Repere de politică legislativă în domeniul economic

I.

Principala dezbatere a economiei politice contemporane se derulează în jurul ideii

de libertate discreționară a exercițiul dreptului de proprietate al oligarhiei
economice globale asupra averilor, valorilor și resurselor materiale, financiare și
umane1.
În societatea secolui XX, dreptul de proprietate individuală a fost principala
garanție ideologică a stabilității societății moderne, intenția benignă a Convenției
Europene a Drepturilor Omului și a majorității constituțiilor fiind aceea de a feri
cetățenii de redistribuirea injustă a averilor și de a le conferi o baza sigură
libertății individuale. Proprietatea individuală a fost, însă, pervertită în primele
două decenii ale secolului XXI, devenind o sursă a iluziei de libertate și echitate în
care ne complacem, iluzie pe baza căreia inegalitatea economică s-a acutizat,
sărăcia s-a generalizat, iar captivitatea economică și socială s-au „reinventat”,
puterea economică aglutinându-se în buzunare sau conturi tot mai puține, în
“schimbul” pauperizării tuturor celorlalți2.
Definiția din dreptul roman a dreptului de proprietate face referire la usus, fructus
si abusus, adica, la atribute ce reflectă libertatea și exclusivitatea de a utiliza bunul
aflat în proprietatea personală, de a-i culege fructele și de dispune de el. Titularul
dreptului de proprietate era denumit dominus, cuvânt care avea și sensul de
“stăpân”. Când se referă la oameni ca obiecte ale dreptului de proprietate3,
notiunea de dominus este contrariul libertății, expresia cea mai înfricoșătoare a
abuzului de putere. Când se referă la obiectele pe care le cumparam pe credit sau la
datoriile pe care le facem pentru a consuma, notiunea de dominus (stăpân) reflecta
forma cea mai insidioasă, dar si cea mai constrângătoare de captivitate. Ca să
plătim din credite de consum aceste obiecte, de care nu avem întotdeauna nevoie,
ne amanetăm veniturile viitoare și ne facem captivi ai unor contracte, deseori

1
Opinia publică este deja familiarizată cu butada “1% din populație deține 99% din avuțiile întregii umanități”. A se
vedea Joseph Stiglitz, Prețul inegalității, 2012, editura Publica 2012.
2
Așa cum reține Thomas Pickety (Capitalism si ideologie, lucrare evocată infra), respectul absolut al proprietății
individuale (care a devenit o adevarată sacralizare, o nouă transcendență menită a evita haosul generalizat), a
transformat capitalismul in “proprietarism”, adica într-o ideologie cu accente religioase.
3
Așa cum erau sclavii "clasici" ai antichitatii, sclavii SUA și ai României, din perioada de până la 1864, precum și
sclavii moderni, care robotesc pe plantațiile comercianților de carne vie sau ale întreprinderilor care "delocalizează"
producția și distribuția în zonele în care muncitorii, inclusiv copiii, acceptă să lucreze și cu un dolar pe săptămână.
ajungând în stare de supra-îndatorare sau de ruină pentru că nu mai facem față
datoriei supra-adăugate celei originare. Fiind titluri executorii în ele însele, în baza
acestor contracte ale sec. XXI putem fi oricând executați silit, după proceduri
simpliste, pur formale, care se soldează, într-un prim pas, cu pierderea proprietății
asupra acelor obiecte achiziționate pe credit, în pasul doi, cu “vânzarea” noastră
către colectorii de creanță, la pachet cu alți “proprietari” de obiecte achiziționate pe
credit (care trăiesc, ca și noi, cu iluzia că au libertatea opțiunii), iar în pasul trei, cu
poprirea la nesfârșit a unei părți din venituri, răpite, în acest fel, de la destinația lor
naturală, aceea a asigurării supraviețuirii personale și familiale. Preferăm, însă, să
nu vorbim despre această captivitate în acești termeni, pentru că încă ne alimentam
confortul psihic din iluzia de libertate, educație, rațiune și egalitate a șanselor și,
mai ales, cu narațiunea dreptului de proprietate individuală, garantat de CEDO și
de Constituție. Dar asta nu înseamnă că urâtul adevăr nu există.
Proprietatea ultra-concentrată în foarte puține mâini este în sine un abuz, în sensul
contemporan al conceptului, și nu doar o manifestare a libertății discreționare și
exclusiviste a proprietarului4.
Abuzul de putere economică, bazat pe concentrarea averii și capturarea resurselor,
determină inegalitate, sărăcie generalizată și pierderea încrederii în viitor, ceea ce
devine destructiv pentru proprietarii înșiși ai marilor averi (dominus), erodând
fundația și structura sistemului care (încă) le permite utilizarea discreționară (usus)
a banilor și a bunurilor acumulate sau fructificarea (fructus) resurselor capturate.
Comerțul nu există decât pentru că există societatea, în general, și comunitatea
celor care participă la piață (concurenții și consumatorii), în special. O cetate
sărăcită de câțiva comercianți egolatri nu mai este o cetate interesată de comerț, ci
de supraviețuire prin alte metode decât producția de bogății și schimbul de valori
și, de aceea, ea încetează să mai fie sursa îmbogățirii tuturor comercianților.
Comerciantul câștigă pentru că există o societate, o comunitate interesată de
comerț și de schimb, și pentru că există o piață.
Economia, în sensul său originar, de oiconomos, înseamnă organizarea justă și
prudentă a gospodăriei și, la scala unei comunități naționale, a avuției națiunii.
Economia de piață nu poate funcționa fără competiția onestă menită a asigura
cantități corespunzătoare de produse și servicii, accesibile și de calitate, ținta fiind

