Universitatea Bogdan – Vodă Cluj Napoca

Facultatea de Drept
Specializarea Drept

REFERAT

DIVORȚUL

2021
Baia Mare
 Cuprins

Introducerea..........................................................................................................1
Capitolul I.............................................................................................................2
Noțiuni introductive..............................................................................................2
1.1.Consideraţii generale cu privire la desfacerea căsătoriei.............................2
1.2.Natura juridică a divorţului..........................................................................2
1.3.Evoluţia legislativă a divorţului în dreptul românesc..................................3
Capitolul II...........................................................................................................5
Divorțul prin procedura notarială.........................................................................5
2.1.Comparaţie între modalităţile de divorţ amiabil..........................................5
2.2.Condițiille generale ale divorțului prin procedura notarială........................7
2.3.Condițiile speciale ale divortului aplicabile in cazul persoanelor din
conviețuirea cărora au rezultat copii minori....................................................12
Concluzii.............................................................................................................14
 Introducerea

Căsătoria, ca și instituție, nu este și nu poate fi indestructibilă. Căsătoria,

ca și act juridic bilateral nepatrimonial, nu poate avea ca efect permanentizarea
efectelor sale, atât pe timpul vieții partenerilor, cât și după dispariția acestora.
Oricât de importantă am socoti-o pentru individ și societate, căsătoria nu poate
determina imposibilitatea părților de a se dezice de ea sau de a stopa producerea
efectelor sale dincolo de granițele vieții.
Evoluția legislației românești din ultimele decenii se înscrie în curentul
european din ce în ce mai permisiv față de divorț; arhetipul căsătoriei
indisolubile este demult istorie. Tendința e confirmată de ,,filozofia,, instituției
divorțului așa cum răzbate din prevederile noului Cod Civil.
Desfacerea căsătoriei,divorţul, este singura modalitate legală de disoluție
a căsătoriei, constatată sau, după caz,pronunțată de o autoritate investită, având
un caracter prin excelenţă judiciar şi, care, la cererea unuia dintre soţi, sau pe
baza consimţământului ambilor soţi, conduce la stingerea, cu efect numai pentru
viitor, a principalelor efecte ale căsătoriei.
Din punct de vedere structural referatul este împărțit în 3 capitole.
Astfel, în Capitolul 1 am prezentat câteva noțiuni introductive care ne
întroduc în lumea divorțului. În acest sens, am analizat aspecte referitoare la
natura juridică a divorțului precum și evoluția legislativă a divorțului în dreptul
românesc. Am pus în evidență anumite aspecte ale „vechiului Cod civil” şi a
având în vedere faptul că acest două cod au fost primul care a cuprins dispoziţii
procedurale de desfacere a căsătoriei.
Capitolul 2 prezintă analiza aspectelor privind – Divortul prin procedura
notarială- condițiile acestui tip de divorț precum și efectele acestui tip de divorț
care se restrâng asupra persoanelor implicate. Sunt prezentate efectele pe care
desfacerea căsătoriei le produce atât între soţi, cât şi între părinţi şi copii.
În ultimul capitol am făcut referire la cerințele care trebuie îndeplinite în
ceea ce privește cererea de divorț și elementele acesteia.

1
 Capitolul I

Noțiuni introductive

1.1.Consideraţii generale cu privire la desfacerea căsătoriei

Desfacerea căsătoriei este acel mod de încetare a căsătoriei care intervine

în timpul vieţii partenerilor cuplului marital şi care se organizează ca urmare a
voinţei sau acţiunii acestora. Este un mod în care căsătoria încetează, dar
efectele acestei încetări se produc numai pentru viitor, pentru trecut – similar
încetării căsătoriei prin deces – păstrându-se toate atributele statului de persoană
căsătorită.
Terminologic, pestru desfacerea căsătoriei se foloseşte cu caracter de
sinonime şi noţiunea de divorţ. De exemplu, Capitolul VII din Titlul II, Cartea a
doua a Codului Civil foloseşte sintagma ,,desfacerea căsătoriei” pentru ca
secţiunea inaugurală a sa să vorbească despre ,,cazurile de divorţ”. S-ar părea că
termenul preferat de legiuitor este cel de ,,divorţ”, acesta fiind folosit în
majoritatea textelor Codului Civil şi ale Codului de procedură civilă.
Comun este a se spune că o căsătorie se desface prin divorţ, marcând
astfel desfacerea căsătoriei ca şi instituţie de drept material, iar divorţul ca şi
instituţie de drept procesual. Deşi nu tocmai exactă din punct de vedere juridic,
o astfel de exprimare este deosebit de explicită şi lămuritoare pentru părţi.
În principiu, divorţul intervine:
-ca urmare a deteriorării relaţiilor dintre soţi1;
-datorită unor motive imputabile soţilor2;
-datorită unor motive obiective3;
-ca urmare a acordului intervenit între soţi4.

1.2.Natura juridică a divorţului

Faţă de reglementarea legală a divorţului, literatura de specialitate a

sintetizat trei sisteme care definesc natura juridică a divorţului.
Sistemul divorţului – sancţiune care întemeiază desfacerea căsătoriei pe
culpa comună sau exclusivă a soţilor. În acest sistem divorţul poate fi cerut
numai de soţul care nu este vinovat exclusiv de deteriorarea relaţiilor intr-
familiale. Aşa stând lucrurile, culpa exclusivă a reclamantului nu duce la
pronunţarea divorţului, ci la respingerea acţiunii, în schimb se poate admite o
culpă comună a ambilor soţi.
1
De exemplu, chiar dacă soțului de bună-credință i se recunosc anumite drepturi, buna lui credință nu poate
determina neintervenția nulității/anulării căsătoriei.
2
Art.373 lit.b) C.civ.
3
Art.373 lit.b) sau c) C.civ.
4
Divorț care se poate produce pec ale judiciară, conform art.373 lit.a) C.civ. sau pe cale administrativă ori
notarială.
2
 Sistemul divorţului – remediu care susţine desfacerea căsătoriei atunci
când relaţiile dintre soţi sunt intr-atât de deteriorate încât căsătoria devine
imposibil de continuat.Este un sistem în care culpa soţior este neinteresată,
relevanţa maximă aparţinând numai imposibilităţii derulării raporturilor
specifice căsătoriei.
Sistemul mixt care îmbină cele două concepţii anterioare şi care se
interesează atât de existenţa unri culpe a soţilor, cât şi de imposibilitatea
continuării căsătoriei.
În România, legiuitorul a propus, atât sub vechea reglementare, cât şi sub
imperiul Codului Civil actual, două sisteme: sistemul mixt şi sistemul divorţului
remediu.

