Resurse pastorale
Teologice
Asociaţia Pastorală  Uniunea de Conferinţe
Cuprins:
 Supa de pui, auto-organizare şi originea vieţii: verificare, L. James Gibson (Geoscience
Research Institute
 Modul de gândire biblic şi lucrarea pastorală, Fernando Canale (Universitatea Andrews)
 Cel întâi născut (Col. 1:15), Ekkehardt Mueller, BRI
 Păziţi-vă de iad, Ekkehardt Mueller, BRI
 Recenzie carte, Angel Manuel Rodríguez, BRI
Supa de pui, auto-organizarea şi originea vieţii:
verificare
de L. James Gibson (Geoscience Research Institute)
Explicarea originii vieţii este una dintre problemele
inerente unei perspective naturaliste asupra mediului
înconjurător. Diverse presupoziţii au fost propuse ca
explicaţii ale modului în care viaţa ar fi putut să apară în
absenţa unui proiectant inteligent. Una dintre cele mai
proeminente dintre aceste presupoziţii este ipoteza „supei
primordiale” care postulează formarea în atmosferă şi
acumularea în oceane a moleculelor simple, care au
interacţionat în mediul acvatic cu rezultatul formării de
sisteme vii. În prezent ideea nu mai este simpatizată, şi
aceasta din diverse motive. În primul rând, scenariul
necesită condiţii chimice incompatibile pentru diverşii
constituenţi necesari vieţii. În al doilea rând, avem motive
să credem că atmosfera preistorică prezenta un conţinut
suficient de oxigen pentru a distruge cea mai mare parte a
moleculelor organice din atmosferă mai înainte de a
ajunge în ocean. În al treilea rând, rocile preistorice nu
prezintă nici un indiciu de supă chimică cu mare
concentraţie organică. În al patrulea rând, ipoteza „supei
primordiale” depinde prea mult de coliziunile moleculare
aleatorii, cu un foarte redus indice de probabilitate în
mediul oceanic.
nr. 6
Improbabilitatea coliziunilor moleculare i-a condus pe
teoreticieni la enunţarea unei alte ipoteze conform căreia
anumite suprafeţe ar acţiona cu rezultatul concentrării de
molecule organice, în cazul cărora interacţiunea chimică ar
fi mult mai probabilă. Cât priveşte tipul de suprafaţă
necesar, au fost sugerate argilele, preferata fiind pirita.
Ipoteza apariţiei vieţii în urma reacţiilor chimice ce au
avut loc pe o suprafaţă a fost denumită mai în glumă, mai
în serios ipoteza „pizzei primordiale”. Sub această temă
pot fi enumerate diverse scenarii, printre care şi „hiper-
ciclurile”, „metabolismul de suprafaţă”, şi „lumea ARN”.
Toate aceste scenarii presupun o anumită proprietate de
auto-organizare în dreptul materialelor ce alcătuiesc o
celulă vie. Auto-organizarea afirmă că dacă toate
elementele chimice necesare vieţii sunt prezente într-un
spaţiu de dimensiuni reduse, în prezenţa condiţiilor fizice
şi chimice adecvate, acestea se vor auto-asambla într-o
celulă vie.
Ideea de auto-asamblarea a moleculelor în componente
celulare face în prezent subiectul examinării ştiinţifice.
Proprietăţile chimice ale moleculelor chiar coordonează
reacţiile chimice în aşa fel încât de aici să apară viaţa?
Unul dintre teoreticienii de seamă ai problemei originii
vieţii1 susţine că, în condiţiile corespunzătoare, formarea
spontană de celule vii este „inevitabilă”. O susţinere
similară este prezentă în ideea de „creaţie complet
1
C. DeDuve, “The Beginnings of Life on Earth,” American Scientist 83
(1995):428-437
înzestrată”2. Conform acestei teorii, la început, Dumnezeu
a „înzestrat complet” creaţia pentru ca ulterior să nu mai
fie necesar aportul divin, ceea ce implică faptul că, în
condiţiile adecvate, fără vreo intervenţie din partea unui
agent inteligent, moleculele organice pot să apară şi să se
auto-asambleze instantaneu pentru a produce viaţă. Poate
fi verificată experimental o asemenea idee?
Supa de pui ne dă ideea unui astfel de test. Supa de pui
este comercializată în recipiente închise etanş, pentru a
exclude infiltrarea oxigenului şi a altor substanţe chimice
contaminatoare. Fiecare conservă de supă de pui conţine
un amestec concentrat de molecule organice necesare
vieţii. Astfel, în fiecare conservă de supă de pui avem
prezente condiţiile postulate ca fiind necesare pentru
apariţia vieţii. Dacă aceste molecule ar fi într-adevăr
„complet înzestrate” cu proprietăţi chimice care să le
dirijeze reacţiile pentru a produce viaţă sau dacă
producerea vieţii este „inevitabilă” în aceste condiţii,
atunci ar fi de aşteptat ca măcar în anumite conserve de
supă de pui să se găsească forme de viaţă. Dacă o sursă
vertebrată se dovedeşte a fi nesatisfăcătoare, atunci s-ar
putea face experimentul cu o sursă nevertebrată cum ar fi
sosul de scoici. Pirita sau un alt material ar putea fi
adăugate pentru a asigura suprafaţa propice reacţiilor
chimice. Ba chiar s-ar putea derula experimentul la
temperaturi diferite. Indiferent de detalii, verificarea ideii
că moleculele posedă proprietatea de auto-asamblare
pentru apariţia instantanee a vieţii pare realizabilă.