4
A se vedea Les Echos, editia tipărită din 19 septembrie 2019, care consacră mai multe pagini de comentarii noii
cărți a lui Thomas Pikety, Capital et ideologie, apărută în septembrie 2019 la editura Seuil, Paris.
consumatorii (clientele private, non-instituțională). Reducerea intenției de consum
pe motiv de pauperizare sau de supra-îndatorare a consumatorilor și pierderea
încrederii în viitor determină reducerea comerțului și, deci, a producției, dar și a
veniturilor la bugetele publice, din taxe și impozite asupra consumului. Comerțul
se aneantizează fără încrederea consumatorilor în viitor.
Economia de piată nu înseamnă capitalismul rentier și monopolist, și nici ideologia
stăpânilor5. Economia de piaţă este democrația consumului, libertatea economică și
egalitatea de șanse. Scopul unei economii de piață nu este acumularea excesivă de
bogății și nici controlul strict al celor puțini asupra celor mulți ci, așa cum susținea
Bertrand Russell6, acela de a asigura populației și companiilor „oportunitățile de a-
și cheltui banii pe o largă gamă de produse și servicii și de a-și păstra o parte din
bani pentru evenimente sau oportunități de neimaginat”.
Fundamentele capitalismului și fundamentele dreptului au ajuns să fie zdruncinate
sau chiar aneantizate de impactul enorm al deciziilor discreționare ale celor care
dețin și abuzează de puterea economică. Săracia, inegalitatea economică,
inegalitatea de șanse, standardizarea comportamentelor sociale, lipsa competiției și
a inovației, toate acestea fac din discuția despre libertate, drepturile fundamentale
ale omului și democrație, un ”lux teoretic”, adică un balast inutil 7. Democrația
secolului XXI eșuează treptat într-o plutocrație, cu accente totalitare și cu „patină”
neo-feudală. Un sistem economic plutocratic, în care profitul este privatizat iar
pierderile se socializeaza, nu mai este capitalism, ci (neo)feudalism.
Conceptul de societate de consum8 a funcționat bine, atât timp cât America se lupta
cu urmările războiului și cu comuniștii, dar a fost din ce în ce mai clar că dă rateuri
după căderea economiei de tip centralist-sovietic și, mai ales, după ce au apărut

5
Această ideologie i-a convins pe sclavi și pe iobagi ca munca este o datorie sfântă, în timp ce inactivitatea
(echivalată, pentru efect de scenă, cu lenevia și trândăvia) este un păcat capital. Economia de piață nu înseamnă nici
extrema fascistă arbeit macht frei (munca te va face liber), înscrisă pe intrarea în lagărul de concentrare de la
Auschwitz, și nici cea comunistă, "munca l-a făcut pe om". Economia de piata nu se confunda nici cu darwinismul
economic/social. Bertrand Rusell susținea că, dacă oamenii de afaceri ar dori cu adevărat să devină bogați cu mai
multă ardoare decât ar dori să îi mențină pe ceilalți în sărăcie, lumea ar deveni un paradis.
6
Betrand Russell, In Prise of Idleness, editie în limba română publicată la editura Vellant, Bucuresti, 2017, sub titlul
Elogiul inactivității, p.69. La p.29 din aceeasi lucrare, B. Russell spune; “bancile si moneda ofera un exemplu
admirabil de astfel de oportunitate ratată; creditarea poate sa facă să pară că viitorul alimenteaza prezentul; dar un
om nu poate să mănânce o pâine care încă nu există”.
7
Aceasta este explicația bizarului dezinteres al generațiilor de dupa 1980 față de drepturile și libertățile omului.
8
Conceptul de “societate de consum” este o inventie a bancilor americane, fericit pusa in practica prin intermediul
propagandei hollywoodiene, care a creat “visul american” (inca bine vandabil in Europa si mai ales in Romania, dar
repudiat de tot mai multi americani, dovada stand protestele violente ale BLM si antifa).
încercarile de copiere a modelului american în tarile din est, în Rusia și, ulterior, în
China.
Una dintre cele mai interesante mișcări socio-economice declanșate în societatea
de consum postbelică a fost deschiderea pieței de capital către omul de rând, din
clasa de mijloc, cu intenția “atomizării” deținerilor de instrumente financiare,
pentru a drena capitalul și chiar economiile populației la bursă.
Această mișcare a fost creată și fructificată de bănci.
De ce ar fi vrut băncile americane, după război, sa promoveze piața de capital,
determinând americanul de rând să cumpere acțiuni listate la bursă, adică, fracțiuni
din “corporate America”, făcându-și, astfel, “cadoul” bizar al unei reale concurențe
cu privire la economiile populatiei?
Starurile bursei americane, companiile care făceau parte din indicele Dow Jones,
erau grupuri industriale care aveau milioane de angajați. Bine plătiți, aceștia
deveneau pe zi ce trece consumatori doriți de toți comercianții și de toate băncile.
Consumând, angajații marilor companii americane făceau să crească economia
producătoare de bunuri de consum și de servicii și, deci, determinau creșterea
numărului de locuri de muncă, ceea ce însemna reluarea naturală a acestui cerc
virtuos – noii angajați deveneau și ei consumatori cautați de comercianți și de
bănci. Statul obținea mai mulți bani la buget din taxarea consumului, ceea ce îi
permitea mai multe investiții în infrastructură și in industria militară și mai multe
alocări la bugetele armatei, cu ajutorul căreia America și-a putut impune întregii
lumi, în mod imperialist, modelul socio-cultural și chiar modelul judiciar.
La final, câștigul cel mai mare era cules de bănci, întrucât toata lumea se
împrumuta, inclusiv statul, iar toți consumatorii emiteau cecuri, făceau plați prin
bănci, utilizau credit-carduri etc.
Intre timp, însă, a apărut suprasaturația pieței cu bunuri de consum și cu servicii și,
ca metode de stimulare artificială a consumului, au apărut marketingul, tehnicile de
persuasiune, învechirea programată a produselor și, în genere, consumerismul.
De asemenea, a aparut supra-îndatorarea, ca urmare a consumului pe credit și a
creditelor de consum (credit-cardul, împrumuturile de studii - student loans - și
creditele ipotecare fiind cele mai periculoase forme ale acestui credit).
Economia a glisat, treptat, către financializare. Mai mult de 85% din masa
monetară globala este construită, în prezent, pe bază de tranzacții pe piețele
financiare și de capital, tranzacții care se efectueaza in cercul restrâns al jucătorilor
inveterați ai acestei piețe. Producția industrială s-a mutat în China, America
trecând, treptat, la economia bancarizată, care se bazează doar pe tehnologia
informtică, pe industria militară și pe servicii. Consumatorii nu mai sunt ținta
politicilor economice sau de marketing, ci materia primă forjată sub controlul și
supravegherea binomului servicii secrete – corporații Big Tech, Pharma sau
Finance. Capitalismul american de azi este un capitalism de supraveghere.
Bursa din New York s-a transformat într-o metodă de concentrare a averii
bogaților9. Economia americana a devenit mai oligarhica decat cea ruseasca.
Thomas Piketty a calculat că 20% din averea americanilor era deținută, în 2010, de
0,1% din populație10, dintre acești mari deținători de averi, aproape 70% fiind
manageri de corporații care au reușit să impună și să mențină prin lege scheme de
”compensare” care conțin sume uriașe cu titlu de salarii, bonusuri (aplicabile
inclusiv în caz de salvare de la faliment a corporației cu bani publici), stock
options, despăgubiri în caz de concediere (golden parachute), toate scutite de taxe
și impozite ori impozitate modest.
In plus, pandemia din 2020 a creat și un fel special de efect TINA (There Is No
Alternative) pentru investitorii avuți - exceptând câteva companii Big Pharma sau
Bio Tech, nu prea mai există titluri lichide la Bursa din New York (sau oriunde
altundeva în lume), căci companiile din economia reală – industrie, petrol,
transport aerian, comerț fizic, adica în magazine, turism etc. au fost
cvasifalimentate de pandemie. In acest moment, acțiunile emise de giganții
tehnologiei informației (GAFAM – google, apple, amazon, facebook, microsoft)
reprezintă mai mult de 25% din indicele Dow Jones. Pandemia a crescut artificial
nevoia de streaming, de e-learning, de homeschooling, de hardware, de e-
commerce și, în genere, de digitalizarea întregii vieți economice sau sociale, deci
“lumea bună” a burselor s-a dus "natural" către actiunile emise de companiile din
acest domeniu11.

