TEMA 4.

Politici comune ale UE:

- Politica agricolă comună;
- Politica regională;
- Politica in domeniul concurenţei;
- Politica europeană de securitate și apărare;
- Politica de ocupare a forței de muncă.

A. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

 Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici
comune încă din primele etape ale construcţiei europene. În momentul semnării
Tratatului de la Roma, agricultorii reprezentau 25% din populaţia activă. Dincolo de
apartenenţa la aceeaşi arie de civilizaţie, în care agricultura şi ţăranii au constituit baza
edificării culturii europene, caracteristica principală a Europei agricole era diversitatea
sistemelor şi structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune şi a politicilor.
În pofida sprijinului american acordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de
coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDED, Europa de Vest nu reuşise încă să
depăşească întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de război. Chiar cele
mai moderne agriculturi europene, (M. Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin
mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare
era ignorat. Exploataţii familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure
decât venituri de subzistenţă într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi
necesarul de produse alimentare şi de a face faţă concurenţei externe, venită îndeosebi
din partea SUA.
Politica Agricolă Comună (PAC) s-a dorit a fi, într-un astfel de context, soluţia pentru
atingerea a trei categorii de obiective:
1.economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optima a resurselor, creşterea
producţiei;
2. sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru
consumatori
3. politice – garantarea securităţii alimentare.
Obiectivele generale ale PAC:
1. creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând
dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie,
îndeosebi a muncii;
2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea
venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;
3. stabilizarea pieţelor;
4. garantarea securităţii în aprovizionare;
5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.
 Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a
agriculturii ţărilor membre care să ţină cont de:
a) caracterul particular al activităţii agricole decurgând din structura socială a agriculturii şi
disparităţile structurale şi naturale între diversele regiuni agricole;
b) necesitatea de a opera gradual ajustările oportune;
c) faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector intim legat de ansamblul
economiei.
Condiţionarea obiectivelor de luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să
impună mecanisme de integrare tolerabile pentru producători (un interes particular prin protecţia
unei categorii sociale dispunând de forţă politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea
structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze dezvoltarea economică
(un interes general).
 Pentru a înţelege opţiunile ţărilor membre CEE în materie de politică agricolă
comună se impune şi prezentarea precizărilor făcute la Conferinţa de la Stressa (1958)
în legătură cu obiectivele acesteia. Compararea politicilor naţionale existente la acea
dată şi punerea de acord a resurselor şi nevoilor au permis trasarea primelor linii
directoare ale viitoarei politici comune.
Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar trebuia realizată
fără a se aduce atingere sistemului de exploataţie familială. Dat fiind că toate costurile
de producţie erau mai ridicate în Comunitate decât în celelalte mari ţări producătoare,
preţurile urmau să fie aduse la un nivel uniform şi mai ridicat decât preţurile mondiale,
fără a incita însă la supraproducţie. În acelaşi timp, politica agricolă trebuia să permită
participarea echilibrată la comerţul mondial prin protejarea pieţei interne.
Principiile PAC
Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune au fost aplicate trei principii
esenţiale:
- unicitatea pieţei
- preferinţa comunitară
- solidaritatea financiară.
Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin
eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială
cu efect similar.
Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea preţurilor pentru produsele agricole
în toată Comunitatea ca urmare a mecanismelor pieţei. Iniţiatorii politicii agricole au decis
însă că realizarea obiectivelor propuse obligă la o gestiune centralizată şi stabilirea unor
preţuri unice comunitare prin decizii politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agricol
1967-1968, acestea sunt rezultatul dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi reprezintă
punctul central al sistemului de preţuri folosit în politica agricolă comună.
Deşi de o mare simplitate, principiul unicităţii nu a funcţionat întotdeauna. Statele
member au adoptat diverse măsuri de protecţie netarifară, de tipul măsurilor fito-sanitare şi
veterinare, al reglementărilor administrative, al sumelor monetare compensatorii.
Armonizarea legislaţiilor naţionale, realizată în mare parte abia după 1993 prin formarea
pieţei unice, a contribuit esenţial la funcţionalitatea principiului unicităţii pieţei.
Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţei
Comunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Aplicarea ei s-a realizat
printr-un sistem de prelevări variabile şi de restituiri. Funcţiile principale au fost de garantare a
veniturilor agricultorilor şi de menţinere a stabilităţii pieţei interne.
Prelevarea este o taxă vamală variabilă. Ea ridică preţul de import la nivelul preţului intern şi
acţionează ca restituire la import în cazul când raportul de preţuri este invers. Sistemul reuşeşte
astfel să asigure o izolare completă a pieţei interne prin protecţie absolută.
În practică, principiul preferinţei comunitare a suportat frecvente derogări. UE a renunţat în
numeroase situaţii la aplicarea prelevărilor sau a fixat prelevări scăzute, fie din proprie iniţiativă,
fie sub presiuni externe din partea principalilor săi parteneri.
Realitatea a demonstrat că Europa nu a devenit prin prelevările variabile o „fortăreaţă".
Aproximativ 85% din importurile sale au căzut sub incidenţa taxelor vamale şi s-au realizat
printr-o protecţie scăzută, sub poziţiile consolidate prin negocierile OMC. Prelevările agricole s-
au aplicat unui număr redus de produse. Este adevărat însă că au fost produse strategice,
ocupând o pondere foarte ridicată în fluxurile comerciale agricole, puternic concurate de marii
producători mondiali.
Ca urmare a negocierilor rundei Uruguay (1986 - 1993), prelevările variabile au fost înlocuite
cu taxele vamale. Acestea la rândul lor au fost diminuate cu 36% până în 2000.
Se poate spune că măsurile de protecţie externă adoptate de UE sunt rezultatul unui
echilibru între interesele agricole şi cele ale politicii comerciale adeseori contradictorii. Un
echilibru fragil care a condus la ajustări repetate ale OCP în aşa fel încât să se asigure
eficacitatea mecanismelor de intervenţie pe piaţa internă dar în contextul respectării
angajamentelor comerciale şi dezvoltării comerţului exterior.
Solidaritatea financiară
- condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui spaţiu integrat
- solidaritatea financiara a constat în gestionarea şi suportarea în comun a cheltuielilor
aferente politicii agricole.
Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic – Fondul
European de Orientare şi Garantare Agricolă - FEOGA. A fost conceput ca un simplu capitol în
bugetul comunitar. Fondul era lipsit de o structură administrativă proprie şi acţionează la nivelul
statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme naţionale. Gestiunea comună era
asigurată prin intermediul Comisiei care, însă, pentru acţiunile structurale avea nevoie de avizul
Comitetului pentru structurile agricole şi dezvoltare rurală, iar pentru problemele financiare de
avizul Comitetului FEOGA, format din reprezentanţii statelor membre.
 Fondul era structurat pe două secţiuni:
1. Garantare – destinată acoperirii cheltuielilor privind pieţele agricole şi politica
preţurilor
2. Orientare – pentru susţinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de
politică socială şi sprijinul dezvoltării zonelor rurale. Ponderea în bugetul comunitar
a scăzut în mod constant (de la 80% în anii ’70 la aproape jumătate în prezent), ca
urmare a eforturilor de reformare a politicii agricole. Cea mai mare parte a
resurselor FEOGA a fost utilizată pentru acţiunile de garantare (peste 90%).
Modul de constituire a bugetului comunitar şi utilizarea acestuia în cea mai mare parte
pentru agricultură au generat şi generează în continuare contradicţii de interese între
statele membre, contradicţii agravate de extinderile succesive ale Uniunii. Tensiunile
provin din faptul că unele ţări sunt beneficiare nete, în timp ce altele, mai puţine la
număr, sunt contribuitoare nete.
Organizarea comună a pieţelor
Mecanismul de integrare agricolă ales de Comunitate a fost organizarea pieţelor la nivel
comunitar. Sistemul OCP a cuprins treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de
intervenţie diferind de la o piaţă la alta.
Analiza OCP relevă trei elemente definitorii :
- unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune;
- garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă;
- un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene pentru asigurarea preferinţei comunitare.
În funcţie de modul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferitele pieţe,
OCP cunosc următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenţie:
1. organizaţii comune prin preţ garantat;
2. organizaţii comune prin subvenţii directe;
3. organizaţii comune prin protecţie externă.
Principala formă de organizare a pieţelor la nivel comunitar, acoperind aproximativ 70% din
produsele agricole o reprezintă OCP prin preţ garantat. Este organizarea care oferă maximum de
garantare.
Dar adaptarea OCP la specificul pieţelor agricole şi condiţionarea externă au condus la
diminuarea intervenţiei şi dezvoltarea unor formule mai suple de tipul intervenţiilor
condiţionale sau a subvenţiilor complementare preţului garantat. Pentru aproximativ
30% din producţia agricolă se asigură o garantare minimă, fie doar prin protecţie externă
(25%), fie prin subvenţii directe(5%).
Principala caracteristică a OCP cu garantare minimă o constituie lipsa preţurilor comune.
A PIEŢELE COMUNE ORGANIZATE
a. Garantare maximă: (intervenţie automată)
- unicitatea pieţei;
- Garantarea preţurilor pentru cantităţi nelimitate;
- protecţie externă prin sistemul prelevărilor restituirilor.

