Cum Arata Curtea Domneasca Iasi

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/340584259
Cum arăta curtea domnească din Iași? Informații inedite din surse cartograﬁce
[How did the princely residence in Iasi look like? New information from
cartographic sources], fragme...
Article · December 2019
CITATIONS READS
0 498
2 authors, including:
Laurentiu Radvan
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
37 PUBLICATIONS 15 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Romanian cartography View project
social history (early modern) View project
All content following this page was uploaded by Laurentiu Radvan on 12 April 2020.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

CUM ARĂTA CURTEA DOMNEASCĂ DIN IAȘI?
INFORMAȚII INEDITE DIN SURSE CARTOGRAFICE
LAURENȚIU RĂDVAN*
radvan@uaic.ro
MIHAI ANATOLII CIOBANU**
ciobanumihaianatolii@gmail.com
Curtea domnească din Iași a stârnit de-a lungul timpului mult

interes din partea istoricilor1. Este firesc, dat fiind că vorbim de cel mai
important reper din Iașii epocii medievale și pre-moderne, atât din punct
de vedere al construcției propriu-zise, cât și simbolic, curtea fiind un
centru de putere, din secolul al XVI-lea Iașii devenind chiar centrul
puterii Țării Moldovei, sediu periodic și apoi permanent al domnilor.
Avem de-a face de fapt cu un adevărat complex, format din mai multe
clădiri, cu funcții diferite, ansamblu a cărui organizare este înțeleasă
parțial astăzi. Datorăm cele mai multe informații privind curtea de la Iași
călătorilor străini, cei care au venit aici cu diferite rosturi, diplomatice,
comerciale sau spirituale. Unii au stat mai mult, alții au fost doar în
trecere, datele transmise de ei fiind mai mult sau mai puțin obiective,
istoricii fiind nevoiți să ia în considerare formația călătorului, originea sau
nivelul său de cultură. Se adaugă mărturiile cronicarilor vremii, adesea
laconice, surprinzând unele lucrări de la curte, elemente de ceremonial
sau evenimente de seamă. Documentele Iașilor surprind mai rar curtea, ea
fiind pomenită cel mai adesea ca reper topografic pentru diferite locuri,
case, cișmele din oraș, situate în apropiere. Foarte valoroase sunt
informațiile obținute în urma săpăturilor cu caracter arheologic. Efectuate
în special în a doua jumătate a secolului XX și cu ocazia recentei activități
* dr., prof. univ., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”,

Iaşi;
** drd., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
1
Bibliografia mai veche a subiectului a fost adunată de Nicolae Stoicescu în
Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova,
București, Direcția Patrimoniului Cultural Național, 1974, p. 407-414.
„Studii și Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXVII, 2019, p. 195-234

196 Laurenţiu Rădvan, Mihai Anatolii Ciobanu
de renovare a Palatului, acestea au introdus date noi și prețioase cu privire

