Odiseea unei minuni

Nemernici ani în care am tânjit,

Când să-ţi ating tunica de mătase era o minune, o nenorocită minune!

Se tulburau lucrurile pentru că tu urma să apari în mijlocul lor

şi nu aflam nicio vină olimpianului zeu.

Azi, când te urăsc cel mai mult, nu ţin a-mi vorbi;

mai bine nu-ţi ridica ochii deasupra genunchilor!

Nu mă atinge când trec prin mulţime şi o binecuvântez

Cu-a mea privire blândă şi mângâioasă!

Sunt gata să urc pe muntele sfânt

şi, hohotind sau poate lovind cu pumnii copacii,

voi sfârşi în fundul unei peşteri, plină de găinaţul pescăruşilor,

dibuindu-l pe multadoratul tău Cupidon, împieliţatul de Cupidon,

să-i bag o săgeată în fund şi alta să-i trec prin ureche.

Voi ieşi spre ziuă afară şi voi striga:

- “Ce vrei, acum ce mai vrei? Plictiseşte, copilă, pe altul!

Şi după tine voi arunca cu pietre, şi te voi îngropa în sfârşit