Referat

1
 Cuprinsul

Contents
CAPITOLUL I...........................................................................................................................................4
NOȚIUNI INTRODUCTIVE.......................................................................................................................4
1.1. Scurte precizări referitoare la căsătorie și divorț...................................................................4
1.2.Divorţul-scurt istoric....................................................................................................................4
Capitolul II.............................................................................................................................................5
DIVORȚUL PRIN PROCEDURĂ NOTARIALĂ.............................................................................................5
2.1.Condițiille generale ale divorțului prin procedura notarială........................................................5

2
Introducere

3
 CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Scurte precizări referitoare la căsătorie și divorț

Indiferent că vorbim despre familie în sensul ei restrâns sau ne referim la

varianta sa extinsă, un lucru este cert:baza familiei o reprezintă căsătoria.
Spre deosebire de familie, căsătoria beneficiază în noul Cod civil de o
definiție legală. Astfel, conform art.259 alin. (1) C.civ., ,,căsătoria este uniunea
liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii,,.
Doctrina juridică definește căsătoria ca fiind ,,uniunea liber consimțită
dintre bărbat și femeie, încheiată în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul
întemeirii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii,,1.
Căsătoria, ca şi instituţie, nu este şi nu poate fi indistructibilă. Căsătoria,
ca şi act juridic bilateral nepatrimonial, nu poate avea ca efect permanentizarea
efectelor sale, atât pe timpul vieţii partenerilor, cât şi după dispariţia
acestora.Oricât de importantă am socoti-o pentru individ şi societate, căsătoria
nu poate determina imposibilitatea părţior de a se dezice de ea sau de a stopa
producerea efectelor sale dincolo de graniţele vieţii.
Dreptul cunoaşte trei instituţii care, prin aplicarea normelor juridice
specifice, reglementeză încetarea căsătoriei2.
Divorţul este singurul mod de desfacere a căsătoriei, având un caracter
prin excelenţă judiciar şi, care, la cererea unuia dintre soţi, sau pe baza
consimţământului ambilor soţi, conduce la stingerea, cu efect numai pentru
viitor, a principalelor efecte ale căsătoriei 3.

1.2.Divorţul-scurt istoric.

Instituţia divorţului a fost, de-a lungul timpului, deosebit de

controversată.Au existat legislaţii care au permis divorţul fără rezerve şi cele
mai numeroase, care l-au dezavuat, l-au restricţionat sau l-au permis
necondiţionat.
Roma antică a fost precursoarea concepţiei moderne asupra divorţului 4
acesta fiind utilizat curent, mai ales în păturile bogate ale societăţii. Forma
divorţului era una specială, repudium, voinţa unuia dintre soţi fiind suficientă
pentru desfacerea căsătoriei.

1
I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed.All Beck,2000,pag.13.
2
Se poate vorbi despre încetarea căsătoriei în sens larg și despre încetarea căsătoriei în sens restrâns.În sens
larg, este vorba despre orice mod în care o căsătorie nu mai produce efecte.În sens restrâns, este vorba despre
încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți sau am ambilor soți-cum este cazul comorienților sau al
codecedaților.
3
Lector.Univ.Emese Florian, Dreptul familiei, Ed.Lumina Lex, Cluj-Napoca,1997, pag.158.
4
Divorțul nu este singura instituție care, în prezent, cunoaște o reglementare reîntoarsă către regulile dreptului
roman. Același lucru se întâmplă, de exemplu, cu testamentul. O astfel de atitudine nu face decât să
demonstreze superioritatea și longevitatea a ceea ce putem numi rădăcina dreptului european modern.
4
 Doctrina creştină a transformat căsătoria într-o taină, una dintre cele şapte
taine ale Bisericii. Pe cale de consecinţă, divorţul a devenit o acţiune împotriva
voinţei divine, afirmându-se constant că ceea ce Dumnezeu a legat omul să nu
desfacă 5. Această concepţie a marcat legislaţia ţărilor europene până de curând,
unele dintre ele manifestându-se destul de târziu în sensul laicizării căsătoriei şi
liberalizării divorţului
Franţa a reintrodus divorţul în anul 1792 şi, pornind de la considerarea
căsătoriei ca fiind un contract civil, a aadmis divorţul prin consimţământul
mutual al soţilor în faţa ofiţerului de stare civila. Restricţionat parţial prin Codul
lui Napoleon, divorţul a fost interzis total în prima jumătate a secolului 19
atunci când, proclamându-se religia catolică drept religie de stat, desfacerea
căsătoriei a devenit din nou o împotrivire faţă de Dumnezeu. La sfârşitul
secolului 19, Franţa reintroduce divorţul, însă îl limitează numai la cel
determinat de motive justificate, divorţul prin acordul soţiilor fiind
inadmisibil.Abia în anul 1975 în legislaţia franceză a fost reintrodus divorţul
prin consimţământ mutual.
Italia are poate cea mai pregnantă influență religioasă în materia
divorțului.Acesta nu a fost admis sub nici un motiv până în deceniul 8 al
secolului trecut, iar legiferarea sa s-a produs ca urmare a organizării unui
referendum în care populația s-a pronunțat majoritar pentru acceptarea
desfacerii căsătoriei.
Similar a fost privit divorțul și în Spania sau Portugalia, țări care au admis
desfacerea căsătoriei abia în ultimul sfert al secolului 20.
Grecia, țară dominată și ea de principii religioase, de data această
ortodoxe6, nu a cunoscut vreme îndelungată decât căsătoria religioasă, singura
producătoare de efecte juridice. Anul 1983 a reprezentat un an al reformei în
materia relațiilor de familie, ceea ce a determinat introducerea căsătoriei civile –
ca alternativă la căsătoria religioasă – și a divorțului, inclusiv cel în care nu
trebuia să existe obligatoriu culpa unuia dintre soți.
Interesant de semnalat este faptul că Malta a introdus divorțl abia în anul
2011, iar Vaticanul sau Filipine nu îl admit nici acum.