Se ridică o întrebare: dacă moleculele chiar prezintă astfel
de proprietăţi, ne-am mai putea aştepta să observăm
moarte „din cauze naturale”? Dacă moleculele în mod
natural au tendinţa de a se auto-organiza în sisteme vii, ce
condiţii le-ar putea face să îşi piardă această proprietate
chimică, făcând posibilă moartea? Ce se întâmplă atunci
când un organism moare, să zicem, în urma unei traume
fizice? Ne-am aştepta ca elementele constitutive ale
organismului mort să se reasambleze instantaneu într-o
formă de viaţă simplă. Nu vreau să spun că un elefant
mort ar trebui să se reasambleze într-un elefant viu, ci doar
faptul că măcar câteva dintre moleculele elefantului mort
ar trebui să se reasambleze într-o formă „simplă” de viaţă,
cum ar fi bacteriile sau protozoarele. Aceasta ar putea avea
loc de mai multe ori sau numai în mediul lipsit de oxigen
al ţesuturilor profunde. Faptul că nu se observă astfel de
rezultate ne sugerează că moleculele nu posedă
proprietăţile postulate ca fiind necesare auto-asamblării
unei celule vii.
Modul de gândire biblic şi lucrarea
pastorală
de Fernando Canale (Universitatea Andrews)
2
H. J. Van Till, “The Fully Gifted Creation,” in Three Views on Creation and
Evolution, edited by J. P. Moreland and J. M. Reynolds (Grand Rapids:
Zondervan,
1999), 161-218.
1. Analfabetism doctrinar şi un rarefiat sentiment al
identităţii
În 1988, Neal C. Wilson admitea faptul că „destul de
mulţi membri sunt analfabeţi doctrinari şi, în consecinţă,
nu prezintă afilierea sau convingeri ferme vizavi de
această mişcare profetică.”3 În 2002, Jan Paulsen atrăgea
atenţia asupra riscului de pierdere a identităţii. Adventiştii
sunt tot mai identificabili drept „creştini” decât „adventişti
de ziua a şaptea”.4 Ne pierdem identitatea spre propria
pierzare.5
Noile generaţii sunt analfabete în plan doctrinar şi biblic şi
în consecinţă nu au experienţa adventismului ca mişcare,
cu atât mai puţin ca rămăşiţa din timpul sfârşitului. Pentru
mulţi, adventismul a ajuns un loc de închinare. Alţii nu au
nici o reţinere în a gusta duminică dimineaţa, „experienţa
închinării” mult mai animate, oferite de adunările
carismatice sau evanghelice.
Analfabetismul doctrinar conduce la lipsa identităţii. Însă
ce anume conduce la analfabetism doctrinar? Fără doar şi
poate, analfabetismul doctrinar apare din mai multe cauze,
printre care şi pastori care nu îşi hrănesc turma cu lucrurile
adânci pe care Dumnezeu le descoperă în Scriptură şi
Spiritul Profetic. Cum Cuvântul lui Dumnezeu nu hrăneşte
mintea credinciosului, tiparele lumii şi ale altor comunităţi
religioase cu care acesta interacţionează, îi vor modela
gândirea şi vor determina conţinutul acesteia.
2. Dihotomie distructivă: susţinerile verbale şi modul de
gândire. Înlocuirea gândirii biblice cu cea seculară şi
evanghelică produce în viaţa bisericii o dihotomie
distructivă. Pe de o parte, biserica continuă să susţină
verbal credinţa în Biblie şi întemeierea doctrinelor şi
practicilor pe Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu,
biserica nu îşi schimbă doctrinele fundamentale evident
biblice. Pe de altă parte, aceste declaraţii rămânând în
general exterioare procesului individual de gândire,
membrii şi conducătorii bisericii continuă să gândească
conform tiparelor proprii culturii locale, îmbrăţişate mai
înainte de a deveni adventişti. Aceştia „asimilează”
diverse preferinţe filosofice şi culturale din ceea ce
studiază, citesc sau urmăresc la televizor. Ca rezultat,
biserica este biblică în formele exterioare şi doctrine, însă
seculară şi carismatică la nivelul modului de gândire şi al
experienţei de viaţă. Noi suntem şi facem ceea ce gândim
(Prov. 27:3; 24:3-4), iar nu ceea ce susţinem în plan
exterior. Ca atare, ceea ce biserica gândeşte îi determină
destinul final.
