1. OBIECTUL GEOLOGIEI. ŞTIINŢELE GEOLOGICE.

DEFINIŢII

Geologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul Pământului, atât în ceea ce priveşte
starea lui actuală, cât şi privitor la evoluţia sa în timp.
Etimologic: Geo = Pământ; logos = vorbire, aici cu înţeles de ştiinţă.
Geologia studiază compoziţia şi structura globului terestru (şi în special scoarţa solidă
a acestuia), raporturile actuale dintre diferiţii constituenţi şi evoluţia acestora în decursul
istoriei Pământului.
Termenul Geologie a fost utilizat pentru prima dată în 1473 de către episcopul britanic
Richard de Bury, cu înţelesul de ştiinţă vulgară, pământească, în opoziţie cu Teologia, ştiinţa
spiritului, dumnezeiască.
În timp s-a mai utilizat şi termenul de Geognozie (gr. Gnosein = a cunoaşte), dar
cuvântul nu s-a impus.
În ansamblu, Geologia studiază compoziţia şi arhitectura scoarţei terestre, fenomenele
şi procesele care produc schimbări în aceasta şi ambianţa naturală în care evoluează Pământul.
Ştiinţele geologice sunt un grup de ştiinţe ale naturii ce fac parte din clasa
geoştiinţelor care au ca obiect de cercetare formarea, structura şi evoluţia Pământului.
Deoarece globul pământesc este un corp complex, alcătuit din mai multe învelişuri cu
compoziţie chimică, stare fizică şi proprietăţi extrem de variate, iar istoricul evoluţiei scoarţei,
a substanţei anorganice şi organice, al evoluţiei vieţii, este greu de descifrat şi necesită studii
specifice, geologia s-a separat cu timpul în mai multe ştiinţe geologice care studiază Pământul
din puncte de vedere proprii cu obiective clar delimitate, discipline care sunt însă
interdependente între ele, progresul uneia însemnând şi progresul celorlalte.
Aceste geoştiinţe sunt prezentate în cele ce urmează.
Mineralogia şi Cristalografia studiază proprietăţile fizico-chimice ale mine-ralelor din
scoarţă şi procesele care duc la formarea lor şi, respectiv, modul lor de structurare
(organizare) spaţială.
Petrologia studiază gruparea mineralelor în roci, dispoziţia spaţială, răspândirea
geografică, importanţa practică şi condiţiile genetice care determină apariţia rocilor.
Geologia fizică (generală) studiază constituţia şi proprietăţile fizice ale globului şi mai
ales ale scoarţei solide prin acţiunea fenomenelor ce au loc la interiorul şi exteriorul scoarţei
terestre.
Paleontologia studiază resturile organismelor animale şi vegetale ce apar în stratele
scoarţei terestre.
Geologia istorică (stratigrafia) studiază analitic scoarţa Pământului, reconstituind
diferite faze de evoluţie în timp şi spaţiu.
Geotectonica (geologie structurală) studiază arhitectura scoarţei urmărind legile de
formare şi aranjare în spaţiu a rocilor constitutive, precum şi raporturile scoarţei cu mantaua.
Geofizica studiază proprietăţile fizice ale Pământului considerat ca un întreg. Ea poate
cerceta atât la suprafaţă cât şi în interiorul globului.
Geochimia studiază repartiţia şi comportarea elementelor chimice în diverse condiţii
termodinamice şi fizico-chimice ale globului.
Geologia petrolului studiază condiţiile de formare a petrolului şi gazelor, ale
acumulărilor de petrol şi gaze (zăcământ) şi răspândirea lor în scoarţă.
Geomorfologia studiază formele de relief, originea lor şi legile de formare.
Geologia economică studiază situaţia zăcămintelor metalifere şi nemetalifere, roci
combustibile, materiale de construcţii, în vederea exploatării lor.
Hidrogeologia studiază repartiţia, dinamica apelor subterane în interdependenţă cu
cele de suprafaţă.