Capitolul II

DIVORȚUL PRIN PROCEDURĂ NOTARIALĂ

2.1.Condițiille generale ale divorțului prin procedura notarială

2.1.1. Existența capacității de exercițiu a ambilor soți

5
Afirmaţie cuprinsă în Noul Testament, Evanghelia după Matei.
6
Aparent, religia ortodoxă este mai permisivă în materis divorțului. În realitate,dogmele sunt la fel de stricte,
însă Biserica pare a avea o mai mare înțelegere față de natura umană și, deși divorțul este considerat ca o
despărțire de Dumnezeu, admite această realitate socială propunându-și să realizeze o conciliere între om și
divinitate.
5
 Existența capacității de exercițiu a ambilor soți este exprimată prin alin.
(2) ar art. 374 C.Civ. care dispune că divorțul prin acordul soților nu poate fi
admisn dacă unul dintre soți este pus sub interdicție,,. Este o condiție generală a
divorțului mutual, capacitatea de exercițiu a ambilor soți fiind necesară pentru
toate cele trei variante pe care acesta le cunoaște.
Deși nu este redată întocmai7, ci sub o formulare negativă și care face
referire numai la eventuala punere sub interdicție a unuia dintr soți, cerința
existenței capacității de exercițiu este evidentă pentru că, odată cu încheierea
căsătoriei, orice persoană, chiar și cea care nu a împlinit încă 18 ani, dobândește
capacitate deplină de exercițiu8. Singura posibilitate ca unul dintre ei să-și
piardă capacitatea de exercițiu este punerea sub interdicție.
Capacitatea de exercițiu a ambilor soți trebuie să existe pe toată durata
procedurii, atât în ziua depunerii cererii de divorț, cât și la termenul acordat.
Așadar notarul este obligat să verifice acest lucru în ambele momente și să se
asigure că, între depunerea cererii și termenul de soluționare a cauzei, nu a
intervenit punerea sub interdicție a vreunuia dintre soți.
Lipsa capacității de exercițiu a oricărui dintre soți, deci punerea sub
interdicție a unuia dintre ei, reprezintă motiv de respingere a cererii de divorț, în
oricare dintre momentele desfășurării procedurii – la depunerea cererii sau la
termenul acordat. Temeiul legal al acestei respingeri îl reprezintă, în afara
art.374 alin. (3) C.civ., art.378 C.civ., precum și art.277 lit. b) din Regulamentul
de aplicare a Legii nr.36/19959.
Dacă la momentul depunerii cererii de divorț notaru constată că unul
dintre soți este pus sub interdicție, atunci nici nu va primi cererea. Dacă părțile
insită, notarul poate să înregistreze dosarul, cu respectarea formalităților
legale10, și să emită o încheiere de respingere în temeiul art.378 C.civ. și art. 277
lit.b) din Regulamentul de aplicare a legii nr.36/199511.

