PRĂBUŞIREA VECHIULUI REGIM ÎN FRANŢA

(1774-1789)

Revoluţia franceză este una din mişcările care dau naştere în Occident ideilor ce aparţin
"Luminilor". Provocată de criza financiară a monarhiei franceze, în 1789, în câteva săptămâni,
ea duce la prăbuşirea vechiului regim şi la proclamarea unor principii noi, prin intermediul
"Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului": suveranitatea naţiunii, libertate, egalitate
civilă, proprietate, în timp ce se instalează o monarhie constituţională.1
Vechiul regim francez - o birocraţie monarhică pe fondul rămăşiţelor unei societăţi
medievale şi a unei învălmăşeli de puteri prescriptive - a expus de multe ori semne de
slăbiciune şi instabilitate. Însă aceste neajunsuri nu au însemnat pentru contemporani în nici
un fel că vechiul regim era în pragul unei nelinişti. Monarhia era admisă atât de gânditorii
conservatori, cât şi de cei revoluţionari, iar ambele categorii, fiecare în propriul său mod, au
înzestrat monarhia cu un trecut idilic. Conservatorii, opunându-se inovaţiilor birocraţiei tot
mai mari, au pretins că au descoperit dovada unei vechi constituţii sub care monarhia lucra în
armonie cu celelalte puteri ale regatului. Gânditorii revoluţionari - care sunt, să spunem, cei
care doreau să aducă schimbări radicale în administraţie - gândeau în termenii monarhiei
absolute. Ei aveau în vedere puterea regală deservită de o birocraţie luminată, care să
guverneze pentru binele comun, fără a fi împiedicată de instituţii medievale şi grupuri de
interese. Statul despotic însemna pur şi simplu colectarea de taxe (cu moderaţie), întreţinerea
unei armate şi unei marine şi asigurarea ordinii şi dreptăţii. Trebuia să fie cu adevărat despotic
în ceea ce priveşte funcţiile limitate şi trebuia să menţină condiţii sub care dreptul natural să
prevaleze, nestingherit de prejudiciile medievale şi reglementările inutile. Această idee a unui
guvern puternic, care ar reduce şi ar simplifica sarcinile guvernării, se afla în centrul gândirii
liberale franceze din secolul al XVIII-lea; iar aici chiar şi Jean-Jacques Rousseau găseşte
anumite puncte comune cu enciclopediştii şi cu fiziocraţii.2
Sfârşitul domniei lui Ludovic al XV-lea a fost marcat de consecinţele diplomatice şi
financiare ale înfrângerii în Războiul de Şapte Ani. Ludovic al XV-lea a dominat puternic
parlamentul care se opunea absolutismului său fiscal şi a început o tentativă de reforme
economice şi instituţionale, împreună cu ministrul său, René Nicolas de Maupeou (1771).
Imaginea monarhiei era degradată (mai ales din punct de vedere moral, partidul susţinător
reproşând prezenţa doamnei de Barry şi influenţa Iluminismului).
Când Ludovic al XVI-lea a urcat pe tronul Franței avea 19 ani. Avea o enormă
responsabilitate devreme ce guvernul avea mari datorii iar resentimentele față de monarhia
despotică erau în creștere. Dar avea un caracter slab, era schimbător, încăpăţânat, şi după
mărturiile contemporanilor, de o inteligenţă mediocră. Sarcinile şi responsabilităţile care îi
reveneau îl copleşeau. În timp ce nimeni nu se îndoia de capacitatea intelectuală a lui Ludovic
de a guverna Franța, a fost destul de clar faptul că, deși crescut ca un Delfin al Franței, era
indecis și nu suficient de ferm pentru domnie. 3 În scurtă vreme a ajuns obiectul de batjocură al
1
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, State şi identităţi europene (secolul XIV-1815), trad.
Monica Timu, Iaşi, 1998, p. 331.
