Cele mai frecvente afecţiuni ale câinilor

1. Boli cauzate de viruşi, cu o mortalitate destul de mare în rândul animalelor.

Prevenirea lor se va face cu vaccinuri specifice, administrate încă din primele luni de viaţă, iar unele
necesită revaccinare anuală.

Vaccinarea anuală contra turbării (rabiei) este obligatorie la noi în ţară. Turbarea este singura dintre
bolile canine virale care se transmite la om.

Printre cele mai răspândite boli virale la căţei avem:

- Parvoviroza sau gastroenterita hemoragică, o boală foarte gravă, adeseori mortală, produsă de
unul dintre cei mai mici viruşi ai familiei Parvoviridae. Cei mai predispuşi la această boală sunt puii (2-
6 luni), datorită insuficientei dezvoltări a sistemului lor imunitar. Virusul pătrunde în organism în urma
contactului cu fecale contaminate, prin hrană contaminată şi mai puţin prin contact direct.
Simptomele includ scăderea apetitului alimentar, diaree severă sângeroasă, vărsături şi depresie.
Aceste simptome pot apărea rapid, în termen de câteva ore de la infestare. Moartea poate surveni în
termen de câteva zile. Tratamentul este complex, incluzând antibiotice pentru prevenirea infecţiilor
bacteriene secundare, antidiareice, aport intravenos de lichide, glucoză, potasiu, datorită deshidratării
la care este supus organismul. În ultimul timp se practică chiar administrarea unor hormoni care să
stimuleze formarea celulelor albe, pentru întărirea sistemului imunitar. Pentru că incidenţa mortală a
virusului este extrem de ridicată, vaccinarea are un rol foarte important.

- Maladia Carre (Jigodiasau Febra canină) este produsă de Distemper virus şi afectează în special
câini cu vârstă de 3-6 luni, dar se poate întâlni şi la animalele cu vârsta mai înaintată. Virusul pătrunde
în organism pe cale respiratorie sau digestivă şi are simptome clinice foarte diferite. La unii câini,
singurele simptome sunt o stare febrilă trecătoare, poate însoţită de lipsa poftei de mâncare sau de o
uşoară depresie. Alţi patrupezi sunt afectaţi de o stare de rău a întregului organism, cu scurgeri nazale
şi olfactive, tuse, febră, depresie, lipsa poftei de mâncare, stări de vomă şi diaree, hiperkeratoză
palmară şi plantară, dermatită pustuloasă, iar în ultimă instanţă, semne neurologice. De obicei, odată
cu instalarea semnelor neurologice, mortalitatea este de peste 90%. Pacienţii care trec de faza de
evoluţie cu manifestări nervoase rămân cu sechele neurologice, fiind totodată eliminatori de virus pe
o perioadă de câteva luni. Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice şi ale kit-urilor de diagnostic.
Tratamentul constă în administrarea de seruri hiperimune, antibiotice şi medicaţie de susţinere.
Prevenţia apariţiei bolii se face prin vaccinare.
- Coronavirusul este a doua cauză virală, ca importanţă, a diareei la căţei, parvovirusul canin fiind
liderul. Spre deosebire de parvovirus, infecţiile cu coronavirus, în general, nu sunt asociate cu
procente mari de mortalitate. Este un virus tip ARN monocatenar (cu un singur lanţ), cu un înveliş de
protecţie grăsos. Infecţia este diseminată prin eliminarea virusului în fecalele câinilor infectaţi. Ca şi în
cazul celor mai multe boli infecţioase, căţeii mici sunt mai afectaţi decât adulţii. Simptomul principal
asociat coronavirusului canin este diareea care de obicei, durează câteva zile, însă cu o mortalitate
redusă. În cazurile complicate, mulţi căţei cu un deranjament intestinal (enterită) grav sunt afectaţi
simultan atât de coronavirus, cât şi de parvovirus. Procentul de mortalitate la căţeii cu infecţii
simultane se poate apropia de 90%. Ca şi în cazul parvovirusului canin, nu există un tratament specific
pentru coronavirus. Este extrem de important ca animalul să nu se deshidrateze. Apa trebuie să fie
administrată forţat, cu condiţia ca acesta să nu vomite, sau lichidele perfuzabile pot fi administrate
subcutanat şi/sau intravenos pentru a preveni deshidratarea. În momentul de faţă, medicii veterinari
dispun de vaccinuri care protejează căţeii şi câinii adulţi împotriva coronavirusului canin.

