu sensul pe care-l are astăzi, de Nicolo
Machiaveli. El atribuie această denumire organizaţiei sociale în care se exercită guvernarea
de către o putere publică.
Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică, principal element al
suprastructurii, având menirea să promoveze şi să apere interesele generale ale societăţii
respective. El se prezintă ca o entitate politică constituită pe un teritoriu delimitat de
frontiere, cu o populaţie şi o putere instituţionalizată.
Aceste elemente definitorii ale statului se regăsesc în toate analizele ştiinţifice
efectuate, iar concluziile la care ajung toţi analiştii subliniază importanţa şi semnificaţia
puterilor exercitate, precum şi particularităţile îndeplinirii funcţiilor sau chiar anumitor
atribuţii ale organelor statului în diferite etape istorice.

C. Elementele de structură organică ale statului

Statul modern se caracterizează prin aceea că puterea poporului se exercită într-un
cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de oameni organizată. Această
putere este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernaţilor, entitate ce
beneficiază de capacitate juridică proprie, dar care exprimă voinţa lor politică.
Puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în
conformitate cu reguli de competenţă şi de procedură preexistente, astfel articulate încât
fiecare regulă decurge dintr-o alta, întotdeauna anterioară şi cu un grad mai mare de
generalitate. Apare astfel ca indisolubilă legătura dintre stat, putere politică şi drept.
Statul modern este cu certitudine diferit de cel existent în epoca antică şi a cunoscut mai
multe faze de evoluţie de la apariţia sa. Din perspectivă teleologică definiţia sa nu poate fi
însă mult prea depărtată de definiţiile formulate cu secole şi milenii în urmă.
Statul este deci o organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat,
având o populaţie şi o putere instituţionalizată.
Primul element constitutiv al statului este populaţia. Aceasta se raportează la stat prin
cetăţenie. Cetăţenia este o legătură juridică statornicită între individ şi stat şi care se
concretizează în drepturi şi obligaţii.
Teritoriul, aşa după cum remarca Hegel, este factorul de agregare care face trecerea de
la legătura de sânge la un sistem politic de organizare socială. Organizarea politică statală îşi
exercită suveranitatea pe un anumit teritoriu.
Puterea instituţionalizată reprezintă modalitatea de organizare a puterii politice sub
forma puterii de stat, adică organizarea şi exercitarea guvernării asupra populaţiei şi
teritoriului respectiv.
a) Populaţia
Populaţia o putem considera ca fiind acel grup de indivizi care trăiesc pe un teritoriu
asupra căruia se exercită autoritatea unei puteri publice de stat, aflându-se cu aceasta în
relaţii de dependenţă sub forma cetăţeniei şi a rezidenţei permanente.
Prima condiţie de apartenenţă la populaţia unui stat este legătura juridică de cetăţenie.
Pentru ca cetăţenia să devină o condiţie de apartenenţă a unui individ la populaţia unui stat
ea trebuie dublată de faptul real al locuirii pe teritoriul acelui stat. Numai în aceste condiţii
se pot exercita, în plenitudinea lor, drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de
cetăţean. Cu alte cuvinte, individul respectiv trebuie să locuiască şi să desfăşoare activităţile
sociale şi politice pe care ceilalţi membri ai comunităţii le desfăşoară pe acel teritoriu,
Condiţia stabilirii permanente pe teritoriul statului are, de aceea, un conţinut mai bogat
decât conceptul de domiciliu (sau reşedinţă statornică ori principală).
Cetăţenia se poate dobândi de către un străin sau apatrid şi prin opţiune, cu respectarea
condiţiilor stabilite de lege printre care şi cea referitoare la intenţia lui de a se stabili, în mod
permanent, pe teritoriul acelui stat. Dacă el va continua să-şi păstreze cetăţenia anterioară
va deveni o persoană cu o dublă cetăţenie. Problema dacă o astfel de persoană va face parte
din populaţia statului de imigrare sau a statului de emigrare se va stabili conform criteriului
realităţii legăturii de cetăţenie. În situaţii extraordinare, cetăţenia prin opţiune aduce, de
asemenea, întreruperea vechii legături de cetăţenie cu statul la a cărui cetăţenie optantul a
renunţat. Astfel de situaţii apar, de obicei, în contextul modificărilor teritoriale ale statelor,
cum a fost cazul cu crearea României Mari după primul război mondial.
În temeiul acestor considerente, nu fac parte din populaţia unui stat străinii, persoanele
fără cetăţenie, indivizii care duc o viaţă nomadă, atât în cadrul cât şi în afara graniţelor
statului respectiv, persoanele care, deşi au cetăţenia acelui stat, trăiesc în mod statornic în
afara graniţelor sale.
În definirea populaţiei ca element constitutiv al statului s-a pus accent, într-un anumit
timp, şi pe aspectul ei naţional. S-a considerat că legătura naţională dintre indivizii care
formează populaţia unui stat ar fi una indispensabilă. S-a spus chiar că statul ar reprezenta
personificarea juridică a naţiunii.
Cu toate că formarea şi cristalizarea naţiunilor a constituit un proces premergător
statelor moderne, în special a celor din Europa, naţiunea nu poate fi confundată nici cu
statul şi nici cu populaţia, ca element component al acesteia.
