MIŞCĂRILE COSMICE ALE PĂMÂNTULUI

În antichitate se credea că Pământul este imobil. Ptolemeu a formulat teoria

geocentrică: „Pământul se află în centrul Universului, iar Soarele şi celelalte planete se
învârt în jurul său”.
Ptolemeu a fost combătut de Pitagora, care a introdus teoria heliocentrică:
„Soarele se află în centrul Universului, iar Pământul şi celelalte planete se învârtesc în
jurul său”.
N. Copernic a fundamentat matematic teoria heliocentrică.
Ulterior, Giordano Bruno şi Galileo Galilei au susţinut teoria heliocentrică.
Concepţia actuală. Pământul execută o mişcare de rotaţie în jurul axei lor şi o
mişcare de revoluţie în jurul Soarelui; împreună cu sistemul Solar, execută o mişcare de
rotaţie în jurul centrului galaxiei; şi cu toată galaxia o mişcare galactică cu viteza de 600
mil. km/an spre steaua Vega.

Mişcarea galactică a Pământului

MIŞCAREA DE ROTAŢIE
Globul terestru execută o mişcare de rotaţie completă în jurul axei sale în 23 h
56 min 4 sec. Axa de rotaţie este înclinată faţă de normala la ecliptică cu 23°27’21”.
Sensul de rotaţie este cel direct, de la vest la est.
Fiind un corp solid (cel puţin la suprafaţă), mişcarea de rotaţie presupune o
viteză unghiulară constantă care este de 72,9·10-6 rad/s. Viteza periferică la Ecuator =
465 m/s. Viteza periferică la poli = 0 m/s.

Consecinţele mişcării de rotaţie a Pământului

a. Naşterea unei forţe centrifuge
Fc = m·v2/r = m·ω2·r,
unde: m = masa corpului supus la forţa centrifugă
r = raza de rotaţie a punctului material
ω = viteza unghiulară de rotaţie
v = viteza periferică (la Ecuator = 465 m/s; la poli = 0).
cos φ = r/Rmed => r = Rmed·cos φ
- la ecuator: φ = 0 => cos 0 = 1 => r = Rmed => Fc = max.,
- la poli: φ = 90 => cos 90 = 0 => Fc = 0.

1
 1. Naşterea forţei centrifuge explică de ce forţa de gravitaţie este minimă la
ecuator (unde vectorul Fc = max) şi este maximă la poli (unde Fc = 0). Dacă viteza de
rotaţie ar fi de 17 ori mai mare => Fc = FG şi, la ecuator, corpurile ar deveni
imponderabile. De la această viteză în sus planeta se poate dezintegra.
2. Forţa centrifugă maximă la ecuator şi minimă la poli:
- a determinat forma de elipsoid turtit la poli a Pământului,
- a determinat grosimea mai mare a troposferei (pătura inferioară a atmosferei) la
ecuator = 16 km faţă de poli = 8 km.

Variaţia forţei centrifuge pe suprafaţa Pământului şi
influenţa ei asupra valorii gravitaţiei şi formei
Globului:Re şi Rp – razele ecuatorială şi polară a
Pământului; Fcm şi Fc – forţa centrifugă la Ecuator şi
respectiv într-un punct oarecare
Orientarea acceleraţiei Coriolis (ac) în cazul unui
corp care se deplasează în emisfera nordică, de la
Nord spre Sud (din poziţia 1 în poziţia 2 cu o viteză
aparent constantă vk); vp1 şi vp2 sunt vitezele
periferice (tangenţiale) iar vt1 şi vt2 sunt vitezele
totale în cele două puncte 1 şi 2.

b. Devierea sensului de deplasare a corpurilor legat de variaţiile vitezei

periferice
Dacă se imprimă unui punct material o mişcare uniformă de direcţie constantă
de-a lungul unui meridian, conform legii lui Coriolis, mişcarea lui va fi accelerată de la
poli spre Ecuator şi decelerată de la Ecuator spre poli, iar punctele materiale vor fi
deviate spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică.
Deci, un corp în deplasare de la polul nord la ecuator pe meridian cu viteză
constantă are de fapt o viteză rezultantă accelerată, viteza pe meridian compunându-se
cu viteze periferice din ce în ce mai mari spre ecuator.
Conform principiului lui D’Alambert apare o forţă de inerţie (Fi) numită forţă
Coriolis care caută să îi menţină viteza iniţială. Ea este orientată în sens invers (spre
vest) faţă de sensul vitezei periferice (spre est).
Fi = m·ac, unde m = masa corpului; ac = acceleraţia Coriolis
Ca urmare, corpurile care se deplasează de la poli spre ecuator au tendinţa de
deviere spre vest (de a-şi menţine viteza periferică mică), iar cele care se deplasează de
la ecuator spre poli au tendinţa de deviere spre est (de a-şi menţine viteza periferică mai
mare).

