UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

ȘI DREPT
LICENȚĂ

REFERAT
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Prof. Conf. Universitar

PÎRVU ADRIANA IOANA

Student,
ALDOIU Alina Georgiana
 CAPITOLUL I
Conceptul de „acces la justiție”

1.Accesul liber la justiţie

Prezentul capitol introduce conceptul de „acces la justiție” prin raportare
la standardele-europene, dar și cele românești, precum și la cele mai importante
privind drepturile omului. Acesta prezintă sistemele regionale europene care
protejează drepturile individuale și subliniază importanța acordată protecției
drepturilor la nivel național. În plus, acest capitol rezumă raportul dintre
drepturile privind accesul la justiție în Uniunea Europeană (UE) și în cadrul
Consiliului Europei (CoE). Fiind o țară membră a Uniunii Europene este normal
să abordăm aspectul accesului la justiție nu numai din punct de vedere național,
ci la nivelul Uniunii, deoarece legislația care se aplică pe teritoriul acestea este
de asemenea obligatorie și pe teritoriul statului nostru.
Autoritatea judecătorească se compune din instanţele judecătoreşti,
Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit Legii de
organizare judiciară. Constituţia prevede că justiţia se realizează prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege. (Art.126). Legea de organizare judiciară menţionează că, justiţia se
realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; judecătorii.
Conform Constituției României, orice persoană se poate adresa justiției
pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, de
asemenea, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Astfel, pârțile
au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen
rezonabil. Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.
Constituțiile definesc bazele și cadrul funcționării politice, permițând
drepturilor să devină drept pozitiv.1 Prin urmare, drepturile fundamentale sunt
facultăți juridice individuale care dau titularilor posibilitatea să acționeze într-un
anumit fel, sau să pretindă o anumită conduită celorlalți sau statului; și să ceară
la nevoie protecția statului. Ele sunt drepturi subiective absolute, apărute pe
baza legii şi opozabile tuturor (erga omnes).

1
I. Diaconu, Drepturile omului, I.R.D.O., București, 1993, p. 7.

1
2.Drepturile fundamentale și politicile Uniunii Europene
Sfera drepturilor fundamentale a fost variabilă în timp şi spaţiu, potrivit
împrejurărilor istorice. Unele drepturi s-au impus treptat puterii politice, de
asemenea, accesul unor categorii sociale la aceste drepturi s-a extins. În
perioada contemporană drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, au un
loc superior în ierarhia juridică a dreptului pozitiv, garanţiile lor sunt asigurate
de dreptul intern şi întărite de dreptul internaţional. Drepturile omului nu au fost
nici inalienabile, nici inerente fiinţei umane. Ele s-au dobândit cu timpul, iar
atributele pe care le conferă trebuie să se transforme din ce în ce mai mult din
deziderate în realităţi inerente şi inalienabile ale omului. Aceste drepturi au un
caracter fundamental datorită importanţei lor sociale şi politice.
Îndatoririle fundamentale sunt cuprinse, în prezent, în aproape toate
constituţiile lumii. Sfera îndatoririlor prevăzute de constituţii este mai restrânsă
decât a drepturilor. Întrucât o lungă perioadă de timp statul şi-a manifestat
puterea absolută, lupa pentru afirmarea unor libertăţi şi drepturi cetăţeneşti s-a
situat pe prim plan. Astfel, primele declaraţii ale drepturilor nu cuprindeau
îndatoriri fundamentale formulate concret. Statele absolutiste şi autoritare
impuneau diferite îndatoriri, dar acestea nu erau îngrădite de lege. Ele au
constituit de multe ori cauza revoltelor populare şi a luptei pentru drepturi. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea apare preocuparea mai evidentă pentru îndatoriri,
dar într-o formă extrem de generală, fără să fie determinat conţinutul lor
concret. În Declaraţia franceză din 1789, se afirma: „fiecare nu este supus decât
limitelor stabilite de lege, exclusiv în vederea asigurării recunoaşterii şi
respectării drepturilor şi libertăţilor altuia.” Declaraţia, stabilea, prin urmare,
măsura indatoririlor în limita respectării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Drepturile fundamentale beneficiază de atributul supremaţiei constituţiei,
atât din punct de vedere al forţei juridice, al organelor competente să le adopte,
al procedurii de modificare, precum şi al garantării lor. Din punct de vedere al
forţei juridice, reglementările privind drepturile omului din alte ramuri de drept,
care au acelaşi obiect sau sunt complementare, trebuie să se înscrie în litera şi
spiritul constituţiei. Orice modificare din constituţie atrage după sine necesitatea
adecvării lor. Întrucât sfera drepturilor şi principiilor care le guvernează
prevăzute în constituţii s-a extins în prezent, în literatura de specialitate se
afirmă că are loc un proces de constituționalizare a celorlalte ramuri de drept.
De exemplu, actuala Constituţie a ţării noastre a consemnat principiul

