IONICA SILVIU

ISTORIE I.D., AN I

Machiavelli si secularizarea gandirii politice

Nicolo Machiavelli a fost o personalitate marcanta al curentului din vremea sa si anume

renasterea, fiind controversat si contestat pe cat a fost iubit, avand un renume rasunator, mai ales in
domeniul politic in care s-a remarcat prin lucrarile sale de politologie.
Perioada in care acesta si-a desavarsit opera este una de instabilitate politica si militara,
echilibrul stabilit prin pacea de la Lodi din 1454, fiind zdruncinat de interventia regelui Carol al VIII –
lea al Frantei a carei politica se va manifesta prin intrigi, rivalitati, aliante de moment.
Sub acest context politic si militar, Machiavelli dupa o laborioasa cariera politica incheiata nu
prea placut de celebrul scriitor va creea cateva opere care l-au consacrat: „Principele” scrisa in 1513,
„Discursurile” terminata intre 1520 si 1521 si „Istorii florentine”,scrisa la comanda papei Clement VII
intre 1520 si 1525.
Opera „Principele” este lucrarea cea mai contestata in randul admiratorilor si oponentilor sai, unii
dintre ei criticand-o ca fiind lipsita de moralitate iar ceilalti vazand-o ca o contradictie intre admiratia
pentru virtutile republicii si promovarea despotismului intruchipat de personalitatea lui Cesare Borgia,
in mediul caruia a trait si autorul o scurta perioada de timp.
Cele doua fragmente din „Principele” de Machiavelli si anume din capitolele XV si XVIII pune in
balans relatia dintre moralitate si actiunea politica, prezentand nu neaparat modelul unui principe
valabil oriunde in lume ci necesitatea de a gasi un suveran vazut ca un eliberator al statelor italiene,
care se confruntau in acele vremuri cu probleme foarte grave neregasindu-si identitatea nationala.
De altfel chiar in capitolul XV este prezentat acest lucru, autorul prezentand intr-o maniera
critica cum este bine sa fie un suveran al tarii sale, considerand potrivit ca un principe sa aiba
trasaturi pozitive, insa gandindu-se si la latura umana a acestuia si deci neputand avea toate
trasaturile bune deodata tocmai datorita conditiei umane limitate care nu permite mai mult decat iti sta
in fire oricat de mult si-ar dori cineva sa fie o persoana ideala. De asemenea se pune accent si pe
calitatile morale pe care trebuie sa le aiba un principe, ocolind lucrurile care ar putea sa-l traga in jos
si prin urmare sa-si piarda statul. Astfel relatia dintre moralitate si politica reiese din aceste sfaturi pe
care autorul le prezinta cu o tehnica deosebita, meticuloasa avand grija de fiecare data sa atraga
atentia asupra ceea ce este rau, care poate sa-i afecteze conducatorului in determinarea sa de a
conduce statul dupa un set de norme, de reguli si pe care autorul il sfatuieste ca in cazul in care nu
se poate feri de lucrurile mai putin bune din viata, sa poata trece peste ele cu usurinta ignorandu-le
chiar daca va avea parte de o rea faima. In continuare este prezentat ceea ce ne determina sa luam
hotarari in viata si anume scopul care este o piatra de incercare pentru fiecare dintre noi si care chiar
daca ar fi pentru o cauza pozitiva pot avea efecte dezastruoase pe cand altele care ar putea avea in
ochii unei persoane lipsite de experienta o cauza negativa, prin realizarea scopului propus, ea poate
aduce bunastarea si siguranta atat pentru cel care si-a urmarit scopul cat si pentru cei sceptici care
au vazut in indeplinirea acestui obiectiv ceva dezastruos.
Pentru o mai buna intelegere a acestor lucruri, Machiavelli foloseste in capitolul al XVIII – lea o
tehnica mai putin intalnita in lucrarile de politologie si mai des intalnita in fabule si anume folosirea
metodei comparative cu animalele. Pentru aceasta el foloseste ca modele doua animale salbatice si
anume: leul reprezentand intelepciunea, increderea, curajul, stapanirea de sine si vulpea care este
simbolul vicleniei, dar si a agerimii, abilitatii de a trece usor peste greutati, istetimii, gasirii de solutii.
Cu aceste doua animale, autorul este convins ca in cazul in care un conducator poseda calitatile
lor poate sa se priceapa cu usurinta in arta guvernarii, care inseamna prin urmare sa dirijeze fortele
naturale si pe cele ale natiunii si a intelege lumea reala si nu pe cea etica. In cazul in care
conducatorul poseda abilitatile numai ale unui singur animal intervine in cazul acesta un handicap
intrucat se observa lipsa abilitatilor celuilalt animal si prin urmare datorita acestui handicap persoana
isi pierde abilitatea de a guverna indiferent de puterea pe care o detine. Machiavelli recurge si la
metoda reciprocitatii vorbind despre relatiile dintre un stapanitor intelept si lumea condusa de el.
Pentru a reliefa acest lucru, autorul foloseste un caz concret a unei situatii prin care conducatorul
intelept dovedindu-si calitatile sale morale prin a se tine de cuvant in fata celorlalti se poate lovi de
anumite greutati peste care nu poate trece si care s-ar intoarce impotriva lui, el in aceste conditii este
perfect justificat in a nu-si tine cuvantul si de a uita motivele care l-au facut sa promita lucrul
respectiv. Reciprocitatea consta in felul oamenilor de a fi, in cazul in care acestia sunt de buna
credinta, conceptia de mai sus ar cadea automat, principele devenind un om de joasa speta, insa se
stie ca oamenii de rand in nestiinta si ignoranta lor pot sa-si incalce cuvantul dat si in fata unui om
considerat de inalta valoare morala si prin urmare nici acel om, care devine acoperit prin acest
comportament poate sa fie ca unul de rand si prin urmare comportamentul moral al unui principe
devine justificat indiferent de motive, el fiind condus in primul rand de dreptatea politica si mai putin
de felul oamenilor de a face dreptate.
Analizand aceste doua capitole ne putem da seama in concluzie ca un principe se ghideaza in
guvernarea sa de propriile legi, experiente, reguli care prin aparenta dau dreptate oricarui cetatean
aflat sub conducerea acestuia si care pentru o buna conducere a unei tari se foloseste de tot felul de
motive indreptatite ce-i pot ingadui sa-si calce cuvantul dat.