9
Mai mult de 85% din actiunile marilor corporații americane sunt detinute, în prezent, de mai puțin de 10% dintre
americani, iar aceste acțiuni sunt concentrate în 3 giga-fonduri de gestiune (Vanguard, State Street si Black Rock).
10
După 10 ani de capitalism inegalitar și de supraveghere, în mod evident aceste procente s-au ascuțit.
11
Aceasta este, pe scurt, explicatia cresterii colosale a averilor patronilor acestor companii. Aceasta este și explicația
susținerii continuității “eforturilor” de combatere a pandemiei si de impunere a “adevărului” absolut al părerilor
emise de OMS si de “experții” medicali, susținere care a mers până într-acolo încât chiar si cea mai neînsemnată
expresie de dubiu sau glumele la adresa contradicțiilor și ambiguităților acestui “adevăr” oficial să fie sancționată cu
eliminarea din spațiul virtual (pe motiv că ar fi fake news sau că ar dauna "valorilor" comunității virtuale).
II.

Concentrarea puterii economice în câteva centre de giga-profit determină nu numai

capturarea resurselor materiale, financiare și umane și mistuirea planetei, ci și
grave distorsiuni ale procesului democratic.
Marile corporații alocă imense sume de bani pentru lobby și sponsorizări politice,
practică rotația comunistă a cadrelor (revolving door – între corporații și
administrațiile publice, centrale sau locale, se derulează continuu schimburi de
birocrați) și își asigură prin legi cu dedicație protecția monopolurilor, rentelor și
privilegiilor astfel plătite, ajungând chiar să pretindă plasarea lor în afara
legislațiilor naționale, într-un spațiu liber de ”constrângerile” acestora, unde să își
construiască propriile reglementări si ”valori ale comunității”, opozabile tuturor
captivilor lor.
Internetul, ca ocean virtual global, este „liber” de reglementări naționale sau
internaționale, sistemul financiar global se reglează după liniile directoare impuse
cartelar de cele 15 grupuri financiare de importanță sistemică 12 iar corporațiile Big
Pharma sunt scutite de răspunderea pentru efectele nocive ale vaccinurilor13.
Cândva, în evul mediu, corsarii pretindeau eliminarea oricăror constrângeri și
reglementări, imediat ce pătrundeau în teritoriul ”mării libere”. În acest tărâm al
nimănui (no man`s land), toată lumea era pe cont propriu, exceptând momentele în
care lumea depindea de corsari.
În timpul nostru, corsarii Big Tech, Pharma sau Finance sunt atât de mari, au atât
de multă putere și susținere a deep state – ului, au acaparat atât de mult din piață,
încât le suntem toți captivi. Suntem permanent monitorizați, supravegheați și
deposedați de date cu caracter personal (care conțin emoțiile noastre, deci bucăți
infinitezimale ale identității noastre) și, pe această bază, devenim recolta lor de
”produse predictive” (estimări ale comportamentului nostru în viitorul imediat sau
pe termen mediu). Mai grav - suntem segregați în funcție de ratingul social, care se
construiește exact pe baza acestor date cu caracter personal, date pe care, la origini,
12
Aceste grupuri pot fi indendificate cu cartelul de bănci care stabilește LIBOR (London Interbanking Offered Rate
– indicele de dobândă la care se împrumută între ele băncile) și care stabilește reguile și standardele a-naționale de
comportament al băncilor centrale, prin intermediul Bank of International Settlements de la Basel, Elveția.
13
Din anul 1984, prin lege, corporațiile americane din domeniul Big Pharma sunt exonerate de orice răspundere
civilă sau penală pentru efectele secundare sau adverse ale vaccinurilor. Din luna decembrie 2020, în Marea
Britanie, producătorii vaccinurilor anti-covid beneficiază de aceeași uluitoare exonerare de răspundere.
le-am oferit în dar (cu inconștiență) acestor corsair; acum suntem obligați să le
punem la dispoziția lor, cu titlu de ”actualizare a datelor cu caracter personal”.
Nu există alternativă la corporațiile Big Tech, Pharma și Finance. Nu există
alternativă la rețeaua lor de sens (meaningful network), o ghildă cu arhitectura unei
imense și constrângătoare plase care înconjoară întreaga lume (world wide web).
Sub acest regim al corsarilor atotputernici, suntem toți ceilalți egali în sărăcie și în
lipsa de șanse, suntem liberi doar atât cât ne permite ratingul social, iar
solidaritatea (fraternitatea) s-a transformat în distanțare socială. În timp ce marea
masă a populației are „dreptul” la tăcere, supunere și ignoranță, oligarhii acestui
model economic auto-destructiv au dreptul la profit, cu orice preț, ba chiar dreptul
la propriile reguli și valori a-naționale, în dauna tuturor celorlalți membri ai
societății. Statele (transformate ele însele în corporație) nu trebuie nici să emită
reglementari, nici să impună taxe și impozite care să redistribuie just averea
obținută prin efortul tuturor, căci ar încălca „libertatea” acestor neo-feudali, dreptul
lor de proprietate fiind inviolabil. Acest capitalism low road, care nu concepe alt
azimut decât îmbogățirea (fără just temei) a managerilor și a acționarilor
semnificativi, a dus la grave inegalități economice, la sărăcirea treptată a masei
mari de consumatori, care și-au redus consumul, în mod natural, dar și-au redus și
intenția de consum14. Or, pentru comerț, pentru societate în general, reducerea
consumului înseamnă reducerea producției (și, deci, reducerea locurilor de muncă
și a încasaării veniturilor bugetare), iar reducerea intenției de consum înseamnă
reducerea sau neutralizarea încrederii în viitor, ceea ce ar fi o catastrofă socială.
Mulți gânditori contemporani numesc neo-feudalism sistemul actual de organizare
a economiei și a politicii statale ori globale, o întoarcere la societatea pre-modernă,
în care viața și șansele de reușită în viață depindeau de averea moștenită, și nu de
meritele proprii ale individului și nici de riscurile asumate.
Piața liberă și societatea de consum au fost înlocuite de o ”piață” a privilegiilor,
exclusivităților, monopolurilor și rentelor neo-feudale care aparțin elitei financiare
și dinastiilor corporatiste, aflate cu mult în afara controlului populației obișnuite
(care are, totuși, impresia că poate schimba ceva, ieșind în stradă la proteste sau
participând la vot) și a oricărui alte mecanism de consimțământ sau consens
democratic.
Shoshana Zuboff, economist american, susține că acest capitalism crud (brutal)
este antisocial și că societatea americană și cea britanică s-au transformat în
oligarhii care au făcut din economia de piață o agendă extremă, pe cheltuiala
14
Partea pozitivă a acestei tendințe este că lumea și-a redus și intenția de consum pe credit, ceea ce va contribui la
reducerea fenomenului supra-îndatorării, care face lumea noastră să regreseze către feudalism și sclavie.
populației și cu costul democrației15. Thomas Piketty a constatat că rata de profit al
deținătorilor de capital tinde să depășească rata de creștere economică (r > g, unde
r = return, iar g = growth). Această tendință determină o inegalitate extremă între
veniturile categoriilor de populație, ceea ce antrenează consecințe angoasant
antidemocratice, precum și punerea la îndoială a capitalismului însuși, ca
modalitate a organizării economiei. În acest context, Thomas Piketty reliefează
metodele și instrumentele utilizate de elitele financiare americane și britanice
pentru a captura politicienii cu putere de decizie, și pentru a-și asigura, în acest fel,
legile necesare protejării intereselor lor împotriva competiției politice sau a
alternativelor la modelul lor economic, inclusiv prin plasarea lor în afara legilor
naționale, într-un „teritoriu” a-național, guvernat de propriile reguli și „valori ale
comunității”.
Rule of law se transformă, astfel, în rule by law. Statul de drept democratic,
egalitatea de șanse și echitatea se transformă în tirania prin lege16.