Naţiunea este o asociaţie de oameni având aceeaşi limbă, aceeaşi origine, aceleaşi
obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă convieţuire împreună. În
statele naţionale unitare cum sunt Franţa, Spania, Italia, România, naţiunea reprezintă
partea cea mai importantă a populaţiei, motiv pentru care ele sunt considerate state
naţionale. Populaţia nu se reduce însă la conceptul de naţiune. În structura populaţiei unui
stat naţional intră, în afară de naţiunea majoritară, şi diversele minorităţi stabilite în
decursul timpului pe teritoriul statului respectiv, sau care au fost incluse, împotriva voinţei
lor, în teritoriile altor state decât cel originar.
Existenţa a două sau mai multor naţiuni pe unul şi acelaşi teritoriu conduce la crearea
statului multinaţional, cum a fost Imperiul Austro-Ungar înainte de primul război mondial,
U.R.S.S., Iugoslavia şi Cehoslovacă după primul război mondial.
b. Teritoriul
Cel de-al doilea element constitutiv al statului este teritoriul, adică acea porţiune de
pământ pe care locuieşte populaţia şi în limitele (sau graniţele) căreia se exercită puterea
publică a statului. Astfel, o populaţie, oricât de numeroasă ar fi ea, nu se poate constitui în
stat separat atâta vreme cât nu are un teritoriu pe care să se stabilească. În zilele noastre,
spre exemplu, ceea ce lipseşte statului palestinian - care a fost cu câţiva ani în urmă
proclamat, la Alger - este tocmai o porţiune de pământ pe care autorităţile Republicii
Islamice a Palestinei să-şi exercite funcţiile statale. De asemenea, statul papal a încetat
practic să mai existe din ziua de 20 septembrie 1870, când trupele italiene au pătruns în
Roma, Papalitatea pierzând ultimele sale teritorii. Cu toate acestea Papa a continuat să
păstreze puterea eclesiastică de comandă pe un teritoriu nedefinit. Puterea spirituală a
Papei avea să fie recunoscută, prin Tratatul de la San Giovano, încheiat în anul 1929, între
Italia şi Papa, prin care, printre altele, au fost delimitate, din punct de vedere geografic,
limitele Cetăţii Vaticanului, pe teritoriul căreia Papa îşi exercită această putere.
Deşi la prima vedere teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el este prin excelenţă un
concept juridic. Cu alte cuvinte, teritoriul reprezintă delimitarea, din punct de vedere juridic,
a acelei porţiuni de pământ şi de apă, asupra căreia o anumită putere publică îşi poate
exercita atributele de autoritate cu excluderea unei alte puteri.
Teritoriul este delimitat atât pe orizontală cât şi pe verticală. În limitele sale orizontale
se includ: suprafaţa solului, a apelor interne, a părţilor din apele de frontieră recunoscute ca
atare, ca şi a mării teritoriale. De asemenea, statul riveran îşi mai poate exercita drepturile
de suveranitate asupra platoului continental, zonei contigui a mării teritoriale şi zonei
economice, până la o distanţă de 200 mile marine de la limita exterioară a apelor sale
teritoriale.
Pe verticală liniile de demarcaţie separă subsolul şi spaţiul aerian până la adâncimea şi
respectiv înălţimea la care se poate ajunge în funcţie de performanţele tehnice ale
momentului.
Solul. Orice porţiune de pământ care este recunoscută de normele dreptului
internaţional ca rezervată exercitării puterii publice a unui stat face parte din teritoriul
acestuia. O astfel de porţiune poate consta dintr-un întreg continent, cum este Australia, sau
din arii mari sau mai mici din masa principală de pământ a continentelor, cum este cazul
celorlalte state. Ea poate include, de asemenea, insulele dinăuntrul şi din afara mării
teritoriale, ca şi orice roci şi alte minerale din cadrul mării teritoriale. Delimitarea pe teren a
solului este relativ uşoară şi se face prin borne de frontieră. Dificilă este delimitarea juridică
a acestuia, deoarece principiul limitelor naturale nu este un principiu recunoscut al dreptului
internaţional. Liniile de demarcaţie dintre state sunt, în general, convenţionale şi sunt
stabilite în funcţie de o diversitate de factori. De cele mai multe ori ele derivă dintr-o
evoluţie istorică.
Apele interne. Toate apele care există pe solul unui stat sunt părţi componente ale
teritoriului său. Ele pot fi ape stătătoare (lacuri, bălţi sau mlaştini) şi ape curgătoare (fluvii,
râuri şi pârâuri). Dacă astfel de ape nu se află în limita exterioară a teritoriului unui stat, ele
vor fi delimitate numai din punct de vedere administrativ.
Apele de frontieră. Apele de frontieră se compun din ape curgătoare (fluvii, râuri şi
pârâuri), ape stătătoare (lacuri, bălţi şi mlaştini) şi golfurile închise. Toate aceste ape trebuie
delimitate prin acordul statelor riverane. Conflictul armat de frontieră ruso-chinez din anul
1967 a fost cauzat de neînţelegerea dintre cele două state privind suveranitatea asupra unor
mici insule pe fluviul Amur, ceea ce a influenţat linia de delimitare a apelor fluviului. De
asemenea, războiul din anii '80 dintre Irak şi Iran a fost cauzat de conflictul asupra delimitării
apelor fluviilor Tigru şi Eufrat, în regiunea Shat el Arab. Nu există reguli universale pentru
delimitarea apelor de frontieră.
În ceea ce priveşte apele curgătoare, se foloseşte, în general, fie regula liniei mediane,
fie regula talvegului (sau a cursului navigabil).
În ce priveşte apele stătătoare, se foloseşte, de obicei, trasarea unei linii drepte unind
malurile opuse ale apei stătătoare respective la punctele de frontieră terestre dintre statele
riverane, aşa cum s-a întâmplat în cazul delimitării Mării Caspice prin tratatul de frontieră
încheiat în anul 1924, între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Iran.