2
The New Cambridge Modern History, vol. VIII, The American and French Revolutions (1763-1793), editată de
A. Goodwin, Cambridge, 1976, p. 592.
3
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. II, trad. Eugen Rusu, Bucureşti, 1973, p. 130.
curtenilor uşuratici şi lipsiţi de seriozitate. Căsătoria sa la nici 16 cu Marie Antoinette, fiica
împărătesei Austriei - Maria Theresa, oferea un bogat material de ironii. Accepta omagiile
unor curteni care se bucurau de cea mai proastă faimă şi se zvonea că frumosul Fersen,
colonel în armata regală suedeză, era amantul ei. Se ştia faptul că Ludovic nu şi-a putut
consuma căsătoria decât la 7 ani după celebrarea sa şi numai în urma unei intervenţii
chirurgicale.4 De altfel, Ludovic al XV-lea recunoştea faptul că nepotul lui ''nu este prea
dezmierdător'' şi că ''nu este un bărbat ca toţi ceilalţi'' 5. De faţă cu principesele bătrâne, Marie
Antoinette îndrăzneşte câteva nazuri cu soţul ei şi merge până la a-i spune: ''Sunteţi bărbatul
meu, când veţi fi soţul meu?''6 A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și
desface miniștrii, întotdeauna la sfatul prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a
fost extrem de limitat. Mama sa a criticat-o pentru incapacitatea ei de a-l controla pe regele
Franţei, care nu i-a permis niciodată să se amestece în politică.
Din punct de vedere politic, Franţa era o moharhie absolută şi centralizată, în care
suveranul exercita puterea prin intermediul miniştrilor, iar pe plan local prin intendenţii care
supervizau perceperea impozitelor şi practicarea cultului. În teorie, monarhul era reprezentant
al lui Dumnezeu pe pământ, iar voinţa lui era lege (Lex Rex). În realitate însă, el nu mai putea
obţine ascultare nici din partea celor mai apropiaţi funcţionari ai săi7. În plan administrativ-
fiscal şi judiciar, Franţa apărea ca un stat neunificat, feudal, confuz, despotic şi corupt. O
frână în calea progresului era reprezentată şi de împărţirea de tip medieval al societăţii în stări
privilegiate şi non-privilegiate, bazată pe principiul inegalităţii sociale8.
Marcat de lecturile lui Fenélon şi influenţat de Iluminism, Ludovic a căutat să câștige
dragostea poporului. Dorind să modeleze absolutismul autoritar al predecesorilor săi, Ludovic
al XVI-ea a reinstalat parlamentul în noiembrie 1774. Ludovic l-a numit consilier pe
experimentatul Jean-Frédéric Phélypeaux conte de Maurepas, care, până la moartea sa în
1781, a fost cel care a luat cele mai importante decizii.
Guvernul era, de altfel, unul extrem de bun, aşa cum Franţa avusese rareori. Ministrul
Étienne François, duce de Choiseul, fusese înlăturat, alături de ceilalţi miniştrii, care nu se
bucurau de o popularitate prea mare. Printre noii miniştrii se aflau Anne Robert Jacques
Turgot - un economist, reprezentant al Şcolii fiziocrate; contele de Vergennes, fost ambasador
la Stockholm şi Constantinopolis; contele de Saint-Germain, vechi ofiţer integru, care a primit
Ministerul de Război; Sartine, numit ministru al Marinei şi Malesherbes, care a primit Casa
regelui9. La venirea lui Turgot, deficitul bugetar anual al Franţei era de 37 milioane de livre.
Regimul absolutist, menţinerea privilegiilor nobilimii şi a sistemului breslelor au dus la
rămânerea în urmă a economiei franceze în comparaţie cu cea a Angliei, aflată în plină
revoluţie industrială10. În secolul care a despărţit Glorioasa Revoluţie de Revoluţia franceză,
Anglia a devenit, treptat, principala putere a Europei şi a lumii. În Franţa, marea nobilime îşi
împărţea 33 de miloane de livre, cât însuma anual slujbele casei regelui şi prinţilor, 28 de

4
Albert Mathiez, Revoluţia franceză, trad. Leonard Altbuch, Bucureşti, 1976, p. 31.