2. Bolile cauzate de paraziţi

Fie că animăluţul are paraziţi interni sau externi,manifestările sunt foarte neplăcute atât pentru
stăpân cât şi pentru câine. Iar dacă măsurile necesare nu sunt luate în timp util, pot duce la complicaţii
serioase, greu de tratat. Administrarea produselor medicale specifice, pot preveni foarte simplu
aceste complicaţii.

Printre cele mai des întâlnite boli de acest gende care suferă câinii sunt:

- Dirofilarioză cardiopulmonară (viermi la inimă) - cu potenţial fatal, este produsă de viermele

Dirofilaria immitis, transmis prin muşcătura de ţânţar. Ţânţarul introduce microfilaria care, în decurs
de 5-6 luni, ajunge la stadiul de adult şi se fixează în artera pulmonară. La această boală sunt receptivi
câinii din toate rasele şi de toate vârstele, existând un risc mai mare pentru câinii care stau afară. Din
păcate de obicei simptomele nu sunt evidente, apar târziu în evoluţia bolii prin intoleranţă la efort,
tuse, anemie, embolism pulmonar, dermatite, şi chiar moarte subită. Diagnosticul se pune pe baza
analizelor de laborator şi cu ajutorul kit-urilor speciale. Tratamentul Dirofilariozei este costisitor, de
durată şi periculos pentru pacient şi se realizează în acord cu gradul de contaminare. Se
restricţionează câinele de la efort, se instituie terapie antitrombotică şi se începe cu prima etapă (sub
observaţie medicală), tratamentul adulticid, realizat de preferat cu melarsomine, urmând etapa a
doua, tratamentul microfilaricid, realizat în mare parte în ţara noastră cu produse pe bază de
ivermectină sau derivaţi. Prevenirea Dirofilariozei se face prin deparazitare externă specifică.
- Babesioza este o boală parazitară foarte gravă, ce afectează câinele dar şi omul. Este o zoonoză
produsă de un parazit unicelular transmis prin intermediul căputelor care reprezintă gazde definitive
şi rezervor de babesii. Mai receptive la această boală sunt animalele tinere, cele malnutrite şi bolnave
şi cele cu imunitate slabă. Cele mai întâlnite specii în ţara noastră sunt: Babesia canis, Babesia vogeli şi
Babesia gipsoni. Produc anemie hemolitică, cu consecinţe grave, cum ar fi insuficienţa renală şi chiar
moarte. Manifestările clinice includ: reducerea apetitului până la inapetenţă, vomă, febră,
instabilitate pe membre, urină de culoare brună, mucoase galbene. Eficacitatea tratamentului
depinde de momentul intervenţiei, astfel încât, cu cât animalul este tratat mai din timp, cu atât
şansele de vindecare cresc. Pronosticul este rezervat mai ales în formele acute şi la animalele în vârstă
sau cu imunitate scăzută, moartea survenind în scurt timp (4 - 5 zile) de la apariţia semnelor clinice.
Este bine de ştiut că tratamentul este dificil, de lungă durată şi foarte costisitor. Acesta constă în
instituirea unei medicaţii specifice, asociată cu un tratament de susţinere şi chiar hemotrasfuzie. În
ultimii ani incidenţa acestei boli a luat amploare, iar primul pas în prevenirea babesiozei este
deparazitarea externă regulată a animalului, cu produse adecvate şi recomandate de medicul
veterinar.

- Râia este de mai multe feluri, dar cele mai des întâlnite tipuri sunt: Demodex canis, Sarcoptes
scabies, localizate la nivelul pielii. Sunt extrem de pruriginoase (provoacă mâncărimi), iar rănile
produse de scărpinat se pot suprainfecta. Atenţie! Sarcoptes scabies se poate transmite şi la om!
Tratamentul constă atât în aplicarea topică de substanţe antiparazitare pe ceafă şi îmbăieri, cât şi în
administrarea orală de suplimente vitamin-minerale şi imunostimulatoare.