Delimitarea apelor maritime de frontieră constă, în esenţă, din două delimitări diferite şi
anume: delimitarea apelor interne şi delimitarea golfurilor închise.
 Delimitarea apelor interne se face numai cu privire la determinarea liniei de măsurare a
lăţimii mării teritoriale. Această delimitare priveşte numai un stat suveran şi este
actualmente reglementată în articolele 4 şi 5 ale Convenţiei cu privire la marea teritorială şi
zona contiguă, care a fost semnată la Geneva la 29 aprilie 1958 şi a intrat în vigoare la 10
septembrie 1964. Pe scurt, toate apele care se găsesc între ţărmul unui stat riveran şi linia
de măsurare a lăţimii mării teritoriale sunt ape interne ale statului riveran, având acelaşi
regim juridic ca şi solul. Delimitarea golfurilor închise este reglementată în articolul 7 al
aceleiaşi Convenţii internaţionale, cât priveşte golfurile care aparţin unui singur stat, cum ar
fi golful Sirta al Libiei. Delimitarea unui golf închis aparţinând a două state riverane se face
prin acordul acestora. De obicei se aplică regula liniei mediane, aşa cum au făcut Argentina
şi Uruguay în delimitarea golfului La Plata, într-un tratat bilateral.
Marea teritorială. Articolul 1 alin. l al Convenţiei de la Geneva (ulterior al Convenţiei de
la Montego Bay), prevede că „suveranitatea statului se întinde, în afara teritoriului său
terestru şi a apelor interne, asupra unei zone a mării, care este adiacentă coastei sale şi este
denumită mare teritorială". Deşi marea teritorială face parte din teritoriul unui stat, ea este
grevată cu servitutea internaţională a dreptului de trecere paşnică a navelor şi a aeronavelor
statelor străine.
Teritoriul unui stat prezintă două importante caractere şi anume indivizibilitatea şi
inalienabilitatea. Indivizibilitatea presupune inadmisibilitatea împărţirii teritoriului între mai
multe state iar inalienabilitatea îl protejează de posibilitatea alipirii sale la alte teritorii
Teritoriul are rolul de a delimita cadrul geografic înăuntrul căruia puterea publică
respectivă îşi exercită autoritatea. El limitează din punct de vedere spaţial acţiunea efectivă
a guvernanţilor. El dă, cu alte cuvinte, măsura întinderii autorităţii statului. Numai în
anumite situaţii excepţionale statul îşi va exercita puterea publică în afara limitelor sale
teritoriale. Acestea sunt cazurile de aplicare extrateritorială a legii, care sunt recunoscute de
toate sistemele de drept (de pildă, navele şi aeronavele militare).
Teritorialitatea legilor pare să fie un principiu uşor de înţeles, dar nu este uşor de
aplicat în practică. În această privinţă trebuie să distingem între următoarele categorii de
legi: legi cu aplicare strict teritorială dar care sunt în conflict cu legile unui alt stat, legi cu
aplicare extrateritorială şi legi teritoriale care nu se aplică tuturor subiectelor de drept cu
reşedinţa pe teritoriul statului respectiv. De asemenea, merită atenţie problemele speciale
pe care le ridică structura statelor federale, ca şi comunităţile economice de state.
c) Puterea publică suverană
Conceptul de putere politică
Forţa publică, denumită şi Putere de stat, are o semnificaţie deosebită în definirea
organizaţiei politice statale, deoarece reprezintă puterea de constrângere (coercitivă), care
garantează aplicarea normelor dreptului. Cu alte cuvinte, statul îşi găseşte expresia sintetică
în puterea politică.
Din antichitate şi până în prezent, puterea şi-a consolidat continuu poziţia de element
central al politicii, de instrument al acesteia. Din aceste motive, ea reprezintă şi miza
principală a tuturor competiţiilor, a tratativelor şi a conflictelor ce au loc pe scena vieţii
politice.
În acelaşi timp, atractivitatea ei în cadrul sistemului social global, mult mai intensă
decât în cazul altor domenii de interes şi de activitate umană, a transformat-o şi într-o
temă de analiză şi construcţie filozofică, întâlnindu-se şi confruntându-se, pe acest teren, în
încercarea de a-i descoperi esenţa şi legităţile care o guvernează, o diversitate de opinii şi
puncte de vedere.
 Cea mai importantă trăsătură a puterii politice sau a puterii de stat este suveranitatea,
care presupune:
- supremaţie în interior, ceea ce înseamnă că se află deasupra altor organizaţii sociale
existente în societate, fiind - prin structurile sale - superioară acestora;
- independenţă în exterior, adică nu depinde de vreo altă putere, acţionând în mod
neatârnat.
Suveranitatea este dreptul statului de a-şi elabora orientările fundamentale ale
dezvoltării sale economico-sociale şi de a stabili raporturi cu alte state potrivit voinţei şi
intereselor naţionale, fără amestec extern. În această viziune, suveranitatea - ca cea mai
importantă trăsătură a puterii de stat - se raportează la procesele generale de conducere a
societăţii, la deciziile adoptate în interiorul statului şi în relaţiile sale cu celelalte state.