1
 Geologia inginerească şi geotehnica studiază proprietăţile rocilor din punct de vedere
mecanic în scopul folosirii lor în construcţii, precum şi fenomenele generate în urma acestor
lucrări (clădiri, baraje, tunele, drumuri, căi ferate, etc.).
Cartografia geologică se ocupă cu întocmirea şi interpretarea hărţilor geologice şi a
altor materiale grafice (secţiuni geologice, coloane stratigrafice, hărţi structurale).
Pedologia studiază învelişurile superficiale, solurile formate la suprafaţa scoarţei pe
seama rocilor subjacente.
Vulcanologia studiază vulcanii şi materialele emanate în urma erupţiilor vulcanice.
Seismologia: studiază cutremurele de Pământ şi cauzele lor.
Paleoecologia studiază condiţiile de mediu în care au trăit organismele care au populat
planeta.
Paleogeografia studiază formele de relief din trecut, restabilind raporturile
mare–uscat în diferite perioade geologice.
Paleoclimatologia studiază evoluţia climei din trecutul Pământului şi influenţa sa
asupra formării rocilor şi a repartiţiei vieţii.
Geomatematica studiază fenomenele geologice din punct de vedere statistic, utilizând
intens aparatul matematic.
Continua specializare în domenii de sinteză, în funcţie de modul de accentuare al
fenomenelor şi proceselor, a fost numită diferit de diverşi cercetători. Astfel, s-a numit
„Principii de Geologie”, „Bazele Geologiei”, „Introducere în Geologie”, toate denumirile
implicând un grad avansat de teoretizare şi generalizare, ca bază a studiilor de detaliu. Se mai
folosesc termenii de Geologie Generală şi Geologie Fizică. Aceşti doi termeni au
aproximativ acelaşi înţeles, legat de cercetarea fenomenelor şi proceselor geologice care au
loc în prezent la suprafaţa şi în interiorul Pământului, precum şi a condiţiilor naturale în care
se desfăşoară acestea, în scopul descifrării istoriei şi a legilor generale de evoluţie a litosferei.
Prin fenomen geologic se înţelege orice schimbare sau transformare care afectează
scoarţa terestră şi care poate fi direct observată (ex. erupţiile vulcanice, cutremurele, etc.).
Prin proces geologic se înţelege un şir de fenomene ce pot fi urmărite numai indirect,
pe baza efectelor pe care le-au determinat în timp (ex. acumularea de depozite vulcanice,
apariţia fracturilor, metamorfozarea unor roci, etc.).

2. IMPORTANŢA GEOLOGIEI

Geologia, ca disciplină complexă care rezolvă o multitudine de probleme variate,

prezintă un interes deosebit, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.
Importanţa teoretică:
1) explică complexitatea fenomenelor şi proceselor desfăşurate în trecutul Pământului;
2) explică şi justifică legile evoluţiei;
3) explică intercondiţionarea reciprocă a proceselor şi fenomenelor;
4) facilitează stabilirea legilor de bază ale dezvoltării materiei, evoluţia acesteia de la
anorganic la organic, de la procesele chimice la procesele biochimice şi apoi la cele biologice;
5) verifică şi dovedeşte materialitatea Universului şi a cauzelor directe ale evoluţiei
acestuia.
Importanţa practică
Geologia însăşi este o ştiinţă de esenţă practică. Dezvoltarea geologiei a fost legată de
necesitatea extragerii de substanţe minerale utile, deci de minerit. Geologia este prezentă în
foarte multe domenii ale activităţii practice: industrie, agricultură, construcţii.
1) permite descoperirea zăcămintelor de substanţe minerale utile (prin faza numită
prospecţiune);

2
 2) permite determinarea volumetrică a substanţelor minerale utile şi a condiţiilor de
exploatare (prin faza de explorare).
3) permite extracţia substanţelor minerale utile (prin faza de exploatare).
4) studiază structura terenurilor de fundaţie pentru amplasarea construcţiilor civile şi
industriale de orice tip (clădiri, baraje, tuneluri, canale, drumuri, căi ferate, etc.);
5) asigură identificarea surselor de apă;
6) execută studiul rocilor de bază pe care se dezvoltă solurile, prospectarea
amendamentelor necesare pentru creşterea randamentului producţiei agricole;
7) se ocupă de studiul evoluţiei terenurilor şi propune metode de prevenire şi
combatere a fenomenelor de eroziune şi degradare a terenurilor agricole şi asigură proiectarea
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;
8) realizează studiul respectării condiţiilor de mediu şi propune măsurile necesare
pentru refacerea mediului.
Specialistul în foraj-extracţie poate interveni în toate fazele de cercetare în geologie
(prospecţiune, explorare, exploatare), dar cu precădere în cea de exploatare.
Geologia permite specialistului în foraj-extracţie, să-şi explice natura şi geneza
zăcămintelor de substanţe minerale utile şi contextul în care ele apar în scoarţa terestră. De
asemenea, este importantă cunoaşterea rezervei de substanţe minerale utile.