3. Modul de gândire variabil în biserică.
În anumite sectoare ale bisericii, ultimele generaţii de
adventişti nu mai sunt atraşi de Scriptură. Nu participă la
Şcoala de Sabat şi nici nu îi mai pasionează să Îl cunoască
pe Dumnezeul Scripturii. Uneori, conduşi de pastori şi
3
Neal C. Wilson, “The President Calls for Renewal,” Adventist
Review, 7 aprilie 1988, p. 12
4
Jan Paulsen, “The Theological Landscape,” Supplement to the
Adventist Review, 13 iunie 2002, p.3-8.
5
Ibid.
învăţători, sunt captivaţi de un Hristos mistic la care acced
prin muzică şi spiritualitate generică scindate de alegerile
de fiecare zi şi stilul de viaţă. Cărţile scrise de autori
evanghelici populari înlocuiesc studiul Scripturii şi citirea
Spiritului Profetic. Cunosc pastori adventişti care sunt mai
pasionaţi de scrierile lui C. S. Lewis decât de Scriptură.
Mintea bisericii a ajuns simultan secularizată şi
carismatică. Tot mai mult, problemele nu mai sunt
soluţionate cu un „Aşa zice Domnul”, ci cu afirmarea
preferinţelor culturale.
Membrii bisericii prezintă un ataşament tot mai rarefiat
faţă de doctrine şi misiunea bisericii, considerând drept
arogantă pretenţia adventismului de „biserică a rămăşiţei”.
În urma relaţionării cu tinerii, am descoperit că mulţi nici
nu înţeleg ce anume înseamnă să fii creştin sau adventist
de ziua a şaptea. Viziunea fundamentală a credinţei
adventiste nu le-a fost explicată nici înainte, nici după
botez. Unii dintre ei doresc să modifice progresiv doctrina
bisericii pentru a o armoniza cu ceea ce ei înşişi gândesc.
De exemplu, le-ar plăcea ca biserica să admită perioadele
lungi propuse de teoria evoluţionistă. La urma urmelor, zic
ei, nu doctrinele contează, ci relaţia noastră spirituală cu
Hristos. Astfel s-a ajuns ca în anumite sectoare ale
adventismului să se gândească potrivit tiparelor
împrumutate de la cultura contemporană şi pastorii
evanghelici. Alte sectoare au continuat revoluţia
adventistă în gândirea teologică biblică. Paralel cu
creşterea analfabetismului biblic şi doctrinar şi pierderea
identităţii ca biserică remarcăm şi o intensificare a
studiului biblic.
4. O schimbare a modului de gândire al bisericii?
În condiţiile în care modul de gândire în anumite sectoare
ale bisericii trece de la tiparul biblic la cel secular şi
ecumenic, putem interveni pentru a-l readuce la tiparele
biblice? Personal cred că da. Cum ar trebui să procedăm?
Evident, revenind la Biblie – şi nu numai prin studiu,
meditaţie, cântare, memorare a textului biblic, ci în primul
rând prin înţelegerea acestuia.
Trebuie reţinut faptul că gândirea nu se rezumă la
acumularea de informaţii, ci include înţelegerea vieţii şi a
fiinţelor omeneşti în raport cu noi. Mai mult, gândirea şi
înţelegerea nu se încheie cu teorii neproductive, ci
rodeşte în practică. Ceea ce înţelegem, aceea facem.
Biserica trebuie să se asigure că întreaga gândire
teologică ce conduce la reformă în ritualul de închinare,
stilul de viaţă, lucrarea misionară şi doctrinele
fundamentale are ca origine un proces de gândire biblică,
un proces de înţelegere a realităţii de sorginte exclusiv
biblică.
5. Contează modul de gândire?
Pentru a schimba modul de gândire al bisericii trebuie să
fim convinşi de necesitatea unei astfel de schimbări. Din
nefericire, adventiştii sunt convinşi de faptul că gândirea
nu are importanţă. Poate că pe durata a cel puţin jumătate
de secol, nevoia de o biserică ce gândeşte biblic nu a
constituit prioritatea numărul 1. Ne-am mulţumit cu
convingerea moştenită că noi avem adevărul. Dacă
înţelegerea precede acţiunea, pentru a schimba acţiunile
este nevoie să schimbăm modul de înţelegere. De ce nu
creştem în anumite sectoare ale bisericii? Din cauză că ne
lipsesc metodele potrivite de evanghelizare, închinare sau
cântare? Să fie modul în care gândesc grupurile din
interiorul bisericii ceea ce frânează misiunea bisericii şi îi
distruge unitatea?
6. Gândirea în „lumina Bibliei” şi identitatea
adventismului
În biserică, a gândi înseamnă a face teologie. În
adventism, „a face teologie” nu presupune înţelegerea
tradiţiei şi a doctrinelor bisericii sau a credinţei personale,
ci înţelegerea revelaţiei biblice. Iată adevărata bază pentru
identitatea noastră ca popor.