1.3.Evoluţia legislativă a divorţului în dreptul românesc

Vechiul Cod Civil, chiar dacă la nivel conceptual recunoştea caracterul

excepţional al divorţului, avea o atitudine interesantă şi chiar avansată cu privire
la acesta, în sensul că reglementa două modalităţi de desfrcaerea a căsătoriei. Pe
de o parte exista divorţul pentru cauze determinate, aşa cum erau ele stabilite în
art. 211 şi urm.C.civ. 1864 şi pe de altă parte exista divorţul prin acordul soţilor,
admisibil în baza art.214 C.civ. 1864.
Divorţul pentru motive întemeiate era posibil numai dacă erau îndeplinite
cerinţele strict şi limitativ prevăzute de lege, mai precis dacă desfacerea
căsătoriei era justificată de:
-adulter5;
-excesele, cruzimile şi insultele grave ale unuia dintre soţi adresate celuilalt6;
-osândirea la muncă zilnică sau recluziune a unuia dintre soţi7;
-atentatul la viaţa soţului sau omisiunea de a arăta acestuia atentatul plănuit de
altcineva.
Între motivele invocate practic la divorţ, în categoria insultelor grave se
8
situa :
 părăsirea voluntară şi prelungită a domiciliului conjugal;
 refuzul femeii de a-l urma pe bărbat la locuinţa sa;
 trasmiterea unei boli venerice celuilalt soţ;
 tentativa de adulter;
 refuzul de a celebra religios căsătoria;
 alcoolismul;

5
Codul Civil din 26 noiembrie 1864,art.211. Bărbatul sau femeia poate cere despărţenia pentru causa de
adulteriu.
6
Art.212. căsătoritii potu, fie'cari în parte, cere desfacerea căsătoriei pentru escese, crudimi sau insulte grave
ce'şi va fi facutu unul altuia.
7
Art.213.Desfiinţarea căsătoriei se poate cere şi dobândi cînd unulu din soţi va fi osandit la munca silnica sau
la reclusiune.
8
C.Hamangiu,I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil roman,Vol.I,Ediția II
Ed.C.H.Beck,2008,pag.239.
3
  beţia repetată şi notorie;
 refuzul de a primi în casă pe părinţii celuilalt soţ.
Divorţul prin acordul părţilor era posibil numai dacă exista îndeplinită
condiţia divorţului remediu, respectiv faptul că aceea conveţuire nu mai putea
continua. Imposibilitatea era prezumată legal din aceea că soţii stăruiau mutual
în divorţ9. Pentru admiterea şi constatarea divorţului era necesar ca soţia să aibă
vârsta minimă de 21 de ani, soţul să aibă vârsta minimă de 25 de ani, iar
căsătoria să fi avut o durată de cel puţin 2 ani şi de maxim 20 de ani.
Codul familiei a menţinut caracterul excepţional al divorţului 10, dar, spre
deosebire de reglementarea anterioară, deşi a eliminat existenţaunor motive
enumerate strict de lege-ceea ce reprezenta, aparent, un progres- l-a încorsetat
prin înlăturarea posibilităţii soţilor de a se exprima mutual în sensul desfacerii
căsătoriei, deci prin excluderea din varinatele legale a divorţului amiabil. Deşi
la nivel legislativ sistemul era unul mixt, justiţia avea, practic, multe dintre
atributele divorţului- sancţiune întrucât instanţa putea desface căsătoria numai
în cazuri excepţionale şi numai după ce aprecia ,,cu deosebită grijă” temeiurile
cererii de divorţ, ţinând seama de durata căsătoriei şi de interesele copiilor
minori11.
Legea nr.59/1993 a adus o serie de modificări Codului familiei,
ameliorând posibilităţile soţilor de a divorţa. Astfel, în urma acestor modificări,
art.37 alin. (2) din Codul familiei prevedea că o căsătorie ,,se poate desface prin
divorţ”, înlocuind dispoziţia anterioară care spunea că o căsătorie ,,se poate
desface în cazuri excepţionale prin divorţ”.Motivele de divorţ erau lăsate la
latitudinea instanţei, care nu mai era obligată să aprecieze nici în funcţie de
durata căsătoriei şi nici de interesul copiilor. Lipsind divorţul de caracter
excepţional pe care îl avusese până la data intrării în vigoare a acestui act
normativ12, legiuitorul a introdus şi divorţul prin acordul soţilor.Acesta era
posibil numai pe cale judiciară şi numai dacă erau îndeplinite două condiţii
principale: să fi trecut cel puţin un an de la data încheierii căsătoriei şi să nu
existe copii minori rezultaţi din căsătorie.
Legea nr.202/2010 a fost cea prin care, chiar anterior întrării in vigoare a
noului Cod Civil, s-a permis aplicarea textelor acestuia în materia divorţului.
Odată cu această lege ,,a micii reforme în justiţie”, modificându-se
corespunzător Codul familiei, a fost reconsiderat divorţul prin acordul soţilor
care a primit, pe lângă varianta pronunţării sale de către instanţă, încă două
variante:
-divorţul mutual prin procedură administrativă, în faţa ofiţerului de stare civilă
de la ultima locuinţă comună a soţilor sau de la locul încheierii căsătoriei;
-divorţul mutual prin procedură notarială, în faţa notarului public de la locul
încheierii căsătoriei sau de la ultima locuinţă comună a soţilor.
9
Art.214.Consimtimentul mutuale şi staruitoru al sotiloru,(…), va servi de dovada indestula ca vieta în comunu
le este nesuferita şi ca, în privinta loru, este o causa peremtoria de despărţenia.
10
Codul familiei avea ca temei ideologia socialistă care, pentru a consacra superioritatea acestei orânduiri
asupra celei anterioare, s-a manifestat și pe tărâmul familiei, pe care dorea de asemena să o afirme ca
superioară celei existente in societatea capitalistă.
11
Numai conduita și morala judecătorilor au apărat împotriva abuzurilor care, după o interpretare ad litteram
a legii, ar fi deschis cu ușurință calea arbitrarului.
12
Publicat în M.Of.nr.177 din 26 iulie 1993.
4
 În ambele cazuri divorţul se putea constata dacă există acordul soţilor cu
privire la divorţ şu cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare
după desfacerea căsătoriei. Competenţa ofiţerului de stare civilă şi a notarului
nu putea fi atrasă decât în acel cazuri în care nu existau copii minori rezultaţi
din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi13.
Procedural, soţii trebuiau să se prezinte personal în faţa ofiţerului de stare
civilă sau a notarului şi să depună cererea de divorţ.Li se acorda un termen de
reflecţie de 30 de zile, la care soţii se prezentau, şi de această dată, tot
personalul, în faţa agentului instrumentator. Dacă insistau în cererea lor, se
putea constata divorţul şi se emitea certifiactul de divorţ. Căsătoria era
considerată a fi fost desfăcută din ziua eliberării certificatului de divorţ14.
În afara acestor două noutăţi, legea a reevaluat divorţul mutual pronunţat
pe cale judiciară prin aceea că a înlăturat nevoia trecerii unui an de la încheierea
căsătoriei, precum şi prin aceea că el a devenit posibil şi atunci când soţii aveau
copii minori, rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.