5
Evelyne Lever, Ludovic al XVI-lea, regele ghilotinat, trad. Râpeanu Claudia, Spulber Gabriela, Bucureşti, 2007,
p. 67.
6
Ibidem, p. 69-70.
7
Albert Mathiez, op. cit., p. 17-18.
8
Aurelian Chistol, File din istoria Europei moderne, Craiova, 2013, p. 49-50.
9
Jacques Madaule, op. cit., p. 131.
10
Aurelian Chistol, op. cit., p. 50
milioane reprezentând pensiile înşiruite în coloane strânse în registrul roşu, 46 de miloane
plătite ca soldă celor 12000 de ofiţeri ai armatei, apoi urmând numeroasele sinecuri, cum ar fi
funcţiile de guvernatori ai provinciilor. Tot acestor nobili curteni le revin şi marile abaţii pe
care regele le împarte fiilor lor mai mici, preoţiţi adeseori la 12 ani. În 1789, dintre cei 143 de
episcopi nu exista nici unul care să nu fie nobil. Înalta nobilime costa, prin urmare, foarte
mult11.
Principala problemă a lui Turgot era redresarea finanţelor statului, iar pentru aceasta
trebuiau să se facă economii şi să se stabilească un impozit unic - subvenţia teritorială, care să
se aplice tuturor contribuabilor în funcţie de veniturile lor funciare. Ţăranii erau vitele de
povară ale socieţăţii franceze: dijme, cens, zeciuieli, corvezi, impozite regale, serviciu militar,
toate greutăţile veneau să-i copleşească. Însă aceştia nu ştiau să întrezărească mijloacele de
schimbare a orânduirii sociale.12
Turgot dorea de asemenea desfiinţarea corvezilor, libera circulaţie a grânelor şi
libertatea muncii. Însă aceste lucruri cu siguranţă urmau să aibă parte de o opoziţie impulsivă,
mai ales din partea privilegiaţilor, care primeau o lovitură directă.
Vămile interne constituiau un obstacol temeinic în dezvoltarea comerţului, astfel încât o
marfă transportată din Provence la Paris îşi tripla preţul, din cauza taxelor vamale 13. În
septembrie 1774, Ludovic a impus adoptarea Edictului asupra liberei circulaţii a grânelor,
lucru care a declanşat războiul făinii, care a împins în anul următor răscoala până la
Versailles. La 5 ianuarie 1776, corvoada a fost suprimată, iar următorul pas a fost suprimarea
corporaţiilor. Însă claca a devenit şi mai gra în momentul din promulgării desfiinţării sale. Cu
acest prilej, s-au văzut ţărani din Maine invocând cuvântul ministrului pentru a refuza
marchizului de Vibraye plata arenzilor, asediindu-l în castel şi silindu-l să fugă. Abolirea de
către Malesherbes a cercetării pregătitoare, adică recurgerea la tortură în anchetele criminale,
făcea ca menţinerea interogării prealabile (tortura aplicată spre a-l face pe inculpat să-şi
denunţe complicii) să pară şi mai nedreaptă14. Dar lucrurile s-au oprit aici, căci la 13 mai
1776, Turgot a fost demis, lucru care dovedea faptul că monarhiei îi lipsea dorinţa de a se
reforma ea însăşi. Reformele financiare radicale ale lui Turgot și Malesherbes au înfuriat
nobilii, care le-au blocat în parlament insistând asupra faptului că regele nu are dreptul să
perceapă noile taxe. Malesherbes a demisionat şi el în același an, fiind înlocuit de Jacques
Necker, un bancher din Genève, singurul din cele 36 de persoane care au ocupat fotolii
ministeriale din 1774 până în 1789 care nu a fost nobil.15
Un alt eveniment cu repercursiuni grave asupra monarhiei franceze a avut loc pe plan
extern, şi anume Declaraţia de independenţă a coloniilor americane, promulgată la 4 iulie
1776. Necker a hotărât să sprijine Revoluţia americană, cu scopul a-şi lua revanşa în faţa
Angliei. În 1777 au început să plece voluntari care să-i sprijine pe americani, dintre aceştia
remarcându-se marchizul de La Fayette. Ludovic era din nou indecis, deoarece pe de o parte,
îi displăcea să sisţină supuşi revoltaţi împotriva suveranului lor legitim, iar pe de altă parte,
starea finanţelor făcea primejdios încă un război 16. Însă Bătălia de la Saratoga i-a hotărât pe
11
Albert Mathiez, op. cit., p. 19-20.