Însă, „a gândi biblic” nu înseamnă doar a citi, studia sau
analiza exegetic textul biblic, ci implică şi gândirea „din”
Scriptură. Urmând tradiţia romano-catolică, principalele
biserici protestante şi evanghelice citesc Scriptura şi îşi
elaborează doctrinele operând „din” gândirea culturală a
timpului lor. Adventismul a apărut pentru că pionierii
noştri au interpretat Scriptura apelând la categorii şi
învăţături biblice. Împlinirea profeţiei i-a condus la
stabilirea doctrinelor primilor adventişti. Ellen White ne
spune că subiectul sanctuarului a fosta cheia care „a
deschis înţelegerii întregul sistem al adevărului, armonios
articulat.” (GC 423). Adventismul emerge dintr-o
revoluţie hermeneutică prin care vechiul principiu
protestant „Sola Scriptura” ajunge în sfârşit operativ.
Această revoluţie neterminată conferă identitate
adventismului de ziua a şaptea. Însă, prin neglijarea
actuală a gândirii în lumina biblică, adventismul se vede
confruntat cu analfabetism biblic şi doctrinar de amploare
şi o lipsă de identitate auto-distructivă.
7. Regenerarea lucrării adventiste prin conducerea
bisericii la un mod de gândire în lumina Scripturii.
Cum ar putea o organizaţie complexă aşa cum este
adventismul să depăşească stadiul de analfabetism biblic şi
să îşi recupereze sentimentul identităţii? Pastorii locali se
află în poziţia cea mai propice pentru a răsturna aceste
tendinţe. Evident, totul depinde de modul în care pastorii
adventişti gândesc. Pe scurt, este nevoie de o regenerare a
lucrării de pastoraţie adventiste care trebuie să se
definească prin focalizare asupra Scripturii. Pastorii
trebuie să ajute biserica să ajungă la o înţelegere a lumii
contemporane, gândind în lumina Scripturii. Lucrul acesta
necesită din partea pastorilor o profundă înţelegere a
Bibliei.
Chiar accentul recent asupra aşa-zisei „înnoiri liturgice”
poate agrava şi mai mult analfabetismul biblic şi doctrinal
şi, de asemenea, rarefierea identităţii adventiste. Însă,
atunci când pastorii înnoiesc biserica în lumina Scripturii,
schimbările în plan liturgic vor veni din partea unui pastor
şi a unei comunităţi care judecă totul în lumina Bibliei şi
nu se raportează la tiparele cadrului cultural (Rom. 12:2).
8. Gândirea biblică şi mântuirea
Regenerarea lucrării adventiste de pastoraţie este necesară
în primul rând nu pentru a coborî nivelul de analfabetism
biblic şi doctrinar din biserică ori pentru a amplifica
sentimentul identităţii în comunitatea celor credincioşi.
Nevoia de regenerare a lucrării de pastoraţie din biserica
adventistă prin focalizarea asupra procesului de gândire în
lumina Bibliei şi folosirea acesteia drept călăuză în viaţa
de zi cu zi este salvarea sufletelor. Deşi cauza supremă a
mântuirii este credinţa în Hristos şi moartea Sa
substitutivă pe Golgota, sarcina pastorului este de a
predica Cuvântul în orice timp şi orice situaţie (2Tim. 4:1-
5). Prin mesajul cuvintelor Scripturii, Duhul Sfânt
convinge păcătoşii, Dumnezeu iartă păcatele şi Hristos
transformă minţile şi faptele păcătoşilor după asemănarea
Sa (1Cor. 2:6). Printr-o lucrare pastorală focalizată pe
Biblie, credincioşii cresc în cunoştinţa lucrurilor adânci
ale lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui (Evr. 5:12-14),
atrăgând lumea la Dumnezeul cel mare al Scripturii. Biblic
vorbind, gândire creştină în lumina lumii şi a tradiţiilor ei
este un oximoron.
9. Puterea lui Dumnezeu este în Cuvânt
Şi în ultimul rând, lucrarea adventistă de pastoraţie trebuie
să se redefinească drept instrumentul ales de Dumnezeu
pentru a ajuta lumea şi biserica să ajungă la înţelegerea
gândurilor şi lucrărilor lui Dumnezeu, descoperite pe
paginile Scripturii, şi aceasta pentru că puterea lui
Dumnezeu se află în conţinutul cuvintelor Scripturii. Iată
ce spune Ellen White despre aceasta: „Viaţa lui
Dumnezeu, care dă viaţă lumii, se află în Cuvântul Său...
Întreaga Biblie este o manifestarea a lui Hristos. Este
singura noastră sursă de putere.” (GW 251)
Biblia, la rândul ei, susţine acelaşi lucru. „Cuvântul lui
Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice
sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte
sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile
şi gândurile inimii.” (Evr. 4:12). Substanţa cuvintelor lui
Dumnezeu din Scriptură are puterea de a salva (Ioan
6:63), de a mângâia şi înviora (Psa. 119:50), de a preveni
căderea în păcat (Psa. 119:11), de a oferi îndrumare în
procesul de luare a deciziilor (Psa. 119:105).