Trăsăturile puterii politice
Puterea politică implică o relație socială
În primul rând, puterea politică implică, în mod necesar, o relaţie socială, respectiv o
legătură de dependenţă dintre guvernanţi şi guvernaţi. Condiţia socială este pentru om o
necesitate vitală. Lipsa autosuficienţei naturale, printre alte cauze, îl obligă pe om să caute
cooperarea altor indivizi şi, în felul acesta, să intre în raporturi de interdependenţă. Se ajunge
astfel ca unii să depindă de alţii, adică unii să aibă putere asupra altora. În concluzie, toate
raporturile umane care presupun o doză cât de mică de dependenţă sunt raporturi de putere.
Cu atât mai mult în relaţiile de natură politică, dependenţa, fiind o chestiune de esenţă, se
ajunge, inevitabil, la raporturi de putere.
Caracterul social al raporturilor de putere politică nu se exclude nici chiar în acele
situaţii când anumite acţiuni sau activităţi umane se desfăşoară fără a exista vreo relaţie
directă, personală sau materială, cu vreun factor de putere. De exemplu, oamenii circulă pe
stradă respectând anumite reguli, adoptă o anumită conduită în relaţiile interpersonale în
funcţie de nivelul lor de educaţie şi instrucţie şi de interesele ce le urmăresc etc. Cu toate că,
aparent, în astfel de situaţii n-ar exista raporturi de putere politică, totuşi, la o analiză mai
atentă, ele se identifică. Astfel, oamenii circulă pe stradă nu cum doresc ei, ci în
conformitate cu regulile pe care guvernanţii le stabilesc. În relaţiile interpersonale fiecare
este liber să acţioneze, exclusiv, cum îi dictează interesul şi voinţa doar până la o anumită
limită, aceasta fiind stabilită tot de către puterea politică prin intermediul funcţiei sale
reglatoare.
Apoi, nu este de ignorat nici faptul că într-o societate organizată politic şi în care politicul
capacitează tot mai mult mentalul omului, este dificil de făcut vreo demarcaţie între ceea ce
este politic în viaţa şi activitatea lui şi ceea ce rămâne în afara politicului, iar politicul
implică inevitabil o relaţie de putere.
Puterea politică implică o relație socială asimetrică
În al doilea rând, puterea politică implică o relaţie socială asimetrică. Numai teoretic, o
relaţie oarecare şi, cu atât mai puţin, o relaţie politică poate dobândi un caracter ideal, în care
actorii să exercite unul asupra altuia presiuni de aceeaşi intensitate.
Cu toate că relaţia este asimetrică, este de observat însă că presiunile, indiferent de
intensitatea lor, se exercită în ambele sensuri. În oricare organizaţie şi, cu atât mai mult în una
politică, membrii ei se află într-o situaţie dezechilibrată şi deschisă, în care fiecare, indiferent
de poziţia pe care se află, exercită o oarecare influenţă asupra celorlalţi, având în acelaşi timp
şi nevoie de contribuţia lor. Atât influenţa cât şi contribuţia sunt de intensităţi diferite.
Puterea politică, deci, ca relaţie socială, reprezintă o structură în cadrul căreia
participanţii, posedând capacităţi fizice şi intelectuale diferite şi, în mod deosebit, ocupând
poziţii ierarhice diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi acţiunile. Numai
aparent, influenţa are un sens unic de la actorul mai puternic la actorul mai slab. Atâta timp
cât fiecare participant sau actor păstrează o marjă de libertate, adică un minim de autonomie,
capacitatea sa de influenţă nu poate fi ignorată. Într-o relaţie politică, de exemplu, cei care
ocupă o poziţie dominantă, de conducere, posedă o capacitate de influenţă mai mare decât
partenerii lor, respectiv masa celor conduşi sau guvernaţi. Având puterea de partea lor, prin
acţiuni reglatoare şi instrumente de coerciţie, guvernanţii pot să impună guvernaţilor conduita
pe care ei o doresc. Nu pot însă, să ignore atitudinea şi reacţiile acestora, mai ales într-un
sistem democratic, în care una dintre reguli constă şi în alternanţa la guvernare.
Puterea politică are o vocație globală
În al treilea rând, puterea politică, spre deosebire de alte forme de putere socială, are o
vocaţie globală. Astfel, dacă autoritatea unui cap de familie se exercită doar asupra
membrilor acesteia, dacă directorul întreprinderii dă dispoziţii ce privesc doar pe angajaţii
acesteia, dacă liderul spiritual are putere de influenţă asupra celor care îi împărtăşesc
credinţa, în schimb, puterea politică se extinde asupra întregii comunităţi. Ea împarte
societatea în două grupuri, majoritar fiind cel al guvernaţilor. De partea cealaltă se găsesc
guvernanţii care deţin puterea politică şi o exercită asupra teritoriului pe care trăieşte
comunitatea precum şi asupra tuturor domeniilor ce interesează viaţa socială (economie,
sănătate, învăţământ, urbanism, cultură, sport, relaţii externe etc.) Limitele de extensie a
puterii politice şi competenţa ei pe linie orizontală reprezintă, de regulă, un atribut al
guvernanţilor.
Realitatea zilelor noastre pune în evidenţă o accentuare a fenomenului politizării datorită,
în primul rând, globalizării comunicaţiilor şi a relaţiilor economice. Fenomenele economice,
sociale, culturale etc. sunt puternic influenţate de politică. La rândul lor însă, şi ele exercită
puternice presiuni asupra puterii politice, influenţându-i, considerabil, strategia şi tactica de
acţiune. Se poate spune că orice relaţie socială se lasă politizată, dar nici o relaţie socială nu
este numai politică. În concluzie, în timp ce alte forme de putere îşi limitează acţiunea şi
efectele la un anume domeniu al vieţii sociale, la comunităţi relativ restrânse, puterea politică
nu este parţială şi limitată, ci globală.