III.

Capitalismul industrial17, meritoriu, este despre asumarea riscurilor si a

responsabilitatilor18. Capitalismul meritoriu este despre îmbogățirea cu just temei a
celor care merită, întrucât și-au asumat riscuri și răspunderi personale, au inovat și
au adus pe piață ceea ce corespundea cu cererea, cu nevoia de consum,
determinând, astfel, creșterea economică a națiunii, a colectivității globale.
În sistemul capitalismul clasic, industrial și meritoriu, costul unui produs sau
serviciu este costul pentru acea firma, și nu costul pentru societate. Riscul afacerii
este asumat de catre întreprinzator, iar nu socializat. Răspunderea este individuală,

Shoshana Zuboff The Age of Surveillance Capitalism, 2019. Economistul francez Thomas Piketty susține că
15

economia de piață, lăsată să se auto-reglementeze, conține morbul auto-distrugerii, având un mare potențial de
amenințare la adresa democrației și a valorilor justiției sociale pe care democrația se bazează (Capital in the Twenty-
First Century, 2014).
16
Fiind vorba de stilul spațiului economic și politic anglo-saxon, care s-a impus la nivel global prin imperialism
cultural si juridic, această metodă de a tiraniza societatea prin lege, plasând promotorii legii deasupra legii, devine
a-națională, fiind prezentă peste tot în lume, inclusiv, desigur, în România. Entităţile maligne ale societăţii şi
economiei, care sponsorizează şi, la nevoie, şantajează plutocratia, pentru a putea tiraniza societatea prin lege, pot fi
boicotate şi sancţionate moral. În lipsa sistemului judiciar, decredibilizat prin eșecul „luptei” anticorupție, etica şi
solidaritatea sunt singurele arme de apărare contra acestor entităţi maligne. Valorile pe care aceste entităţi maligne
le acumulează nu sunt altceva decât produse predictive, bazate exclusiv pe încredere, iar încrederea poate fi retrasă
sau se poate evapora natural. Încrederea este ”produsul” nostru emoțional cel mai de preț, dar și cel mai evanescent.
17
Industria, în sensul său originar, înseamnă activitate umana productiva, benefica pentru individ si pentru
comunitate.
18
Ideea este amplu dezbatuta in eseul lui Nassim N. Taleb, Skin in the game (Pielea în băț).
și nu dispersată și împrăștiată la toți, în doze homeopatice, în așa fel încât să nu se
simtă atunci când otrava este înghițită.
În prezent, noțiunea de capitalism meritoriu este golită de conținut.
Gradul de libertate a pieței este din ce în ce mai redus. Marile afaceri care eșuează
sunt salvate de stat, cu banii contribuabililor (bail-out), sau cu banii deponenților și
ai investitorilor (bail-in). Ceea ce domină lumea economică în prezent este un
capitalism low-road, monopolist si rentier, care se apropie mai mult de sistemul
feudal de organizare a economiei și a societății decât de conceptul de capitalism
meritoriu (high-road).
Angajații sunt, în prezent, “resurse umane” pentru corporațiile globale, și nu ființe
umane, cifre, și nu individualități sau persoane cu familie și obligații față de
comunitate. Conceptul de human resources a devenit un adevarat marker cultural
în corporațiile “moderne” și chiar în limbajul “elevat” al snobilor noștri.
Rentele, monopolurile și exclusivitățile marilor corporații sunt susținute de state
puternice, care au în spate armate cu capacitate de intervenție globală. În istoria
secolului XX, acest tip de “capitalism” s-a numit fascism.
Corporațiile în sine (exceptând cazurile în care își cumpără supraviețuirea cu
amenzi penale negociate cu autoritățile penale, după modelul american), au
imunitate în fața legii, inclusiv cea penala, cu tot cu managerii lor (exceptându-i pe
cei câțiva necesari țapi ispășitori, meniți a crea iluzia de luptă anti-corupție și de
rule of law), putând să continue să facă acelasi comert monopolist și rentier, de tip
neo-feudal, și, deseori, incorect și ilicit, pentru simplul motiv că sunt prea mari
pentru a fi lasate să falimenteze (to big to let fail). Ca cercul să se închidă perfect,
eventualele sancțiuni pecuniare aplicate de autoriăți acestor inevitabili si
irepresibili ai economiei globale se regăsesc în costurile achitate de consumatori
odata cu achiziția de produse comercializate – tehnicile contabile mult prea laxe
permit răspândirea (împrăștierea) în cantitțîi infinitezimale a amenzii în costuri și,
implicit, în prețurile pe care le achităm. O afacere de 1 trilion de dolari anual nu
are nicio dificultate de a descărca și răspândi în costuri o amenda de 500 de
milioane de euro pentru practici comerciale incorecte sau pentru concurență ilicită.
Iar consumatorii si chiar IMM-urile nu pot să nu le achiziționeze produsele, pentru
că pe piață nu mai sunt produse concurente, echivalente ca valoare de
întrebuințare. Brandurile si ideile inovatoare, “provocatoare” la adresa
monopolurilor globale, sunt imediat cumpărate, inclusiv cu sprijinul statului
(exemplele cele mai frecvente și cele mai elocvente fiind achizițiile de branduri de
pe piața medicamentelor sau achizițiile de pagini de socializare online sau de
aplicații de pe piața serviciilor IT).
Capitalismul low road este un joc de sumă nulă, în care câștigătorul ia totul, iar
ceea ce câștigă unii (puțini), pierd toți ceilalți. Plăcinta economică globală, chiar