Dumnezeu eliberează puterea Cuvântului prin procesul de
gândire biblică. Lucrarea de pastoraţie este unul dintre
instrumentele cardinale care pot inhiba, nimici, opaciza
sau intensifica gândirea biblică.
10. Concluzie.
Asupra pastorilor se exercită presiuni din toate direcţiile.
Complexitatea vieţii de pastor permite trivialului să
acopere ceea ce este esenţial. Cultura se schimbă. O
spiritualitate generică tolerează aproape orice stil de viaţă.
Puţini dau atenţie mesajului bisericii. Din interiorul şi din
afara bisericii, multe voci sugerează diverse căi pe care
pastorii ar putea naviga lumea pluralistă a societăţii
postmoderniste. Aceştia se axează mai ales pe tehnologia
comunicării în masă, divertisment şi muzică
contemporană, în contextul creştinătăţii tradiţionale şi
carismatice. Aceste trivialităţi i-au ajutat pe creştini să dea
uitării faptul că puterea lui Dumnezeu este în Scriptură.
Adventiştii pot fi tentaţi să apuce pe calea creştinătăţii
evanghelice, şi unii chiar o şi fac. Însă această tendinţă
doar va accentua analfabetismul biblic şi lipsa identităţii în
adventismul contemporan, ba chiar poate scinda ireversibil
gândirea în comunitatea adventistă. În schimb, pastorii ar
putea alege să abordeze complexitatea lucrării de
pastoraţie nu cu dictatele culturii contemporane sau ale
tradiţiei evanghelice, ci cu dictatele adevărului etern aşa
cum se găsesc în Scriptură. Numai înţelegând că
responsabilitatea lucrării de pastoraţie este de a ajuta
oamenii „să gândească în lumina Scripturii”, pastorii
adventişti vor deveni slujitori veritabili ai puterii lui
Dumnezeu. Această tendinţă nu numai că va ridica nivelul
cunoştinţei biblice şi va dezvolta un sentiment sănătos al
identităţii, dar totodată va conferi unitate bisericii, în solia
şi misiunea sa.
Cel întâi născut (Col. 1:15)
de Ekkehardt Mueller, BRI
În Coloseni 1:15, Pavel declară că Isus este „cel întâi
născut din toată creaţia”. Nu de puţine ori textul a fost
interpretat în sensul că Isus s-a născut înainte de crearea
omului şi într-un fel sau altul a emers de la Tatăl în
veacurile trecute sau că Isus a fost creat de Tatăl, după
care a dus mai departe procesul creator început de Tatăl.
Cum ar trebui înţeles termenul de „întâi născut” în
contextul Coloseni 1:15?
Cuvântul grecesc prōtotokos („întâi născut”) apare de 127
de ori în Septuaginta şi de 8 ori în Noul Testament. În
majoritatea cazurilor apare cu sensul literal (Gen. 41:51),
fie că e vorba de animale sau oameni (Exod 34:19-29).
Întâiul născut uman beneficia de dreptul ce decurgea din
această calitate (Gen. 43:37) şi de o parte dublă de
moştenire (Deut. 21:16-17). Potrivit 2Cron. 21:3, întâiul
născut al regelui primea împărăţia, ia ceilalţi copii primeau
daruri. Conducătorii seminţiilor lui Israel erau întâi născuţi
(1Cron. 5:12). Însă au fost şi situaţii în care persoane care
iniţial nu intrau în această categorie, erau învestite cu
această calitate. Manase era întâiul născut (Gen. 41:51),
însă Efraim, născut după el, i-a luat locul (Gen. 48:20; Ier.
31:9). Deşi Şimri nu a fost întâiul născut, prin hotărârea
tatălui său, a căpătat calitatea (1Cron. 26:10). Extrem de
edificator este Psalmul 89, în care ni se vorbeşte despre
bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut
un legământ cu David prin care făgăduia un scaun de
domnie veşnic. David este menţionat în versetele 3, 20, 35
şi 49. În versetul 27 descoperim un paralelism incomplet:
Iar Eu îl voi face [pe David] întâiul născut,
Cel mai înalt dintre împăraţii pământului.
David, al optulea copil la părinţii săi (1Sam. 16:10-11)
avea să fie făcut întâi născut. Semnificaţia acestui act o
găsim enunţată în a doua parte a versetului: David, ca întâi
născut, avea să fie cel mai înalt între împăraţi. Legământul
cu David şi-a găsit împlinirea finală în Mesia, întâiul
născut antitipic şi Împăratul împăraţilor. Psa. 89:27 nu
pune accentul pe faptul de a fi născut sau de a fi
cronologic primul, ci subliniază onoarea specială,
grandoarea şi autoritatea întâiului născut.
În Noul Testament, termenul prōtotokos este folosit cu
referire la Isus în 6 ocazii: El era întâiul născut al Mariei
(Luca 2:7), dar şi întâiul născut între mai mulţi fraţi (Rom.
