Tema 3

STATUL DE DREPT

A. Concepte filozofico-juridice cu privire la statul de drept

Conceptul statului de drept fiind rezultatul unei îndelungate perioade istorice, având o
problematică complexă şi evoluând pe teritorii diferite prezintă o mare dificultate în a fi
definit. În încercările de a da o definiţie cât mai clară acestei coexistente a celor doua
entităţi „statul” şi „dreptul”, juriştii şi-au pus numeroase semne de întrebare, ca de
exemplu: „Statul de drept în logica pură este un concept exact sau o expresie pleunastică?”
Tocmai de la această variată şi confuză interpretare apar în decursul istoriei şi
declaraţiile de ostilitate faţă de statul de drept. Astfel, doctrinarii totalitarismului consideră
noţiunea „Stat de drept” o formă perimată, specifică epocii demo-liberale şi incompatibilă
cu structura juridică şi politică a statelor din acea vreme. Ne referim îndeosebi la doctrinarii
naţional-socialişti şi sovietici, care spre deosebire de fascism, conservatori ai vechiului
sistem de drept public, s-au rupt complet de dogmatica juridico-politică a democraţiei.
Fascismul, prin glasul unor jurişti tineri şi cu elan revoluţionar se declară adversarul acestei
formule de origine şi factură burgheză. Gumplovicz compară statul de drept cu un mare
cazan în care fiecare aruncă pentru a fierbe tot ceea ce îi place, el anunţă cu satisfacţie
moartea sa şi îi improvizează necrofilul. Un alt critic al statului de drept, dacă îi putem spune
aşa, Krauss declara: „Statul de drept este statul neputinţei, el poartă în frunte semnul
disoluţiei. Trebuie să îl izgonim, tristă rămăşiţă a unui trecut mort pentru totdeauna şi
expresie comodă pentru cel ce nu înţelege să-şi schimbe obiceiul de gândire. A-l păstra,
dându-i însa un conţinut diferit, înseamnă, în orice caz, a ţine fixate rădăcinile în ideologiile
secolului trecut”.
Singurii slujitori pasionaţi ai acestui concept, în jurul căruia îşi făuresc sistemele şi pe
temeiul căruia îşi bazează soluţiile şi concluziile în cadrul diverselor probleme sociale, sunt
juriştii democraţi.
Traversând, în evoluţia sa, atât etape prielnice pentru dezvoltare cât şi perioade nefaste
statului de drept, istoria şi evoluţia umană şi-au pus amprenta şi în dezvoltarea acestui
concept. Profesorul I. Deleanu, analizând determinările statului de drept, remarcă evaluările
diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale acestui concept. El trece în revistă numeroase
percepţii doctrinare. Astfel: „statul de drept corespunde unei necesităţi antropologice”
(H.Ryffel); „este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă” (J.Chevallier); „un
pleunasm, un nonsens juridic” (H. Kelsen); „un concept inutil care mutilează de factură
arbitrară concepte” (A. Hauriou); „un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor
sociale şi politice sunt subordonate dreptului” (J. P. Henry); „este statul în măsură să
concilieze libertatea şi autoritatea” (Michel Miaille); „este rezultatul contractului încheiat
între cetăţeni şi autoritatea politică” (J. J. Rousseau).
Dacă democraţiile occidentale desacralizează statul de drept, în noile democraţii
europene statul de drept devine o necesitate pentru trecerea la o noua etapă, idealizată
chiar de aceştia.
Interesante opinii sunt exprimate şi în doctrina românească. Astfel, după cum se afirmă
într-o lucrare de referinţă, statul de drept poate fi înţeles „ca un concept politico-juridic ce
defineşte o forma a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor
dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii”. Sau, „statul de drept este
considerat acel stat care, organizat pe baza principiului separaţiei puterilor statului, în
aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reala independenţă şi urmărind, prin legislaţia sa,
promovarea dreptului şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a
reglementarilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lui activitate.
Datorita complexităţii semnificaţiilor şi implicaţiilor sale, statul de drept, nu se lasă
constrâns într-o definiţie rigida. Unele definiţii sunt nominale, altele funcţionale sau
structurale, unele definiţii pun accentul pe mecanismul acestuia, altele pe premizele statului
de drept, dar în toate aceste definiţii sunt prezente cele doua elemente esenţiale ale
acestuia: statul şi dreptul, relaţia dintre acestea şi mai precis subordonarea statului faţă de
drept.
Sintagma „stat de drept” rezultă din asocierea celor doi termeni: statul şi dreptul,
constituind o unitate complexă, sugerând legătura nesociabilă dintre cele doua elemente.
Dreptului îi este indispensabil statul, pentru ai crea normele, pentru a identifica elementele
sistemului juridic, pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea normelor juridice, pentru a le
potenţializa sub semnul virtualităţii constrângerii, în cazul nerespectării legii; Statului îi este
indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, pentru a-i sugera efectivitatea, prin
instituirea unui comportament general şi obligatoriu.
Statul de drept ca şi concept, ca şi formă de exprimare nu este totuşi o simplă asociere a
celor doi termeni, asociere care poate fi considerată ilogică şi chiar periculoasă, el exprimă o
concepţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare şi o ordonare a acesteia, dar şi o
noua concepţie cu privire la drept, cu privire la rolul şi funcţiile acestuia.
În sintagma „stat de drept” sunt implicate doua aspecte ale juridicului, aparent
contradictorii, dar complementare, respectiv normativitatea şi ideologia.
Normativitatea evocă ideea de dispoziţie şi apare ca un principiu structural al
constituţiei. Ea materializează, într-un ansamblu coerent, valorile fundamentale ale
constituţiei, ale societăţii şi ale statului. Ea se şi manifestă într-un dublu sens, respectiv unul
material ce exprimă cerinţa ca organele statului, exercitându-şi competenţele, să respecte
garanţiile juridice ale cetăţenilor şi altul formal ce constă în respectarea de către stat a
legilor, subordonarea strictă faţă de regulile juridice care au ca obiect modul de alcătuire a
organelor statului, organizarea sa, atribuţiile şi funcţiile ce îi revin.
Ideologia, ca sistem logic de idei prin care oamenii îşi reprezintă lumea, exprimă cerinţa
ca dreptul să imprime manifestărilor sale concreteţe, eficacitate şi legitimitate.
Prin intercondiţionarea celor doua aspecte ale juridicului, statul de drept dobândeşte
multiple semnificaţii, concluzionate în faptul ca dreptul devine un vector al legitimării
puterii, puterea se exercită nu numai sub cauţiunea dreptului, dar şi sub vegherea acestuia.