Capitolul II

Divorțul prin procedura notarială

Divorțul prin procedura notarială este acea modalitate de desfacerea a

căsătoriei de tip remediu15, realizată printr-o procedură necontencioasă, divorțul
fiind constatat de notarul public în urma și conform acordului intervenit între
părți, în limitele legii.

2.1.Comparaţie între modalităţile de divorţ amiabil

Pentru a acoperi toate situaţiile care pot apărea în practică, legea a

reglementat trei modalităţi sub care se poate desfăşura desfacerea căsătoriei prin
acordul soţilor16.
În primul rând există varianta divorţului pe cale administrativă , care se
adresează acelor persoane care au ca obiectiv principal desfacerea căsătoriei,
nefiind implicaţi copii minori.
În al doilea rând există varianta divorţului prin procedura notarială care se
adresează oricărui cuplu, atât cel fără de copii, cât şi cel în urma căruia au
rezultat copii minori. În cadrul acestui tip de divorţ părţile, prin acordul lor
bilateral, pot să reglementeze toate aspectele pe care le implică desfacerea
13
Copii minori rezultați din căsătorie , din afara căsătoriei sau adoptați înseamnă acei copii pe care soții i-au
avut în timpul căsătoriei lor, în timpul conviețuirii lor anterioare căsătoriei sau pe care i-au adoptat
împreună.În nici un caz sintagma nu se referă la copiii care-l au ca părinte numai pe unul dintre soți.
14
În procedura notarială acest certificat se emitea și se elibera chiar în ziua constatării divorțului, în timp ce
procedura administrativă, deși emitea și constata divorțul în acea zi, acorda practic un nou termen pentru
eliberarea certificatului de divorț.
15
Adică acel tip de divorț care nu este condiționat de existența unei culpe, ci de imposibilitatea continuării
conviețuirii între soți.
16
Este vorba de divorțul judiciar, de cel constatat prn procedura administrativă și de cel constatat de către
notarul public.
5
căsătoriei, atât cele ale divorţului ca atare, cât şi cele referitoare la copii sau la
chestiunile patrimoniale.
În ultimul rând există varianta divorţului pe cale judiciara care se
adresează acelor persoane care, deşi sunt de aicrd cu desfacerea căsătoriei, nu-şi
pot soluţiona la fel de amiabil celelalte chestiuni pe care divorţul le implică,
respectiv problemele legate de numele de familie purtat ulterior, de soarta
copiilor minori sau cele legate de împărţirea bunurilor comune.
Toate aceste variante de divorţ au în comun mai multe aspecte şi se
diferenţiază, de asemena, din mai multe puncte de vedere.
1.Din punct de vedere al caracterului procedurii urmate, divorţul în faţa
ofiţerului de stare civilă reprezintă o procedură administrativă, divorţul în faţa
notarului public reprezintă o procedură notarială, iar divorţul în faţa instanţei
reprezintă o procedură judiciară.
2.Din punct de vedere al confidenţialităţii, primele două proceduri, cea
administrativă şi cea notarială, sunt confidenţiale, ele desfăşurându-se în faţa
agentului instrumentator îndreptăţit de lege17, în timp ce procedura judiciară se
desfăşoară în şedinţa publică, în sala de judecată.
3.Primele două proceduri, cea administrativă şi cea notarială, presupun
completarea şi semnarea unei cereri de divorţ de către ambii soţi, în timp ce
procedura judiciară poate fi iniţiată şi prin depnerea cererii de către unul dintre
soţi, celălalt având numai obligaţia de a o accepta.
4.În procedura administrativă soţii trebuie să fie prezenţi personal, atât la
depunerea cererii cât şi la termenul acordat, în procedura notarială se admite
reprezentarea, dar numai la momentul depunerii cererii, nu şi la termenul
acordat pentru constatarea divorţului, iar în procedura judiciară se admite
reprezentarea în orice moment, cu condişia ca mandatarul să fie împuternicit pe
baza unei procuri autentice şi speciale, dar numai în condiţiile stabilite de
art.920 C.pr.civ.18.
5.Prin procedura administrativă nu pot divorţa soţii care au copii minori,
născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, în timp ce prin celelalte
două proceduri, cea notarială şi cea judiciară, pot divorţa atât cuplurile cu copii
minori cât şi cele fără copii minori.
6.În toate cele trei tipuri de divorţ amiabil trebuie să existe acordul soţilor
cu privire la desfacerea căsătoriei.
7.În cadrul primelor două proceduri, cea administrativă şi cea notarială,
este obligatoriu să existe acordul soţilor cu privire la numele de familie pe care
îl va purta fiecare după divorţ, în timp ce în cazul procedurii judiciare nu este
obligatoriu un astefl de acord, în lipsa înţelegerii părţilor fiind abilitată să decidă
instanţa.
8.În cadrul procedurii notariale este necesar ca soţii să fie de acord cu
privire la aspectele legate de copiii minori, dacă aceştia există, în timp ce în
cadrul procedurii judiciare instanţa poate decide şi în lipsa unui acord al
părinţilor.