b. Garantare medie: (intervenţie condiţionată)

- diminuarea preţurilor de intervenţie;
- reducerea perioadei de achiziţie;
- stocarea la producător;
- organisme profesionale

c. Garantare minimă:
1. SUBVENŢII DIRECTE
2.PROTECŢIE EXTERNĂ
- prelevări – restituiri;
- taxe vamale.
 EVOLUŢIA INTERVENȚIEI AUTOMATE:
- criza agro-bugetară;
- presiunile externe.
A. Parametri de intervenţie :
• nivelul preţului;
• situaţia pieţei;
• tipul produsului;
• calitatea produsului;
• spaţiul şi timpul.
B. Tipuri de intervenţie:
1. asupra veniturilor:
• scăderea preţurilor;
• taxe de coresponsabilitate;
• diminuarea subvenţiilor.
2. asupra volumului producţiei:
• cote;
• cantităţi maxim garantate.
3. asupra factorilor:
• “îngheţarea” terenurilor;
• extensificare.
Evoluţia sistemului OCP
Luând notă de evoluţia agriculturii europene în anii ”80, politica agricolă comună a adaptat
intervenţia prin preţ garantat în funcţie de situaţia pieţelor. Rezultatul a constat în trecerea OCP de
la o intervenţie automată cu garantare necondiţionată a producţiei realizate spre forme cu
intervenţie condiţionată care limitează garanţia acordată.

Modularea intervenţiilor s-a realizat pe baza a 6 parametri:

- nivelul preţului;
- situaţia pieţei;
- tipul produsului;
- calitatea produsului;
- spaţiul;
- timpul.
Până la reforma Mac Sharry (1992), evoluţia PAC s-a caracterizat în principal prin
încercări diverse de reducere a garanţiilor agricole. Instituţiile comunitare au
adoptat după a doua jumătate a deceniului opt măsuri de diminuare a veniturilor
agricultorilor în speranţa că vor avea drept rezultat reducerea excedentelor şi
restructurarea producţiei:
-scăderea preţurilor agricole,
- introducerea taxelor de coresponsabilitate
- reducerea subvenţiilor directe acordate în unele sectoare.
Însă acţiunile luate pentru diminuarea veniturilor agricultorilor nu au avut efectele dorite în
planul stabilizării pieţelor. Unul din factorii esenţiali care au limitat eficienţa acestora l-a
reprezentat posibilitatea compensării reducerilor de venit prin creşterea producţiei. Era logic să
se intervină prin limitarea cantităţilor garantate. Mecanismele prin care Comunitatea a încercat
– şi a reuşit – să limiteze volumul producţiei, şi implicit al excedentelor, sunt sistemul cotelor şi
sistemul stabilizatorilor bugetari.