2
neretroactivității legii, care odată introdus, nu se mai poate admite nici o
excepţie, în nici un domeniu, în afară de cele prevăzute de legea fundamentală. 2
Astfel, în Constituţie se prevede: „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenționale mai favorabile”(art.15, al.2)
Conform legislației internaționale și europene a drepturilor omului,
noțiunea de acces la justiție obligă statele să garanteze oricărei persoane dreptul
de a se adresa instanței – sau, în anumite circumstanțe, de a se adresa unui alt
organism pentru soluționarea alternativă a litigiilor – pentru a obține o măsură
reparatorie, în cazul în care se constată că drepturile persoanei au fost încălcate.
Prin urmare, acesta este, de asemenea, un drept care permite persoanelor să își
exercite alte drepturi.
Accesul la justiție cuprinde o serie de drepturi fundamentale ale omului,
cum ar fi dreptul la un proces echitabil conform articolului 6 din ECHR și
conform articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, precum și
dreptul la un remediu efectiv conform articolului 13 din ECHR și conform
articolului 47 din Cartă. Dreptul privind accesul la justiție din Carta drepturilor
fundamentale a UE poate corespunde celui cuprinse în ECHR. Prin urmare,
jurisprudența CEDO este importantă pentru interpretarea drepturilor din Cartă.
În pofida faptului că punerea în aplicare a dispozițiilor ECHR și ale Cartei
drepturilor fundamentale a UE este guvernată de sisteme distincte, ambele
accentuează ideea necesității punerii în aplicare în primul rând la nivel național
a dreptului la un remediu efectiv și a celui la un proces echitabil.
Accesul la justiție permite persoanelor fizice să se protejeze împotriva
încălcării drepturilor, să remedieze faptele ilicite, să atragă răspunderea puterii
executive și să se apere în cadrul procedurii penale. Acesta este un element
important al statului de drept1 și include dreptul civil, penal și administrativ.
Accesul la justiție este atât un proces, cât și un obiectiv și este esențial pentru
persoanele care urmăresc să beneficieze de alte drepturi procesuale și de drept
material. La nivel internațional, Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul
ONU a deschis calea, încă de la înființarea sa, în rândul organismelor ONU
create în temeiul tratatului, interpretării conceptelor referitoare la accesul la
justiție.2 Accesul la justiție este garantat de instrumentele ONU, precum
Convenția de la Aarhus din 1998 privind accesul la informație, participarea
publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu și
Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități din 2006.
La nivelul politicii UE, accesul la justiție în statele membre UE – în
special, eficiența și calitatea sistemelor de drept și independența sistemului
2
I. Filipescu, V.D. Zlătescu, Dreptul civil constituţional român, revista „Dreptul”, nr. 3/1994.

