BIBLIOTECARUL RURAL, ÎN VREMURI DE BEJENIE…

(confesiuni bibliote-comice)

Este incredibil câte lucruri se pot face într-o bibliotecă rurală, în vremuri pandemice!
Și sunt siguri că într-o bibliotecă județeană sau națională (cum am văzut de exemplu
londonezii care prezintă rețele culinare online) se pot face și mai multe!

Trebuie să recunosc că, de vreun an și ceva, aveam rutina mea zilnică: veneam vesel la
muncă, mă instalam la birou și-mi ziceam: ,,Ia să vedem noi ce lucruri extraordinare vom face
astăzi”! Mă simțeam, iertată fie-mi comparația, ca Alba ca Zăpada și cei șapte pitici; pentru că
nimic din ceea ce reușeam să fac, nu mi se datora mie ci piticilor cu care lucrez (sau să zic:
pentru care lucrez?). Pe scurt, ce făceam în fiecare zi la bibliotecă înainte de pandemia veselă
și tristă care ne-a cotropit? Dar înainte de a pune marea întrebare ce face un bibliotecar toată
ziua (sic!), aș vrea să vă spun o poveste:

Vă mulțumesc, știam că îmi veți îngădui această mică digresiune, așa cum cei mici
permit bunicilor să-și înceapă discursul moralizator cu expresia: ,,pe vremea mea, dragul
meu….samd., înainte de a ieși în parc.

Deci, să ascultăm povestea: Se spune că era odată o bucată de sare. Și această bucată
de sare, fiind foarte curioasă din fire, a cutreierat lumea în lung și în lat, pentru a afla cât mai
multe. Dar, cu cât afla mai multe, cu atât simțea că ceva esențial îi lipsește, că nu e împlinită.
Și uite-așa, într-o zi, bucata noastră de sare, ajungând pentru prima dată la marginile
Pământului, a văzut pentru prima dată marea. Mirată, a întrebat:

- Dar tu cine ești?

- Intră și vei vedea! i-a răspuns marea.
Bucata de sare a început să înainteze și, desigur, cu cât înainta în mare, cu atât se
dizolva. Când a rămas o mică parte din ea, a spus:
- Acum, știu cine sunt!....

Acum, sărind peste morala poveștii, să revenim la întrebare și să dezvăluim secretul

sau măcar o parte din el: pe lângă munca de birou (adrese, referate, statistică, registre de
evidență, anunțuri online etc.) și serviciile obișnuite de bibliotecă (împrumut de carte,
xerox, acces Internet, referințe bibliografice), plăcerea mea profesională era aceea de a
organiza activități și proiecte socio-educaționale. Dacă serviciile tradiționale erau coaja,
care susține și protejează, atunci proiectele erau miezul de nucă, cum ar veni.

Dar iată că ne-am trezit în deja celebrul termen lockdown: adio, public, adică activități,
adio, obiectul muncii!

Ce liniște s-a făcut deodată în bibliotecă! Parcă mai auzeam din când în când tropăitul
copiilor pe scări, foșnetul unei cărți deschise, râsul înfundat al vreunui adolescent în
spatele rafturilor…așa cum, după o nuntă mare, încă îți sună în urechi muzica și
conversațiile mesenilor. Așa că, încet-încet, am început să dăm telefoane colegilor și să ne
întrebăm: ,,Ce faci? Mai trăiești?”
 Spre surprinderea noastră a tuturor – trăiam. Dar evident că nu era suficient; niciodată
nu este.

Nu știu însă cum am făcut și am descoperit…Internetul! Cum ar veni, am reinventat

roata! De fapt, știu cum: venea ca o locomotivă second-hand ziua de 1 iunie și simțeam că
e musai să facem ceva. Așa că ne-am pus întrebarea (mie și prințesei mele de 8 ani): cum
ar fi dacă le-am citi copiilor o poveste? Și-n seara cu pricina, luând cu noi trei pisici mici,
sub un lampadar adus de acasă, ne-am așezat toți 5 în fotoliul tip pară unde am spus
povestea…Ce emoții avui, nu vă zic! Nici când am luat permisul după două încercări
lamentabile (mulțumesc lu` domnul polițist și acum!) nu am avut așa emoții!

De atunci au trecut câteva luni bune; de două ori pe săptămână, la orele 1 trecute fix,
când cei mici se pregăteau de somn, am fost, pe rând, în funcție de poveste: pirați, indieni,
îngerași, prinți și prințese, inorogi, fluturi, porumbei, păianjeni, mexicani, pelerini, turiști
samd. Apoi, spre week-end, am început să dezbatem cu tineri din comunitate, cu multă
îndrăzneală, marile cărți din literatura universală: Romeo și Julieta, Ferma animalelor, La
răscruce de vânturi, Dragostea în vremea holerei… Ce mai, abia aveam timp de pregătiri,
de citit și luat notițe, că mă trezeam și noaptea gândindu-mă ce fain ar fi dacă aș face și
aia, dar și aia…și de ce nu? și…și tot așa!

Nu vă mai spun de cursurile, conferințele și toate prezentările pe Zoom și alte

platforme unde ne-am trezit atât de aproape și atât de…cooperanți, da! Și atât de simpli și
cu un pic de speranță în plus, că va fi mai bine.

Nici de Trenulețul cu povești de la minunata bibliotecă din Pietrari nu vă mai zic! Nici
de zecile de invitații online care curgeau zilnic pe grupul de WhatsApp, ,,Sfoara virtuală”!
Sau că ne-am întâlnit, ,,întâmplător” (pe cuvânt!), pe dealul Cătălina să vedem marea
trecere a cometei! Sau de Perseide, pentru dușul meteoric anual…Evident, am stat la
distanță, am respectat regulile (numai auzeam:,,Of, Mare B., da` chiar trebuie mască să mă
uit prin telescop?”), dar ne-am simțit mai aproape ca oricând.

Acum, când ne-am mai liniștit un pic și am învățat să trăim cu virusul, acum știm, pe
propria piele, că pentru a câștiga mult trebuie, asemenea bucății de sare, să te lași cufundat
în ceea ce îți provoacă frică și te poate strivi.

Ce șansă, până la urmă, să trăim în aceste vremuri războinice și să avem conștiința că

biblioteca n-a fost a urmașilor mei, nu este a mea și nu e a noastră, ci a urmașilor noștri, și
a urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor!

Amin!

Apropo: cum ai eticheta anul 2020 într-un singur cuvânt? Eu l-am numit poetic…
trambulind.

Dorin Cozan, Biblioteca Publică Cotnari