17
Singurele persoane prezente sunt părțile, notarul și, dacă este nevoie, martorii sau interpretul.
18
Se cere, prin acest articol, prezența personală a soților, afară de cazurile în care unul dintre soți execute o
pedeapsă privată de libertate, suferă de o boală gravă care-l împiedică să se deplaseze, are reședința în
străinătate, sau late asemenea situații.
6
 9.În cadrul primelor două proceduri se eliberează un certificat de divorţ,
iar în cadrul procedurii judiciare se eliberează o sentinţă referitoare la divorţ.
Caracterul acestora documente este, însă, acelaşi:înscrisuri constatatoare ale
înţelegerii soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei.
10.Certificatul de divorţ este definitiv, căsătoria fiind considerată
desfăcută la data eliberării acestuia. Hotărârea judecătorească este definitivă cu
privire la divorţ, dar este supusă căilor de atac în legătură cu aspectele accesorii
desfacerii căsătoriei pe care le-a decis instanţa în lipsa acordului soţilor.
11.Procedura administrativă se limitează numai la divorţ, în timp ce pe
calea celorlalte două proceduri se pot soluţiona şi aspectele accesorii desfacerii
căsătoriei.
12.Procedura administrativă și cea notarială se finalizează, de regulă, la
primul termen acordat pentru constatarea divorțului, în timp ce procedura
judiciară poate presupune, după caz, mai multe termene.
13.Primele două proceduri nu presupun prezentarea de probe sau martori,
în timp ce procedura judiciară poate implica, după caz, existența probelor.
14.Din punct de vedere al costurilor, procedura administrativă are, în
principiu, cele mai reduse costuri, acestea crescând în cazul celorlalte proceduri,
în funcție de complexitatea cauzei.
15.Procedura administrativă și cea notarială sunt de competența ofițerului
de stare civilă sau a notarului de la locul căsătoriei ori al ultimei locuințe
comune a soților, în timp ce procedura judiciară a divorțului are ca punct de
reper numai ultima locuință comună a soților.

2.2.Condițiille generale ale divorțului prin procedura notarială

Existența capacității de exercițiu a ambilor soți este exprimată prin alin.

(2) art. 374 C.Civ. care dispune că divorțul prin acordul soților nu poatefi
admisn dacă unul dintre soți este pus sub interdicție,,. Este o condiție generală a
divorțului mutual, capacitatea de exercițiu a ambilor soți fiind necesară pentru
toate cele trei variante pe care acesta le cunoaște.
Deși nu este redată întocmai19, ci sub o formulare negativă și care face
referire numai la eventuala punere sub interdicție a unuia dintr soți, cerința
existenței capacității de exercițiu este evidentă pentru că, odată cu încheierea
căsătoriei, orice persoană, chiar și cea care nu a împlinit încă 18 ani, dobândește
capacitate deplină de exercițiu20. Singura posibilitate ca unul dintre ei să-și
piardă capacitatea de exercițiu este punerea sub interdicție.
Capacitatea de exercițiu a ambilor soți trebuie să existe pe toată durata
procedurii, atât în ziua depunerii cererii de divorț, cât și la termenul acordat.
Așadar notarul este obligat să verifice acest lucru în ambele momente și să se
asigure că, între depunerea cererii și termenul de soluționare a cauzei, nu a
intervenit punerea sub interdicție a vreunuia dintre soți.
19
Sub formularea ,,existența capacității depline de exercițiu,,.
20
Conform art.272 C.civ.,căsătoria se poate încheia la împlinirea vârstei de 18 ani. Pentru motive temeinice se
poate autoriza de către instanța de tutelă, cu acordul părinților/tutorelui și în baza unui aviz medical, căsătoria
persoanelor care au împlinit vârsta de 16 ani. Prin căsătorie, conform art.39 C.civ., minorul dobândește
capacitate deplină de exercițiu.
7
 Lipsa capacității de exercițiu a oricărui dintre soți, deci punerea sub
interdicție a unuia dintre ei, reprezintă motiv de respingere a cererii de divorț, în
oricare dintre momentele desfășurării procedurii – la depunerea cererii sau la
termenul acordat. Temeiul legal al acestei respingeri îl reprezintă, în afara
art.374 alin. (3) C.civ., art.378 C.civ., precum și art.277 lit. b) din Regulamentul
de aplicare a Legii nr.36/199521.
Dacă la momentul depunerii cererii de divorț notarul constată că unul
dintre soți este pus sub interdicție, atunci nici nu va primi cererea. Dacă părțile
insită, notarul poate să înregistreze dosarul, cu respectarea formalităților
legale22, și să emită o încheiere de respingere în temeiul art.378 C.civ. și art. 277
lit.b) din Regulamentul de aplicare a legii nr.36/199523.
Sancţiunea emiterii certificatului de divorţ în condiţiile în care unul dintre
soţi este pus sub interdicţie este nulitatea relativă a actului pentru că este vorba
despre nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu24.
Consimţământul liber şi neviciat al fiecărui soţ, ca şi condiţie generală
cerută de Codul civil pentru valabilitatea divorţului amiabil, are o exprimare
care poate naşte anumite confuzii. Cerinţa legii 25 este oarecum pleonastică,
pentru că un consimţământ liber înseamnă ca el să nu fie afectat de vicii.
Consimţământul părţilor trebuie să întrunească, în mod cumulati, trei
condiţii de valabilitate:
-să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană
cu discernământ;
-să fie serios, respectiv să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice;
-să fie liber, adică să nu fie afectat de vicii.