3. RELAŢIILE GEOLOGIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Având un vast domeniu de studiere şi probleme variate de abordat, geologia are

legături de interdependenţă cu toate ramurile ştiinţelor naturii de la care împrumută
cunoştinţe, metode de lucru şi cercetare şi cărora le oferă obiect de studiu: fizica, chimia,
astronomia, biologia, botanica, geografia, ştiinţele matematice (în special geometria
descriptivă, algebra, statistica) etc.

Fig. 1. Raporturile geologiei cu celelalte ştiinţe ale naturii:

1 – domeniul geologiei; 2 – domeniul geonomiei; 3 – domeniile ştiinţifice de
graniţă extra- şi intrageonomice; 4 – domeniul ştiinţelor geologice
interdisciplinare; 5 – gradul de abstractizare matematică al unui domeniu.

3
 4. SCURT ISTORIC AL GEOLOGIEI

Geologia ca ştiinţă este una dintre cele mai noi ramuri ale ştiinţelor naturii, apărând ca
atare abia la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Cu toate acestea, încă din epocile primitive, omul a fost obligat să observe scoarţa
terestră, întâi cu caracter empiric, pentru identificarea substanţelor care-i erau necesare sau
pentru a se proteja de fenomenele naturale în faţa cărora era pus, şi probabil, pentru a încerca
să-şi explice aceste fenomene. Astfel, omul a învăţat să deosebească obsidianul de silex, două
roci din care se confecţionau cele mai bune unelte.
Din antichitate până în Evul Mediu se poate vorbi de o geologie preştiinţifică, existând
cunoştinţe care s-au acumulat pe de o parte din experienţa minieră şi pe de altă parte din unele
lucrări cu caracter enciclopedic elaborate de o serie de savanţi – Pitagora, Xenophon,
Herodot, Aristotel, Pliniu cel Bătrân – care au iniţiat interpretarea primitiv materialistă a
fenomenelor naturii, multe din observaţiile acestora, deşi nesusţinute ştiinţific, fiind
confirmate de studiile ulterioare.
În Evul Mediu, secolele IX–XI, când civilizaţia arabă atinge apogeul cultural şi
ştiinţific, sunt de menţionat lucrările lui Al Biruni (intitulată „Tratat despre pietre”) şi Ibn al
Sina (Avicena).
Declinul accentuat al culturii europene din Evul Mediu ca urmare al dominaţiei
bisericii şi al obscurantismului, s-a încheiat odată cu Renaşterea atunci când s-a înregistrat o
creştere a interesului pentru ştiinţele naturii.
În epoca Renaşterii s-a remarcat prin adevărurile scrise în legătură cu anumite
fenomene geologice, savantul Leonardo da Vinci (1452–1519), de la el păstrându-se ca operă
de mare valoare prima schiţă de afloriment; tot el observând resturi de cochilii într-o regiune
deluroasă trage concluzia că această regiune a fost un vechi fund de mare.
După ce în secolul al XVI-lea cunoştinţele de geologie sunt sintetizate în lucrările lui
George Agricola Bauer – „De Re Metalica” (1527) şi „De Natura Fossilium”, lucrări care au
fost considerate actul de naştere, de atestare al ştiinţelor geologice, geologia se dezvoltă ca
ştiinţă de sine stătătoare.
În 1669, Nicolaus Steno pune bazele stratigrafiei geologice făcând referiri la natura
fosilelor şi a rocilor, şi primele menţiuni privind dispunerea stratificată a depozitelor de la
suprafaţa scoarţei Pământului.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar primele ipoteze teoretice privind
formarea Pământului: George Buffon (1747) emite ipoteza catastrofistă; Immanuel Kant
(1755) emite ipoteza acreţionistă; Pierre Simon de Laplace (1796) emite ipoteza bazată pe
legea conservării momentului inerţial).
Tot în această perioadă se dezvoltă două curente privind geneza şi mecanismele din
scoarţa terestră: Şcoala Plutonistă (Edinburgh) care explica geneza proceselor din scoarţa
terestră prin intermediul unor cauze interne, concept susţinut de Lomonosov, Leopold von
Buch, James Hutton etc.; şi Şcoala Neptunistă (Freiburg) care afirma că toate procesele
formatoare de scoarţă şi rezultatele lor îşi au sediul în domeniul marin şi sunt explicabile prin
sedimentare, concept susţinut de Alfred Werner etc.
Între 1821–1824 George Cuvier şi ulterior A. d’Orbigny pun bazele paleontologiei.
În 1829, Ellie Beaumont emite ipoteza contracţiei planetei prin care reuşeşte să
explice formarea munţilor şi diversitatea straturilor tectonice.
În 1833, Charles Lyell elaborează principiul actualismului, principiu de bază în
geologie.
În 1859, Charles Darwin elaborează teoria evoluţiei speciilor, revoluţionând modul de
gândire în ştiinţele geologice.