2
 De aceea, alizeele în emisfera nordică bat pe direcţie NE–SV, iar în emisfera
sudică bat pe direcţie SE–NV.
Curenţii oceanici ecuatoriali la suprafaţă curg de la est spre vest.
Dispoziţia faliilor transformante este NE–SV în emisfera nordică şi SE–NV în
cea sudică.
c. Formarea zilelor şi a nopţilor = ciclicitate diurnă a geomagnetismului şi a
fluxului termic solar.
Acest lucru prezintă importanţă în:
- dezagregarea fizică a rocilor;
- dilatarea la amiază a atmosferei;
- organizarea unor cicluri vitale pentru organisme.
Alte consecinţe: - permite calculul unor unităţi de timp terestru;
- masa Pământului este distribuită neuniform la suprafaţa Pământului, cea mai
mare parte a masei fiind concentrată în dreptul Ecuatorului.
O problemă importantă legată de rotaţie este aceea a variaţiei în timp,
constatându-se că viteza de rotaţie scade cu cca. 2 sec. la 100.000 ani, ca urmare durata
unei zile crescând în acelaşi ritm. Procesul de încetinire este considerat a fi legat de
cauze cosmice, respectiv de influenţa forţelor de atracţie exercitate de Lună şi de Soare.
Se consideră (Wells, 1963; fide Holmes, 1965), bazat pe ritmurile diurne de evoluţie
biologică a unor corali, că în Cambrian (545 mil. ani), ziua avea 21 de ore iar anul avea
425 zile; la sfârşitul Permianului, anul avea 385 zile; la începutul Neozoicului, anul
avea 371 de zile, tinzând spre valoarea actuală de 365 de zile.

MIŞCAREA DE REVOLUŢIE
Pământul execută o mişcare de revoluţie (translaţie = axa rămâne paralelă cu ea
însăşi în timpul mişcării) în jurul Soarelui având o perioadă de 365 zile 6 h 9 min 11
sec.
Forma orbitei este o elipsă de mică excentricitate (aproape cerc) numită
ecliptică, Soarele aflându-se într-unul din focarele elipsei.
Lungimea eclipticii este de cca. 930·106 km şi este străbătută de Pământ cu o
viteză medie de 30 km/s.

Solstiţiul
de vară Solstiţiul
de iarnă

Poziţiile caracteristice ale Pământului în cadrul mişcării de revoluţie.

Ziua (z) şi noaptea (n) în creştere (↑) sau în scădere(↓).

3
 Punctul cel mai apropiat de Soare = Periheliu; D = 147·106 km
Punctul cel mai depărtat de Soare = Afeliu; D = 152·106 km
Axa Pământului este înclinată faţă de planul eclipticii şi face un unghi de
23°27’21” cu normala la ecliptică.
Ca urmare se formează anotimpurile.
Explicarea formării anotimpurilor.
Distanţa Soare–Pământ fiind mare, razele solare sunt aproximativ paralele şi vin
spre Pământ ca un fascicul cilindric intersectând globul terestru după un cerc = marele
cerc de iluminaţie.
Dacă razele ar fi perpendiculare pe axa Pământului, cercul de iluminaţie ar
coincide cu un meridian. Cum axa este înclinată, cercul de iluminaţie intersectează
meridianele şi paralelele în mod egal.
Cum drumul parcurs în jurul Soarelui nu este un cerc ci o elipsă, intersecţia
cercului de iluminaţie cu paralelele variază de la o zi la alta în timpul unui an.
Ca urmare, Pământul va ajunge de 2 ori la solstiţii şi de 2 ori la echinocţii.
În timpul solstiţiilor, axa Pământului, normala la ecliptică şi linia Soare–Pământ
se află în acelaşi plan. În această poziţie, marele cerc de iluminaţie nu taie alternativ
paralelele cuprinse între cercul polar şi poli.
Astfel, la solstiţiul de vară (22 iunie) marele cerc de iluminaţie nu taie paralelele
dintre cercul polar de sud şi polul sud. În acest timp la polul sud este noapte continuă,
iar la polul nord este ziuă continuă. La paralela 45° ziua este maximă (15 h şi 35 min).
La solstiţiul de iarnă (22 decembrie) marele cerc de iluminaţie nu taie paralelele
dintre cercul polar de nord şi polul nord. În acest timp la polul nord este noapte continuă
iar la polul sud este zi continuă. La paralela 45° noaptea este maximă (14 h şi 58 min),
iar ziua minimă (9 h şi 2 min).
De menţionat:
- în timpul solstiţiului de iarnă la 1–3 ianuarie, globul terestru se află la
periheliu.
- în timpul solstiţiului de vară la 1–3 iulie, Pământul se află la afeliu.
La echinocţiu (21–23 martie, 21–23 septembrie) marele cerc de iluminaţie taie
Pământul după un meridian astfel ca planul ce cuprinde axa Pământului şi normala la
ecliptică este perpendicular pe linia Soare–Pământ. În această poziţie, în toate punctele
de pe Pământ ziua este egală cu noaptea.
Ca urmare a înclinării axei Pământului şi a mişcării de revoluţie rezultă
inegalitatea zilei cu a nopţii şi diferenţierea anului în anotimpuri.
Dacă axa Pământului ar fi perpendiculară pe planul eclipticii razele ar cădea
perpendicular pe ecuator şi din ce în ce mai oblic spre poli. S-ar produce zone climatice
uniform repartizate de la ecuator la poli, constante, fixe în timp.
Consecinţele mişcării de revoluţie:
- ciclicitatea anuală a temperaturii:
- dezagregarea fizică a rocilor
- dezvoltarea vieţii terestre
- cicluri anuale ale câmpului geomagnetic
- formarea anotimpurilor