În materia divorţului prin acordul soţilor consimţământul are un rol

determinat26. El trebuie să fie exprimat valabil pe toată durata procedurii
notariale a divorţului. Prin urmare, notarul trebuie să verifice existenţa şi
valabilitatea consimţământului atât la momentul depunerii cererii, cât şi la
termenul acordat pentru soluţionarea cauzei.
Atât existenţa consimţământului cât şi condiţiile lui de valabilitate au o
conotaţie specifică dreptului civil al familiei, motiv pentru care vom face în cele
ce urmează o analiză succintă a lor.
a)Consimţământul trebuie să fie exprimat în cunoştinţă de cauză . Aceasta
înseamnă că manifestarea de voinţă trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ. Există o evidentă legătură între consimţământ şi discernământul
21
Art. 277 din Regulament: Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorț în următoarele
cazuri în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul
părților: (...) b) unul dintre soți este pus sub interdicție.
22
Este vorba despre plata onorariului și interogarea RNECD.
23
Notarul public emite o încheiere de respingere a cereri de divorț în următoarele cazuri în care nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților: b) unul dintre soți
este pus sub interdicție.
24
A se vedea G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil, Ed.Hamangiu, 2011, op.cit.,pag.126.
25
Art.374 alin. (2) C.civ.:,, instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al
fiecărui soţ”
26
Chiar şi fără a considera divorţul ca un nact juridic bilateral, condiţia consimţământului valabil exprimat tot
ar fi fost necesară pentru că aceasta subordonează toate acţiunile juridice ale persoanei.Orice manifestare de
voinţă este făcută în scopul producerii unor efecte juridice, iar acestea trebuie să fie clar reprezentate în mintea
8
persoanei, acesta din urmă reprezentând premisa posibilităţii de a exprima un
consimţământ valabil. Relaţia între discernământ şi consimţământ este de tipul
cauză – efect, în sensul că existenţa discernământului reprezintă cauza de
valabilitate a consimţământului.
Discernământul este prezumat a exista din momentul dobândirii
capacităţii depline de exerciţiu, fapt care, în materia căsătoriei, se petrece din
clipa încheierii acesteia, chiar dacă soţii nu au împlinit încă vârsta de 18 ani27.
Lipsa permanentă a discernământului determină punerea sub interdicţie a
persoanei, iar această stare subzistă până la momentul în care, constatându-se
dispariţia cauzelor care au dus la luarea acestei măsuri, interdicţia este ridicată,
iar persoana îşi recapătă posibilitatea de a-şi gestiona singură interesele.
Există posibilitatea ca, deşi discernământul unei persoane lipseşte în mod
permanent, punerea sub interdicţie să nu fie realizată. Pentru astfel de situaţii
legiuitorul vine cu soluţia instituită de art.1205 alin.(2) C.civ. şi proclamă ca
fiind anulabil orice act întocmit de o persoană pusă ulterior sub interdicţie dacă,
la momentul încheierii acestuia, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau
îndeobşte cunoscute.
Lipsa vremelnică a discernământului este posibilă în cazul în care,
voluntar sau nu, părţile se află în imposibilitatea de a-şi da seama de urmările
faptelor lor. Situaţiile în care unei persoane îi lipseşte constant discernământul
sunt cele mai greu de depistat în activitatea notarială întrucât astfel de persoane
se pot afla, temporar, într-o stare de normalitate şi pot avea discernământ.
În toate aceste cazuri lipsa discernământului determină imposibilitatea
persoanei de a exprima un consimţământ valabil pentru că ea se află în
neputinţa de a-şi reprezenta corect atât faptele sau acţiunile pe care le
întreprinde, cât şi rezultatul acestora.
Orice lipsă a discernământului, permanentă sau temporară, determină
inadmisibilitatea unui divorţ mutual pe motivul imposibilităţii de a se exprima
un consimţământ valabil. Importanţa discernământului la încheierea oricărui act
notarila este dedusă din dispoziţiile art. 86 alin. (2) lit. c) din Legea nr.36/1995
care precizează că, în lipsa discernământului, ca stare ce rezultă din
comportamentul părţii, notarul trebuie să respingă actul solicitat.
b)Consimţământul trebuie să fie sincer şi serios, adică să fie exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice. În materia divorşului, această înseamnă că
ambii soţi trebuie să-şi exprime consimţământul la desfacerea căsătoriei dorin
producerea efectelor specifice acestei acţiuni juridice, respectiv încetarea
oricăror raporturi-patrimoniale sau nepatrimoniale – pe care căsătoria le-a
generat.
Seriozitatea consimţământului trebuie să se manifeste în toate momentele
derulării procedurii de divorţ, de la momentul depunerii cererii şi până la
termenul acordat când, în baza încheierii de admitere aacesteia, se emite
certificatul de divorţ.
c)Consimţământul trebuie să fie liber, adică să nu fie afectat de vicii.
Având în vedere caracterul nepatrimonial al acordului referitor la divorţ, viciile
consimţământului au o aplicabilitate specifică. Astfel nu se pot întâlni
27
Conform art.39 alin.(1) C.civ. O persoană se poate căsători tot după împlinirea vârstei de 16 ani, conform
art.272 alin.(2) C.civ.
9
decâteroarea, dolul sau violenţa, care sunt compatibile cu natura juridică a
divorţulu, leziunea fiind exclusă.
Acordul soților cu privire la numele de familie pe care-l va purta fiecare
dintre ei după desfacerea căsătoriei este o ală condiție pe care legea o pretinde
pentru ca divorțul amiabil prin prin procedura notarială să fie posibil.
Dintre cele trei variante ale divorțului mutual, în două dintre ele
legiuitorul a impus ca soții sa fie de acord cu privire la numele de familie 28 pe
care-l va purta fiecare după desfacerea căsătoriei. Este vorba despre divorțul
prin procedura administrativă, în fața ofițerului de stare civilă, și despre divorțul
prin procedură notarială. Cea de a treia variantă, cea judiciară, nu cunoaște
această condiție obligatorie, instanța fiind abilitată ca, în cazul în care soții nu
au ajuns la un acord în acest sens, să se pronunțe și să stabilesacă în funcție de
cererea, motivația și probele celor doi parteneri29.
Numele persoanei este format din numele de familie și prenumele
acesteia. Numele de familie arată apartenența individului la o anumită familie,
iar prenumele îl diferențiază în raport de membrii aceleași familii. Acordul pe
care legea îl cere este numai cu privire la numele de familie, iar nu și la
prenume, pentru că numai acest element al numelui se poate modifica în urma
căsătoriei. Prenumele, primit de fiecare persoană la naștere, este atributul său
propriu de identificare și nu are nicio legătură cu modificarea stării civile a
acesteia.
Acordul soților cu privire la numele de familie purtat de fiecare dintre ei
după desfacerea căsătoriei este un tip de înțelegere subordonată acordului
referitor la divorț. Aceasta înseamnă că, odată ce soții au convenit asupra
desfacerii căsătoriei și a procedurii pe care o vor urma, ei trebuie sa fie de acord
în legătură cu numele de familie pe care îl va purta fiecare după divorț.
Respectiva înțelegere a soților trebuie să existe obligatoriu pentru că, în lipsa ei,
notarul nici nu poate primi cererea de divorț sau, dacă cererea deja a fost
înregistrată și dosarul de divorț a fost pus pe rol – fie pentru că părțile au
insistat, fie pentru că ele aveau un acord încheiat la momentul depunerii cererii,
însă ulterior, în interiorul termenului de 30 de zile , au desfințat acest acord –
desfacerea căsătoriei nu mai poate fi constată de notarul public, ci numai de
către instanța de judecată.
Chiar dacă o subordonăm, din punct de vedere psihologic, acordului cu
privire la divorț, convenția soților referitoare la numele lor de familie purtat
după desfacerea căsătoriei este esențială și obligatorie pentru admisibilitatea
divorțului amiabil notarial. În lipsa unui astfel de acord desfacerea căsătoriei nu
mai poate fi lăsată în competența notarului public, ci se transferă obligatoriu
instanței de judecată.
Acordul soților cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare
după divorț este, asemeni acordului de principiu asupra desfacerii căsătoriei prin
procedura notarială30, un act juridic bilateral sub condiție.Această condiție
constă în menținerea acordului pe toată durata termenului de reflecție, mai
28
Art.83, C.Civ.-Conform legii, numele persoanei este format din numele de familie și prenumele acesteia.
Acordul se cere numai în privința numelui de familie.
29
Art.383 alin (2) C.civ. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul
superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar
în lipsa unei înțelegeri între ei.
10
precis în raport de momentul inițial, cel al depunerii cererii, și de momentul
final, adică cel al soluționării cauzei31.Dar spre deosebire de acordul principal cu
privire la divorț, termenii lui se pot modifica, astfel încât soții pot să-și schimbe
decizia inițială cu o alta, cu care să fie, bineînțeles de acord amândoi32.
Regula stabilită de lege este ca soții să fie de acord asupra acestui aspect,
art.383 C.civ. stabilind că, la desfacerea căsătoriei soții pot conveni să păstreze
numele purtat în timpul mariajului33.Ori de câte ori între soți există o voință
concordantă cu privire la numele de familie pe care îl vor purta după desfacerea
căsătoriei , divorțul amiabil este posibil pe orice cale, administrativă, notarială
sau judiciară. Numai dacă acordul nu există, divorțul prin procedura
administrativă și cel prin procedura notarială sunt prohibite, deschisă fiind doar
calea instanței de judecată.
La încheierea căsătoriei, soții își pot alege numele de familie după
următoarele alternative legale34:
-să îşi păstreze numele avut înaintea căsătoriei;
-să ia numele unuia dintre ei;
-să ia numele lor reunite;
-unul dintre soţi să îşi păstreze numele avut înaintea căsătoriei, iar celălalt
să ia numele lor reunite.
Existenţa acordului referitor la numele de familie purtat după desfacerea
căsătoriei este o condiţie imperativă a legii, necesar a fi îndeplinită atât la
momentul depunerii cererii de divorţ, cât şi la termenul acordat pentru
constatarea acestuia. Notarul trebuie să depună toată diligenţa pentru a constata
că acordul există.
Pentru aceasta, la momentul depunerii cererii de divorţ, soţii trebuie să
completeze în cuprinsul acesteia rubrica aferentă, notarul întrebându-i expres
dacă sunt de acord cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare
după desfacerea căsătoriei. Punctul de vedere al părţilor se va consemna şi în
declaraţia autentică35 pe care notarul o întocmeşte odată cu depunerea cererii de
divorţ, ca element component al dosarului. Dacă la momentul depunerii cererii,
soţii nu sunt de acord cu privire la numele pe care îl va purta fiecare după
desfacerea căsătoriei, atunci notarul nici nu poate primi respectiva cerere de
divorţ. Dacă, totuşi, părţile insistă ca cererea să fie primită , notarul poate să
facă acest lucru, îndeplinind toată procedura legală şi punând pe rol dosarul de
divorţ. Soluţia va fi,însă, respingerea cererii pe baza art.376 alin.(2) C.civ. 36, a