3
judiciar din cadrul UE – sunt evaluate în mod regulat prin așa-numitul Tablou
de bord al UE.3 Acesta se bazează în principal pe date CEPEJ, organul de
expertiză al Consiliului Europei, și face parte din Analiza anuală a creșterii
Comisiei Europene; cea din urmă informează cu privire la deliberările ciclului
de politică anuală al UE – Semestrul european – având impact semnificativ
asupra finanțelor publice.3

CAPITOLUL II
Instituțiile Juridice

1.Instanţele judecătorești
Constituţia prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. (Art.126). Legea
de organizare judiciară menţionează că, justiţia se realizează prin următoarele
instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale;
tribunale specializate; judecătorii.
Constituţia a schimbat nu numai denumirea instanţei supreme dar şi
conţinutul, respectiv acela de înaltă instanţă de casaţie, revenind la tradiţia
noastră juridică antebelică. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Prin urmare, Curtea soluţionează recursurile în casaţie, care este calea de atac
extraordinară, prin care se urmăreşte realizarea cotrolului judiciar, exclusiv pe
probleme de drept. Instanţele ordinare se pronunţă asupra situaţiei de fapt, iar
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmăreşte să realizeze o interpretare unitară a
legilor.
Deciziile de interpretare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se publică
în Monitorul Oficial al României şi au caracter obligatoriu pentru celelalte
instanţe. Statutul judecătorilor. Aceştia sunt independenţi şi se supun numai
legii. De asemenea, judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili. Ei pot fi eliberaţi din funcţiile lor numai în condiţiile expres
prevăzute de lege (demisie, pensionare, sancţiune disciplinară, incapacitate
profesională sau boală psihică, condamnare penală etc.)
Propunerile de numire, promovare, transferare şi sancţionare a
judecătorilor sunt de competenţa Consililui Superior al Magistraturii, în
3
Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) (2015), Fundamental rights: challenges and
achievements in 2014 – FRA Annual report, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii, capitolul Special, p. 14.

4
condiţiile legii. Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

2.Ministerul Public
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale
ale societăţii, apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în
parchete.
Acestea funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi
supraveghează activitatea de cecetere penală a poliţiei judiciare. Procurorii îşi
exercită activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Funcţia de procuror este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior.
3.Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii este potrivit Constituţiei garantul
independenţei justiţiei. Legea Consiliului Superior al Magistratutii precizează că
acesta prin exercitarea atribuţiilor sale asigură funcţionarea eficientăa a
sistemului judiciar şi respectare legii în desfăşurarea carierei profesionale a
magistraţilor.
Secţiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii au
dreptul, respectiv obligaţia corelativă de a se sesiza din oficiu pentru a apăra
judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea
profesională sau în legătură cu aceasta, care ar putea afecta independenţa sau
imparţialitatea judecătorilor, respectiv imparţialitatea sau independenţa
procurorilor în dispunerea soluţiilor, în conformitate cu Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi împotriva oricărui act care ar crea suspiciuni cu privire la
acestea. Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii apără reputaţia
profesională a judecătorilor şi procurorilor.
Sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în
ansamblul său se soluţionează la cerere sau din oficiu de Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii. Judecătorul sau procurorul care consideră că
independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională îi este afectată în orice
mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii. Secţia
corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune măsurile care se

5
impun şi asigură publicarea acestora pe site-ul Consiliului Superior al
Magistraturii, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se
impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii.
Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii şi a criteriilor
de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a
judecătorilor şi procurorilor. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi
procurorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
În cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul
Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este
obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al
Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu. Consiliul
Superior al Magistraturii întocmeşte şi păstrează dosarele profesionale ale
magistraţilor. Consiliul Superior al Magistraturii coordonează activitatea
Institutului Naţional al Magistraturii şi a Școlii Naţionale de Grefieri. Consiliul
Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată pentru
secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi atacate la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.