dacă este mai mare decât oricând în istorie, este acaparată aproape în întregime de
neo-fedualii economiei. Acest tip de capitalism a eșuat deja în neo-feudalism (un
sistem politic, ideologic și economic în care suzeranul și vasalii săi sunt ultra-
bogați și sănătoși, iar restul popilației este compus din iobagi sau robi), având
multe puncte de convergență cu comunismul (un sistem în care o mână de
privilegiați de partid și de stat aveau totul, restul populației fiind compus din egali
în sărăcie).
Într-o înțelegere exactă a conceptului de capitalism high road, economia este un
joc de sumă non-nulă, din care câștigă toți cei care participă la joc, asumându-și
riscuri și responsabilități și investind bani și resurse (inclusiv – sau mai ales -
munca sau efortul propriu). Capitalismul high road nu determină un singur
câștigător, în dauna tuturor celorlalți19.
Ansamblul comunității trebuie ”despagubit” pentru dezechilibrele create de
capitalismul monopolist, neo-feudal (low road), fără a descuraja creația de bogații,
prin redistribuirea justă a bogățiilor și resurselor. Adică, trebuie să tindem la
eradicarea sărăciei, în loc să luptăm contra inegalității.
Europa, încă fidelă (cel puțin teoretic) drepturilor și libetăților omului și
deținătoare a tehnologiilor care ar putea reduce sau neutraliza poluarea, se
dezindustrializează voluntar sau forțat, sub imperiul deciziilor luate de tehnocrații
de la Bruxelles în numele liberei competiții, în favoarea economiilor asiatice,
puternic poluante. Cert este ca, fără locuri de muncă, Europa devine un muzeu în
aer liber. De aici ideea unui venit minim universal20, finantat dintr-o taxă fixă
aplicată anual afacerilor Big Tech, Pharma sau Finance, care va permite unui mare
număr de săraci să existe și să își poată valorifica șansa de a se fi născut într-un
secol al interconexiunii și al mașinilor inteligente, capabile să le răpească jobul, și
așa prost plătit. Este un mic efort impus ultra-bogaților (care, de altfel, își
datorează ultra-averile acestei societăți a albinelor interconectate la matca stupului
corporatist) menit a rezolva în viitorul apropiat problema majoră a clasei “inutililor
social”, generată de mașini, algoritmi și IA.
Criza declanşată de pandemie relevă o oportunitate macro-economică, rezultată din
constatarea şocantă că lanţurile lungi de aprovizionare (bazate pe globalizare,
liberă circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, transporturi pe trasee lungi şi importuri)
nu mai funcţionează când ţările îşi închid graniţele şi îşi limitează drastic
19
Conform lui Garspard Koenig (v. cotidianl francez Les Echos, nr. din 21 oct 2020, p.13), Thomas Paine, singurul
american membru al Adunării Naționale Franceze, a spus, în 1792: nu mă interesează să știu că cineva a devenit
foarte bogat, de vreme ce nimeni nu a devenit sarac in consecință. Gaspard Koenig susține, de altfel, că două dintre
motivele principale ale revoluției franceze au fost injustiția fiscală și sistemul de rente, privilegii și monopoluri ale
clasei aristocraților.
20
Proiectul UE referitor la unconditional basic income (UBI) a fost lansat în dezbatere publică în luna octombrie a
anului 2020. Acest UBI ar trebui să fie un venit peren, de subzistență, ne-supus executării silite de către creditori,
care să nu depindă de condiții excesive, birocratice, puse de un stat paternalist.
exporturile. Este inevitabilă înlocuirea acestor lanţuri lungi cu lanţurile mult mai
scurte de aprovizionare. Criteriile de câştigare a unor contracte vor deveni
proximitatea geografică şi provenienţa locală a materiei prime sau a mărfii, cu
abandonul treptat al criteriului preţului redus şi al brandului de marfă din import.
Delocalizarea marilor manufacturi ale întreprinderilor globale către zone cu forţă
de muncă ieftină va fi înlocuită cu relocalizarea, în zona de proximitate a
consumatorului şi a furnizorului de forţă de muncă.

IV.

În anii 2018-2019 s-a făcut simțit un puternic curent de moralizare a afacerilor,

prin dotarea fiecărei companii mari, de care depind acționarii, salariații, clienții și
alți stakeholders, cu o busolă morală, cu o rațiune de a fi, care să subordoneze tot
comportamentul birocrației interne, al managerilor și al acționarilor, imperativelor
etice, valorilor și așteptărilor pe care acționarii indirecți (stakeholders) și
comunitatea le au în și de la companie.
Este o adevărată revoluție, care rupe cu tradiția de peste 40 de ani a ”principiului”
friedmanian al maximizării profitului.
Profitul, mai ales profitul maximizat, vine întotdeauna cu un preț, pe care nu îl
suportă managerul sau acționarul companiei, ci salariații, clienții, societatea,
mediul, planeta chiar21.
Lumea în care trăim s-a schimbat - nu mai acceptă ”filosofia” profitului cu orice
preț. Larry Fink, CEO-ul unuia dintre cele trei giga-fonduri de gestiune a acțiunilor
listate la bursele de valori, Black Rock, a susținut în ianuarie 2019, că două treimi
dintre cei născuți după anul 2000 (așa – numiții millenials, adică, fii și fiicele
noastre) consideră că obiectivul primordial al întreprinderii este ameliorarea lumii
în care trăim, și nu profitul22.