- Paraziţii intestinali produc frecvent pierderi în rândul animalelor tinere, care nu au fost
deparazitate intern corespunzător. Manifestările clinice pot fi: diaree, vomă (uneori cu expulzia
parazitului), pareze şi paralizii, crize epileptiforme, anemie, inapetenţă, letargie, balonament
abdominal, lipsa de glucide, fosfor, săruri minerale şi vitamina C. Când sunt prezenţi în număr mare,
pot produce fenomene de obstrucţie intestinală. Deparazitarea animalelor ar trebui respectată cu
rigurozitate, începând de la vârstă de 4-6 săptămâni.

- Otitele sunt provocate de acarienii urechii. Se poate întinde până în zona mediană a urechii (otita
medie), iar în cazurile mai avansate, poate să se extindă până la urechea internă (otita internă), de
unde infecţia se poate răspândi în întreg corpul, spre sistemul nervos central şi spre alte organe. Dacă
aceşti acarieni sunt descoperiţi din timp, se pot îndepărta cu câteva picături de ulei mineral sau
picături ce conţin permetrin. Dacă afecţiunea este netratată, are loc o îngroşare a pielii pavilionului
intern al urechii şi poate să devină cronică. Este bine să se intervină din timp cu o medicaţie mai
blândă încercându-se refacerea ţesuturilor urechii până nu este prea târziu. După ce se îndepărtează
acarienii, este bine să se folosească un unguent cu antibiotice zilnic, pentru câteva săptămâni. Cei mai
predispuşi câini sunt cei cu urechi lungi (labrador, spaniel, etc., datorită proastei circulaţii, păr,
umiditate).

3. Bolile cauzate de bacterii

Cele mai frecvente boli cauzate de bacterii sunt: bruceloza (care este o boală transmisibilă şi pe cale
sexuală), tuberculoza, tetanosul şi leptospiroza. Atenţie - aceste boli se transmit la om! Majoritatea
pot provoca moartea căţelului! De aceea, prevenirea este cel mai bun tratament.

- Leptospiroza (Tifosul canin) este produsă de Leptospira canicola şi mai rar de Leptospira
icterohaemorrhagia. La câine se descriu două forme clinice principale: o formă icterică şi o formă
anicterică. Simptomele care apar sunt icterul, voma biloasă, diaree (melenă), poliurie, hematurie.
Tratamentul se face cu ser antileptospiric, streptomicină, teramicină şi simptomatic. În scop profilactic
se practică vaccinarea antileptospirică.

4. Bolile de nutriţie

Sunt extrem de frecvente, mai ales în cazul animalelor hrănite cu mâncare gătită sau cu resturi de la
masa stăpânului. Resturile alimentare pot fi indigeste sau foarte periculoase pentru câine - chiar dacă
nouă şi lui ne plac la nebunie. Ceapa, de exemplu, este toxică pentru câine. La fel şi ciocolata,
strugurii, cartofii, roşia etc. Mâncarea gătită special pentru prietenii noştri canini trebuie să fie foarte
bine echilibrată din punct de vedere nutritiv şi trebuie să ţinem cont de faptul că nevoile câinilor sunt
altele decât nevoile noastre.

5. Boli ale aparatului de reproducţie, care de cele mai multe ori sunt o cauză a
nesterilizării şi castrării câinilor.

- Tumorile mamare apar mai ales la căţelele în vârstă, uneori însă şi la cele tinere. Nodulii mici fără
tendinţă de creştere sunt lăsaţi pe loc până ajung la mărimea unui ou de găină. Apoi sunt îndepărtaţi
prin intervenţie chirurgicală. Tumorile care cresc rapid sunt operate imediat. Dacă există deja
metastaze în organe, se va lua în considerare varianta eutanasiei.
- Piometru este o afecţiune relativ frecventă la femele. Este cauzată de un dezechilibru hormonal
(exces de progesteron). Afectează mai mult căţelele mai în vârstă care au fost o singură dată gestante
sau care nu au fost deloc. Simptome: stare abătută, sete, secreţie vaginală galben-roz până la
ciocolatie. În anumite perioade secreţia vaginală încetează. Prin presiune pe abdomen creşte fluxul
vaginal. Diagnosticul se pune doar de către medicul veterinar pe baza lipsei ciclului menstrual,
abdomen mărit în volum, datorită distensiei coarnelor uterine pline cu material purulent. La examenul
sângelui se constată leucocitoza. La examenul radiologic se constată un eter foarte destins. În foarte
multe cazuri, puroiul acumulat în uter este steril (lipsit de microorganisme), ceea ce dovedeşte
originea hormonală a afecţiunii. Tratamentul este unul singur: histerectomia (extirparea chirurgicală a
uterului) combinat cu o medicaţie specifică care să prevină instalarea unei insuficienţe renale acute.