30
Acordul referitor la divorț și la utilizarea procedurii notariale este condiționat de păstrarea sa, în aceiași
termeni, atât la momentul cererii de divorț, cât și la termenul acordat.
31
Nu interează decaât momentele extreme ale procedurii, cel al depuneri cererii și cel al termenului acordat
pentru soluționare .Nu contează dacă, în interiorul termenului, soții au fluctuat în acest accord sau dacă, în
anumite perioade, el a lipsit Pentru notar-și, prin urmare, pentru aprecierea îndeplinirii condiției –nu contează
decât cele două momente: depunerea cererii și termenul fixat.
32
De exemplu, la data depunerii cererii de divorţ, soţii pot să declare că sunt de acord ca soţia să revină la
numele de familie purtat inaitea căsătoriei, iar la termenul acordat pentru soluţionarea să îşi modifice acest
acord şi să decidă că ea va păstra numele avut în timpul căsătoriei.
33
Art.383 C.civ. La desfacerea căsătoriei prin divorţ soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
34
Art.282 C.civ.prevede aceste alternative.În practică, cel mai adesea soţia ia numele soţului.Ultima alternativă
este introdusă abia de noul Cod Civil.
35
Declaraţie care cuprinde mai multe elemente:acordul soţilor cu privire la divorţ, faptul că există sau nu copii
minori, faptul că nici unul dintre ei nu este pus sub interdicţie etc.
11
art.378 C.civ. şi a art.277 lit.g) din Regulamentul de aplicare a Legii
nr.36/199537.
La termenul acordat pentru soluţionarea cauzei, notarul va cerceta, de
asemenea, dacă soţii îşi menţin acordul cu privire la numele de familie purtat
după desfacerea căsătoriei.
Este posibil ca, între timp, în decursul celor 30 de zile38, soţii să-şi
modificeacordul stabilit iniţial şi să convină altfel.Modificarea acordului nu este
motiv de respingere a cererii de divorţ, pentru că legea nu impune consecvenţa,
ci dispune nuami ca soţii să fie de acord cu privire la numele pe care îl vor purta
după divorţ. Dacă ei se înţeleg, modificându-şi acordul iniţial, dar menţinându-
se sub acelaşi raport al consensului, notarul va lua act de ultima înţelegere
existentă, cea din cadrul sentinţei de soluţionare a cauzei, şi va constata
intervenită desfacerea căsătoriei.
Lipsa acordului referitor la numele de familie purtat de fiecare dintre soți
după desfacerea căsătoriei reprezintă motiv de inadmisibilitate a cererii, dacă se
constată la momentul depunerii actelor pentru îndeplinirea procedurii, sau de
respingere a cauzei, dacă se constată că nu mai există la termenul acordat pentru
soluționare sau dacă părțile, în ciuda consilierii notarului, insistă la înregistrarea
cererii în lipsa acordului necesar39.