CAPITOLUL III
Drepturile apărate de justiție

1.Politicile de înfăptuire a justiţiei

Cele mai semnificative principii, specifice statelor democratice sunt, după
cum urmează: Principiul legalităţii este consacrat în primul rând de prevederile
constituţionale potrivit cărora „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii” şi
„Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, (art. 124). Principiul
egalităţii este exprimat în primul rând prin prevederea constituţională potrivit
căreia nimeni nu este mai presus de lege. Justiţia se înfăptuieşte în mod egal
pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere

6
sau origine socială. Constituţia proclamă: „Justiţia este unică, imparţială şi egală
pentru toţi.”(Art.124)

2.Principiul publicităţii
Principiul publicităţii impune regula, potrivit căreia dezbaterile în
şedinţele Curţii Constituţionale sunt publice, cu excepţia cazurilor în care
publicitatea poate dăuna securităţii statului şi ordinii publice. Pe lângă
participanţi, la examinarea cauzei în şedinţă secretă pot asista şi alte persoane,
invitate conform hotărârii Curţii Constituţionale. La examinarea cauzei în
şedinţă secretă se respectă procedura jurisdicţiei constituţionale. Totodată,
actele Curţii Constituţionale se pronunţă public. Data, ora şi ordinea de zi a
şedinţelor Curţii Constituţionale, de asemenea, se anunţă public. Doar cu
autorizarea Curţii Constituţionale, reprezentanţii mass-media şi ai altor mijloace
de informare în masă pot transmite în direct, parţial sau integral, lucrările
şedinţelor şi pot face reportaje.
Într-o democraţie autentică controlul constituţional serveşte drept o
garanţie fundamentală a supremaţiei Constituţiei. În majoritatea statelor
controlul constituţional este realizat de către o autoritate independentă - Curtea
Constituţională.
3.Dreptul la apărare
Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi
sau de a fi asistaţi de avocat. Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul
au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.
Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre
fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a
acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru
care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a
acesteia. Înainte de a fi ascultați, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună
în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație. În vechiul Cod de
procedură civilă nu există un text dedicat acestui principiu, însă întreaga
reglementare conținea dispoziții care concretizau acest drept fundamental.
Concret, dreptul la apărare reprezintă dreptul parților de a fi reprezentate
sau, după caz, asistate în condițiile legii. Dreptul la apărare este un drept
fundamental consacrat în Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6,
alături de alte drepturi care, în ansamblu, se subsumează conceptului de proces
echitabil. Dreptul la apărare este totodată un principiu constituțional, fiind
prevăzut de consacrat în art. 24 din Constituția României. Astfel, potrivit acestei
dispoziții, dreptul la apărare este garantat, iar în tot cursul procesului pârțile au

7
dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, aceste prevederi
regăsindu-se și în art. 15 din Legea nr. 304/2004.
„Textul articolului comentat, deși are ca titlu marginal „Dreptul la
apărare”, parțial, pune laolaltă elemente constitutive a două „principii”:
„principiul dreptului la apărare” și „principiul contradictorialității”, probabil în
considerarea interferenței inevitabile și indiscutabile dintre cele două principii.
Pe de altă parte, în cadrul „principiului” dreptului la apărare, sunt înscrise
multiple ipoteze, fiecare dintre acestea implicând o examinare distinctă și de
detaliu, care excedă „circumstanțelor” specifice unui „principiu”, mai ales că
ansamblul lor nu excelează prin coerență.”4
Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină şi efectivă
a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul
procesului penal. Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit
scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
„Alineatul (2), prima teză, evoca toate categoriile de „reprezentare”
(legala și obligatorie, convențională și facultativă, judecătorească), precum și
disocierea care operează prin reprezentare între calitatea procesuală și interesul
procesual, prima putând aparține și reprezentantului. Ar fi vorba de reprezentare
în exercitarea acțiunii și de reprezentare admitem, de regulă convențională și
oneroasă, pentru a face actele procesuale necesare desfășurării procesului.
„Asistența” sau „reprezentarea și asistența” vizează mai ales posibilitatea părții
de a beneficia de serviciile unui avocat.”5
Prevăzut în Constituție, printre drepturile fundamentale, își găsește
concretizarea în special în justiție. În tot cursul procesului, pârțile au dreptul să
fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător. De asemenea, așa cum am
arătat mai sus părțile pot să exercite toate căile de atac prevăzute de lege
împotriva hotărârilor instanțelor.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 462/2014, forma inițială a alin. (2)
a fost declarată neconstituțională, în ceea ce privește obligativitatea
reprezentării prin avocat sau consilier juridic în recurs. Din expunerea de motive
aferentă acestei reglementări, măsura a fost luată inițial pentru impunerea unei
rigori și discipline procesuale și pentru evitarea introducerii unor recursuri în
mod abuziv, în scop de șicană, sau informale, care nu se încadrează riguros în
motivele de recurs. În continuare, se precizează ca regula corespunde, în același
4
Deleanu Ion; Mitea Valentin; Deleanu Sergiu, Noul Cod de Procedura Civila, art. 13,
Sintact Comentarii, lucrare aparuta la Ed. Universul Juridic.
5
Deleanu Ion; Mitea Valentin; Deleanu Sergiu, Noul Cod de Procedura Civila, art. 13,
Sintact Comentarii, lucrare aparuta la Ed. Universul Juridic