B. Pilonii statului de drept

Analiza fenomenului politico-juridic statal duce la concluzia că Statul de drept
presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei principii fundamentale: accesul la putere să
aibă loc prin vot popular; exercitarea puterii să se facă în baza legii; izvorul puterii să-şi afle
expresia în voinţa suverană, liber exprimată a poporului.
a) Accesul la putere să aibă loc prin vot popular
După cum observa Jean Jacques Rousseau ideea reprezentanţilor este o idee modernă.
Ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest guvernământ nedrept şi absurd, în care
specia umană este degradată, iar numele de om este dispreţuit.
Într-un Stat de drept, alegerea reprezentanţilor trebuie să se facă prin vot popular,
exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice, deoarece legea care stabileşte felul
de a da votul, după cum sublinia Montesquieu, este o lege fundamentală a democraţiei.
Atunci când poporul votează trebuie să i se asigure toate condiţiile pentru a se exprima în
deplină libertate. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de discernământul poporului în alegerea
reprezentanţilor săi.
Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a discerne
meritul, ar fi de ajuns să-şi arunce ochii asupra şirului neîntrerupt de alegeri uimitor de
potrivite pe care le-au făcut atenienii şi romanii.
După cum cea mai mare parte dintre cetăţeni sunt îndeajuns de destoinici să aleagă,
dar nu şi să fie aleşi, tot aşa poporul este destul de capabil să ceară altora socoteală de
administrarea treburilor obşteşti, dar unii nu sunt în măsură să administreze nemijlocit
treburile publice. De aceea, desemnarea reprezentanţilor trebuie să se facă pe criterii de
competenţă şi experienţă, pe baza unui comportament civic, care a trecut cu succes proba
timpului, prin fapte recunoscute de comunitatea pe care urmează să o reprezinte.
b) Exercitarea puterii să se facă în baza legii
Fără îndoială că orice guvernământ îşi vădeşte democratismul în modul cum este
exercitată Puterea, adică în modul în care: sunt conduse treburile Cetăţii; sunt luate în
considerare nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată; sunt
apărate şi garantate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deci ale celor care i-au ales pe cei
care conduc Cetatea, adică reprezentanţii populaţiei respective.
Treburile Cetăţii, într-un stat de drept, se cere să fie conduse în mod democratic, ceea
ce înseamnă că puterile statului sunt obligate să recurgă la metode, procedee şi mijloace
democratice în soluţionarea oricărei probleme publice. Marii gânditori ai omenirii, Platon,
Aristotel, John Locke, Montesquieu, Rousseau, Hegel, au atras în mod constant atenţia
asupra obligaţiei guvernanţilor de a se dedica treburilor Cetăţii, punând pe prim plan
interesele generale, dacă au acceptat mandatul încredinţat de comunitate. „Dragostea de
patrie, observa Montesquieu, duce la moravuri bune, iar bunele moravuri duc la dragostea
de patrie. Cu cât mai puţin ne putem noi satisface pasiunile particulare, cu atât ne lăsăm mai
mult cuprinşi de cele generale”.
Guvernanţii au, în acelaşi timp, îndatorirea să cunoască nevoile populaţiei, cerinţele de
progres şi dezvoltare din perioada dată, atât la nivelul societăţii, în ansamblul ei, cât şi la
nivelul diferitelor localităţi. Cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale
constituie premisa şi condiţia firească a unor decizii corecte privind soluţionarea acestor
probleme.
Încercarea de a rezolva unele chestiuni publice, din perspectiva unor foloase private, sau
tocmai pentru a obţine asemenea foloase, a fost şi este criticată cu severitate, iar
guvernanţii care au pus şi pun pe prim plan interesele individuale, desconsiderându-le pe
cele obşteşti, ori, profitând de poziţiile lor în cadrul guvernământului, au recurs la abuzuri şi
ilegalităţi au fost şi sunt supuşi oprobiului popular şi sunt sancţionaţi pe baza legii.
Cunoaşterea nevoilor şi a problemelor Cetăţii şi devotamentul pentru soluţionarea lor în
interesul întregii comunităţi implică reglementări exprese privind cadrul în care trebuie să
acţioneze guvernanţii şi răspunderea civică şi juridică pentru actele şi faptele lor.
Obligaţii importante au guvernanţii în domeniul apărării, realizării şi garantării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Când membrii Cetăţii au dat mandat guvernanţilor să-i
reprezinte, ei le-au acordat încrederea lor, văzând în cei aleşi oamenii oneşti şi capabili, în
măsură să le apere interesele.
După cum observa Jean Jacques Rousseau, în procesul electoral, prin votul încredinţat şi
prin mandatul acceptat, se încheie un adevărat Contract social, în care guvernanţii se
angajează să rezolve mai repede, şi mai bine, ceea ce vechii guvernanţi nu reuşiseră mai ales
pe planul drepturilor cetăţeneşti.
Atunci când promisiunile nu se respectă, mai ales în acest domeniu, nemulţumirea
populară se manifestă cu promptitudine, iar cei vinovaţi sunt supuşi unor critici severe,
compromiţându-se grav în faţa Cetăţii. De regulă, ei nu mai sunt aleşi în următoarele tururi
de scrutin, iar dacă comportamentul este deosebit de grav în timpul mandatului se poate
cere revocarea lor.
c) Izvorul puterii să se afle în voinţa suverană a poporului
Într-un stat de drept, izvorul puterii îşi află expresia în voinţa suverană, liber exprimată a
poporului. Dacă puterea este dobândită pe o altă cale sau dacă s-a recurs la uneltiri cu
scopul de a învinge într-o alegere suntem, aşa cum observa Montesquieu, în prezenţa unor
acţiuni primejdioase. Nenorocirea unei republici, atrăgea atenţia marele gânditor, vine,
atunci când în ea nu mai există lupte electorale, când puterea ce se constituie nu-şi are
izvorul în voinţa liber exprimată a poporului. Cum s-ar mai putea vorbi de un stat de drept
într-un asemenea caz?
Guvernământul clădit pe manipularea electoratului şi prin fraudă, pune în cauză
legitimitatea Puterii, contravenind celor mai elementare norme cu privire la constituirea sa
democratică.
În aceeaşi categorie intră guvernămintele impuse din afară, aduse la putere de forţe
străine, sub ameninţarea armelor. O astfel de Putere impusă nu se bucură niciodată de
sprijin popular, deoarece ea este instalată nu în scopul servirii intereselor poporului din ţara
respectivă, ci a intereselor unor state sau grupuri de state străine.
Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost propulsaţi la putere prin
voinţa poporului, în loc să servească interesele acestuia, se pun în slujba unor interese
străine, ruinând economia naţională, şi transformând ţările respective în pieţe de desfacere
pentru produsele străinătăţii. Suntem în prezenţa unor acte grave de încălcare a mandatului
primit de către guvernanţii respectivi, a unor fapte care implică nu numai răspunderea lor
morală, ci şi răspunderea lor penală.