2.3.Condițiile speciale ale divortului aplicabile in cazul persoanelor din

conviețuirea cărora au rezultat copii minori

Atunci când din conviețuirea soților ,au rezultat copii minori, pentru ca
desfacerea căsătoriei să fie posibilă în cadrul unei proceduri amiabile realizată
prin intermediului notarului public, este necesar a fi îndeplinită o altă condiție,
pe care o numim specială, și care are legătură cu soarta copiilor după divorțul
părinților lor. Această condiție se concretizează în forma unui acord pe care
soții trebuie să-l încheie cu privire la aspectele pe care le vom enumera mai jos,
aspecte care trebuie să fie obligatoriu acoperite cumulativ de înțelerea soților.
Precizăm și faptul că este cu neputință a se admite un divorț amiabil în cazul
soțiilor din conviețuirea cărora au rezultat copii minori dacă aceștia nu au un
acord cu privire la soarta acestora după desfacerea căsătoriei.
a. O primă chestiune care se cere a fi explicată este prevederea cuprinsă
în art.375 alin.(2) C.civ. care vorbește despre ,,copii minori, născuți din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Aparent, s-ar trage concluzia că este
vorba despre copiii comuni și necomuni soților, dacă sunt încă în perioada

36
Art.376 C.civ. (...) (5) (...) dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ
(...) notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă părţile să se adreseze instanţei
de judecată.
37
Art.277 din Regulament:Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorţ în următoarele
cazuri în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei prin acordul
părţilor:(...) g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorţ de fiecare
dintre ei.
38
Intervalul minim pe care legea îl prevede între depunerea cererii și soluționarea cauzei.
39
Dacă părțile insistă la înregistrarea acesteia, notarul poate îndeplini această operațiune, dar numai după ce a
fost plătit onorariul,urmând ca ulterior, să comunice cu RNECD pentru obținerea numărului din acest registru.
12
minorității, adică despre toți acei copii pe care cei doi parteneri i-au avut, atât în
urma relației dintre ei, cât și din alte relații40.
Prin urmare, vom include în sfera explicată de legiuitor pe toți copiii
minori care:
- sunt născuți în timpul căsătoriei soților;
- sunt născuți în timpul conviețuirii lor anterioare căsătoriei;
- au fost adoptați de ambii soți în timpul căsătoriei sau anterior încheierii
acesteia41.
Prin copii minori înțelegem pe toți aceia care nu au dobândit capacitatea
deplină de exercițiu, indiferent de căile prin care a fost ea obținută. Deci, în
principiu, în sfera legii se cuprind următorii copii:
-cei care nu au împlinit 18 ani;
-cei care nu au dobândit capacitatea de exercițiu anticipată la împlinirea
vârstei de 16 ani, conform art.40 C.civ.;
-cei care, după împlinirea vârstei de 16 ani, nu s-au căsătorit și nu au
dobândit în acest fel capacitatea de exrcițiu deplină;
-copiii concepuți, dar încă nenăscuți la data desfacerii căsătoriei, în
virtutea prinpiului infans conceptus pro nato habetur consacrat de expres de art.
36 C.civ.

b. O a doua chestiune care necesită o discuție separată este cea a copiilor

majori aflați în continuarea studiilor și care nu au depășit vârsta de 26 de ani.
Conform art.499 alin. (3) C.civ., părinții sunt obligați să acorde întreținere
acestor copii până la terminarea studiilor, dar fără a depăși vârsta de 26 de
ani.Așa stând lucrurile, li se poate pretinde soților un acord și cu privire la
aceștia, sau sunt excluși din limitele înțelegerii parentale. Evident cu privire la
exercitarea autorității părintești, nu mai poate fi vorba de un acord al soților,
pentru că respctivii copi, chiar aflați în întreținerea soților, au ieșit de sub
această autoritate odată cu împlinirea vârstei majoratului. Nici locuința sau
modalitățile de păstrare a legăturilor cu oricare dintre părinți nu mai sunt în
sfera decizională a părinților, pentru că, după ce au căpătat capacitatea deplină
de exercițiu, respectivii copii pot hotărâ singuri atât unde își vor stabili
domiciliul sau reședința, cât și relațiile cu alte persoane, inclusiv cu părinții lor.
Singurul aspect care ar putea intra în sfera acordului soților la divorț este cel al
participării lor la cheltuielile de învățătură și pregătire profesională a copilului
major aflat în continuarea studiilor.