8
timp, și noii viziuni propuse asupra recursului, având în vedere specificul
acestei cai extraordinare de atac, reflectat în condițiile de exercitare, în
procedură, precum și în motivele de recurs, limitativ circumscrise respectării
legalității.

4.Prezumţia de nevinovăţie
Prezumția de nevinovăție reprezintă o cutumă legală utilizată în
majoritatea statelor civilizate, care implică o presupunere că o persoană este
considerată ca fiind inocentă până la proba contrarie. Scopul prezumției de
nevinovăție este acela de a proteja individul împotriva măsurilor abuzive, prin
garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului de către
autoritățile statului și prin evitarea convingerii că persoana împotriva căreia se
exercită o acțiune penală este vinovată.6
Prezumția de nevinovăție este de asemenea prevăzută în procedura penală
română: „ART. 66 Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor Învinuitul
sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și
dovedească nevinovăția. În cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau
inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”
Nu se aplică utilizării, în cadrul procedurilor penale, a unor materiale care
ar putea fi obținute de la persoanele suspectate sau acuzate prin metode de
constrângere legală, dar care au o existență independentă de voința persoanelor
suspectate sau acuzate. Exercitarea dreptului de a nu se auto-incrimina sau a
dreptului de a nu coopera nu se utilizează împotriva persoanei suspectate sau
acuzate într-o etapă ulterioară a procedurii și nu este utilizată la coroborarea
faptelor. Orice probe obținute cu încălcarea prezentului articol nu sunt
admisibile, cu excepția cazului în care acestea nu aduc atingere caracterului
echitabil în ansamblu al procedurilor.
Articolul 7 se referă la Dreptul de a păstra tăcerea, astfel, persoanele
suspectate sau acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în cursul interogatoriului
efectuat de către poliție sau de către alte autorități de asigurare a respectării legii
sau autorități judiciare, în legătură cu infracțiunea de care sunt suspectate sau
acuzate că au săvârșit-o. (prevedere existentă deja în conținutul actualului art.
837 CPP) De asemenea, Articolul 7 informează cu promptitudine persoanele
suspectate sau acuzate cu privire la dreptul pe care îl au de a păstra tăcerea și
6
http://www.pinzaru.ro/drept/drept-penal/infractiunea-flagranta-si-prezumtia-de-nevinovatie/
7
Art. 83. – În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul
procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va
da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.

9
explică acestora conținutul dreptului respectiv, precum și consecințele pe care le
are renunțarea la acesta sau invocarea acestuia.
Conform Noului Cod de Procedură Penală, orice persoană este
considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală
definitivă. După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea
convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau
inculpatului.

10