Sunteți pe pagina 1din 3

CURS 1

PEDAGOGIE
ANUL III AMG

Factorii dezvoltării ontogenetice

Factorii dezvoltării ontogenetice. Ereditate. Mediu. Educaţie

Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta,


mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.
Materialul eredităţii este nuclear (la nivelul cromozomilor din nucleul gameţilor) şi citoplasmatic,
constituind genotipul individului.
Printre metodele care permit studierea rolului factorului genetic în onto-geneză se numără cele
care urmăresc gemelaritatea (situația pe care o prezintă gemenii) (Oancea-Ursu, Gh., 1985),
cosanguinitatea, dezvoltarea prenatală, manipularea mediului, fenomenul de adopţie etc.
Deşi cercetările vizând ereditatea umană au o istorie relativ scurtă şi o specificitate aparte (date
fiind limitele etice ale experimentelor genetice), câteva aspecte se impun a fi subliniate:
• Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere a
trăsăturilor antecesorilor!
• Diversitatea psihologică umană are cu certitudine şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze
comportamentale etc), dar nu se reduce la aceasta;
• Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital (sau înnăscut), unde sunt
cuprinse şi elemente dobândite în urma influenţelor dinaintea naşterii;
• Ceea ce ţine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârstă sau poate rămâne în stare
de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activitator (exemplu: cazul anumitor
predispoziţii alergice ori al combinaţiilor aptitudinale);
• Ereditatea conferă unicitatea biologică, ca premisă a unicităţii psihice;
• Prin „orarul" proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea creează premisele unor momente de
optimă intervenţie din partea mediului educativ, în aşa numitele perioade sensibile sau critice.
Anticiparea sau pierderea perioadelor se poate dovedi ineficientă (exemplu: achiziţia mersului,
limbajului, operaţiilor gândirii etc.);
• Rolul eredităţii nu se exprimă în aceeaşi măsură în diversele aspecte ale vieţii psihice: unele poartă
mai puternic amprenta eredităţii - temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică
(Teodorescu, FI., 1996), - altele mai puţin - atitudinile, voinţa, caracterul etc.;
• O aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiţi. Pentru o
anumită persoană, hotărâtoare poate să fie ereditatea, în timp ce, pentru alte persoane, se poate ca
mediul sau educaţia să fi contribuit decisiv.

În stadiul actual al cunoaşterii şi stăpânirii mecanismelor eredităţii se poate afirma că rolul său
în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică, este de premisă naturală. Această premisă, cu acţiune
probabilistă, poate oferi individului o şansă (ereditate normală) sau o neşansă (ereditate tarată).

Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.
Din punctul de vedere al conţinutului, în influenţele mediului se pot distinge o multitudine de
planuri: de la cel natural-geografic (climă, relief) la cel social - indispensabil unei ontogeneze de tip
uman (familie, grup de joacă).
Acţiunea mediului poate fi directă (alimentaţie, climă) sau indirectă, prin intermediul formelor
de adaptare umană pe care le generează (activităţi dominante, tip de organizare, nivel de trai, grad
de cultură şi civilizaţie etc). De asemenea, trebuie subliniat că aceste influenţe pot veni din imediata
apropiere a individului (obiectele, persoanele, situaţiile zilnice), ceea ce constituie medjul său
proximal, sau pot fi un aspect al mediului distal (aflat la distanţă). Acesta nu este direct sub
incidenţa acţiunirîndivfdulm, dar indirect, prin mediatizare - mai ales ceea contemporană, care
şterge graniţe spaţiale şi temporale - îl poate influenţa decisiv (exemplu : accesul pe computer în
muzeul Luvru).
Atunci când este favorabil, mediul contribuie la realizarea sau chiar accelerarea punerii în funcţie
a potenţialului nervos, deci are o acţiune directă vizând dezvoltarea psihică. Ea se corelează cu cea
indirectă, de susţinere a dezvoltării fizice: creştere şi maturare a sistemului nervos, osificare,
dentiţie, greutate, înălţime etc.
Din perspectiva problematicii dezvoltării ontogenetice, este extrem de important de subliniat că
accentul se pune nu pe simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci pe măsura, maniera şi
rezonanţa interacţiunii dintre acei factori şi individul uman. Un factor de mediu prezent, dar neutru
ca acţiune, sau indiferent subiectului uman este inert din perspectiva dezvoltării Prezenţele neutre,
„albe", indiferente (obiecte, membri ai familiei, profesori, relaţii sociale etc.) nu stimulează, nu
transformă benefic universul psihic al cuiva.
Dată fiind diversitatea extremă a conţinuturilor mediului, a formelor şi mijloacelor în care se
prezintă, a fost necesară o operaţionalizare a conceptului. Aşa s-a născut o categorie teoretică ce
începe să se dovedească fructuoasă, conceptul de nişă de dezvoltare.
Termenul, introdus de Super şi Harkeness (1986), desemnează totalitatea elementelor cu care
un copil intră în relaţie la o vârstă dată. Analiza definirii sale permite o serie de sublinieri:
• teoretic şi metodologic este o perspectivă utilă, deoarece inversează punctul de pornire. Se pleacă
de la copil în investigarea mediului, ceea este mai precis decât procedura inversă: de la mediul
global spre copil;
• copilul şi activităţile lui devin punctul de referinţă în identificarea, la vârste diferite, a unor nişe de
dezvoltare diferite;
• structura unei nişe de dezvoltare vizează:
a) obiectele şi locurile accesibile copilului la diverse vârste ;
b) răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;
c) cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi nivelul de
performanţă solicitat;
d) activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta;
• culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare deosebite, chiar pentru aceeaşi vârstă, ceea ce şi
explică, în parte, diferenţele în dezvoltarea bio-psiho-socială. Consecinţele acestei diferenţe nu
au scăpat interpretării psihologice. Stimularea accidentală - ca factor al dezvoltării - este mai redusă
pentru copilul occidental, ceea ce şi explică ritmul mai lent al dezvoltării acestuia în primii 2-3 ani
de viaţă, faţă de copilul din culturile tradiţionale. După aceasta, raportul ritmului de dezvoltare se
inversează. Nişa de dezvoltare de tip occidental se diversifică (creşă, grădiniţă, mass-media etc), cea
tradiţională vine cu o ofertă mai săracă şi mult mai aspră, introducând munca de timpuriu (3 ani) ca
formă de activitate.
Deşi apare ca principal furnizor al materialului ce stimulează potenţialul ereditar, acţiunea
mediului, pe ansamblu aleatoare, poate fi în egală măsură o şansă a dezvoltării (un mediu favorabil),
dar şi o frână sau chiar un blocaj al dezvoltării (un mediu substimulativ, ostil, insecurizant sau
alienant).