Condițiile speciale ale divortului aplicabile in cazul persoanelor din

conviețuirea cărora au rezultat copii minori

Atunci când din conviețuirea soților ,au rezultat copii minori, pentru ca
desfacerea căsătoriei să fie posibilă în cadrul unei proceduri amiabile realizată
prin intermediului notarului public, este necesar a fi îndeplinită o altă condiție,
pe care o numim specială, și care are legătură cu soarta copiilor după divorțul
7
Sub formularea ,,existența capacității depline de exercițiu,,.
8
Conform art.272 C.civ.,căsătoria se poate încheia la împlinirea vârstei de 18 ani. Pentru motive temeinice se
poate autoriza de către instanța de tutelă, cu acordul părinților/tutorelui și în baza unui aviz medical, căsătoria
persoanelor care au împlinit vârsta de 16 ani. Prin căsătorie, conform art.39 C.civ., minorul dobândește
capacitate deplină de exercițiu.
9
Art. 277 din Regulament: Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț în următoarele
cazuri în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul
părților: (...) b) unul dintre soți este pus sub interdicție.
10
Este vorba despre plata onorariului și interogarea RNECD.
11
Notarul public emite o încheiere de respingere a cereri de divorț în următoarele cazuri în care nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților: b) unul dintre soți
este pus sub interdicție.
6
părinților lor. Această condiție se concretizează în forma unui acord pe care
soții trebuie să-l încheie cu privire la aspectele pe care le vom enumera mai jos,
aspecte care trebuie să fie obligatoriu acoperite cumulativ de înțelerea soților.
Precizăm și faptul că este cu neputință a se admite un divorț amiabil în cazul
soțiilor din conviețuirea cărora au rezultat copii minori dacă aceștia nu au un
acord cu privire la soarta acestora după desfacerea căsătoriei.
a.O primă chestiune care se cere a fi explicată este prevederea cuprinsă în
art.375 alin.(2) C.civ. care vorbește despre ,,copii minori, născuți din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Aparent, s-ar trage concluzia că
este vorba despre copiii comuni și necomuni soților, dacă sunt încă în perioada
minorității, adică despre toți acei copii pe care cei doi parteneri i-au avut, atât în
urma relației dintre ei, cât și din alte relații (nota de subsol).
Prin urmare, vom include în sfera explicată de legiuitor pe toți copiii
minori care:
- sunt născuți în timpul căsătoriei soților;
- sunt născuți în timpul conviețuirii lor anterioare căsătoriei;
- au fost adoptați de ambii soți în timpul căsătoriei sau anterior încheierii
acesteia (nota de subsol).
Prin copii minori înțelegem pe toți aceia care nu au dobândit capacitatea
deplină de exercițiu, indiferent de căile prin care a fost ea obținută. Deci, în
principiu, în sfera legii se cuprind următorii copii:
-cei care nu au împlinit 18 ani;
-cei care nu au dobândit capacitatea de exercițiu anticipată la împlinirea vârstei
de 16 ani, conform art.40 C.civ.;
-cei care, după împlinirea vârstei de 16 ani, nu s-au căsătorit și nu au dobândit
în acest fel capacitatea de exrcițiu deplină;
-copiii concepuți, dar încă nenăscuți la data desfacerii căsătoriei, în virtutea
prinpiului infans conceptus pro nato habetur consacrat de expres de art. 36
C.civ.

b.O a doua chestiune care necesită o discuție separată este cea a copiilor majori
aflați în continuarea studiilor și care nu au depășit vârsta de 26 de ani. Conform
art.499 alin. (3) C.civ., părinții sunt obligați să acorde întreținere acestor copii
până la terminarea studiilor, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.Așa stând
lucrurile, li se poate pretinde soților un acord și cu privire la aceștia, sau sunt
excluși din limitele înțelegerii parentale. Evident cu privire la exercitarea
autorității părintești, nu mai poate fi vorba de un acord al soților, pentru că
respctivii copi, chiar aflați în întreținerea soților, au ieșit de sub această
autoritate odată cu împlinirea vârstei majoratului. Nici locuința sau modalitățile
de păstrare a legăturilor cu oricare dintre părinți nu mai sunt în sfera decizională
a părinților, pentru că, după ce au căpătat capacitatea deplină de exercițiu,
7
respectivii copii pot hotărâ singuri atât unde își vor stabili domiciliul sau
reședința, cât și relațiile cu alte persoane, inclusiv cu părinții lor. Singurul
aspect care ar putea intra în sfera acordului soților la divorț este cel al
participării lor la cheltuielile de învățătură și pregătire profesională a copilului
major aflat în continuarea studiilor.