8:29), este întâiul născut din toată creaţia (Col. 1:15),
întâiul născut dintre cei morţi (Col. 1:18; Apoc. 1:5) şi
întâiul născut căruia îngerii i se închină (Evr. 1:6).
Termenul prōtotokos indică rangul special şi demnitatea
întâiului născut. Însă faptul de a fi întâiul născut sau de a fi
născut nu se are întotdeauna în vedere şi, ca atare, nu este
de relevanţă esenţială pentru înţelegerea termenului, lucru
valabil şi pentru textul din Coloseni 1:15. Textul şi
contextul imediat (Col. 1:15-20) ni-L prezitnă pe Isus ca
fiind chipul lui Dumnezeu. El a creat toate lucrurile şi de
aceea El Însuşi nu a fost creat. El este Răscumpărătorul în
care toate lucrurile au fost împăcate cu Dumnezeu. El este
Cel care ţine toate lucrurile laolaltă. Iată o prezentare
schematică a acestui paragraf:
A. chipul Dumnezeului celui nevăzut,
Cel întâi născut din toată zidirea.
Pentru că prin [în, vers. engl.] El au fost făcute toate
lucrurile....
Au fost făcute prin El şi pentru El.
B. Şi El este mai înainte de toate lucrurile
şi toate se ţin prin El.
B’. El este Capul trupului, al Bisericii;
A’. începutul, cel întâi născut dintre cei morţi...
Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în
El şi [prin El, vers. engl.] să împace totul cu Sine.....
În acest paragraf, termenul de „întâi născut” este folosit de
două ori. După cum Isus este întâiul născut din toată
zidirea, tot la fel el este şi întâiul născut dintre cei morţi.
Cel de-al doilea enunţ care vine ca o explicaţie la primul
clarifică faptul că problema în discuţie nu este naşterea.
Isus a fost înviat din morţi, iar nu literalmente născut din
morţi. În al doilea rând, nu a fost primul într-un sens
temporal. Alţii au fost înviaţi înaintea Lui. Isus a fost
primul în sensul că toate învierile, trecute şi viitoare, au
depins şi depind de învierea Lui. Fără învierea Lui nici o
alta nu ar fi cu putinţă. Versetul 18 ne spune ce anume
înseamnă aceasta: „pentru ca în toate lucrurile El să aibă
întâietatea.” La fel ca în Psalmul 89, şi aici calitatea de
întâi născut este asociată cu supremaţia.
Atunci când termenul se referă la Isus, fără legătură cu
naşterea Sa de către Maria, titulatura de „întâi născut”
indică înălţarea lui Isus ca împărat şi stăpân suprem al
universului, fără să sugereze că ar fi fost creat sau că ar fi
emanat de la Dumnezeu în veacurile trecute.
Păziţi-vă de iad
de Ekkehardt Mueller, BRI
Ochii tânărului ard ca nişte cărbuni aprinşi. Flăcări
prelungi îi ies pe urechi. De-abia mai poate respira. Din
gura deschisă se varsă limbi de foc. Sângele îi curge în
vene. Creierul îi fierbe în cap. Măduva îi clocoteşte în
oase. Şi cu toate acestea tânărul este în stare de conştienţă
şi i se poate vorbi. Tânărul va îndura chin şi suferinţă nu
doar sute de milioane de ani, ci o veşnicie.
Descrierea de mai sus a fost preluată dintr-o broşură
pentru copii, publicată în 1855. Are Biblia cunoştinţă de
un astfel de loc numit iad?
I. Iadul există.
(1) Isus avea cunoştinţă de iad – Mat. 18:9; 23:33; Luca
12:5.
(2) Nu sunt decât două alternative: (1) viaţa veşnică sau
(2) pieirea/nimicirea/focul veşnic (Ioan 3:16; Mat. 7:13-
14; Mat. 25:31, 32, 41). Însă nimicirea/focul veşnic
reprezintă un eveniment viitor conexat celei de-a doua
veniri a lui Isus. De aceea „iadul” rămâne undeva în viitor.
II. Cum arată iadul?
Unii traducători ai Bibliei au recurs la termenul „iad”
pentru a traduce mai multe cuvinte diferite şi care, în
realitate, aveau un alt înţeles. Iată care sunt acestea: (1)
sheol; (2) hades; (3) tartaros şi (4) gehenna.
1. Sheol.
Sheol apare în Vechiul Testament de 66 de ori şi
desemnează tărâmul celor morţi care se găsesc în
morminte. În mod normal, echivalentul grecesc este
hades.
În Gen. 37:35, Iacob nu mai vrea decât să coboare în
sheol/mormânt, lângă fiul său, Iosif.
În 1Sam. 2:6 ni se spune că Dumnezeu „pogoară în
sheol/mormânt şi El scoate de acolo”.
Ecl. 9:10: În sheol/mormânt nu se desfăşoară nici o
activitate, nu se face nici un plan, nu se are cunoştinţă de
nimic. Sheol este locul celor morţi. Nu arde nici un foc
acolo, nimeni nu este chinuit. Acolo sunt şi cei drepţi şi
cei nedrepţi.