21
Cu fiecare click pe care îl dăm pe imaginile sau pe textele scrise de pe internet ori cu fiecare accesarea a paginilor
de socializare consumăm tot atâta energie electrică pe cât consumă un bec obișnuit pentru a sta aprins trei minute;
dacă înmulțim 4 miliarde (totalul estimat al utilizatorilor de internet) cu 24 de ore, apoi cu 365 de zile si apoi cu x
click-uri pe oră, se poate înțelege cam câtă energie consumăm pentru ca amazon, google si microsoft să “valoreze”
cel puțin un trilion de dolari fiecare; evident, mai mult de 70% din producția de energie electrică de pe Pământ este
poluantă; consumând atât de multă energie doar pentru că stăm pe internet cu orele, contribuim masiv la poluare și
la cresterea efectului de gaz de serăn; în rest, suntem foarte ecologogiști din fire și prieteni ai naturii.
22
A se vedea cotidianul francez Les Echos, numărul din 19 ianuarie 2019, p.32. Alături de Black Rock, se situează
Vanguard și State Street. În anul 2018, acest trei giga-fonduri dețineau în gestiune acțiuni în valoare de 13 trilioane
de dolari; în procente, aceste acțiuni reprezentau 90% din acțiunile listate la Bursa din New York și 60% din totalul
acțiunilor listate la bursele de valori din SUA. Este evident că, în prezent, aceste cifre sunt mult mai mari, mai ales
”mulțumită” pandemiei. Practic, acești ”gestionari” dețin controlul asupra economiei globale.
Faptul că această revoluție a fost, cumva, suspendată de pandemie, nu înseamnă
nimic – societatea s-a schimbat, deci și capitalismul trebuie să se schimbe, adică să
devină high road (alternativa este comunismul de tip chinezesc sau fascismul –
ambele de coșmar).
De altfel, elita managementului american a emis, în august 2018, o scrisoare către
toți ceilalți manageri, pentru a le cere să remodeleze statutele marilor companii în
vederea dotării lor cu asemenea busolă morală (inițiativa Business Rountable), iar
Franța a modificat Codul civil, printr-o lege denumită Legea Pacte, în 2019, pentru
a permite întreprinderilor franceze să se doteze cu un asemenea raison d’être. De
asemenea, OSCE a emis mai multe seturi de recomandări vizând modalitățile de
evitare a ”optimizării fiscale”, cea mai importantă fiind regula impozitării valorii
acolo unde se produce (cu consecința neutralizării ”turismului fiscal”). În fine,
chiar Codul civil român pretinde, cu titlu de premisă fundamentală a identității ca
subiect de drept, ca persoana juridică să aibă un scop licit, moral și în acord cu
interesul public (art.187), un obiect de activitate imoral sau în dezacord cu
interesul public putând duce la nulitatea și, consecutiv, dizolvarea, lichidarea și
radierea persoanei juridice (art.196).

V.

Prin dobânzi, avuția poate fi redistribuită în mod injust, dinspre cei care o crează,
către cei ce nu o merită.
Banii nu au preă, pentru că nu sunt mărfuri, ci etaloane ale valorii și instrumente de
tezaurizare a averii, fără valoare intrinseca. Dobânzile remunerează timpul.
Dobânzile nu sunt prețul banilor, pentru că banii nu au preț. Cel ce economisește
renunță temporar să iși cheltuie banii, în schimbul unei dobânzi. Cel ce dă bani cu
împrumut renunță temporar să ii folosească altfel.
Băncile clasice intermediază între cel care economisește și își păstrează banii în
bancă și cel care are nevoie de lichidități (bancile contemporane, însă, crează „bani
din nimic”, bani - datorie, care nu pre-există și nu supraviețuiesc actului juridic al
imprumutului).
Dobânda este, deci, prețul plătibil pentru această renunțare sau așteptare.
Ecartul mare dintre dobânda la depozite si dobânda comercială este o primă formă
de redistribuire injustă a avuției. În România, la salarii de trei ori mai mici decât în
Franța, dobânda la credite este de 6 ori mai mare decât dobânda la depozite, în
timp ce în Franța ecartul este de maxim de 3. Agravanta acestei inechități este
scăderea accelerata a puterii de cumpărare a banilor în raport de creșterea anemică
sau stagnarea salariilor.
De notat că depozite bancare nu fac doar simplii particulari care decid să
economisească și nu să consume, ci și fondurile de pensii, de asigurări sau de
asigurări de sănătate, fondurile suverane, fondurile de investiții și autoritățile.
Dobânzile anormal de mici sau negative fură și din valorile tezaurizate de acestea,
adică de la o patura foarte largă a populației și de la stat.
Dobânzile sunt prezente în toate prețurile mărfurilor și tarifele serviciilor, întrucât
comercianții se împrumută la bănci sau intra în afaceri cu cei care se împrumută la
bănci. Costurile financiare sunt, evident, costuri ale mărfurilor și serviciilor. O
mare parte din prețuri și tarife (aproape jumătate) sunt costuri cu dobanda. Așadar,
plătim băncilor dobânzi chiar și dacă nu avem nicio relație juridică sau de altă
natură cu băncile. Asta în condițiile în care banii dați cu împrumut nu există decât
pentru că unul sau mai mulți comercianți sau consumatorii vor să se împrumute.
De altfel, plătim dobânzi băncilor și pentru că, fără voia noastră, statul se
împrumută la bănci. Rambursarea împrumuturilor și plata dobânzilor nu se
finanțează din altceva decât din taxele și impozitele plătite de noi.
Dobânzile excesive (cămătărești, uzurare) agraveaza injustiția si inechitatea
redistribuirii averilor. În plus, acestea creaza captivitate23 și determină
discriminare24.
Din redistribuirea injustă a avuțiilor prin dobânzi nu pierde doar deponentul sau
împrumutatul, ci pierde, în primul rand, banca. Un deponent sărăcit nu își va mai
păstra “in siguranță” banii la bancă (acesta este un eufemism, întrucât banca poate
confisca banii din depozite pentru a se salva de la faliment), iar un debitor supra-
îndatorat sau falit nu va mai putea achita datorii la banci. Multiplicate de milioane
de ori (aceasta este premisa contractării in masa...), aceste situații pot aduce
falimentul bancii. Pe de alta parte, banii alocați injust plății datoriilor cu dobânzile
sunt “răpiți” consumului, cu consecința reducerii producției, a locurilor de muncă,
a tva-ului aferent etc. Pierde, așadar, întreaga societate.
O legislație a plafonării dobânzilor și a reducerii la niveluri rezonabile a
„producției” de bani-datorie, prin creșterea rezervelor minime obligatorii este
imperios necesară. Examenul de drept comparat atestă că majoritatea statelor lumii
instituie un plafon pentru dobânzile bancare, în special în scopul prevenției supra-
îndatorării. România, din păcate, face parte din clubul ”select” al țărilor care își
refuză astfel de intrumente legale de prevenție a supra – îndatorării. O cauză
majoră a fenomenului supra-îndatorării simplilor particulari este cesiunea
23
Omul care a întârziat o lună să achite întreaga rată cu dobânda “convenabilă” platește parțial și cu întârziere rate și
dobânzi, fără să apuce vreodată să achite tot creditul, că intr-un coșmar interminabil în care călătorul ratează
autobuzul tocmai când pleacă din stație.
24
Debitorul care nu reușește sș achite tot creditul este exclus de la creditarea clasică, fiind aruncat în “brațele”
cămătarilor.
speculativă de creanță, intens practicată în România în ultimii ani (ca modalitate de
curățire artificială a portofoliului comercianților de debitorii lor ”neperformanți”),
dar care ar trebui ferm combătută și sever limitată.

