APOCALIPSA LUI IOAN

Capitolul 16
1 Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor* şapte îngeri: „Duceţi-vă şi
vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei* lui Dumnezeu!”
Porunca despre potirele mâniei lui Dumnezeu vine din Sanctuar, ceea ce înseamnă că ele sunt
consecința călcării Legii de către oameni.
2 Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe* pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit* pe
oamenii care* aveau semnul fiarei şi care* se închinau icoanei ei.
Dumnezeu Își revarsă mânia asupra celor ce au semnul fiarei și se închină icoanei ei. Având în
vedere că semnul fiarei este opusul semnului lui Dumnezeu și că asemănarea cu fiara este
sfințirea duminicii și nemurirea sufletului, putem înțelege importanța Sabatului, ca semn al lui
Dumnezeu.
3 Al doilea a vărsat potirul lui în* mare. Şi marea s-a* făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi*
a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.
4 Al treilea a vărsat potirul lui în* râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au* făcut sânge.
5 Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept* eşti Tu, Doamne, care* eşti şi care erai! Tu eşti
Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta.
6 Fiindcă aceştia au* vărsat sângele sfinţilor* şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge*. Şi
sunt vrednici.”
7 Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne* Dumnezeule, Atotputernice, adevărate* şi drepte
sunt judecăţile Tale!”
Această urgie a făcut parte și dintre plăgile Egiptului, ceea ce înseamnă că oamenii se fac
vinovați de păcatele Egiptului, adică de uciderea urmașilor lui Christos.
8 Al patrulea a vărsat potirul lui peste* soare. Şi* soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu
focul lui.
9 Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au* hulit Numele Dumnezeului care are
stăpânire peste aceste urgii şi* nu s-au pocăit ca să-I* dea slavă.
Sfințirea duminicii și folosirea semnului crucii, atât de către falșii creștini, cât și de către păgâni,
sunt elemente ale închinării la soare. Aceia care se închină la soare și nu lui Dumnezeu sunt
săturați de soare.
10 Al cincilea a vărsat potirul lui peste* scaunul de domnie al fiarei. Şi* împărăţia fiarei a fost
acoperită de întuneric. Oamenii îşi* muşcau limbile de durere.
11 Şi au* hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor* lor rele şi*
nu s-au pocăit de faptele lor.
Întunericul spiritual voluntar este pedepsit printr-un întuneric fizic dureros. Însă durerea
intensifică răzvrătirea oamenilor împotriva lui Dumnezeu.
Această urgie este de asemenea repetarea uneia dintre plăgile Egiptului.
12 Al şaselea a vărsat potirul lui peste* râul cel mare, Eufrat. Şi* apa lui a secat, ca* să fie
pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit.
Este posibil ca semnificația numelui să ne ajute la înțelegerea acestei urgii.
Etimologia numelui[modificare | modificare sursă]
Numele Eufrat ar putea proveni din Ufratu în persana veche,[1] sau din avestană *hu-perethuua,
însemnând "potrivit pentru traversat" (din hu-, însemnând "bun", și peretu, însemnând "vad")[1]. O altă
origine ar putea fi kurdă.[necesită citare] În această limbă, fere înseamnă "lat", re înseamnă "apă
curgătoare" iar hat, "curgătoare", astfel fererehat ar însemna "apă curgătoare lată". Numele kurd
actual, Ferat, este poate o contracție a numelui mai vechi. Totuși, etimologia indo-europeană a numelui
este disputată din cauza numelor sumeriene și akkadiene, respectiv Buranun și Pu-rat-tu; Buranun fiind
atestat într-o inscripție[necesită citare] a regelui Gudea (secolul al XXII-lea î.Hr.). Pare astfel probabil că
numele în persana veche a apărut prin etimologie populară, pe baza numelui preiranian al râului.
Acceptând semnificația „vad bun”, expresie folosită și în comerț, putem înțelege că această urgie
este de natură economică, idee care este repetată într-unul dintre capitolele următoare.
13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului* şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos*
trei duhuri necurate*, care semănau cu nişte broaşte.
14 Acestea sunt* duhuri de draci, care fac* semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii
pământului întreg*, ca să-i strângă pentru războiul* zilei celei mari a Dumnezeului celui
Atotputernic.
Balaurul este însuși Satana – vezi cap. 12 - dar balaurul mai poate fi și un simbol pentru
păgânism. Fiara este fiara întâi din cap. 13 – Biserica Catolică – ea fiind menționată explicit și
în Daniel, capitolele 2, 7 și 8, iar proorocul mincinos este fiara a doua din Apocalipsa 13.
America de Nord a fost inițial un refugiu pentru protestanții prigoniți de Biserica Catolică în
Europa. Cu timpul însă, influența catolică a apărut, și a crescut, și va crește până la
asemănarea cu Roma Catolică. Părăsirea principiilor protestante de către Statele Unite ale
Americii face din această națiune „proorocul mincinos”.
Potrivit acestui text, unirea națiunilor împotriva lui Dumnezeu se împlinește în timpul urgiei a
șasea, care este o vreme de criză economică mondială, folosită de Satana în acest scop. Această
unire a națiunilor are la bază motive religioase, lucru înțeles din versetele 13 și 14.
15 „Iată* , Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca* să nu umble gol
şi să i se vadă ruşinea!”
Despre ce fel de haine este vorba? Adam și Eva au ajuns să fie goi după ce au păcătuit, adică
după ce au nesocotit Legea lui Dumnezeu, făcând ceea ce Dumnezeu le-a zis să nu facă. În
cadrul acestui raționament, hainele înseamnă sfințenia. A ne păzi sfințenia înseamnă a trăi
conform Celor Zece Porunci, așa cum le putem cunoaște din Exod 20.
16 Duhurile* cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.
Semnificația numelui Armaghedon este „Muntele mulțimilor”. Având în vedere versetul
următor -
8 Şi toţi locuitorii pământului i* se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la*
întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat

– din Apocalipsa 13, putem înțelege că locul în care vor fi adunate toate națiunile de către
duhurile demonice este Biserica Catolică.

17 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un
glas tare, care zicea: „S-a* isprăvit!”
„S-a isprăvit”! Această expresie a fost rostită de Domnul Isus Christos pe cruce. Atunci această
expresie marca sfârșitul oricărei îndoieli ce ar fi putut să apară printre ființele cerești cu privire
la caracterul rău al Satanei și cu privire la neprihănirea și dragostea lui Dumnezeu. De data
aceasta, expresia menționată mai sus marchează sfârșitul istoriei păcatului. Satana și urmașii
lui urmează a fi nimiciți pentru totdeauna.
18 Şi au urmat* fulgere, glasuri, tunete şi s-a* făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare
cum*, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.
19 Cetatea* cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi
Dumnezeu Şi-a* adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i* dea potirul de vin al furiei mâniei
Lui.
20 Toate* ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit.
21 O* grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni.
Şi oamenii* au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei* grindinei, pentru că această urgie era
foarte mare.
Ultimele patru versete din acest capitol descriu sumar răsplătirea pe care Dumnezeu o dă celor
răi și atitudinea oamenilor. Se vede clar cum oamenii, în starea de sălbăticie pe care le-o dă
păcatul, arată, prin răzvrătirea lor, că nu mai este nicio posibilitate de recuperare pentru ei.
Tabloul este nespus de trist, iar gândul că aceste evenimente se vor petrece cu adevărat este
înspăimântător, deoarece robia păcatului, în care oamenii se afundă de bună voie, refuzând
răscumpărarea prin Christos, este teribilă.