Puterea politică beneficiază de un drept de inițiativă
În al patrulea rând, puterea politică beneficiază de un drept de iniţiativă aproape exclusiv
în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea relaţiilor şi activităţilor în plan social.
Aproape în toate domeniile vieţii sociale, normele de conduită, libertăţile şi îndatoririle sunt
derivate, într-o mare măsură, din regulile instituite de guvernanţi.
Chiar şi activităţile prin excelenţă nepolitice cum ar fi, de exemplu, creaţia artistică,
credinţa, relaţiile de familie, cercetarea ştiinţifică etc. beneficiază fiecare de un anumit cadru
juridic, deci sunt normate, atribut care este, prin excelenţă, apanajul puterii politice.
Aceste reguli îşi pot avea geneza în viaţa şi practica socială, dar pentru a deveni
obligatorii, din punct de vedere juridic, ele trebuiesc confirmate şi reformulate, în termeni
adecvaţi, de către organele instituţionalizate ale statului sau, în virtutea dreptului de inovaţie,
le pot crea chiar acestea. De fapt, ponderea fondului normativ o constituie regulile create de
organele puterii politice.
A nu se înţelege, din cele arătate, că societatea funcţionează, exclusiv, sub bagheta
reglatoare a puterii politice. Ea îşi are şi propriile determinări şi mecanisme interne, care îi
imprimă o mişcare, pe undeva, independentă de voinţa puterii politice şi, nu de puţine ori,
chiar contrară acesteia. Aşa se explică faptul că puterea, indiferent de calităţile ei şi
încercările manifeste de adaptare, înregistrează, în timp, un proces de erodare, de îmbătrânire,
ajungându-se la un punct în care înlocuirea ei este inevitabilă.
Dacă un astfel de privilegiu s-ar putea absolutiza, atunci întreaga viaţă socială ar deveni
dependentă, în toate manifestările ei, de voinţa exclusivă a puterii politice. În astfel de
condiţii, aceasta ar avea şansa să se eternizeze. Aşa ceva nu a fost posibil nici măcar în
regimurile dictatoriale. Prin urmare, prognozele, destul de longevive, pe care le lansează
exponenţi ai unor forţe politice aflate la putere, nu sunt altceva decât expresii ale
infantilismului şi inculturii lor politice, dacă, eventual, ele nu ascund interese sau scopuri de
altă natură.
Este de observat însă, că puterea abuzează, uneori nepermis de mult, de acest drept de
iniţiativă şi, cu riscul de a provoca nemulţumiri sociale, erodându-şi substanţial imaginea, nu-
şi poate înfrâna tentaţia de a exploata funcţia reglatoare de care dispune, în scopul rezolvării
intereselor clientelare. Dacă la nivel social, dar şi politic, pârghiile de cenzurare ale acestui
privilegiu sunt slabe, puterea ajunge să dispună, din acest punct de vedere, de un spaţiu
discreţionar destul de larg.
Puterea politică are un caracter constrîmgător
În sfârşit, puterea politică are şi un caracter constrângător, care derivă, ca o necesitate,
din funcţia ei reglatoare şi din nevoia de ordine socială, indispensabilă exercitării actului de
conducere asupra corpului social.
Reacţia faţă de decizia puterii politice, într-o societate a cărei compoziţie este prin
excelenţă eterogenă, este destul de variată. De la o acceptare voluntară, sub motivul
eficienţei benefice a actului politic şi până la opoziţia declarată şi manifestă faţă de acesta, se
pot întâlni o diversitate de atitudini şi reacţii. Cu toate acestea, este o necesitate pentru putere,
dar şi pentru societate în ansamblul său ca deciziile politice, mai ales când iau forma unor
comandamente juridice, să fie duse la îndeplinire. Este de subliniat însă şi faptul că opoziţia
faţă de actul de guvernare îşi are determinările şi în calitatea acestuia, nu numai în structura
eterogenă a societăţii. De aici s-ar înţelege că puterea, care prin deciziile sale va crea mai
multă satisfacţie în plan social, se va confrunta cu mai puţină opoziţie. Indiferent însă de
situaţie, opoziţia faţă de decizia politică este, practic, inevitabilă, pentru că oricât s-ar
încerca, nu se poate dobândi o satisfacţie socială unanimă. Din aceste motive, puterea este
nevoită să recurgă la mijloace de constrângere.
Constrângerea, privită ca o relaţie dintre guvernanţi şi guvernaţi este destul de variată ca
intensitate şi ca forme de manifestare, în funcţie şi de natura regimului politic. Ea, în primul
rând, se regăseşte în substanţa deciziei politice care fixează anumite reguli în plan social,
pentru că, în definitiv, un număr mai mare sau mai mic de indivizi este nevoit să-şi modifice
conduita socială, ceea ce pentru ei poate însemna un disconfort fizic, spiritual, cultural etc.,
deci o constrângere, cu alte cuvinte. Apoi, conduita stabilită prin decizie este obligatorie,
obligativitate întărită de alternativa sancţiunii, care provoacă actorilor sociali un sentiment de
teamă, fenomen care, de asemenea se înscrie în conceptul de constrângere.
În sfârşit, constrângerea poate deveni efectivă, în sensul că poate îmbrăca una dintre
formele concrete de manifestare, trecându-se de la starea de posibilitate la cea de realitate.