4
 În 1873 s-a desfăşurat la Paris, primul congres internaţional de geologie.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, W. Clark şi V.I. Vernadski pun bazele geochimiei.
În 1912, Alfred Wegener elaborează teoria derivei continentelor.
Pe la jumătatea secolului XX este elaborată teoria expansiunii fundului oceanic.
În anul 1968, Xavier le Pichon elaborează teoria tectonicii globale (plăcilor tectonice).
Astăzi, cu ajutorul tehnologiilor de vârf, cercetarea geologică la nivel mondial
cunoaşte evoluţii spectaculoase prin creşterea adâncimii forajelor în zonele continentale, prin
dezvoltarea unor programe de cercetări submarine de tipul celebrului program „Glomar –
Challenger”, prin extinderea cercetărilor prin teledetecţie din sateliţii artificiali etc.

4.1. ISTORICUL DEZVOLTĂRII GEOLOGIEI ÎN ROMÂNIA

În ceea ce priveşte dezvoltarea geologiei în România, se poate vorbi despre două

etape: o etapă preştiinţifică (până în anul 1862) şi o etapă ştiinţifică (după anul 1862).
În antichitate a existat o activitate de minerit intensă, urme ale acestei activităţi fiind
găsite în Banat, Maramureş, Munţii Apuseni, Dobrogea etc.
În Evul Mediu, Dimitrie Cantemir dă primele informaţii cu privire la resursele
minerale (petrol, ozocherită, sare etc.) din Moldova în lucrarea cu caracter geografic
„Descriptio Moldaviae”. Cam în acelaşi timp apare la Sibiu lucrarea „Auraria Romano
Dacica” a lui Samuel Köleser.
După anul 1862, odată cu înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1862) şi Bucureşti
(1864), încep să fie realizate studii organizate de geologie.
La Universitatea din Iaşi, primul profesor al catedrei de geologie a fost Gr.
Cobălcescu, cel care a elaborat prima lucrare de geologie din România: „Despre calcarul de la
Răpidea”.
La Universitatea din Bucureşti, primul profesor al catedrei de geologie a fost Gr.
Ştefănescu, care a elaborat a doua lucrare de geologie din România: „Descrierea calcarului
numulitic de la Albeşti – Câmpulung Muscel”.
În 1882 se înfiinţează Biroul Geologic cu rolul redactării Hărţii Geologice a României.
Tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Gr. Ştefănescu, apare prima publicaţie periodică
de specialitate, şi anume Anuarul Biroului Geologic.
În 1906, Biroul Geologic se transformă în Institutul Geologic al României.
După al doilea război mondial, în 1950 Institutul Geologic s-a transformat în
Comitetul Geologic cu rol de minister, iar în anii '70 Comitetul Geologic a devenit Institutul
de Geologie şi Geofizică (I.G.G.), pentru ca după 1990 să redevină Institutul Geologic al
României.
Alte personalităţi de seamă ale geologiei româneşti: Ludovic Mrazec, Ion Popescu-
Voiteşti, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Sava Athanasiu, Sabba Ştefănescu, David Preda,
Gheorghe Macovei, Ion Simionescu, Miltiade Filipescu, Gheorghe Murgeanu, Ion Băncilă,
Ion Pătruţ, Florian Olteanu, Grigore Popescu, Nicolae Grigoraş, Iulian Gavăt, Alexandru
Codarcea, Theodor Joja, Dan Giuşcă, Mircea Socolescu, Ion Dumitrescu, Nicolae Oncescu,
Mircea Ilie, Nicolae Petrulian, Virgil Ianovici, Lazăr Pavelescu, Vasile Dragoş, lista putând fi
continuată cu numele multor specialişti dintre care mulţi sunt încă în activitate.
La Universitatea din Ploieşti au activat printre alţii: profesorii Gh. Murgeanu, Th. Joja,
V. Dragoş, Al. Kissling, C. Beca, etc.