12
Ibidem, p. 29-30.
13
Aurelian Chistol, op. cit., p. 48.
14
Albert Mathiez, op. cit., p. 33.
15
Ibidem, p. 23.
16
Jacques Madaule, op. cit., p. 138.
francezi să intervină. În anul următor are loc războiul maritim dintre Franţa şi Marea Britanie,
în care francezii au obţinut întâietatea prin victorii în Antile şi India, iar în 1779 Vergennes a
reuşit să atragă în război şi pe vechii aliaţi ai francezilor, pe spanioli.
Dar, la 30 noiembrie 1782, fără ştirea lui Vergennes, americanii au semnat pacea cu
englezii, prin care Ohio era cedat Statelor Unite. Acest lucru a dus la semnarea tratatului de la
Versailles, din 3 septembrie 1783, prin care Franţei nu i-au revenit decât nişte avantaje
modeste: restituirea Senegalului şi a câtorva Antile. Tratatul de la Versailles a fost primit rău
de publicul francez, care realizase că după cinci ani de victorii în faţa englezilor, Franţa s-a
ales cu mai nimic17. În schimb, cheltuielile Franţei prin participarea la războiul american de
independenţă au fost evaluate la două miliarde de livre. La sfârşitul razboiului american de
indendenţă, deficitul bugetar anual era de 80 milioane de livre, iar în 1787 ajunsese la 112
milioane.
Dar slăbiciunea internă era cea care crea instabilitate, prin paralizia generală a
guvernului. Cu Necker în funcţia de director general la finanţe, Franţa a cunoscut o perioadă
de beatitudine: Necker împrumuta şi găsea bani cu uşurinţă; regele Franţei era aliatul victorios
al rebelilor americani. Văzut bine de public, Necker nu a riscat să-şi piardă acest statut,
nemulţumindu-i pe curteni şi pe financiari, practic neîncercând să facă reforme. În februarie
1781, Necker face greşeala de a oferi publicităţii Darea de seamă către rege de domnul
Necker. Practic, această publicaţie era o expunere a situaţiei financiare, până atunci privită ca
preocupare exclusivă a regelui şi miniştrilor săi. Deşi în Franţa se manifestau intens din nou
greutăţi financiare, Necker făcea să apară un excedent al veniturilor de 10 milioane. Bancherii
însă nu s-au lăsat amăgiţi de această expunere himerică. De asemenea, directorul general al
finanţelor Franţei estima pensiile plătite curtenilor la suma de 28 de milioane, adică peste zece
procente din buget. Toate acestea au dus la căderea lui Necker, iar această cădere confirmă
faptul că Vechiul regim era imposibil de reformat.18
În 1783, regele numeşte un nou ministru al finanţelor, pe Charles Alexandre de
Calonne, un om inteligent, abil îndatoritor şi sârguincios, care înţelesese că singura lui
misiune era accea de amâna inevitabilul cât mai mult cu putinţă. Calonne a propus o soluţie
inedită pentru a inspira încredere eventualilor creditori ai statului, şi anume să se cheltuiască
cu uşurinţă şi să nu se refuze nimic. Însă în 1786, criza financiară reapare, mai gravă ca
oricând. Calonne, care prevăzuse situaţia, prezintă regelui un program despre care acesta
afirmă că este identic cu cel al lui Turgot. 19 Încheierea tratatului comercial de la Eden cu
Anglia din 1786, bazat pe introducerea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate, ca şi
recolta dezastruoasă din 1788, au contribuit în mod inexorabil la agravarea situaţiei
economice a Franţei20. În 1789, datoria publică a Franţei se ridica la 4,5 miliarde de livre.