După 1988 eforturile europenilor de gestionare a pieţelor agricole s-au orientat şi asupra
reducerii capacităţii productive a agriculturii prin măsuri de “îngheţare” a terenurilor şi de
extensificare.
Ca rezultat al măsurilor de reformare a PAC organizaţiile de piaţă au evoluat de la OCP prin preţ
garantat spre OCP prin subvenţii directe şi de la OCP prin subvenţii directe spre OCP prin simplă
protecţie externă.
Dinamica OCP, caracterizată de tendinţele menţionate, este considerată a fi rezultatul unei legi
proprii de evoluţie. Ea nu reflectă însă altceva decât că o opţiune eficientă în anumite condiţii nu
reprezintă o soluţie absolută; că, acolo unde intervenţiile sfidează legile pieţei şi nu sunt
modulate în funcţie de modificarea datelor iniţiale, dezechilibrele nu întârzie să apară.
Reforma MacSharry a confirmat de altfel că în politica agricolă comună, garantarea preţurilor nu
mai reprezintă principalul mijloc de intervenţie.
Reforma continuă tendinţa de liberalizare a pieţelor care s-a manifestat în deceniul nouă, iar
preocupările instituţiilor comunitare sunt tot mai mult îndreptate spre componenta structurală
a PAC. Politica structurală a fost prevăzută în art. 39 al Tratatului de la Roma cu scopul de a
susţine şi stimula modernizarea agriculturii şi ameliorarea structurilor de producţie. Dar, numai
anii ’80 cunosc o dezvoltare a măsurilor structurale care au reuşit să dea conţinut unei politici
structurale agricole; reforma fondurilor socio-structurale din 1989 şi reforma agricolă din ’92 i-
au conferit apoi un loc esenţial în asigurarea coeziunii în Uniunea Europeană.
În anul 1992, reforma MacSharry propunea reducerea preţurilor garantate în paralel cu introducerea
de plăţi compensatorii, permanentizarea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside),
introducerea primelor măsuri de protejare a mediului şi pensionare anticipată a fermierilor
Negocierile purtate în cadrul GATT (runda Uruguay), 1986-1994 au vizat: tarificarea barierelor non-
tarifare, reducerea protecţiei tarifare, reducerea subvenţiilor la export, introducerea accesului minim
garantat pentru produsele agricole în proporţie de 5% din cererea internă.
Perioada anilor ’90 este caracterizată prin lipsă de competitivitate pe pieţele internaţionale
determinată de preţurile mari, proceduri administrative complicate, cheltuielile agricole în continuare
ridicate
În anul 1999, Consiliul European de la Berlin îşi însuşeşte documentul strategic Agenda 2000. Aceasta
cuprindea noi măsuri de reformă: reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea
plăţilor directe; importanţă sporită acordată politicii de dezvoltare rurală, care devine pilonul al
doilea al PAC
În iulie 2002: Comisia analizează stadiul PAC şi propune noi direcţii de reformă (mid-term review), iar
în anul 2003, în ianuarie propune un pachet de noi măsuri de reformă și în luna iunie, Consiliul
ajunge la un compromis privind noua reformă a PAC
Noua reformă a PAC (2005-2007) .
Reforma PAC din iunie 2013 viza trei priorități:
-asigurarea unei producții de produse alimentare viabile;
-asigurarea gestionării durabile a resurselor naturale;
-favorizarea unei dezvoltări echilibrate a tuturor teritoriilor rurale din UE
Bugetul PAC acoperea trei tipuri de cheltuieli:

1. Ajutorul destinat venitului agricultorilor și respectării unor practici agricole durabile: efectuarea unor
plăți directe, condiționate de respectarea standardelor europene stricte în ceea ce privește siguranța
alimentară, protecția mediului precum și sănătatea și bunăstarea animalelor. Aceste plăți sunt finanțate
integral de UE și reprezintă aproximativ 70% din bugetul PAC. Reforma din iunie 2013 prevede ca 30%
din plățile directe să fie legate de respectarea, de către agricultorii europeni, a practicilor agricole
durabile, favorabile calității solurilor, biodiversității și mediului în general, precum, de exemplu,
diversificarea culturilor, menținerea pășunilor permanente sau conservarea unor zone ecologice în
cadrul exploatațiilor.
2. Măsurile de sprijinire a pieței: activate, de exemplu, atunci când proastele condiții climatice
destabilizează piețele. Aceste plăți reprezintă mai puțin de 10% din bugetul PAC.
3. Măsurile de dezvoltare rurală: măsuri menite să ajute agricultorii să își modernizeze exploatațiile
agricole și să devină mai competitivi, asigurând totodată protecția mediului și contribuind la
diversificarea activităților agricole și neagricole și la vitalitatea comunităților rurale. Aceste plăți sunt
finanțate parțial de statele membre, sunt, în general, multianuale și reprezintă aproximativ 20% din
bugetul PAC.
Datorită evoluției Politicii agricole comune și a utilizării de „referințe istorice”, nivelul ajutoarelor varia
în mod considerabil de la o exploatație agricolă la alta, de la un stat membru la altul, de la o regiune la
alta. Reducerea diferențelor dintre nivelurile de sprijin în cursul perioadei 2014-2020 între statele
membre, între regiuni și între agricultori a constituit unul dintre obiectivele principale ale reformei PAC
adoptate în 2013, pentru a obține o PAC mai echitabilă.
În România, Pentru perioada 2015-2020, finanțarea grupurilor de producători recunoscute din sectorul vegetal,
inclusiv a grupurilor din sectorul fructelor și legumelor, se realizează prin Programul Național de Dezvoltare
Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020) prin: submăsura 9.1 („Sprijin pentru înființarea grupurilor de producători în
sectorul agricol”) și submăsura 9.1a („Sprijin pentru înființarea grupurilor de producători în sectorul pomicol”)

Sprijinul comunitar este derulat prin Agenția pentru Finanțarea lnvestițiilor Rurale și este din Fondul European
Agricol pentru Dezvoltare Rurală-FEADR.

Sprijinul financiar se acordă că sumă forfetară grupurilor de producători recunoscute de MADR, în baza legislației
naționale, pe o perioadă de maximum 5 ani de la recunoaştere, pe baza unui plan de afaceri și se calculează pe
baza producției comercializate anual de către grup.
Sprijinul nerambursabil se acordă ca procent din producția comercializată prin intermediul grupului astfel:
– anul I – 10%
– anul II – 8%
– anul III – 6%
– anul IV – 5%
– anul V – 4%.
Pentru sectorul fructelor și legumelor cea mai bună formulă de asociere este recunoașterea ca
organizație de producători care se realizează în conformitate cu prevederile reglementărilor
comunitare respectiv Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului și al Consiliului.