4.2. TENDINŢE ACTUALE ÎN GEOLOGIE

În cercetarea geologică modernă, lumea ştiinţifică se confruntă cu o serie de tendinţe

de evoluţie comună cu cele care se manifestă şi în alte domenii ale ştiinţei.

5
 1. Dezvoltarea contradictorie prin extrema detaliere şi continua separare de ramuri din
ce în ce mai specializate, concomitent cu accentuarea necesităţii de stabilire a legilor generale
şi de sintetizare şi interpretare unitară a tuturor informaţiilor.
2. Individualizarea continuă a unor discipline limitrofe între geologie şi ştiinţele
negeologice, pentru rezolvarea unor probleme pe care fiecare ştiinţă în parte nu le poate
satisface suficient de bine şi de rapid.
3. Modernizarea şi informatizarea tehnologiilor de investigare, de înregistrare şi de
interpretare a informaţiilor; aplicarea modelării matematice a proceselor geologice.
4. Modificarea raportului dintre amploarea informaţiei şi posibilitatea de documentare.
5. Trecerea de la studii individuale la cercetarea colectivă interdisciplinară şi, în
acelaşi timp, între ştiinţe.
6. Internaţionalizarea datelor.
7. Legătura strânsă dintre teorie şi practica geologică, îmbinarea cercetării aplicative
cu cea fundamentală şi pătrunderea cercetărilor geologice în domenii netradiţionale.

5. METODE DE CERCETARE ÎN GEOLOGIE

Ca orice ştiinţă, Geologia se bazează pe un ansamblu de metode de cercetare şi studiu,

unele proprii, altele preluate din domeniul altor ştiinţe, pe care le utilizează pentru obţinerea
rezultatelor aşteptate. Aceste metode de cercetare pot fi grupate în metode inductive şi metode
deductive.

METODELE INDUCTIVE

Metodele inductive directe

Acestea constau în observaţii directe făcute în deschideri naturale – aflorimente sau în
deschideri artificiale – şanţuri, tranşee, escarpe, galerii miniere de coastă, puţuri manuale,
puţuri miniere, sonde, etc.
Metoda observaţiilor directe este proprie ştiinţelor naturii. În general, ea se bazează pe
studierea în teren a fenomenelor geologice şi mai ales pe urmărirea rezultatelor acestor
fenomene. Prin observarea directă a rocilor, a formaţiunilor geologice, a extinderii lor
spaţiale, a conţinutului lor paleontologic, într-un spaţiu oarecare, limitat totuşi, se acumulează
datele necesare interpretării informaţiilor. Metoda implică recoltarea de probe asupra cărora
se continuă observarea prin investigaţii de laborator, urmând ca datele de teren şi cele de
laborator să creeze premisele unor interpretări corecte, raţionale a fenomenelor care au dus la
situaţia dată.
Metodele inductive directe, foarte importante de altfel, practic de neînlocuit cu toată
evoluţia tehnologică modernă, sunt limitate de caracterul discontinuu pe care îl implică şi de
imposibilitatea fizică de penetrare la adâncimi mari (în comparaţie cu raza Pământului de cca.
6400 km, adâncimea de 12 km a celui mai adânc foraj din lume din Peninsula Kola – Rusia
este nesemnificativă) sau sub uriaşele mase de apă ale oceanelor.

Metodele inductive indirecte

Prin metodele inductive indirecte de investigaţie se înţeleg metodele preluate, în
general, de la alte ştiinţe, pentru obţinerea de informaţii cu caracter geologic. Cele mai
importante metode indirecte sunt oferite de geofizică, disciplină geologo-tehnică bazată pe
determinarea caracteristicilor câmpurilor fizice naturale sau provocate ale Pământului, şi care
oferă informaţii asupra unor zone foarte adânci sau greu accesibile, care nu pot fi atinse prin
observaţie directă. Fiecare tip de câmp fizic al Pământului oferă o anumită categorie de
informaţii care se utilizează diferenţiat, în funcţie de scopul urmărit. De aceea, în cadrul