4
- ritm neuniform de captare a meteoriţilor: august – Perseide; octombrie – Orionide;
decembrie – Geminide.
- prin variaţia vitezei de deplasare (29–32 km/s) apar forţe de inerţie asupra crustei cu
rol declanşator al cutremurelor.

MIŞCAREA CONICĂ
Pe fondul celor două mişcări cosmice (de rotaţie şi de revoluţie), mişcarea
conică este mişcarea axei Pământului ce generează un con cu vârful în centrul
Pământului.
Consecinţe:
Datorită mişcării conice, linia echinocţiilor rezultată din intersecţia planului
eclipticii cu planul ecuatorial terestru se deplasează anual spre vest cu 50,2 sec.,
fenomen numit precesia echinocţiilor. Ciclicitatea precesiei este de 26.000 ani.

Mişcarea conică şi mişcarea de nutaţie a Pământului

MIŞCAREA DE NUTAŢIE
Mişcarea conică a axei Pământului este dublată de o mişcare de balansare
(oscilare), care face ca pereţii conului să ia forma de falduri, baza conului să fie o
sinusoidă.
Însumarea mişcării conice cu cea de nutaţie face ca apariţia echinocţiilor să se
producă mai devreme cu 60 de sec. în loc de 50,2 sec.
Ca urmare, ciclicitatea precesiei se desăvârşeşte în 21.600 ani.
Mişcarea conică şi de nutaţie a fost considerată responsabilă de variaţiile
climatice remarcate în istoria Pământului, concretizate prin momente de încălzire şi de
răcire ale climei, inclusiv ca o cauză a marilor glaciaţiuni.

Analizând consecinţele mişcării de revoluţie şi a mişcării conice şi de nutaţie în

geologie, trebuie remarcată apariţia unei ciclicităţi anuale a temperaturilor şi implicit a
climatului la suprafaţa Pământului, cu implicaţii diverse, uneori foarte importante,

5
asupra proceselor de dinamică externă, mai ales a celor de dezagregare fizică a rocilor şi
de dezvoltare a vieţii.
Variaţiile fluxului de radiaţii solare determină o ciclicitate anuală a câmpului
geomagnetic. Deplasarea orbitală asigură şi periodicitatea fenomenelor meteoritice, prin
tranzitarea unor spaţii cu densităţi diferite de material cosmic.
Evident, concomitent cu mişcările proprii, Pământul este antrenat, odată cu
Soarele şi deci cu întregul Sistem Solar, într-o mişcare galactică spre steaua Vega,
respectând totalitatea legilor pe care această suită de mişcări le impune. În consecinţă,
Pământul, ca şi celelalte corpuri din Sistemul Solar, nu descrie o orbită închisă în jurul
Soarelui, ci o spirală, revenind după una na în aceeaşi poziţie faţă de Soare, însă în alt
punct ascendent al Universului.
O translaţie completă se realizează, împreună cu întregul Sistem Solar într-un
interval de timp de 180–200 mil. ani, numit an galactic. Fără să poată fi demonstrat
ştiinţific, se remarcă o coincidenţă între durata anului galactic şi cea a ciclurilor
geotectonice.