Normele de drept trebuie să reglementeze cu deosebită claritate asemenea situaţii, să
precizeze consecinţele faptelor săvârşite de guvernanţi şi să stipuleze răspunderi concrete
pentru fiecare din aceste fapte.
Asemenea reglementări sunt, fără îndoială, garanţii importante, absolut necesare, nu
numai pentru sancţionarea severă a unor asemenea guvernanţi, ci, mai ales, pentru
prevenirea unor fapte prin care aceştia ar încălca mandatul încredinţat de alegători, având
un puternic efect educativ, în sensul înţelegerii cum se cuvine a obligaţiilor lor civice într-un
Stat de drept.

C. Trăsăturile statului de drept

Sofia Popescu, autoarea unei prestigioase monografii consacrată dezbaterilor ştiinţifice
contemporane referitoare la statul de drept, sintetizează o vastă literatură dedicată acestui
subiect şi ne prezintă trăsăturile pe care ar trebui să le aibă un stat, în zilele noastre, pentru
a fi considerat un stat de drept.
a) Constituie o replica speciala faţa de abuzul de putere şi o soluţie pentru
identificarea acestora.
Însăşi concepţiile cu privire la statul de drept îşi au sorgintea în lupta împotriva
arbitrariului, privilegiilor şi dependenţei personale din feudalism, pentru înlocuirea lor cu
principiul legalităţii, egalităţii, libertăţii şi proprietăţii, valori ce ofereau un câmp de afirmare
larg al individului, eliberat de sub domnia puterii.
În condiţiile contemporane, cele ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare, care
au durat câteva generaţii, lăsând urmări atât pe plan economic, politic, cultural cât şi
ideologic în viaţa oamenilor, statul de drept este văzut ca unică alternativă a dezvoltării
fostelor ţări socialiste în conformitate cu valorile sociale autentice ale societăţii
contemporane din statele democrate dezvoltate.
b) Pluralismul politic, libertatea concepţiilor politice, a dreptului la opoziţie
Un element esenţial al statului de drept îl reprezintă democraţia politică, percepută într-
o viziune pluralistă, care presupune respectarea ideilor politice ale tuturor grupurilor
sociale, instituţiile politice existente în societate urmând să creeze cadrul corespunzător de
afirmare a acestor idei şi de promovare a unor metode de conducere a societăţii care să
asigure activitatea întregului mecanism democratic.
Oricât de generoase ar fi declaraţiile politice, ele rămân fără nici o acoperire dacă în
planul dreptului nu sunt consacrate prin norme juridice. Acestea, la rândul lor trebuie să
reprezinte atât interesele legitime ale cetăţeanului, cât şi cele încărcate de conţinut, de
substanţă în condiţiile unui autentic pluralism cu caracter opţional. Din acest punct de
vedere nu trebuie ignorat un aspect esenţial al democraţiei şi anume lupta liberă de idei şi
opinii. Unanimitatea părerilor politice ascunde de multe ori, dacă nu de regulă, o forma mai
subtilă a absolutismului politic.
Dreptul la libera exprimare şi organizarea politică şi profesională a tuturor cetăţenilor se
face în condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea reală a normelor internaţionale privind
drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate în tratatele la care România este parte.
În statul de drept există o delimitare clară între instituţiile, prerogativele şi atribuţiile
statului şi cele ale partidelor politice. Partidele politice, indiferent de locul şi rolul lor în
societate, nu pot fi confundate cu statul sau statul redus, identificat cu acestea. Măsurile şi
deciziile luate nu trebuie să respecte atitudinea şi poziţia unui partid, ci ele trebuie să fie un
rezultat al voinţei şi intereselor majorităţii.
Fără îndoială, existenta pluralismului politic poate fi o frâna în calea tendinţei unei
majorităţi guvernante, prea sigură pe poziţia ei politică şi prea ocupată de interesele pe care
le reprezintă, de a ignora revendicările minorităţii şi de a încerca să-şi impună cu orice preţ
punctul de vedere. Numai simplu fapt că majoritatea la putere ştie că există unul sau mai
multe partide care ar putea să o înlocuiască şi să ia masuri opuse celor preconizate de ea
este de natura să o împiedice să stăruiască într-un exclusivism ce riscă să se întoarcă
împotriva ei. Astfel, cel puţin în principiu, existenţa unei opoziţii joacă un rol asemănător
celui îndeplinit de separaţia puterilor în stat.
c) Presupune democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului care îşi
exercită suveranitatea prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct şi secret,
alegeri libere prin care se instituie Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale de
legiferare şi control asupra executivului
După părerea profesorului Dumitru Brezoianu, principiul democratismului în statul de
drept comportă mai multe aspecte, dintre care amintim:
- un prim aspect de o deosebită importanţă se referă la deplina egalitate în drepturi a
tuturor cetăţenilor ţării fără deosebire de sex, origine etnică, religie, stare civilă, profesie,
apartenenţă politică;
- un alt aspect al principiului democratismului îl constituie participarea membrilor la
administraţia de stat, legătura directă a cetăţenilor cu organele administraţie publice.
 Un exemplu în acest sens este activitatea sindicatelor şi altor organizaţii nestatale
(asociaţii, ligi, uniuni, comitete etc.) care exercită o influenţă socială de creare a opiniei
publice, pentru ca autorităţile administraţiei publice să-şi desfăşoare activitatea pentru
satisfacerea cerinţelor populaţiei, pentru promovarea intereselor acestora, pentru
respectarea drepturilor şi intereselor democratice.
Întrucât statul de drept nu ar exista fără o garantare reală a aceloraşi drepturi pentru
toţi cetăţenii, consecinţa este că, legea chemată să se impună respectului general nu poate
fi expresia arbitrară a voinţei unei majorităţi de indivizi, ci trebuie să fie o sinteză a
intereselor şi aspiraţiilor întregii comunităţi.
Aceasta concepţie a fost consacrată încă din 1789 în Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului care la articolul 6 precizează: „Legea este expresia voinţei generale.
Toţi cetăţenii au dreptul de a concura personal sau prin reprezentanţi la formarea ei”.
Această formulare însă face să apară dificultăţi în punerea sa în aplicare din două puncte de
vedere: în cele mai democratice ţări nu toţi cetăţenii au dreptul la vot ci numai cei care au
împlinit vârsta de vot, aceasta diferă de la o ţară la alta, fiind de 18, 21,23...de ani,
acordarea dreptului de vot în diferite constituţii pune problema alienaţiei sau debilităţii
mintale, persoanele din această categorie fiind excluse de la urne.
În unele constituţii, democraţia reprezentativă, primeşte un corectiv, menit să facă
posibilă, în anumite condiţii, participarea directa a alegatorilor la activitatea legislativă. În
aceste cazuri este vorba de o consultare a naţiunii prin următoarele metode: referendum,
veto popular, iniţiativa populară.