6
geofizicii s-au separat discipline specializate ca gravimetria, magnetometria, electrometria,
radiometria, seismometria etc.
În afara metodelor geofizice se mai utilizează ca metode indirecte aerofotogrametria
şi teledetecţia.
Aerofotogrametria constă în executarea unor fotografii aeriene în spectru integral sau
monocromatic care redau aspectul reliefului, caracteristicile optice ale unei regiuni,
raporturile dintre vegetaţie şi substrat, permiţând recunoaşterea şi delimitarea formaţiunilor
geologice.
Teledetecţia constă în înregistrarea cu ajutorul aparaturii instalate pe sateliţi artificiali
a undelor electromagnetice emise de suprafaţa Pământului sau a undelor emise de satelit şi
reflectate de suprafaţa Pământului. Ea acoperă într-un timp foarte scurt suprafeţe foarte mari,
are o putere mare de penetraţie în orice condiţii atmosferice şi în orice regiune, rezultatele
nefiind afectate de construcţiile antropice. Dezavantajul metodei constă în costul foarte mare
al acestei metode.

METODELE DEDUCTIVE

Datele obţinute fie prin metodele inductive directe, fie prin metodele inductive
indirecte, au dezavantajul caracterului discontinuu şi al prezentării unor situaţii de moment,
fără înlănţuirea temporală a evoluţiei care duce la situaţia dată. De aceea, Geologia îşi
dublează cercetarea prin metode deductive, care implicând interpretarea raţională a datelor,
oferă o imagine mobilă, fluentă a fenomenelor în ansamblu.
Metodele deductive sunt legate de câteva principii de bază în geologie, şi anume:
principiul superpoziţiei stratelor, principiul evoluţiei organismelor, principiul actualismului
şi principiul stratificaţiei rocilor sedimentare.

Principiul superpoziţiei stratelor

Într-o succesiune normală de strate dacă nu găsim nici o dovadă cu privire la
originea mişcării lor, vom considera că stratele mai vechi constituie baza succesiunii iar
stratele de vârste din ce în ce mai noi sunt situate deasupra.
Acest principiu trebuie utilizat cu atenţie pentru a nu genera interpretări eronate. El
presupune luarea în discuţie a unei succesiuni situate într-o poziţie primară, în care există
continuitate de sedimentare, fără dislocaţii tectonice sau cu dislocaţii evidente, şi situarea
depozitelor pe aceeaşi verticală.

Principiul evoluţiei organismelor

Într-o succesiune normală de strate situate în poziţie primară, stratele inferioare vor
conţine resturi fosile ale unor organisme mai puţin evoluate decât cele din stratele
superioare.
Principiul se aplică numai în cadrul aceluiaşi grup de organisme, nefiind admisă
compararea între grupe aflate la diferite nivele de organizare biologică.

Principiul actualismului (Charles Lyell, 1833)

Cauze identice cu cauze actuale au putut avea şi în erele geologice trecute efecte
identice sau asemănătoare.
Principiul nu este aplicabil exhaustiv pentru că între fenomenele desfăşurate în timp
nu poate exista identitate. Actualismul trebuie aplicat ca o metodă generală de gândire care
ajută la înţelegerea mecanismelor de desfăşurare a proceselor din trecut, pe baza celor actuale,
fără ca între ele să existe o identitate.

7
 Principiul stratificaţiei rocilor sedimentare
Din observaţiile făcute asupra proceselor sedimentare actuale rezultă că materialul
sedimentar se depune, de obicei, gravitaţional cu formare de corpuri tabulare numite strate
care la momentul depunerii au o poziţie orizontală sau aproape orizontală.
Deoarece în teren se întâlnesc şi strate înclinate, verticale, răsturnate sau cutate, se
poate trage concluzia că între momentul depunerii stratelor şi momentul observării au avut loc
nişte fenomene geologice numite mişcări tectonice care trădează o anumită dinamică a
scoarţei terestre.

METODELE EXPERIMENTALE

Ca orice ştiinţă modernă şi Geologia propune utilizarea unor metode experimentale de

investigaţie, prin reproducerea în laborator a fenomenelor din natură. De exemplu s-a încercat
reproducerea fenomenelor de cutare, obţinerea de topituri comparabile cu topiturile
magmatice, crearea condiţiilor de formare a unor minerale etc.
În Geologie, metodele experimentale sunt însă dificil de aplicat datorită faptului că pe
de o parte, este imposibilă modelarea spaţiului şi timpului geologic în laborator, iar pe de altă
parte datorită condiţiilor termodinamice severe (presiuni şi temperaturi ridicate) din interiorul
globului terestru.