În 1787, Ludovic a convocat Adunarea notabililor (Assemblée des notables), pentru a
discuta despre noua reformă fiscală propusă de Calonne, dar aceasta a respins planul de
reformă, determinându-l pe rege să-l demită pe Calonne, în luna aprilie. Succesorul acestuia,
Brienne, i-a urmat parţial politica, intrând într-un grav conflict cu parlamentele, pe care a
încercat să le suprime în 1788, fără succes însă.

17
Ibidem, p. 137-140.
18
Ibidem, p. 142-144.
19
Ibidem, p. 145-147.
20
Aurelian Chistol, op. cit., p. 52.
 Eşecul votului parlamentar, urmat de cel al notabililor regatului, au dus la convocarea
Stării Generale, cu ajutorul căreia Ludovic al XVI-lea spera să fie supuse cele două ordine
(nobilii şi clericii) care îl blocau.
Toate aceste eşecuri i-au semnalat lui Ludovic faptul că şi-a pierdut incapacitatea de a
domni ca un monarh absolut, fapt ce i-a cauzat depresie. Dacă blocarea sistematică a
reformelor de către nobilime şi clericii de rang superior a fost problema politică majoră a
domniei sale, deficitul economic în creştere era principala problemă economică. Cheltuielile
curţii regale, cele ale lucrărilor publice de modernizare (de exemplu, drumurile) şi datoria
legată de război (sprijin pentru SUA) făceau ca datoria să devină o problemă crucială. Regele
nu credea această datorie nu putea fi absorbită decât prin reforme majore, afectând anumite
privilegii.
La începutul lui august 1788, Brienne a acceptat solicitarea parlamentelor de a se
convoca Stările Generale şi a demisionat în condiţiile în care plăţile din visteria regală
fuseseră deja suspendate. La 25 august, regele îl demite pe Brienne şi se umileşte rechemând-
ul pe Jacques Necker. Revenit în postul de trezorier, acesta a declarat şi el că nu va întreprinde
nici o acţiune până la convocarea Stărilor Generale 21. Simţind că este nevoie de el, bancherul
genovez a pus condiţii: anularea reformei judiciare a lui Lamoignon, rechemarea
parlamentelor şi convocarea Stărilor Generale, lucru pe care Ludovic l-a făcut la 1 mai 1789.
Stările Generale (reprezentanţii clerului, nobilimii şi orăşenilor), convocate de prim-ministru
pentru a încerca să le conducă spre bine, cât mai paşnic posibil, au scăpat rapid de sub control,
ceea ce a dus la declanşarea revoluţiei. Rebeliunea nobilimii a înfrânt coroana, dar a lăsat cale
liberă revoluţiei.22
Revoluţia franceză, care prin impetuozitatea ei nestăvilită i-a surprins atât pe cei care au
făurit-o şi au beneficiat de pe urma ei, cât şi pe cei care i-au căzut victimă, a fost pregătită cu
încetul, timp de un secol şi mai bine. Ea este rezultatul discrepanţei de zi în zi mai profundă
dintre realităţi şi legi, dintre instituţii şi moravuri, dintre literă şi spirit.23
Din examinarea variilor surse s-a putut constata că absolutismul era unanim condamnat.