Participarea cetăţenilor la exercitarea puterii se face prin doua modalităţi:
- controlul jurisdicţional al respectării drepturilor de către organele statului prin recursul
jurisdicţional împotriva actelor legale ale autorităţii;
- controlul de natură politică, exercitat prin adunări alese.
Determinările democraţiei sunt multiple şi variate, prioritare sunt următoarele:
universalitatea participării la rezolvarea problemelor politice, consacrarea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor publice şi private, pluralismul social îndeosebi cel ideologic, organic
sau instituţional, politic, sindical şi al altor corpuri intermediare, aplicarea principiului
majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale, descentralizarea administrativă şi
realizarea autonomiei autorităţilor locale, respectarea autentică şi directă a autorităţii
legiuitoare, instituţionalizarea puterii populare şi promovarea unor mijloace adecvate
exprimării acesteia.
d) Cere ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existând obligaţia
tuturor, a organelor de stat, a organismelor sociale şi ale cetăţenilor să se supună legii. În
cadrul acestei ordini de drept legalitatea - ca respectare a normelor juridice, a principiilor
şi procedurilor prevăzute de lege se întemeiază pe legitimitate, pe respectul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul standardelor internaţionale.
Acest regim constituţional nu este unul oarecare, nu ne referim la Constituţie pur
declarativă care să instituie o legalitate aparentă, ci la un regim de consacrare
constituţională a unor principii cum sunt: separaţia puterilor, distincţia dintre puterea
constituantă şi puterile constituite, guvernarea reprezentativă, controlul constituţionalităţii
legilor, acesta din urma având un rol decisiv în a garanta valorile consacrate în promovarea
constituţionalismului în sensul sau deplin.
În cadrul statului de drept, ca fundament al sistemului juridic normativ, se afla doua
principii:
 Principiul constituţionalităţii cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca scop
asigurarea conformităţii regulilor dreptului cu Constituţia. Această cerinţă de conformitate
este examinată pe doua planuri:
- un plan „material” sau planul „conformităţii interne”, prin raportarea regulilor
dreptului la conţinutul reglementărilor constituţionale;
- un plan „formal” sau planul „conformităţii externe”, prin raportarea respectivelor
reguli la procedurile constituite de Constituţie pentru emiterea lor.
Principiul legalităţii se referă la lege în accepţiunea sa largă. Potrivit principiului
legalităţii, trebuie respectat orice act sau fapt care generează drepturi şi obligaţii juridice.
Este un principiu fundamental în activitatea organelor de stat pentru că respectarea
stricta a legii este singura în măsură să asigure echilibrul şi liniştea în societate, desfăşurarea
normală a relaţiilor şi a vieţii sociale, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a
personalităţii şi vieţii umane.
Nu numai organele de stat ci şi fiecare cetăţean, este nu doar obligat ci şi interesat să se
respecte legea pentru că respectându-se legea i se respectă şi i se asigură propriile drepturi
şi interese legale. Nerespectarea legii determină dezordine în societate, haos social,
creându-se astfel condiţii prielnice pentru săvârşirea de abuzuri împotriva drepturilor şi
intereselor legitime ale cetăţenilor. Respectarea legii presupune, în primul rând, respectarea
constituţiei, legea fundamentală a ţării şi a legilor adoptate de Parlament, care au o forţă
juridică superioară faţă de toate celelalte acte juridice folosite de societate.
Respectarea strictă a legii, înfăptuirea fermă a principiului legalităţii constituie o
garanţie a realizării cu succes a sarcinilor privind dezvoltarea generală a societăţii, care sunt
stabilite, în primul rând, prin lege, precum şi a asigurării unui regim democratic care trebuie
să se bazeze pe legalitate, pe ordine de drept, evident în cazul în care legea, ea însăşi, are un
caracter democratic, fiind adoptată pentru asigurarea dezvoltării societăţii pentru realizarea
cerinţelor sociale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Principiul legalităţii poate fi exprimat prin următoarele cerinţe:
- Ordonarea normelor juridice într-un sistem unic şi unitar, armonios şi ierarhizat,
implicând, ca în orice sistem, raporturi de coordonare şi subordonare, după caz, între
normele sau elementele sistemului.
Ierarhia actelor normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu care
creează efecte obligatorii unele în raport cu altele. Ea rezultă îndeosebi din poziţia în cadrul
puterilor în stat a organelor emitente. Comparativ cu toate celelalte acte juridice, legea
ocupă o poziţie supremă, fapt ce explică puterea reprezentativă a Parlamentului, explicând
suveranitatea poporului. Celelalte organe de stat nu pot emite acte de modificare sau
înlocuire a legii, legalitatea oricărui act juridic, fie el normativ, fie individual, se stabileşte
doar după criteriul conformităţii sale.
Unitatea şi unicitatea legalităţii derivă din unitatea şi unicitatea sistemului de drept al
unui stat suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie să fie aceeaşi
pentru întreg teritoriul statului şi pentru subiectele de drept. Aplicarea riguroasă a legii la
toate împrejurările ce intră sub influenţa ei, excluzând orice derogare sau diferenţiere,
datorate intereselor personale, reprezintă caracterul unic sau absolut al legalităţii.
Democratismul sistemului de drept îşi află determinarea şi în unitatea şi unicitatea
legalităţii menite să asigure egalitatea în faţa legii.
- Respectarea regulilor de drept de către toate subiectele, fie ele autorităţi publice,
persoane fizice sau juridice.
 Respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigenţe abstracte. Ea se
legitimează în cerinţele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de respect al
valorilor, de exigenţă şi creaţie nestânjenite de fapte antisociale, care afectează relaţiile
interumane şi viaţa sociala.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta o stare
care rezultă din respectarea ei. De aceea se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori
încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legalităţii. Legalitatea înseamnă tocmai
respectarea legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotărâri, instrucţiuni
ş.a.) sau individual (contracte, hotărâri judecătoreşti, ş.a.).
- Legalitatea şi oportunitatea se corelează în virtutea faptului că unitatea legalităţii
reclamă inerent cunoaşterea condiţiilor concrete în scopul unei cât mai adecvate aplicări a
normelor juridice. Cerinţa oportunităţii impune studierea atentă a particularităţilor şi
împrejurărilor în care urmează să se aplice actul administrativ, pentru ca pe aceasta baza să
se stabilească cum să fie aplicat acest act. Oportunitatea unui act presupune legalitatea lui,
în virtutea oportunităţii nu se admite un act ilegal.
- Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti care nu se bazează numai pe
reglementarea lor din Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării lor practice
şi îndeosebi apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă ele au fost nesocotite.
- Disciplina de stat care contribuie la respectarea normelor de drept de către
funcţionarii publici şi administraţia de stat.