VI.

Supra-îndatorarea este fără îndoială cauzată (și) de faptul că luăm irațional decizii
de achiziție și că facem alegeri oligo-raționale sau chiar iraționale. Concluzia
iraționalității majorității achizițiilor și alegerilor simplilor particulari și legătura
dintre (lipsa de) personalitate și consum rezultă din constatările și studiile
complexe de economie comportamentală, psihologie, neurologie (și, în general, ale
științelor cognitivie, care reunesc atât aceste ramuri, cât și filosofia și
antropologia). Cauzele acestor decizii iraționale de a achiziționa sunt, de exemplu,
mecanismele emoționale care gestionează (destul de eficient, dar automatic) ceea
ce mintea conștientă, rațiunea, nu poate face sau refuză să facă, date fiind
multitudinea de procese psihosomatice necesare ”funcționării” noastre și
bombardamentul informațional căruia îi suntem supuși în orice moment al
existenței noastre, realitate care ne determină să ne adăpostim în diverse tipuri de
safe haven și să lăsăm automatismele și stereotipurile să ne ghideze. Sunt, de
asemenea, cauze ale deciziilor (cvasi)automatice de a achiziționa judecățile
prescurtate, euristice, adică „scurtăturile” mentale pe care le utilizăm pentru a
economisi efortul individual sau pentru a ne blura identitatea și a ne dilua
răspunderea în mulțime.
Pentru a evita aceste riscuri, consumatorul trebuie să fie informat prompt, precis,
concret și util în legătură cu efectele și pericolele achiziției, inclusive în legătură cu
motivele pentru care achiziția nu ar trebui făcută25. Necesitatea acestei
contingentări este impusă de cvadrupla inegalitate dintre comerciant și consumator
(economică, tehnică, juridică și de rezervă de timp), care eșuează în precipitarea
oarecum naturală a deciziilor de achiziție și a alegerilor consumatorului, dominat
de irațional și stereotip. Din acest punct de vedere, toți suntem vulnerabili, așa cum
corect atrăgeau atenția Akerlof și Schiller, în cartea lor Phishing for Phools.
În interesul comerciantului (și, mai ales, al creditorului financiar) de a beneficia de
contracte reziliente și pentru a rezista tentației de a contracta, consumatorului
trebuie să i se dea posibilitatea realistă de a refuza un angajament inutil ori

Există riscul ca, din greșita înțelegere a dreptului la informare, consiliere și avertizare timpurie, să se consolideze și
25

să prolifereze o forma insidioasă de publicitate incorectă și riscantă, respectiv, consilierea pozitivă – potențialului
consumator i se prezintă exclusiv avantajele contractării, sub masca unei prezentări ”educate” a produsului sau
serviciului, omițându-se intenționat riscurile, elementele negative și chiar faptul că produsul sau serviciul antrenează
un cost, care nu numai că determină o îndatorare, ci poate să determine supra-îndatorarea consumatorului ”pozitiv”
consiliat.
disproporționat, ceea ce, de altfel, înseamnă șansa ambelor părți de a evita un rebut
contractual, problematic din multiple perpective26.
În altă ordine de idei, capacitatea de predicție a comportamentului individului
reprezintă un veritabil avantaj comercial. Algoritmii și IA care „guvernează”
marile baze de date pot prezice cu exactitate cum se va comporta un individ
potențial achizitor de bunuri sau servicii. Gestionarii marilor baze de date care se
constituie în spațiul virtual cu fiecare click pe care îl dăm pe o pagina virtuală, cu
fiecare poză sau status pe care le postăm pe paginile de socializare, cu fiecare
achiziție pe care o facem (chiar și complet inconștient), au ajuns să ne cunoască
mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, pentru că instrumentele de stocare și de
prelucrare ale acestor date cu caracter personal (pe care noi înșine le punem, gratuit
și cvasi-inconștient, la dispoziția acestor gestionari) nu uită nimic din trecutul
nostru virtual și nici nu omit nimic din totalitatea planurilor, idealurilor și
dorințelor noastre, în timp ce noi, oamenii normali, avem memorie limitată și
selectivă, renunțând ușor, sub impactul ”priorităților” sau al imperativului trăirii
clipei (carpe diem), la marea majoritate a acestor planuri, idealuri și dorințe.
Mecanismele de prevenție și tratament sunt justificate și esențiale ca elemente de
politică economică, legislativă și judiciară întrucât un debitor insolvabil este un
debitor-lipsă; un număr mare de debitori – lipsă înseamnă o problemă gravă de
lichiditate a creditorului; o problemă gravă de lichiditate a unui creditor cu un
număr mare de debitori-lipsă înseamnă un risc sistemic, întrucât acest creditor este,
la rândul său, debitor al unui mare număr de persoane și instituții, inclusiv
deponenți de economii în bănci, stat, autorități publice locale, salariați etc.
Morbiditatea asociată supraîndatorării cauzează costuri foarte mari sistemului de
asigurări sociale de sănătate. Statul face o afacere bună dacă îl salvează (în mod
efectiv, real) pe cel aflat în stare de supra-îndatorare sau de insolvență personală și
economisește, astfel, resurse.