- Orhita (inflamaţia testiculelor) este de obicei urmarea unor traumatisme însoţite de contuzii. Orhita
acută este dureroasă, cea cronică nu. Se aplică comprese cu apă rece sau soluţie Burov şi se
administrează antiinflamatoare pe cale generală. În orhita cronică se recurge la castrare.

6. Boli ale aparatului uro-genital

- Urolitiaza sau calculoza urinară. Urina câinelui este o hipertonică, datorită diferiţilor cristaloizi,
acidul uric de exemplu, care este greu solubil. Aceasta se defineşte prin formarea la nivelul aparatului
urinar a unor concreţiuni minerale, organice sau anorganice, numite uroliţi. Aceştia se formează în
urma agregării de cristale din substanţele organice sau anorganice excretate la nivel urinar. Cele mai
comune semne ale urolitiazei sunt urinarea frecventă şi dureroasă, precum şi apariţia sângelui în urină
(hematurie). Hematuria apare datorită leziunilor la nivelul mucoasei vezicale şi uretrale. Mucoasa se
inflamează şi devine dureroasă odată cu trecerea urinei ce antrenează pietrele sau nisipul vezical.
Pentru a se stabili un tratament medicamentos, mai întâi se va determina natura uroliţilor. Un rol
foarte important care stă la bâza tratamentului o are dieta. Câinele trebuie să consume cantităţi
reduse de proteine pentru a diminua formarea amoniacului în urină. Consumul de fosfor şi magneziu
de asemenea este bine să fie scăzut şi este recomandată consumarea de lichide în cantităţi mari. Dacă
diureza va fi mai puternică, urina va fi mai diluată, iar pietrele se vor elimina mai uşor.

- Cistita reprezintă o inflamaţie a mucoasei vezicii urinare. Cauzele cele mai frecvente sunt nefritele,
uretritele, stările toxice cu substanţe chimice, calculii urinari (minerali sau organici), traumatismele,
cateterismele care se fac în urolitiază şi frigul. Simptomele bolii: câinele stă trist, nu prezintă poftă de
mâncare iar urina lui este densă, maronie sau sangvinolentă. Datorită globului vezical (vezica plină cu
urină) care compresează intestinul gros, poate apărea şi starea de constipaţie. Tratamentul constă în
administrarea de sulfamide, peniciline, hemostatice, vitamina k, etc.

7. Boli ale glandelor

Obstrucţia şi inflamaţia glandelor anale. Afecţiunea glandelor anale este o problemă comună la
câini. Glandele anale, cunoscute şi sub numele de “pungi anale”, pot prezenta diverse afecţiuni,
infecţii sau abces. Din diferite motive, precum conformaţia animalului, densitatea secreţiei sau
moliciunea excrementelor, pungile şi canalele glandelor anale se înfundă. Când acest lucru se
întâmplă, câinele are un comportament specific - târârea zonei anale pe sol, sau îşi linge în mod
excesiv această zonă. De asemenea, în jurul cozii, se poate observa un lichid uleios, iar în momentul în
care se explorează zona, animalul prezintă semne de durere. Problema apare în special la câinii de
apartament şi la cei cu tulburări digestive. Tratamentul constă în evacuarea conţinutului glandelor
anale. După vidare se foloseşte un unguent pe bază de antibiotice. Irigarea se repetă la interval de 24
de ore şi 48 de ore. Dacă nu se obţine vindecarea şi glandele anale s-au transformat în abcese, se
recurge la extirparea lor.