Educaţia. în condiţiile înecare şi ereditatea şi mediul sunt prezenţe obligatorii, dar având contribuţii
aleatoare în raport cu sensul procesului dezvoltării ontogenetice, societatea umană a perfecţionat în
timp un mecanism special de diminuare a imprevizibilului şi de creştere a controlului asupra
procesului dezvoltării individuale. Acest rol îl îndeplineşte educaţia. În accepţiunea sa cea mai
largă, educaţia poate fi definita ca activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi
diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul
societăţii şi a societăţii prin intermediul omului (Faure, E., 1974). Educaţia, în spiritul exemplelor
prezente în paragrafele anterioare, este intervenţia deliberată care mijloceşte folosirea biberonului
de către sugar, dar şi înţelegerea conţinutului didactic de către şcolar. Devine educaţie (şi apoi
autoeducaţie) orice act personal, interpersonal sau transpersonal care facilitează interacţiunea
subiect-obiect în direcţia unei finalităţi transformatoare.
În această perspectivă, educaţia apare ca fiind liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare
(„propusă" de ereditatea individului) şi oferta de posibilităţi a mediului. Ea face medierea între ceea
ce s-ar putea (ereditatea) sub aspectul conţinutului, momentului, nivelului, intensităţii, duratei,
formei, mijlocului etc, şi ceea ce se oferă (mediul). O acţiune educativă reuşită armonizează cererea
şi oferta, ceea ce nu este deloc uşor pentru că, date fiind unicitatea eredităţii şi unicitatea
constelaţiilor de mediu, nu există reţete. Ceea ce, , într-un moment şi pentru un individ, s-a dovedit
influenţă benefică, poate fi dăunător în următorul moment sau pentru alt individ. Ca factor cu
acţiune preponderent conştientă şi deliberată, educaţia îşi creează premise interne (susţinerea
dezvoltării bio-psiho-sociale), dar şi condiţiile externe necesare (conţinuturi, mijloace, forme).
Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menţine un optim între ceea ce poate,
vrea, ştie individul la un moment dat şi ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă,
totdeauna cu un grad mai înaltă decât poate, vrea, ştie individul respectiv. O ofertă prea ridicată, ca
şi una banală, poate perturba dezvoltarea psihică.
Evident dependentă de ceilalţi factori şi fără a avea puteri nelimitate (nu poate „reechilibra" o
ereditate profund afectată şi nici nu poate compensa un mediu total dizarmonic - foame, violenţă,
incertitudine, durere, abandon - educaţia acţionează programat şi cu ştiinţă în sensul dezvoltării
individului.
Cel puţin principial, faţă de plusul şi minusul oferite aleator de ereditate şi de mediu
procesualităţii dezvoltării, educaţia, prin esenţa sa de activitate umană specializată în dezvoltare,
propune doar plus'. Este unul dintre argumentele pentru care lucrările de psihopedagogie prezintă
educaţia ca factor conducător al dezvoltării ontogenetice.

S-ar putea să vă placă și