la evoluția construcțiilor de la curte, în special la nivelul zidăriilor și al
culturii materiale. Problema arheologilor, ca și a altor specialiști care au
încercat să reconstituite modul în care arăta curtea de la Iași, a fost aceea
că nu întotdeauna s-au putut corela informațiile obținute din izvoarele de
tot felul cu realitate de pe teren, în condițiile în care situl curții nu a rămas
gol, ci a fost ocupat succesiv de construcții mai noi. Palatul Culturii de azi
este urmașul simbolic al curții, într-o succesiune care a urmat un curs
fericit, cel puțin mai fericit decât în cazul curții domnești de la București.
Chiar dacă vechea reședință domnească de la Iași nu a supraviețuit în
forma sa medievală târzie datorită vicisitudinilor vremurilor, pe locul ei
s-au ridicat palate moderne, care au găzduit instituții centrale, acest șir
sfârșindu-se cu actualul Palat, dedicat astăzi unor scopuri culturale.
Nu am lăsat întâmplător la urmă datele transmise de sursele
cartografice, de planuri și hărți. În mod firesc, planurile orașului cuprind
și curtea domnească, începând cu cel mai vechi, din 17392, și continuând
cu planurile următoare, din 1769, 1770-1771 și 1789. Planurile întocmite
începând din 1819 cuprind o ilustrare a curții în forma modernă, datorată
inițiativei lui Alexandru Moruzi, care a rupt cu tradiția mai multor palate
în interiorul ansamblului curții și a ridicat o singură construcție, adaptată
și reînnoită pe parcursul secolului al XIX-lea, până ce va face loc
palatului actual. În concluzie, pentru a reconstitui curtea de origine
medievală de la Iași trebuie să ne bazăm pe planurile ridicate de ruși în
anii 1739-1789. Planurile disponibile până la recentele descoperiri făcute
de noi la Moscova nu ofereau soluții prea fericite pentru reconstituire
deoarece erau puțin lizibile, situație care s-a schimbat o dată cu versiunile
introduse acum în circuitul istoriografic, scanate la o rezoluție superioară,
care permit identificarea celor mai mărunte detalii3. Descoperiri de ultimă
oră, făcute inclusiv într-un spațiu mai apropiat, cel al Ucrainei
2
În studiul nostru, Din urmările ocupației ruse în Moldova (1739): cel mai
vechi plan al Iașilor, apărut în SMIM, XXXV, 2017, p. 195-218, am publicat o copie a
acestui plan, adaptată de F.F. Laskovskij pentru atlasul său de inginerie militară; în acest
plan, la curte este reprezentată o clădire unică, de factură modernă. Între timp, am
descoperit și originalul planului ordonat de mareșalul Münnich în toamna anului 1739,
care va fi analizat și publicat într-un studiu ulterior. Vezi, mai jos, nota 114.
3
Am analizat aceste planuri (din 1770-1771, 1789, 1828, 1828-1833) în studiul
nostru: L. Rădvan, M.A. Ciobanu, Descoperiri în arhivele de la Moscova: planuri
necunoscute ale orașului Iași, sub tipar în HU, XXVII, 2019.
Cum arăta Curtea Domnească din Iaşi? 197
contemporane, vin să contribuie cu noi date la înțelegerea istoriei orașului

și curții domnești de la Iași.
***
Căutând informații despre cunoscutul liceu Richelieu din Odessa,
unde a studiat Ștefan Gonata, boier basarabean, a ieșit la iveală un
inventar al colecției Hărților și planurilor Muzeului Societății Imperiale
de Istorie și Antichități din Odessa, alcătuit în 1881 de Nicolaj
Nikiforovici Murzakevici4. La acea dată, Muzeul Societății, care a luat
naștere în 1839, adăpostea și colecția Muzeului orășenesc, decizia
unificării celor două instituții fiind luată în 1858. Cât despre Murzakevici,
acesta era fiu de preot, student al Universității din Moscova, ajuns apoi
director al bine-cunoscutului liceu din Odessa și membru activ al
societății istoricilor, publicând chiar urice ale domnilor Moldovei păstrate
în Basarabia și interesându-se de trecutul românesc al acestei provincii5.
Printre documentele inventariate în 1881 de către Murzakevici se
afla și un plan al Iașilor, purtând titlul: Planul capitalei moldovenești,
orașului Iași, cu arătarea mănăstirilor, bisericilor precum și a
construcțiilor importante și a celor locuibile”6. Ne-am întrebat atunci
dacă nu cumva am dat de o altă arătare topografică a capitalei Țării
Moldovei, necunoscută încă specialiștilor? În același timp, în inventar
erau menționate și alte planuri, precum cel al bătăliei de la Stăuceni din
17 august 17397, al orașelor Hotin8, Ismail9, Chilia10, Bender11,
Ackerman12 etc.
În anul 1888, a apărut un nou inventar al aceleiași colecții, redactat
de această dată de către Aleksandr Lvovici Bertie-Delagard, care reia, în
parte, inventarul lui Murzakevici. Contribuția semnalată este
4
N.N. Murzakevici, Каталог картам, планам, чертежам, видам
хранящимся в музее императорского Одесского общества истории и древностей,
Odessa, 1881, 51 p.
5
Amintim aici studiul său despre biserica Sfântului Nicolae de la Chilia, ctitoria
lui Vasile Lupu: idem, Килийская церковь Св. Николая и ее
достопримечательности, în Записки Одесского Общества Истории и
Древностей, vol. II, Odessa, 1848, p. 484-488.
6
Idem, Каталог картам, p. 8, nr. 96.
7
Ibidem, p. 2, nr. 17.
8
Ibidem, p. 2, nr. 24, nr. 26, 27.
9
10
11
Ibidem, p. 3, nr. 36, 36, 39.
12
semnificativă, în contextul în care, în 1883, prin decizia primarului