Legalitatea rezultă din însăşi garanţiile sale. Acestea constau în factorii care asigură
respectarea tuturor actelor normative, creând totodată condiţia prevenirii şi înlăturării
faptelor ilegale. Fie că sunt obiective (de exemplu cele de natura economică) sau subiective
(vizând calitatea conştiinţei juridice a persoanei), fie ca sunt generale (cum ar fi natura
democratică a societăţii) sau speciale ( controlul de stat) etc, aceste garanţii operează
cumulativ, ca un sistem coerent care asigură ordinea de drept promovând legalitatea.
e) Solicită separaţia puterilor în stat, limitarea puterilor prin drept, independenţa
judecătorilor, posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa justiţiei în cazul în care i se
încalcă drepturile legitime de către un organ de stat sau de către un organism social sau
alt cetăţean.
Apărută în secolul trecut, teoria separaţiei puterilor în stat, a fost îndreptată împotriva
absolutismului feudal şi a închistării medievale împotriva abuzului de putere.
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte în promovarea sistemului reprezentativ,
în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii, adică poporul, şi
organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea
puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului.
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor statului,
atribuindu-i valoarea unui principiu general de organizare a statului a fost filosoful german
John Locke în cartea sa Essay on Civil Guvernement. Ideile lui Locke au avut o deosebită
însemnătate pentru istoria doctrinelor politice şi au exercitat o influenţă asupra vieţii
constituţionale a statelor Americii de Nord.
Obiectul separării puterii în stat este simplu definit de Montesquieu în lucrarea sa,
Spiritul legilor: „pentru ca să nu existe posibilitatea de a abuza de putere, trebuie, ca prin
rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”. Pentru ca libertăţile individuale să
nu fie neglijate, puterea trebuie divizată între mai multe puteri, astfel încât o putere să se
supună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe unice, un echilibru de forţe. Prin faptul că
puterea se fracţionează între mai multe organe, care au acelaşi interes şi anume acela ca
atribuţiile lor să nu fie încălcate de celelalte organe ale statului, se asigură aplicarea strictă a
legilor şi respectarea libertăţilor individuale.
Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de cea
legislativă şi de cea executivă, Monesquieu, arată că dacă ea ar fi „îmbinată cu puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi
legiuitor. Dacă ar fi îmbinate cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui
opresor”.
Sintetizând teoria clasică a separării puterilor vom putea reţine că în orice societate
organizată în stat exista trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă, de
executare a acestor reguli sau funcţia executivă, de judecare a litigiilor sau funcţia
jurisdicţională.
Fiecare din aceste funcţii sunt încredinţate unor organe distincte şi independente unul
faţă de celalalt, în sensul că fiecare dintre ele acţionează fără vreun amestec din partea unui
alt organ de stat: puterea legislativă, adunările reprezentative; puterea executivă, şeful
statului, eventual şeful de guvern şi miniştrii; puterea judecătorească, organele judiciare.
Este totuşi greşit înţeleasă separaţia puterilor doar ca o divizare, ea trebuie înţeleasă şi
ca o independenţă a autorităţilor guvernamentale. Această independenţă se fondează pe
existenta unor funcţii fundamentale, distincte prin natura lor şi care pot fi exercitate numai
separat.
Cu toate acestea, în teoria clasică a separaţiei puterilor, nu vedem cum şi unde şi-ar găsi
locul „puterea corpului electoral” şi curţile şi tribunalele constituţionale.
În forma sa modernă (contemporană) teoria constituie o premisa de drept şi constă in:
autonomizarea autorităţilor publice, protejarea funcţiilor publice ce revin acestora,
instituirea unor mijloace de colaborare şi de control mutual, în ambianţa unei autentice şi
reale democraţii.
Totuşi adepţii acestei teorii, atât cei clasici cât şi cei moderni, consideră însă că separaţia
puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui corp politic foarte concret, slăbirea
puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră că separaţia
puterilor comportă doua aspecte bine conturate:
- separaţia Parlamentului vis-a-vis de Guvern;
- separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin
judecători independenţi.
Statul de drept a fost definit chiar ca separare şi divizare a puterilor, dar aceasta trebuie
să fie efectivă existând deplina autonomie, dar, totodată, colaborare şi control reciproc.
În cadrul sistemului de frâne şi contra greutăţi, recurgând la aplicarea principiului
separaţiei puterilor statului, deosebit de important pentru realizarea statului de drept este
existenţa unei jurisdicţii independente, adică a unui sistem de organe chemat să
înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă şi
sustras oricărei influenţe din partea acestora.
Potrivit principiului independenţei justiţiei, instanţele competente sunt ţinute să
soluţioneze litigiile cu care au fost sesizate, întemeindu-se exclusiv pe normele juridice în
vigoare, fără ca instanţele judecătoreşti superioare sau organele aparţinând puterii
legiuitoare sau executive să le poată influenţa în activitatea lor prin ordine, instrucţiuni,
îndrumări sau sugestii. Principiul independenţei justiţiei, cu alte cuvinte, înseamnă că
instanţa e competentă nu să se pronunţe asupra litigiului ca parte integrată într-o ierarhie,
ci ca organ care procedează în afara vreunui raport de subordonare.
 Statul de drept presupune în acelaşi timp şi accesul liber la justiţie şi garantarea
activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârile nelegale sau
netemeinice date de o instanţă să poată fi îndreptate, pe calea exercitării căilor de atac, de
instanţa ierarhic superioară.
Vorbind de liberul acces la justiţie E.Glasson şi A.Tissier o definesc în felul următor:
„Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege cererile pe care
înţeleg să le facă. Fiecare este liber să aducă în faţa judecătorului pretenţiile sale bine sau
rău fondate, chiar de nesusţinut. Tribunalul sesizat este ţinut să le judece dacă este
competent şi dacă nu este competent să statueze pentru a declara incompetenţa sa.
Dreptul de a acţiona în justiţie, înţeles în acest sens nu este un drept privat, este un drept
public, este o libertate publica. Situaţia este aceeaşi şi în ce priveşte libera apărare în
justiţie, este aceeaşi şi în ce priveşte dreptul de a exercita împotriva hotărârii judecătoreşti
recursurile deschise de lege”.
Ceea ce liberul acces la justiţie asigură persoanelor nu este numai facultatea
nestânjenită de a introduce, după libera lor apreciere, o acţiune în justiţie fie ea chiar
nefondată în fapt sau în drept, ci el implică în acelaşi timp obligaţia corelativă pentru
tribunalul competent de a se pronunţa în fond asupra acestei acţiuni şi, în consecinţă, să o
admită sau să o respingă. Cu alte cuvinte, în temeiul liberului acces la justiţie tribunalele
odată sesizate cu o acţiune nu vor putea să se mărginească la înregistrarea mecanică a
acesteia, ci vor trebui să străbată, dacă sunt competente, toate etapele procedurale
prevăzute de lege în vederea soluţionării litigiului, începând cu citarea parţilor, continuând
cu susţinerea în contradictoriu a pretenţiilor lor, cu administrarea probelor şi sfârşind cu
pronunţarea hotărârii, iar dacă este cazul, cu soluţionarea căilor de atac.