2. Hades.
Hades apare de 10 ori în Noul Testament. De asemenea
desemnează locul celor morţi, mormântul şi astfel este
corespondentul grecesc al ebraicului sheol.
Fapte 2:27, 31: În hades există putreziciune. Isus a fost
excepţia.
În Asia Mică, termenul hades apare pe multe dintre
pietrele funerare. Cu siguranţă că rudele celor decedaţi nu
vroiau să spună că cel drag plecat dintre ei era în iad, ci
doar că se odihneşte în mormânt. Hades nu este iadul care
se presupune că deja arde.
3. Tartaros.
Termenul grecesc tartaros nu apare în mod direct în Noul
Testament, însă verbul „a arunca în tartaros” apare în
2Petru 2:4 şi desemnează locuinţa îngerilor căzuţi care nu
pot reveni în ceruri, în prezenţa lui Dumnezeu. Termenul
nu este folosit pentru a desemna locul celor morţi, nici
iadul în care oamenii sunt aruncaţi după moarte.
4. Gehenna.
În Noul Testament gehenna apare de 12 ori. Acesta este
iadul despre care a vorbit Isus. Este locul viitor în care cei
nedrepţi îşi vor primi pedeapsa. Se consideră că termenul
derivă de la gê hinnom, desemnând Valea Hinom, un
defileu în apropiere de Ierusalim. Potrivit Ier. 7:23-33, este
un loc al judecăţii. Tradiţia rabinică situează Valea Hinom
în afara Ierusalimului, fiind locul unde se ardeau cadavre
de animale şi gunoaie.
Marcu 9:43: Aici gehena este asociată cu focul. Focul
începe numai după cea de-a doua venire a lui Isus (Mat.
25:41), la sfârşitul veacului (Mat. 13:49-50). Până atunci
oamenii „dorm” în morminte.
Luca 12:5: Pentru că numai Dumnezeu are nemurirea
(1Tim. 6:16), gehenna/iadul nu începe imediat după
moarte.
Apoc. 20:9-10,15. Aici nu apare cuvântul gehenna, ci se
vorbeşte despre lacul de foc în care, la finalul mileniului,
vor fi arşi cei nedrepţi. Cum gehenna este asociată cu
focul şi reprezintă un eveniment viitor, având loc după cea
de-a doua venire şi fiind în legătură cu judecata, iadul este
cel mai bine înţeles în contextul Apocalipsa 20. Acesta
este iadul cu privire la care ne avertizează Isus.
5. „În vecii vecilor”
Iadul viitor va dura „în vecii vecilor” (Apoc. 20:10)?
Semantic, termenul biblic prin care este redată ideea de
„în vecii vecilor”/”veşnic”/”care nu se stinge” este mult
amplu decât echivalentul din versiunea engleză (şi
română, de asemenea). Acesta poate desemna (1)
ceva/cineva a cărui existenţă nu are nici început şi nici
sfârşit (în relaţie cu Dumnezeu); (2) ceva/cineva cu
început, însă fără sfârşit (viaţa veşnică a celor
răscumpăraţi – Ioan 5:24; Apoc. 21:3-4) şi (3) ceva sau
cineva cu început şi sfârşit, în sensul de „pentru o vreme”
(Exod 21:5-6; 29:9; Iona 1:17; 2:6).
6. Moartea a doua.
Cei nedrepţi vor fi în „iad” doar pentru o perioadă limitată
de timp. Consecinţele, însă, sunt eterne.
Apoc. 20:9: Focul i-a mistuit.
Apoc. 20:14-15: Aceasta este moartea a doua. Focul care
nu se stinge (Mat. 3:12), nu poate fi stins până când nu şi-
a încheiat lucrarea de mistuire desăvârşită (Mat. 13:40-42;
Ier. 17:27 – Ierusalimul nu arde şi în prezent). Viaţa
veşnică este doar pentru cei ce aparţin lui Isus. Satan nu
este stăpânul iadului, ci el însuşi va fi nimicit (Mat. 25:41;
Apoc. 20:10).
7. Concluzie
Biblia vorbeşte despre iad, însă iadul este un eveniment
viitor. Filosofia grecească este sursa doctrinei
purgatoriului şi a chinurilor iadului veşnice. Socrate, care
s-a născut în jurul anului 470 î.Hr., susţinea astfel de
concepte, însă cu eticheta de ficţiune.
III. Consecinţe
Doctrina unui iad veşnic prezent distorsionează Scriptura,
reprezintă în mod greşit creştinismul şi deformează
caracterul lui Dumnezeu, definit de dragoste şi dreptate şi,
de asemenea, se poate dovedi nocivă pentru oameni.