Sprijinul financiar se acordă organizațiilor de producători, în baza programului operațional, în

cadrul căruia se prevăd diferite măsuri investiționale, pe o durată de 3 până la 5 ani, se
derulează prin Agenția APIA și este din Fondul European de Garantare Agricolă- FEGA. Nivelul
sprijinului este de 50% (până la 60%) din cheltuielile pentru finanțarea programului
operațional, dar nu mai mult de 4,1% (+0.5% pentru măsurile de gestionare a crizelor) din
producția comercializată în perioada de referință (n-2). De asemenea, la cererea organizațiilor
de producători care se află în regiuni cu un grad scăzut de organizare acestea pot beneficia de
asistentă financiară națională de maximum 80% contribuțiile membrilor la fondul operațional.
În sectorul fructe și legume,în România, în anul 2018, erau recunoscute 23 organizații de
producători (OP) care comercializau cantități de legume și fructe, conform standardelor în
vigoare, ce erau desfăcute în piețele agroalimentare, cantine, piețele de gros și rețeaua de
supermarketuri.
Aceste forme asociative au implementat măsuri investiționale care au constat în:
- construirea/ modernizarea de depozite
- investiții în mijloacele de colectare, sortare și comercializare.
Alocarea financiară din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR),
acordată pentru implementarea Programului Național de Dezvoltare Rurală (PNDR)
în perioada 2014 -2020 este de 8,13 miliarde euro, la care se adaugă contribuția
natională, de la bugetul de stat, în valoare de 1,31 miliarde de euro.

În cadrul PNDR 2014-2020, au fost efectuate plăți (FEADR și Buget de stat), în

valoare publică de 4,50 mld. euro. Din această valoare, doar valoarea plăților
efectuate din FEADR către beneficiarii tuturor măsurilor este de 3,96 mld. euro
(grad de absorbție 48,7%).

Față de această sumă efectiv plătită, România a primit în anul 2015, respectiv 2016,
din bugetul FEADR, suma de 0,325 mld. euro cu titlul de pre-finanțare în vederea
asigurării bugetului necesar demarării și derulării Programului. Această sumă se
adaugă plăților efectuate și conduce la un grad de absorbție FEADR de 52,7% (plăți
efectuate și prefinanțare FEADR).
PAC pentru perioada 2020-2027
La 1 iunie 2018, Comisia Europeană a prezentat câteva propuneri legislative privind politica
agricolă comună începând cu anul 2020. Scopul este ca PAC să devină mai ușor adaptabilă la
provocări actuale și viitoare precum schimbările climatice și reînnoirea generațiilor, sprijinind în
același timp fermierii europeni și competitivitatea agriculturii.

Uniunea Europeană elaborează un buget însoțit de o planificare pragmatică și modernă, pe

termen lung, pentru perioada 2021-2027 care să se axeze pe aspectele care contează pentru
europeni.
Cele 9 obiective ale PAC din 2020 sunt următoarele:
-asigurarea unui venit echitabil al fermierilor
- îmbunătățirea competitivității
- refacerea echilibrului de putere în lanțul alimentar
-combaterea schimbărilor climatice
-protejarea mediului
-conservarea peisajelor și a biodiversității
-fundamentarea reînnoirii generaționale
-dinamizarea zonelor rurale
- protejarea calității alimentelor și sănătatea
Pentru perioada 2021-2027, cele nouă obiective se vor concentra pe aspecte sociale, economice
și de protecție a mediului și vor servi drept bază pentru planurile strategice PAC ale țărilor UE.

PAC își propune asigurarea unor venituri agricole viabile.