Aceasta este una dintre garanţiile prestabilirii legalităţii, atunci când ea a fost încălcată.
În acelaşi sens pe lângă căile ordinare de atac, legea constituie şi căi extraordinare. Calea de
atac a unei hotărâri nu este deci un simplu „remediu”, ea este instrumentul de acţiune în
ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în activitatea de judecată, să-şi asigure
supremaţia şi eficacitatea deplină.
f) Înseamnă, în numele majorităţii, respectarea drepturilor minorităţilor, a egalităţii în
faţa legii pentru toţi cetăţenii fără nici o deosebire.
Instituţionalizarea şi garantarea libertăţilor omului şi cetăţeanului constituie placa
turnantă a statului de drept. Aceasta întrucât „domnia legii trebuie să însemne protecţia şi
securitatea individului, pe baza statutului sau juridic. Pentru ca drepturile omului sa devină o
realitate juridica K.Vasak considera ca trebuie să fie întrunite trei condiţii:
- sa existe o societate organizată sub forma statului de drept;
- în interiorul statului, dreptul omului să se exercite într-un cadru juridic prestabilit,
valabil totuşi în funcţie de natura dreptului şi în funcţie de circumstanţe;
- exercitarea dreptului de către titularii acestora să fie însoţită de garanţii juridice
precise, concrete, precum şi de posibilitatea de a acţiona pentru a obţine respectarea
legilor.
Statul de drept se poate realiza numai prin respectarea de către toate autorităţile
statului a dispoziţiilor legii, prin protecţia reala a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor. Corolarul statului de drept trebuie să-l constituie consacrarea, garantarea şi
promovarea drepturilor omului la nivelul standardelor internaţionale, realizarea climatului
favorabil manifestării şi valorificării persoanei umane ca un criteriu fundamental de
moralitate care să releve în ce măsură statul şi dreptul sunt, în mod efectiv, pentru om.
 Toate acestea presupun un cadru legislativ adecvat care să reglementeze raporturile
sociale în ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială sau politică să fie
egali în faţa legii şi să respecte legea ca element suprem în stat.
g) Statul de drept nu se poate realiza fără respectarea regulilor economiei de piaţă, a
proprietăţii private şi a egalităţii şanselor, statul de drept presupunând şi protecţia socială
a categoriilor defavorizate.
Şcoala liberala clasică, întemeiată de Adam Smith considera că statul trebuie să se
abţină de a interveni în domeniul economic, fiind complet liberat de această sarcină care l-ar
expune la numeroase decepţii dacă ar încerca să o îndeplinească şi anume sarcina de a
supraveghea munca particularilor şi de ai dirija pe aceştia spre activităţi cât mai conforme
interesului social.
Fără această respectare a libertăţilor economiei de piaţă se poate crea o instabilitate a
sistemului capitalist. Nu putem vorbi de un stat de drept dacă acesta nu oferă cetăţenilor
dreptul la dezvoltare, la prosperitate, la o concurenţă liberă pe piaţă, la libertatea
schimburilor şi a muncii libere, la egalitatea şanselor etc.
h) Statul de drept este condiţionat ca realizare practică şi de gradul de instrucţie şi
educaţie a poporului, de tradiţiile culturale, de aspectele psihosociale în ceea ce priveşte
respectul faţă de lege.
Structura politico-sociala a statului de drept corespunde unei dezvoltări superioare a
raţiunii prin faptul ca statul de drept necesită o gândire sofisticată, hrăneşte ideea unui
progres continuu a conştiinţei şi se bazează pe necesitatea unei educaţii populare.
i) Statul de drept mai presupune libertatea presei, a tuturor mass - media, a
drepturilor de asociere, a existenţei societăţii civile ca una din modalităţile importante de
a împiedica abuzul puterii statului.
S-a constatat ca societatea civila implică asigurarea circulaţiei nestânjenite a informaţiei,
promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul de idei şi luare de
atitudini, la nivel colectiv spontan şi neinstituţionalizat, existenţa şi acţiunea socială a unor
organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări sociale, organizaţii regionale şi
profesionale care nu sunt controlate decât de instituţiile statale.
Statul de drept este, de asemenea, orientat către limitarea posibilităţilor de penetrare a
statului în viaţa societăţii, reducerea rolului statului la o acţiune minimă de menţinere a
echilibrului social, de sprijinire a indivizilor în satisfacerea propriilor interese.
j) Constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată care, prin norme clare,
perfect corelate, să prevadă:
- principiile generale care guvernează societatea;
- organizarea, funcţionarea şi competenţele autorităţilor publice, cât şi limitele de
acţiune ale acestora;
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, în corelaţie cu
dreptul şi obligaţiile statului;
- garanţiile juridice prin care se asigură realizarea drepturilor şi executarea obligaţiilor.
k) Statul de drept trebuie sa aibă şi o structură a sistemului statal bazată pe principii şi
reguli ferme, închegate în perimetrul rigorilor dreptului, care trebuie să asigure
autorităţilor publice:
- controlul permanent şi reciproc al activităţilor desfăşurate cu dublu scop: de a preveni
sau corecta acele acte de autoritate dăunătoare individului ori societăţii, de a nu permite
acumularea de puteri excesive de către o singură autoritate, susceptibile de a genera
exercitarea abuziva a puterii contra dreptului şi intereselor legitime ale individului.
 - capacitatea organizatorică şi funcţională de a acţiona în mod eficient pentru
soluţionarea oportună a nevoilor sociale, atât celor individuale cât şi celor colective, până la
nivelul întregii societăţi.
- capacitatea juridică de a contribui, în limitele şi formele prescrise de lege, la realizarea
funcţiilor şi atribuţiilor specifice ale celorlalte autorităţi.
l) Subordonarea puterii fata de drept.
Este o alta trăsătura caracteristică statului de drept. Această idee o găsim în cadrul
filosofiei kelsiene. Puterea statală trebuie limitată prin drepturile fundamentale recunoscute
cetăţenilor săi. Indivizii, pe temeiul dreptului, se pot opune puterii, statul nu reprezintă doar
instrument de constrângere ci şi garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Premiza esenţială a subordonării statului faţă de drept este structurarea ordinii juridice
sub un dublu aspect:
- încadrarea activităţii organelor etatice în sistemul de rigori al dreptului. Aceasta se
realizează prin impunerea cerinţei ca ele să acţioneze numai pe baza unei abilităţi juridice şi
prin circumstanţierea activităţii lor în limitele stricte ale competenţei;
- constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată, în care normele lui nu
numai că sunt corelate, dar acestea, făcând parte dintr-un ansamblu coerent, sunt
guvernate ele însele de principiul noncontradicţiei.