Puterea politică, într-un stat democratic, încearcă să facă apel, cât mai puţin, la mijloace
clasice de coerciţie, la intervenţii în forţă, pentru neutralizarea încercărilor de nesupunere
faţă de deciziile şi hotărârile sale. În primul rând, acestea sunt destul de costisitoare şi apoi,
nici rezultatele nu dau mai multă satisfacţie. Mai devreme sau mai târziu ele vor şubrezi
suportul social al puterii, apropiind-o, tot mai mult, de momentul abdicării sau al răsturnării,
chiar prin forţă.
Din aceste motive guvernanţii preferă să recurgă la mijloace persuasive pentru a dobândi
ascultare şi supunere faţă de deciziile sale. În acest scop, ei cultivă ideea supunerii faţă de
putere ca o necesitate pentru stabilitatea şi tăria comunităţii. Tot pe această cale, ei încearcă
să le întărească credinţa în caracterul binefăcător al ordinii publice şi chiar convingerea că a
te opune puterii este un act fără sorţi de izbândă. Totuşi, atunci când argumentele de ordin
raţional şi afectiv nu sunt suficiente pentru ca populaţia să se supună deciziei guvernanţilor,
ei ameninţă cu utilizarea mijloacelor coercitive sau le pun, efectiv, în mişcare.
Aşadar, puterea politică, spre deosebire de celelalte forme de putere, are drept mijloc
specific şi ultim forţa, pentru că ea gestionează, practic, întregul organism instituţional al
statului. Deci ea deţine monopolul forţei legitime, ceea ce înseamnă că numai puterii politice
îi este permis, de către societate, să utilizeze un astfel de mijloc de acţiune în relaţiile sociale.
Cu alte cuvinte, cel care deţine puterea politică, deţine efectiv capacitatea coercitivă,
indiferent dacă o agreează sau o detestă, dacă o utilizează sau nu.

D. Rolul şi funcţiile statului

a) Rolul statului
Rolul statului a constituit un obiect principal de studiu şi analiză în lucrările marilor
gânditori ai lumii, care s-au concentrat asupra fenomenului juridic, îndeosebi asupra
contribuţiei dreptului la reglementarea raporturilor sociale, la organizarea societăţii omeneşti,
mai ales după apariţia relaţiilor politice statale.
Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice.
Deşi toate statele au, în general acelaşi scop, anume conservarea lor, fiecare stat are pe lângă
aceasta şi scopul său particular. Astfel, Roma avea drept scop lărgirea hotarelor, Marsilia
avea drept scop comerţul, scopul legilor iudaice era religia, scopul Chinei era liniştea publică,
cel al insulei Rhodos era navigaţia, al Poloniei, independenţa fiecărui particular etc. Marele
gânditor se opreşte însă, pe larg, în analiza efectuată asupra apărării şi garantării libertăţii
politice, observând locul şi rolul ce a revenit orânduirii de stat a Angliei în acest domeniu.
Jean Jacques Rousseau definea guvernământul sau administraţia supremă „exercitarea
legitimă a puterii executive”, iar pentru ca „statul să aibă un bun echilibru, trebuie ca totul să
fie compensat, să existe echilibru între produsul sau puterea guvernământului”.
După opinia lui Rousseau, rolul statului constă în a asigura un raport corespunzător între
autorităţile publice şi cetăţeni. Dânsul considera că „guvernământul, ca să fie bun, trebuie să
fie mai puternic cu cât poporul este mai numeros”. Pe de altă parte, „creşterea statului punând
în faţa deţinătorilor autorităţii publice mai multe ispite şi posibilităţi de a abuza de puterea
lor, cu cât guvernământul trebuie să aibă mai multă forţă pentru a stăpâni poporul, cu atât
suveranul trebuie să aibă şi el mai multă forţă pentru a putea stăpâni guvernământul”.
Poate că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este că
acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte. Sentimentul de sine
al indivizilor - arată Hegel - constituie realitatea statului, şi tăria lui stă în identitatea acelor
două laturi. Scopul statului este fericirea cetăţenilor, spune în continuare filozoful, deoarece
statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi binelui particular.
Dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu
găsesc că mijlocirea acestei satisfacţii constituie statul însuşi atunci statul stă pe picioare
slabe. Individul, potrivit îndatoririlor sale ca supus al statului, găseşte ca cetăţean apărarea
persoanei şi a proprietăţii sale, consideraţia binelui său particular şi satisfacerea esenţei sale
substanţiale, conştiinţa şi mândria de a fi membru al acestui întreg. În îndeplinirea
îndatoririlor, ca realizări şi îndeletniciri în serviciul statului, individul îşi află conservarea şi
subzistenţa sa.
În analizele efectuate de Immanuel Kant, se subliniază că scopul principal al organizaţiei
politice statale îl constituie apărarea drepturilor inalienabile ale omului. Kant lega acest
obiectiv de morală şi îl explica prin moral.
De altfel, mai mulţi autori se opresc, în analiza efectuată cu privire la obiectivele
urmărite în activitatea statală, asupra relaţiei acesteia cu societatea civilă, subliniind că:
- ambele au ca obiectiv organizarea raporturilor sociale, statul prin mijloace juridice,
societatea civilă prin educaţie civică, deci, prin mijloace nejuridice;
- statul acţionează ca o forţă exterioară într-o relaţie necesară cu societatea civilă, care
vizează procese, dezvoltări interioare;
-societatea civilă, ca un seismograf sensibil, este chemată să dezvăluie din interior ce se
cuvine a fi corectat în raporturile juridice statale şi să stimuleze elementele pozitive.
 Immanuel Kant atrăgea atenţia asupra faptului că nu toţi cei ce sunt egali sub legile
publice existente trebuie consideraţi egali în ceea ce priveşte dreptul de a da aceste legi.