Cele nouă regiuni unde se înregistrează cel mai mare venit pe lucrător în agricultură sunt situate în
Belgia, Țările de Jos, partea de nord a Franței, Italia, Germania, și sudul Suediei. Acest lucru se
datorează productivității mai mari a muncii și specializării, a agriculturii intensive și de mare
valoare. Veniturile fermei depind de diferitele caracteristici economice ale unei ferme, printre care
dimensiunea joacă adesea un rol crucial. Într - un număr mare de state membre, cu atât ferma
este mai mare, cu cât mai mare venitul pe lucrător.
Totuși, „În 2017, agricultorii au câștigat în medie puțin sub jumătate din ceea ce s-ar fi putut
câștiga în alte profesii, față de o treime acum 10 ani”
Cel mai mare venit agricol pe lucrător, se înregistrează în fermele avicole și de porcine, în
domeniul viticol și horticultură în timp ce fermele mixte au cele mai mici venituri agricole. În
fermele ce au ca obiect de activitate culturile de câmp precum și în fermele de lapte
veniturilor agricole sunt în jurul valorii medii, cu o tendință de scădere în timp.
Schimbarea structurală a fermei afectează nivelul veniturilor întrucât necesită de obicei o
investiție mare (în terenuri sau capital), de la care se așteaptă rentabilitatea economică pe
termen mediu / lung. De exemplu, digitalizarea reprezintă atât o oportunitate considerabilă,
dar și o schimbare semnificativă în ceea ce privește monitorizarea activităților fermei și
reducerea costurilor variabile. Însă acest fapt necesită investiții, în special echipamente și
utilaje.
Pe de altă parte, ”ieșirea forței de muncă din agricultură”, afectează la rândul lor schimbările
structurale din sectorul agricol. Declinul continuu al populației ce lucrează în agricultură este
o tendință pe plan mondial, nu doar în UE.

Prin PAC, UE își propune sprijinirea unui venit fiabil și a rezilienței fermelor pe întregul
teritoriu al Uniunii, în vederea îmbunătățirii securității alimentare.
Pentru a asigura stabilitatea și predictibilitatea, sprijinul pentru venit va rămâne o parte esențială a
PAC. În cadrul acestuia, plățile de bază vor depinde în continuare de suprafața fermei, în hectare.
PAC 2020-2027 vrea însă să prioritizeze fermele mici și mijlocii și să încurajeze tinerii să devină
fermieri. De aceea, Comisia propune ca:

- sprijinul pe hectar să fie mai mare pentru fermele mici și mijlocii

- proporția de plăți directe primite de o fermă dincolo de suma de 60 000 EUR să fie redusă, iar
plățile să fie limitate la 100 000 EUR/fermă, pentru o distribuție mai echitabilă a plăților
- minimum 2 % din plățile directe alocate fiecărei țări din UE să fie rezervate pentru tinerii fermieri,
fonduri care ar urma să fie însoțite de sprijin financiar din cadrul măsurilor pentru dezvoltare rurală
și a celor care facilitează accesul la terenuri și transferul de terenuri
- țările UE să trebuiască să se asigure că nu primesc sprijin decât fermierii veritabili.
În ceea ce priveste combaterea schimbarilor climatice, conservarea peisajelor și a biodiversității și protejarea
mediului, se recunoaște rolul-cheie al fermierilor. Propunerea Comisiei Europene stabilește următoarele cerințe
obligatorii:
- conservarea solurilor bogate în carbon, prin protejarea zonelor umede și a turbăriilor
- utilizarea unui instrument obligatoriu pentru gestionarea nutrienților, menit să amelioreze calitatea apei și
să reducă nivelurile de amoniac și de protoxid de azot
- rotația culturilor, în locul diversificării acestora
Fermierii vor putea fi recompensați dacă depășesc cerințele obligatorii. Statele membre vor dezvolta programe
ecologice voluntare pentru a sprijini și stimula fermierii să adopte practici agricole benefice pentru climă și
mediu.

Măsurile de stimulare a zonelor rurale vizează:

- ajutorarea tinerilor pentru a deveni fermieri, prin îndrumare oferită de fermieri mai experimentați, prin
îmbunătățirea transferului de cunoștințe de la o generație la alta și prin dezvoltarea unor planuri de
succesiune
- încurajarea statelor membre pentru a se implica mai mult la nivel național, de exemplu prin norme mai
flexibile privind impozitarea și moștenirea, pentru a îmbunătăți accesul tinerilor fermieri la terenuri
- impunerea unor cerințe mai stricte de siguranță și calitate a alimentelor, de exemplu prin acordarea
sprijinului financiar doar dacă fermierii respectă normele de reducere a utilizării pesticidelor sau
antibioticelor
Prin noua PAC, Comisia Europeană își propune simplificarea și modernizarea modului de lucru,
mai flexibil, accentul căzând pe conformitate și reguli, pe rezultate și performanță.