J.Chevallier considera că structurarea ordinii juridice se realizează, pe de o parte, prin
diferenţierea normelor juridice şi articularea lor conform principiului ierarhiei şi al
subordonării, iar, pe de altă parte, prin instituirea unui control jurisdicţional vizând
garantarea şi stabilitatea acestui aranjament piramidal.
Limitarea puterii statului prin drept presupune de asemenea o concepţie autentică şi
unanimă asupra democraţiei. Statul nu mai este privit ca un fapt politic original, el semnifică
personificarea naţiunii, el traduce în termeni juridici voinţa acesteia. De origine consensuala,
statul este creat prin acordul tacit al membrilor comunităţii naţionale. Ori, tocmai această
origine consensuală a statului conţine germenele principiului limitării puterii lui, puterea
trebuie să se exercite conform cu voinţa membrilor naţiunii.
Cu toate acestea, statul de drept în realitatea sa practică, determinată şi influenţată de
ansamblul factorilor socio-politici din fiecare ţară, de condiţiile naţionale şi internaţionale nu
poate fi un „panaceu universal”. Aceste trăsături nu sunt universal valabile pentru toate
statele de drept, fiecare ţară în parte îşi are trăsăturile sale caracteristice, diferenţiindu-se
unele de altele.
Statul de drept se înscrie în dezvoltarea istoriei ca o forma de organizare politico-sociala,
validată ca atare de experienţa istorică. Cu toate acestea el prezintă, aşa cum s-a relevat în
literatura juridică, o serie de aspecte vulnerabile. Dintre acestea amintim:
- posibilitatea inflaţiei legislative;
- întârzierea edictării normelor juridice în raport cu dinamica vieţii sociale;
- rezistenţa administraţiei la transpunerea în viaţă a unor acte normative;
- faptul ca organele judiciare nu pot stăpâni uneori fenomenul criminalităţii, existenţa
erorilor juridice;
- exercitarea puterii judecătoreşti poate conduce la o dictatura juristocratică.
Analizând trăsăturile statului de drept, cu defectele şi calităţile sale, putem conchide
precizând că statul de drept ca realitate istorica şi concept prezintă exigenţe de necontestat
şi certe avantaje, ca valoare contemporană, fiind, în acelaşi timp, perfectibil în raport cu
exigenţa istorică şi tendinţele progresului social. Este posibil ca aceste exigenţe să fie
satisfăcute numai într-un climat politico social în care s-a instaurat o autentică ambianţă
democratică, în care omul ocupă locul de reper axiologic cardinal, impunându-se, astfel,
postularea, prin normele dreptului, a unor valori morale şi politice autentice pentru individ,
pentru societatea globală.

D. Dificultăți în construirea și funcționarea statului de drept

Cu toate ca statul de drept este perceput în secolul XX ca o formă ideală de conducere,
punerea sa în aplicare prezintă un grad ridicat de dificultate. Studiind doctrina, principiile şi
trăsăturile acestui tip de stat am putea ajunge la concluzia că este un stat mitic. În realitate
el reprezintă numai organizaţia politico-juridică pe care o cere societatea şi pe care o poate
accepta comunitatea umană şi de care este nevoie într-o societate ce se dezvoltă sub
semnul progresului şi civilizaţiei.
Dar, societatea, în evoluţia ei, nu urmează liniile directoare proiectate de ştiinţă şi nici
modelele elaborate în plan teoretic. Dezideratele statului de drept, gândite pentru a se
asigura un echilibru social şi o ordine, în care fiecare individ să-şi poată împlini
personalitatea şi scopul vieţii şi acceptate formal, atât în practica guvernării cât şi discursul
politic, sunt supuse, din păcate, unui proces de erodare care se intensifică de la o etapă la
alta. Realităţile dinamicii actuale în viaţa statului şi, deopotrivă, în cea politică ne arată o
serie întreagă de derapaje care contravin principiilor statului de drept.
Considerăm că printre problemele cu care se confruntă statul de drept în perioada
actuală ar fi de menţionat: încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, încălcarea
principiului pluralismului politic, inflaţia legislativa, explozia juridică, multiplicarea şi
instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului, accentuarea crizei morale la nivelul clasei
politice.
a) Încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat
De departe cea mai gravă încălcare a dezideratelor construirii Statului de drept, a fost şi,
din păcate, continuă să fie, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Montesquieu
observa că este imperios necesar ca puterea legislativă, executivă şi judecătorească „să se
exercite separat”, pentru a se garanta conducerea democratică a societăţii.
Aşa de pildă, în România - în ultima perioadă - abuzul de ordonanţe de urgenţă, în
numele grăbirii ritmului reformei, a dus la transformarea Forului legislativ, a Parlamentului
democratic ales de popor, într-o anexă a Puterii executive.
În legătură cu această gravă încălcare a dezideratelor construcţiei statului de drept nu
este lipsit de interes să amintim opiniile lui Rousseau, care arăta că „Puterea legiuitoare este
inima statului... un om poate rămâne imbecil dar să trăiască; de îndată însă, ce inima şi-a
încetat funcţiunile, animalul e mort”.
Deci, acel stat care este lipsit de Puterea legiuitoare, care este inima sa, încetează să-şi
mai îndeplinească în mod normal funcţiunile, punând în pericol - cum observa Montesquieu
- libertatea.
Pe de altă parte, executivul - prin modificările aduse în activitatea Puterii judecătoreşti -
a acţionat în direcţia promovării unor proceduri de natură a statua dependenţe ale Puterii
judecătoreşti, faţă de cea executivă. Consecinţele sunt deja cunoscute prin reflectarea
voinţei şi opţiunilor politice ale executivului în soluţiile date de unele instanţe, nu în
conformitate cu legile în vigoare, ci chiar prin ignorarea acestora.
Aşa, de pildă, făcând abstracţie de prevederile Legii Nr. 112 din 1995 - pusă sub semnul
controversei de unele forţe politice, inclusiv de membri ai Executivului, dar fiind încă in
vigoare — multe instanţe pronunţă soluţii dramatice, înlocuind vechi nedreptăţi cu altele
noi, care pun în cauză nu numai caracterul democratic şi social al statului, ci însăşi ideea de
justiţie. Guvernanţii n-ar trebui să uite - atrăgea atenţia Montesquieu - că atunci când
oamenii îşi pierd încrederea în Justiţie totul este pierdut.
b) Încălcarea principiului pluralismului politic
Construcţia Statului de drept presupune - aşa cum demonstrează experienţa şi după
cum argumentează doctrina - nu numai recunoaşterea declarativă a pluralismului politic, ci
şi adoptarea unor măsuri practice, care să-i asigure şi garanteze viabilitatea. Aceasta implică
îndeplinirea obligaţiilor ce revin Puterii, deci guvernanţilor, să respecte Opoziţia şi să-i
asigure condiţiile necesare pentru a-şi îndeplini rolul critic - corectiv ce-i revine în mod firesc
în mecanismele guvernământului.