După opinia sa, libertatea în acest domeniu trebuie exercitată în limitele respectului şi
dragostei pentru constituţia sub care trăieşte fiecare cetăţean.
Cu toate că marele gânditor recunoaşte poporului atributele de adevărat suveran, îi
limitează câmpul de acţiune în cazul unei schimbări necesare, pe calea unei revolte. În
acelaşi timp, însă, Kant demonstrează că libertăţile contribuie la vitalitatea internă a statului
şi la prestigiul internaţional al acestuia.
Dânsul observa că nu se mai poate aduce atingere libertăţii civile fără să se simtă
prejudiciul pe care îl produce aceasta în întreaga activitate a ţării, mai ales în comerţ, şi
aceasta face să slăbească forţele statului în relaţiile externe. Dacă este împiedicat cetăţeanul
să-şi caute bunăstarea în orice mod crede de cuviinţă cu condiţia ca acţiunile sale să fie în
acord cu libertatea altora, se atinge dinamismul activităţii generale a ţării, şi, prin aceasta,
din nou toate puterile ţării.
Experienţa istorică a invalidat atât „etatismul exacerbat”, cât şi „nonintervenţionismul”.
Nu prin dirijarea administrativă în detaliu a tuturor segmentelor economiei şi nici prin
eliminarea totală a statului şi a sectorului public pot fi asigurate promovarea şi valorificarea
optimă a liberei iniţiative, cooperarea socială liberă în interesul bunăstării fiecăruia şi al
întregii comunităţi.
Mulţi autori subliniază că una din cele mai importante îndatoriri ale Puterii de stat este
aceea de a face legi bune. În concepţia liberalistă, care şi-a făcut tot mai marcată prezenţa şi
în ţara noastră după Revoluţia română din 1989, un stat trebuie să fie puternic prin acţiunea
sa şi moderat prin ambiţiile sale.
Statul modern, în respectul principiilor libertăţii, democraţiei şi demnităţii, trebuie să
acţioneze în baza principiului potrivit căruia individul reprezintă componenta fundamentală
a societăţii, în măsură a avea iniţiative de natură a stimula dezvoltarea.
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine rolul primordial al
colectivităţii în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii. Teza fundamentală a
materialismului este că individul se realizează prin colectivitate şi în cadrul acesteia.
Experienţa arată că în procesul dezvoltării sociale, are loc o îmbinare a intereselor
individuale cu cele colective, iniţiativa individuală urmărind, o dată cu acumularea de bunuri
şi capital în interes propriu, să contribuie la dezvoltarea economică, de ansamblu, a unei
întregi comunităţi.
b) Funcţiile statului
După cum rezultă din paragraful anterior, rolul şi scopul statului se realizează prin
funcţiile sale, care sunt: funcţii interne şi funcţii externe. În analiza obiectivelor sale majore,
am văzut că statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în societatea dată şi să
contribuie, prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, tehnic, uman. Pe plan extern,
statul modern îndeplineşte funcţiile de promovare a cooperării cu celelalte state, de
statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de apărare a ţării printr-o relaţie de
cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
Statul, în îndeplinirea atributelor sale specifice, ca principală instituţie politică, şi,
totodată, în calitate de gestionar pentru bunurile şi mijloacele aflate în proprietatea sa, are
obligaţia ca, în condiţiile dezvoltării tehnice fără precedent, din ultimii ani, să îndeplinească
funcţii multiple: să asigure, în măsura mijloacelor de care dispune, progresul economic,
tehnic şi uman; să menţină ordinea; să garanteze stabilitatea politică şi socială.
Este neîndoielnic că statul modern are un rol esenţial în asigurarea protecţiei sociale.
Unii autori au definit statul contemporan, chiar ca un stat social, stat asistenţial, care are
îndatoriri majore în: combaterea şomajului; combaterea poluării; combaterea crimei
organizate.
Se înţelege că pentru atingerea acestor obiective, statul trebuie să dispună de
importante mijloace financiare, motiv pentru care, în cele mai multe cazuri, mijloacele de
producţie de importanţă strategică, cum sunt telecomunicaţiile, industria de apărare etc.,
trebuie menţinute în proprietatea statului.
Pe plan intern, statul modern are atribuţii importante acolo unde iniţiativa particulară
este insuficientă.
Statul acţionează ca subiect de drept privat (de iure gestiones), ca parte într-un contract,
de pe poziţii de egalitate cu celelalte părţi. Totodată, statul acţionează ca putere suverană
(de iure imperii) când reglementează relaţiile financiar-valutare; vamale etc.
Deci, statul modern îndeplineşte o funcţie economică, în ambele ipostaze menţionate,
fiind implicat în efortul de asigurare a progresului economic, tehnic şi uman, în limita
mijloacelor de care dispune. El se implică în activităţi publice, de natură a asigura
funcţionarea efectivă a economiei private, cum sunt: construcţia şi întreţinerea
autostrăzilor; transporturile aeriene; protecţia cetăţeanului şi a întreprinderii etc.
Statul exercită, de asemenea o funcţie necesară de control asupra mediului, precum şi
pentru combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale.
Este cunoscut faptul că protejarea mediului a devenit una din priorităţile lumii
contemporane, în condiţiile unei ofensive fără precedent, prin agresivitate şi consecinţe, a
surselor de poluare şi a comportamentului lipsit de răspundere a multor agenţi economici.