Studiile raportează că după ascultarea unei predici despre
iad, unii oameni au suferit tulburări mentale. Doctrina
chinurilor veşnice în iad este imorală. Cum ar putea un
Dumnezeu al iubirii, plin de îndurare, să tortureze oamenii
de-a lungul întregii veşnicii pentru că au păcătuit un timp
limitat? Noi credem într-un Dumnezeu al iubirii şi
dreptăţii şi în împărăţia Lui în care durerea, suferinţa,
plânsul şi moartea nu vor mai fi (Apoc. 21:3-4).
Recenzie carte
de Angel Manuel Rodríguez, BRI
Jon Paulien, The Deep Things of God, Hagerstown, MD:
Review and Herald, 2004, 176 pagini, $ 14,99.
Ne-am obişnuit să primim de la Jon Paulien materiale utile
în interpretarea cărţii Apocalipsei, iar volumul de faţă nu
face excepţie. Cartea se descoperă a fi un ghid de studiu al
Apocalipsei şi al principiilor de interpretare biblică, cu
ajutorul căruia cercetătorul va ajunge la o mai bună
înţelegere. Şi de fapt, Paulien ne oferă o introducere în
interpretarea biblică, în general, cu aplicaţie particulară în
cartea Apocalipsei. Mai avem şi o scurtă introducere la
Apocalipsa şi contextul primului secol. Un capitol mai
vast tratează subiectul profeţiei biblice şi examinează
materiale din Genesa şi literatura profetică – nu de la
Genesa la Apocalipsa, aşa cum intenţiona autorul – pentru
a deriva de aici principiile biblice de interpretare.
Secţiunea merită o evaluare judicioasă, cu neputinţă în
această scurtă recenzie. Se face distincţia între exegeza
biblică, teologia biblică şi teologia sistematică,
precizându-se însemnătatea acestei distincţii în cadrul
procesului hermeneutic. Materialul care prezintă
interpretarea scrierilor lui E.G.White şi utilitatea acestora
în interpretarea Apocalipsei este deosebit de valoros. Mai
departe, Paulien tratează structura literară a Apocalipsei,
folosirea în această carte a materialelor din Vechiul
Testament, relaţia acesteia cu restul Noului Testament şi
rolul scenelor din sanctuar.
La nivelul cel mai fundamental, cartea lui Paulien este
provocatoare. Paulien ne sugerează o metodă de
interpretare a Apocalipsei care pare să difere foarte mult
de cea folosită de adventişti, fapt care poate explica de ce
Paulien nu a interacţionat cu alţi teologi a.z.ş. care au scris
pe marginea literaturii apocaliptice biblice. În momentul
de faţă ne este greu să evaluăm impactul complet al
acestei metode asupra interpretării adventiste tradiţionale a
Apocalipsei. În interpretarea acestei cărţi, adventiştii au
aplicat metoda istoricistă care afirmă că unele profeţii din
Apocalipsa deja s-au împlinit, altele sunt în curs de
împlinire, în timp ce restul urmează să se împlinească în
viitor. Paulien sugerează că în interpretarea Apocalipsei
avem nevoie de o metodă eclectică care să încorporeze
metode diferite şi uneori chiar contradictorii, ca
preterismul, futurismul, istoricismul şi idealismul. El
doreşte o abordare proaspătă a Apocalipsei, prin
intermediul unei analize exegetice ce va permite textului
să vorbească în dreptul său. Paulien lasă impresia că în
cadrul demersului exegetic putem să ne dezbărăm de toate
pre-concepţiile şi să fim completamente obiectivi. Însă
adevărul este că el însuşi începe cu o foarte puternică
presupoziţie, anume că în interpretarea Apocalipsei trebuie
să aplicăm metodologii diferite şi că demersul exegetic ne
va ajuta să stabilim care metodă este aplicabilă unei
anumite secţiuni a cărţii. Aceste distincţii sunt dificil de
menţinut în interpretarea oricărui text literar.
Se impune întrebarea pe ce temei conchide el că folosirea
de metode diferite este indispensabilă unei interpretări
corecte a Apocalipsei şi că aceste metode trebuie să fie
cele identificate de el? Paulien nu pune această problemă
deşi are de-a face cu un aspect de importanţă
fundamentală pentru modul în care urmează să citească
sau să interpreteze Apocalipsa. Adventiştii au susţinut în
mod corect că folosirea metodei istoriciste în interpretarea
Apocalipsei este justificată deoarece aceasta este metoda
pe care îngerul i-a furnizat-o lui Daniel şi care s-a dovedit
extrem de utilă în decodificarea Apocalipsei. O schimbare
semnificativă în abordarea adventistă a cărţii Apocalipsa
are de înfruntat pe termen lung riscul de înlocuire a
metodologiei biblice cu unele omeneşti. Indiferent de
mesajul pe care Paulien încearcă să ni-l transmită, un lucru
îl putem afirma cu certitudine, anume că metoda lui
Paulien ne provoacă temeri serioase. Timpul va descoperi
dacă aceste temeri sunt sau nu fondate.

(articole apărute în BRI Newsletter no. 12

Trad. Cristina Ruţă, secretară,
Asociaţia Pastorală – Uniunea de Conferinţe)