40
I.D.Romoșan, Dreptul familiei, Ed.Universul Juridic, 2014, pag.258.
41
A se vedea Îndrumar Notarial, pag.375.
13
 Capitolul 3

Cererea de divorț

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile legale privind divorțul prin

procedură notarială, este necesar ca soții să depună la notarul public o cerere de
divorț. Fără îndoială, acest lucru este posibil numai sub condiția prezentării
celor două părți în fața notarului, personal sau printr-un mandatar cu procură
specială și autentică, alin.(2) al art.376 C.civ. instituind , cu titlu de excepție,
posibilitatea ca soții să fie reprezentați numai la depunerea cererii, iar nu și la
derularea și finalizarea procedurii, de un mandatar cu procură specială
autentică42.
Este unanim recunoscut în teorie și practică faptul că cererea de
îndeplinire a actelor și procedurilor notariale nu trebuie să se facă obligatoriu în
forma scrisă, fiind suficientă solicitarea verbală a persoanei 43. Există însă,
câteva situații în care este necesar ca cererea de întocmire a actului sau de
îndeplinire a procedurii să fie făcută în formă scrisă 44.
În cazul divorțului realizat prin procedură notarială nu va fi suficient ca
soții să solicite verbal desfacerea căsătoriei, ci va fi necesară întocmirea unei
cereri scrise, cu un cuprins determinat minimal de Regulament 45, cerere pe care
soții trebuie să o semneze personal în fața notarului public. De asemenea, nu
este necesar ca cererea să fie scrisă sau completată olograf de către ambii soți.
Ea poate fi scrisă/completată numai de unul dintre ei sau chiar de o terță
persoană. Este suficient ca soții să o semneze în fața notarului public, personal
sau prin mandatar, semnatura lor prezumând că amândoi și-au însușit conținutul
cererii depuse.
Art.270 alin.(2) din Regulament dispune că cererea de divorț trebuie să
cuprindă:
-declarația soților că nu au copii minori născuți din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptați – pentru cuplurile care nu au avut copii;
-acordul de principiu al ambilor părinți cu privire la copiii minori – pentru
cuplurile din relația cărora au rezultat copii minori;
-învoiala soților cu privire la numele de familie pe care îl va purta, fiecare
dintre ei, după desfacerea căsătoriei- pentru ambele cazuri de divorț amiabil
desfășurat prin procedură notarială, atât în cazul soților care au copii minori, cât
și în cazul soților care nu au copii minori.

42
Mandatarul trebuie să fie împuternicit cu o procură specială, autentică și având un conținut predeterminat.
Aceasta se verifică și se reține la dosarul cauzei în original sau copie legalizată.
43
De exemplu pe actele notariale poate exista în partea de sus a paginii formula ,, s-a cerut autentificarea
prezentului înscris,, formulă care este de natură să arate faptul că solicitarea părții a fost făcută verbal, fără a
exista o cerere scrisă. Aceasta era o practica frecventă, mai ales la fostul notariat de stat. Actualmente, ea este
masiv înlocuită de existența cererii scrise, ceea ce face ca respectiva formulare să nu-și mai găsească locul.
44
Ca de exemplu în cazul legalizării copiilor, al procedurii succesorale notariale, al autentificării testamentului
sau al întocmirii unui act în care partea este cetățean străin care declară că știe limba română îndeajuns de
bine încât nu este necesară folosirea unui interpret.
45
Art.270 din Regulament precizează care trebuie să fie cuprinsul cererii de divorț.
14
 Concluzii

Am ales această temă și anume divorțul datorită complexității

fenomenului tot mai des întalnit în rândul societății. Am tratat divorțul prin
procedura notarială deoarece din spusele doamnei Daniela Negrilă - ,,Notarul nu
este doar un simplu instrument care aplică legea, ci este un permanent sfătuitor
și călăuzitor al părților care apelează la procedurile pe care el este abilitat a le
instrumenta, notarul este asemeni medicului, - unul lucrează cu sănătatea
trupului, celălalt cu sănătatea și confortul materail al omului.
Întemeierea unei familii prin căsătorie este un obiectiv văzut ca fiind
calea sigură spre împlinire, fericire, stabilitate, evoluţie, creştere personală,
profesională, financiară, integrare, creştere şi validare socială şi morală.Un fel
de inversare a parcursului firesc al lucrurilor: te căsătoreşti ca să devii om şi să
intri în rândul lumii, pe când lucrurile stau exact invers, devii om, în sensul în
care te cunoşti şi îţi asumi responsabilitatea pentru propria creştere şi abia apoi
urmează decizia drumului de parcurs împreună, dar de multe ori intervine
divorțul.
Fără îndoiala divorțul va produce efecte nu numai asupra vieților celor
doi soți, dar și asupra copiilor, care vor trebui încredințați spre creștere și
educare unuia dintre cei doi soți.

15
Bibliografie

I. Cărți, tratate, monografii etc.

- Daniela Negrilă , Divorțul prin procedură notarială – Studii teoretice și

practice ,Ed. Universul Juridic, București ,2014;

- Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei. În

reglementarea noului Cod civil, Ediţia a 7-a, Editura C. H. Beck, București,
2012;

-I. Deleanu, Tratatul de procedură civilă, Noul Cod de procedură civilă,

Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;

-Emese Florian, Dreptul familiei , Ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București,2011;

- G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil, Ed.Hamangiu, București,2011;

- C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil roman,

Vol.I, Ediția II, Ed.C.H.Beck, 2008;

II. Legislație

-Noul Cod Civil – Legea 287/2009;

III. https://www.csid.ro/lifestyle/psihologie-si-cariera/divortul-un-rau-
necesar-11721662/, accesat în data de 18.01.2021, ora 13:32.