VII.
Trei obiective naționale majore ar trebui să ghideze politica legislativă în domeniul
economiei.

26
Contractul care relevă cauze de nulitate sau inopozabilitate invită la proces și la soluții destructive, prejudiciabile
pentru comerț. În plus, un astfel de contract determină revolta co-contractantului, revoltă care se poate poate
disemina în masă, pentru că profesioniștii comerțului în masă utilizează contracte tipice, pre-formulate, care repetă
la infinit problemele cauzate unui singur consumator, cauzează sancțiuni administrative, procese colective etc. Toate
acestea pot derapa, mai devreme sau mai târziu, în dificultăți majore ale comerciantului și, prin iradiere în lanțul de
clienți și creditori ai comerciantului, la riscuri sistemice. Soluțiile generice de evitare sau de tratament al supra –
îndatorării legislația pot fi extrase din jurisprudența privitoare la ”înghețarea” cursului valutar sau din proiectele de
legi privind plafonarea dobânzilor la credite și combaterea cesiunilor speculative de credite.
1. Obiectiv strategic pe termen scurt: o plasă de siguranță socială (social safety
net), este imperativ și urgent necesară; un prim pachet de instrumente ale acesteia
ar putea fi scutul ranforsat al dării în plată, plafonarea dobânzilor la credite,
revizuirea contractelor împovărătoare denominate în valută, redresarea financiară,
cu scopul reducerii poverii datoriilor sau chiar al descărcării de datorii (discharge),
în vederea reintegrării sociale a debitorilor ruinați, dar onești; în plus, în special
pentru șomeri, ar trebui introduse și alte instrumente de sprijin, din gama plasei de
siguranță socială, cum ar fi venitul de bază necondiționat (unconditional basic
income), orientat către valoarea coșului minim de consum și exclus de la orice
formă de executare silită (insesizabil); protecția locuinței familiale trebuie expres
prevazută in lege, pentru ca oamenii să nu mai fie atât de ușor de aruncat în stradă.
2. Obiectiv strategic pe termen mediu: întreprinderile mici și mijlocii (IMM) sunt
sistemul sanguin al economiei27; fără IMM-uri nu există economie, companiile
mari nu pot produce și vinde direct consumatorilor, având imperioasă nevoie de
implicarea IMM-urilor în lanțurile (scurte, medii sau lungi) de aprovizionare;
IMM-urile sunt clienţi ai băncilor, chiriaşi ai spaţiilor comerciale, ocupă spaţii de
birouri, plătesc rate de leasing și utilități, taxe, impozite și contribuții și furnizează
locuri de muncă ori alte surse de venituri, cu care persoanele fizice își finanțează
nevoile de trai, ratele la bănci, taxele, impozitele și contribuțiile; așadar, statul ar
face o afacere foarte bună dacă ar sprijini IMM-urile, măcar prin implementarea
rapidă a Directivei restructurării și descărcării de datorii28 și prin persuasiunea
exercită asupra fiscului și asupra băncilor pentru a accepta că marea majoritate a
IMM-urilor sunt viabile și oneste și merită, inclusiv din perspectivă strategică,
șansa restructurării, excutarea silită automatic sau falimentul cvasi-invariabil al
IMM-urilor fiind auto-destructiv pentru fisc, bănci și comunitate; statul ar trebui,
de asemenea, să sprijine consumul sănătos, din venituri proprii, fiscalizate, ale
persoanelor fizice (și nu consumul pe credit); daca creşte consumul, creşte
producţia, creşte nivelul încasărilor din TVA la bugetul de stat și, deci, există
finanțare realistă și motivaţii oneste pentru noi investiţii publice sau private; invers,
când scade consumul, în mod clar urmează scăderea economică, atât la nivel
macro, cât şi la nivel micro sau individual.
3. Obiective strategice pe termen lung: niciun drum între orase importante ale țării
nu durează mai mult de 4 ore; pentru asta este nevoie de 2000 de km de autostradă
și de 2000 de km de cale ferată de mare viteză, separată de transportul de marfă;
niciun pacient nu face mai mult de două ore pană la un spital complet dotat,
inclusiv pentru transplant; pentru asta este nevoie de 12 spitale regionale complet
27
În categoria IMM-urilor sunt incluse și persoanele fizice autorizate, profesiile liberale sau reglementate precum și
toate persoanele care realizeaza venturi din activități independente, continue sau ocazionale, cu sau fără salariați.
28
Directiva UE nr.1023/2019 privind redresarea, descărcarea de datorii și decăderea din dreptul de a face afaceri sau
datorii.
dotate și cu personal specializat suficient; dacă vrem educație și vrem să contăm în
cercetare, trebuie puse la punct 10 centre universitare publice cu câte 100 de mii de
studenți și cu cadre didactice suficient de bine plătite pentru a nu fi nevoite să
cocheteze și cu privatul; mai ales pentru că aceste obiective strategice ar da de
lucru IMM-urilor și populației pe zeci de ani de acum încolo, generând taxe,
impozite și contribuții suplimentare, există bani suficienti pentru asemenea
obiective (care aduc crestere economica durabila si locuri de munca), întrucât se
pot reorienta în buget banii alocați pentru ajutoare de stat inutile sau ilegale, pentru
contracte - cadou oferite prietenilor și sponsorilor politici și pentru investitii idioate
sau inutile; suplimentar, statul s-ar putea împrumuta pe termen lung de la populație
(și nu exclusiv de la bănci), sumele obținute urmând a avea ca destinatie precisa
finantarea proiectelor de mai sus.
4. Iată și două lecții majore ”oferite” de pandemie:
(i) cei care dețin lichidități sau rezerve și pot să își achite datoriile, trebuie
determinați să plătească; nu este normal ca, alături de pauperii economiei și ai
societății, să fie păsuiti sau iertați de datorie și marii actori economici, cum ar fi
corporațiile multinaționale; este odios să aștepți donații de la public pentru
finanțarea spitalelor falimentare și să nu colectezi zeci de miliarde de la corporații
și de la bănci; este aberant să le permiți în continuare celor obișnuiți cu
”optimizarea fiscală” să exporte profitul în țările de origine sau offshore, în
condițiile în care ai nevoie de bani publici pentru a salva țara de la faliment și te
împrumuți la costuri astronomice, pe perioade de câteva decade, amanetând
viitorul generațiilor următoare;
(ii) nu privatizezi, nu vinzi și nu abandonezi producția de medicamente, vaccinuri
si echipamente medicale; nu îți exporți masa lemnoasă, cerealele si energia; nu
concesionezi pe nimic rezervele minerale; nu abandonezi sarcina fundamantală a
statului de a asigura educația și sănătatea populației, în favoarea unei aberații
libertariene de privatizare.