Țările UE vor elabora planuri strategice în care să arate cum intenționează să atingă cele 9
obiective europene utilizând instrumentele PAC și, în același timp, să satisfacă nevoile
specifice ale fermierilor și comunităților lor rurale.

Noul mod de lucru va mai presupune:

- simplificarea proceselor administrative: țările vor trimite un singur plan strategic care să
acopere plățile rurale, dezvoltarea rurală și strategiile sectoriale
- facilitarea practicilor care protejează mediul: plecând de la un set de standarde și obiective
valabile în toată Uniunea, fiecare țară își va adapta la realitatea din teritoriu toate acțiunile
menite să protejeze mediul și să combată schimbările climatice
- simplificarea sprijinului pentru tinerii fermieri: planul strategic unic va asigura coerența
acțiunilor de sprijinire a reînnoirii generaționale, întrucât va acoperi atât plățile directe, cât
și dezvoltarea rurală. În plus, tinerii fermieri vor putea obține mai ușor sprijin
complementar pentru venit și pentru instalare, întrucât se vor reduce criteriile UE de
eligibilitate.
Cunoștințele și inovarea sunt esențiale pentru un sector agricol intelligent și sustenabil. Viitoarea PAC va
încuraja investițiile mai mari în cercetare și inovare și, totodată, va ajuta fermierii și comunitățile rurale să
profite de rezultate.

Comisia Europeană își propune să construiască sisteme solide de cunoștințe și inovare în agricultură (AKIS),
prin care să susțină inițierea și dezvoltarea proiectelor de inovare. Includerea strategiilor naționale AKIS în
planurile strategice ale PAC, așa cum prevede articolul 102 din propunerea de regulament de stabilire a unor
norme de sprijin pentru planurile strategice care urmează să fie elaborate de țările UE în cadrul PAC, va
stimula structurarea și organizarea ecosistemului național de inovare. Dacă toate țările UE ar avea sisteme
AKIS care funcționează bine, s-ar evita dublarea eforturilor, s-ar reduce costurile, s-ar mări impactul finanțării
europene, naționale și regionale și s-ar accelera inovarea.

Strategiile AKIS de succes au patru seturi principale de acțiuni:

- consolidarea fluxurilor de cunoștințe și a legăturilor dintre cercetare și practică
- consolidarea tuturor serviciilor de consiliere pentru fermieri și susținerea unei bune comunicări între
acestea în cadrul AKIS
- consolidarea inovării interactive care reunește mai multe teme și mai multe țări
- sprijinirea tranziției digitale în agricultură
Comisia Europeană a propus alocarea a 10 miliarde EUR din programul Orizont Europa pentru cercetare și
inovare în domeniul alimentar, agricol, al dezvoltării rurale și al bioeconomiei. Parteneriatul european pentru
inovare în domeniul agriculturii (PEI-AGRI) va continua să concentreze sursele de finanțare ale programului
Orizont Europa și ale programelor de dezvoltare rurală pentru a stimula competitivitatea și sustenabilitatea
agriculturii și silviculturii.
În România, Politică Agricolă Comună 2021-2027 va pune accent pe susținerea formelor asociative
din sectorul agricol în principal organizațiile de producători.

România va avea în perioada 2021-2027 o alocare financiară totală pentru plățile directe de 13,5
miliarde euro, mai mare cu 1,252 miliarde euro față de perioada 2014-2020, reprezentând o
creştere de 10,2% .
Alocarea financiară anuală pentru intervenții în sectorul vitivinicol se va reduce față de perioada
2014-2020, de la 47.700.000 euro la 45.844.000 euro/an.

România va avea în perioada 2021-2027 o alocare financiară anuală de 6.081.630 euro pentru
intervenții în sectorul apiculturii.