Or, experienţa arată că guvernanţii recurg frecvent la acţiuni sistematice împotriva
Opoziţiei, încercând să-i anuleze Mesajul critic-corectiv, prin calomnierea partidelor şi a
liderilor acestora.
Este, fără îndoială, o altă gravă încălcare a dezideratelor construcţiei Statului de drept,
cu multiple consecinţe pe plan politic, economic şi social.
c) Inflaţia legislativa
În literatura de specialitate este precizat faptul că în condiţiile contemporane statul de
drept nu poate fi conceput ca mediu favorabil pentru extinderea nelimitată a intervenţiei
dreptului, pentru o inflaţie legislativă care constituie ceea ce este uneori denumit „poluare
juridică”. Din experienţa juridică s-a constatat că, cu cât este mai mare numărul normelor,
cu atât dificultăţile de a le aplica sunt mai mari. S-a mai precizat ca excesul de normativism
poate conduce la o forma de autodistrugere a statului de drept.
Cauzele acestei inflaţii legislative au fost analizate sub doua aspecte: inflaţie legislativă,
consecinţă a spectacolului politic; inflaţie legislativă, semn al îmbătrânirii organismului
social. S-a constatat că adevărul se afla la mijlocul distanţei dintre cele doua ipoteze.
Din viata politică a guvernanţilor se deduce clar un interes al acestora pentru imaginea
pe care o creează în presă, mai acută decât guvernarea efectiva a statului, de aici şi dorinţa
acestora de a aduce cu ei o lege nouă. Aceasta medalie vizuală face ca actul legiferării să-şi
schimbe în mare măsură finalitatea. Legea nu mai este necesară pentru a ordona realitatea,
ci pentru a ajusta imaginea publică.
Nu putem reduce însă cauzele inflaţiei legislative la aspectul politic. Un alt cadru propice
dezvoltării lui îl prezintă organismul social, care prin activitatea sa, din ce în ce mai
complexă, cere un cadru al regulilor juridice mai mare, o creştere considerabilă a mijloacelor
de aplicare, o dezvoltare a administraţiei. Această dezvoltare a administrativului atrage
după sine un control mai riguros prin intermediul instanţelor, dar care, în condiţiile actuale
este din ce în ce mai ineficient datorita înmulţirii organelor controlate şi a încetinirii
procedurilor juridice.
d) Explozia juridică
Aceasta consta într-o creştere considerabilă a numărului proceselor, însoţită de o
insuficienţă a numărului magistraţilor, fapt care provoacă, din ce în ce mai mult, o
insecuritate juridică. Creşterea numărului proceselor are cauze multiple, mai importante
sunt: inflaţia legislativă necontrolată care face să se adopte acte normative potrivnice
climatului de armonie socială, accentuarea birocratismului şi politizarea administraţiei,
erodarea calităţii serviciilor publice, creşterea gradului de irascibilitate la nivel social şi, nu în
ultimul rând, capitalizarea haotică, proces în care sunt incitate instinctele primare şi
trăsăturile negative de caracter.
e) Multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului
 Această multiplicare şi instituţionalizare a unor noi drepturi ale omului implică o
intervenţie mai larga a statului asupra drepturilor omului din cea de a doua generaţie, cum
ar fi: drepturile economice, sociale, culturale etc. Drepturile omului din prima generaţie,
cum ar fi cele politice şi civile, care au fost create tocmai pentru limitarea puterii în stat sunt
lăsate pe un al doilea loc în legiferare, fiind puse în pericol.
Există avertismente în ceea ce priveşte raportul invers proporţional care este posibil să
existe între extinderea sferei drepturilor fundamentale pe de o parte şi eficacitatea
protecţiei juridice pe de alta parte. Nu este lipsit de importanţă în analizarea acestei
probleme faptul ca celor doua generaţii ale drepturilor omului li s-au mai adăugat încă doua.
S-a constatat ca pe măsura ce sfera drepturilor omului se lărgeşte, primejdiile de conflict
între ele şi între cei care le revendică sunt din ce în ce mai frecvente. Sunt identificate două
genuri de conflicte: conflicte care provin din existenţa unor concepţii diferite despre unul şi
acelaşi drept; conflicte care provin din imposibilitatea de a proteja un drept fundamental,
fără a încălca un altul.
În condiţiile contemporane, aceste multiple probleme cu care statul de drept se
confruntă, au consecinţe nefaste nu numai în funcţionarea internă a puterilor statului, dar
ele constituie o piedică serioasă şi în dezvoltarea unor relaţii internaţionale, ştiut fiind faptul
că şi acestea se primenesc sub presiunea cerinţelor unei lumi civilizate. Integrarea
europeană, de exemplu, se află sub semnul unor importante condiţii cum ar fi consolidarea
democraţiei reprezentative, întărirea jurisdicţiei sociale, respectarea riguroasă a drepturilor
omului, valori care nu se pot afirma decât într-un adevărat stat de drept.
f) Accentuarea crizei morale la nivelul clasei politice
Statul de drept — fiind o construcţie opusă sistemului totalitar‚ implică, totodată,
aşezarea instituţiilor sale, pe temelia trainică a valorilor juridice recunoscute în întreaga
lume civilizată şi adoptarea unui comportament politic, care să răspundă exigenţelor unei
minime moralităţi.
Aceasta obligă guvernanţii, care au obţinut sufragiile electoratului pe baza unor anumite
programe electorale, să le respecte şi să le îndeplinească, la termenele pe care şi le-au
asumat.
Oricine înţelege că încălcarea acestor promisiuni este un act cu implicaţii juridice şi
morale, punând sub semnul întrebării credibilitatea Guvernământului, ca urmare a încălcării
Contractului încheiat cu electoratul , care - în schimbul angajamentelor solemne ale
candidaţilor şi-au dat votul.
Deci, numai dacă la baza construcţiei pe care o înfăptuim sunt puse Legea, Justiţia şi o
minimă Moralitate - valori aparţinând unei societăţi civilizate - se împlinesc dezideratele
fundamentale ale Statului de drept, asigurându-se acele aşezăminte trainice, pe temelia
cărora se pot orândui cu dreptate prezentul şi viitorul unei naţiuni, pot fi garantate
libertatea, onoarea şi demnitatea cetăţenilor ei.