Preoţii, nobilii şi oamenii de rând erau cu toţii de acord să ceară o Constituţie care să
îngrădească drepturile regelui şi ale funcţionarilor săi şi să garanteze o reprezentare naţională
periodică, singura competentă să voteze impozitele şi să facă legile24.
În fruntea naţiunii, Constituţia menţinea un rege ereditar. Dar acest rege era oarecum
creat din nou de Constituţia însăşi. Îi este subordonat şi îi depune jurământ de credinţă. Înainte
era: ''Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu, rege al Franţei şi al Navarrei'', iar acum, de la 10
octombrie 1789, este: ''Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu şi a Constituţiei statului, regele
francezilor.'' Regele francezilor, noul titlu înseamnă un conducător, şi nu un stăpân25.
În ceea ce priveşte cauzele care au dus la declanşarea Revoluţiei franceze există şi o
mulţime de speculaţii şi controverse. Potrivit istoriografiei catolico-contrarevoluţionare,
Revoluţia a fost un complot urzit împotriva tronului şi a altarului. Unii istorici vorbesc şi de o
implicare la nivel înalt al masoneriei în prăbuşirea Vechiului Regim în Franţa. Gaston Martin
scria că masoneria a fost cel mai potrivit instrument de propagare a ideilor filozofice şi
21
Aurelian Chistol, op. cit., p. 52.
22
Albert Mathiez, op. cit., p. 44.
23
Ibidem, p. 49.
24
Albert Sorel, L'Europe et la Revolution française, Les moeurs politiques et les traditions, Paris, 1897, p. 12.
25
Jules Michelet, Portraits de la revolution, Paris, 1989, p. 86.
adevărata forţă generatoare a practicii revoluţionare. În anii 1780, numele multor loji
constituiau sloganuri precum ''Înfrângerea prejudecăţilor'', ''Raţiunea'', ''Perfecta Efalitate''.
Mai mulţi filozofi, printre care şi Voltaire, a făcut parte dintr-o lojă masonică numită Nouă
Surori. Odată cu izucnirea Revoluţiei, această lojă s-a transformat într-un club politic, sub
numele de Societatea Naţională a celor Nouă Surori şi a participat activ la evenimentele
revoluţionare.26

BIBLIOGRAFIE:
1. Barber, John, Istoria Europei moderne, trad. Daniela Truţia, Bucureşti, 1998;
2. Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III, State şi identităţi europene (secolul
XIV-1815), trad. Monica Timu, Iaşi, 1998;
3. Chistol, Aurelian, File din istoria Europei moderne, Craiova, 2013;

26
Gian Pio Mattogno, Masoneria şi Revoluţia franceză, trad. Florin Dumitrescu, Bucureşti, 1998, p. 20.
4. Lever, Evelyne, Ludovic al XVI-lea, regele ghilotinat, trad. Râpeanu Claudia, Spulber
Gabriela, Bucureşti, 2007;
5. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol. II, trad. Eugen Rusu, Bucureşti, 1973;
6. Albert Mathiez, Revoluţia franceză, trad. Leonard Altbuch, Bucureşti, 1976;
7. Mattogno, Gian Pio, Masoneria şi Revoluţia franceză, trad. Florin Dumitrescu, Bucureşti,
1998;
8. Michelet, Jules, Portraits de la revolution, Paris, 1989;
9. Sorel, Albert, L'Europe et la Revolution française, Les moeurs politiques et les traditions,
Paris, 1897;
10. *** The New Cambridge Modern History, vol. VIII, The American and French
Revolutions (1763-1793), editată de A. Goodwin, Cambridge, 1976.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II
 PRĂBUŞIREA VECHIULUI REGIM ÎN FRANŢA
(1774-1789)

-REFERAT-
-ISTORIA MODERNĂ UNIVERSALĂ-

STUDENT: DIACONU GEORGE-CĂTĂLIN

PROF.: CHISTOL AURELIAN