Având în vedere, costurile ridicate ale procesului de combatere a poluării şi absenţei unui
profit imediat în acest domeniu, funcţia de control exercitată de stat, prin organismele sale
abilitate, se impune cu necesitate, atât pentru a asigura viaţa şi bunăstarea generaţiilor de
azi, cât şi a celor viitoare.
În ultimul timp, concurenţa neloială a luat proporţii, îndeosebi prin dumping şi mijloace
ilicite de atragere a clientelei, ceea ce a impus măsuri adecvate din partea statului, cum
sunt: aplicarea unor suprataxe; stabilirea unor restricţii cantitative (contigente la importul
unor anumite produse) etc. În acest domeniu, funcţia de control a statului se exercita prin
adoptarea unei reglementări adecvate. Dispoziţiile care reglementează restricţiile,
descurajarea şi prevenirea concurenţei neloiale urmăresc protejarea intereselor
colectivităţii.
Totodată, statul are atribuţii importante în domeniul relaţiilor financiar-valutare,
vamale, în domeniul fiscalităţii. Acţionând ca putere suverană (de iure imperii), statul
stabileşte nivelul impozitelor şi dispune asupra modalităţilor practice de colectare a lor.
De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete în organizarea şi asigurarea serviciilor
pe care economia privată nu le poate acoperi, cum sunt cele privind şcolarizarea; gospodăria
comunală etc. Este recunoscut faptul că educaţia reprezintă o componentă a politicii
economice de ansamblu, fiind o investiţie în resursele umane. Domenii ale tehnologiei de
vârf, cum sunt electronica, informatica, comunicaţiile, folosirea energiei nucleare în scopuri
paşnice etc. implică adevărate orientări strategice ale proceselor educaţionale, în
organizarea şi finanţarea cărora statul este tot mai implicat.
Aşa cum subliniam, în introducerea acestui paragraf, statul continuă să aibă atribuţii
numeroase în domeniul protecţiei sociale, în combaterea şomajului, în ajutorarea celor
săraci, în statornicirea unui sistem de ocrotire a persoanelor cu handicap etc. Statul trebuie
să facă investiţii pentru reorientarea şi ocuparea forţei de muncă, pentru instruirea în noi
domenii şi specialităţi a forţei de muncă disponibilizate etc.
Statul modem îndeplineşte, în acelaşi timp, o funcţie de asigurare a ordinii publice, de
combatere şi prevenire a fenomenelor antisociale, a crimei organizate etc. Amploarea
fenomenului infracţional, diversificarea acţiunilor antisociale şi internaţionalizarea lor,
obligă organele statului abilitate să-şi concentreze eforturile în direcţia prevenirii şi
eliminării lor din viaţa societăţii, aşa încât drepturile şi libertăţile fiecărui membru al
colectivităţii umane să fie pe deplin respectate.
Evident, cea mai importantă funcţie a statului modern o constituie promovarea
drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al societăţii. După cum observa G. W. Fr. Hegel,
dacă acest scop nu este realizat, atunci statul respectiv „stă pe picioare slabe”. După cum s-a
mai subliniat, obiectivul fundamental al statului îl constituie apărarea persoanei umane şi a
proprietăţii sale. Normele emise sau sancţionate de stat vizează, în mod constant, atingerea
acestui obiectiv. De altfel, toate celelalte atribuţii ale statului în domeniile economic şi social
concură la promovarea drepturilor şi libertăţilor tuturor membrilor societăţii.
Pe plan extern, statul modern îndeplineşte funcţii de promovare a cooperării cu alte
state; de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de apărare a ţării, printr-o relaţie
de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
În ultimul timp, s-au intensificat raporturile comerciale şi de cooperare economică, s-au
încheiat numeroase acorduri şi convenţii de natură a facilita extinderea acestor raporturi,
accentuându-se procesele de integrare economică la nivel regional şi continental. Au fost
stabilite „zone libere” în multe state, s-au stimulat relaţiile de schimb, s-a încurajat circulaţia
mărfurilor etc.
În exercitarea acestor importante atribute pe plan extern, statul, prin organismele sale
specializate, încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică; acorduri de
împrumut; acordă garanţia statului pentru credite ale societăţilor comerciale, regiilor
autonome şi autorităţilor publice; emite titluri de valoare cotate pe pieţele financiare
externe; acordă credite unor societăţi comerciale în vederea efectuării unor plăţi externe;
participă la litigiile comerciale în care este implicat etc.
Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare constantă
a statului modern. Relaţiile internaţionale contemporane implică o conduită prietenească
între vecini, raporturi de cooperare politică, economică şi culturală, liberalizarea
formalităţilor privind circulaţia persoanelor într-un mod liber, în baza prevederilor
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Orice îngrădire impusă de un stat altui stat în
acest domeniu contravine normelor general admise ale dreptului internaţional, fiind de
natură să statornicească zone discriminatorii în relaţiile dintre state, neconforme principiului
bunei vecinătăţi, încrederii şi respectului reciproc între state.
În condiţiile modeme, apărarea ţării se realizează pe calea cooperării politico-militare,
prin statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat, cum sunt cele promovate în
cadrul „Parteneriatului pentru Pace”. Prioritare devin relaţiile de colaborare militară,
descurajându-se orice tendinţă de confruntare, orice acţiune de natură a periclita
securitatea şi stabilitatea unei ţări sau a unui grup de ţări.
Funcţiile externe ale statului modern se exercită într-un nou climat internaţional,
dominat de respect şi încredere reciprocă, de stimă şi sprijin mutual în efortul comun de
propăşire paşnică a tuturor naţiunilor lumii.