orașului Odessa, Grigorii Marazli (Γρηγόριος Μαρασλής), negustor grec
bogat, dar și filantrop, a fost construit noul sediu al muzeului, impozanta
clădire care se află și astăzi pe strada Lanzheronovskaja 2. Cum noua
situație solicita o cunoaștere la zi a colecției, Bertie-Delagard a constatat
chiar în timpul inventarierii lipsa unor documente semnalate în opisul lui
Murzakevici, dar și apariția altora noi13.
La origine, Colecția Hărților și a planurilor Muzeului Societății a
apărut prin decizia membrilor Societății de Istorie din 31 decembrie 1839.
Primele două hărți au fost dăruite chiar de către președintele societății,
contele Mihail Semjonovici Voronțov. Ulterior, alți membri au donat
nenumărate hărți, planuri, manuscrise ș.a., colecția ajungând să însumeze
documente cartografice și topografice extrem de prețioase14. La 31 martie
1881, colecția Muzeului era sistematizată în șase părți: I. Hărțile și
planurile regiunilor, orașelor, cetăților și clădirilor; II, Hărțile mărilor,
râurilor, golfurilor și porturilor; III. Biserici și obiecte bisericești;
IV. Portrete, busturi, monumente; V. Peisaje (imagini) istorice și locale;
VI. Obiecte vechi15.
Printre documentele topografice și cartografice ale Muzeului
Societății se regăsea și acea Carte de la Moldavie pour servir à l’histoire
militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs, ridicată sub
îndrumarea lui Bauer, datată greșit în 177416, și o Carta Geologica totius
Poloniae, Moldaviae, Transilvaniae et partis, Hungariae et Valachiae.
Inventa per Staszic, anno, 1806, în patru file17, ambele cunoscute. În
inventarul lui Delagard reapare și planul orașului Iași, datat cu
incertitudine în anul 179018. În 1887, în sălile muzeului din Odessa erau
expuse și obiecte care proveneau din teritoriile aparținătoare sau care
cândva au făcut parte din Țara Moldovei, în hotarele ei vechi. În prima
cameră de la etajul superior se aflau patru steaguri și trei tuiuri otomane,
dăruite fanarioților ajunși domni ai Moldovei prin bunăvoința sultanilor.
Din inventarele muzeului aflăm că steagurile și tuiurile respective au fost
13
Каталог карт, планов, чертежей, рисунков, хранящихся в Музее
Императорского Одесского общества истории и древностей, alcătuit de A.L.B.D.,
Odessa, 1888, p. I.
14
Ibidem, p. IV. Aceleași informații apar și la Murzakevici.
15
Ibidem, p. VI.
16
17
18
care trecuse reședința domnească în decembrie 178434 și de pe urma

căruia aceasta nu își revenise. După focul din acel an domnii și-au tot
schimbat sediul prin oraș, unul dintre ei – Alexandru al II-lea
Mavrocordat, zis Firaris – ajungând să fie poreclit „Pârlea Vodă”,
deoarece fiecare loc în care a stat a fost cuprins de foc35. În această
versiune a planului putem distinge mult mai bine forma curții și clădirile
componente, remarcându-se două construcții majore, alături de o biserică
de la palat (amintită și în legendă), lăcaș care figurează atașat casei mari
domnești, complicând discuția privind biserica domnească de la curte,
care se credea că se afla „pe poartă”. În mijlocul incintei curții este
figurată o cișmea, o alta aflându-se lipită de zid, dar în afară. Pe latura de
sud-vest a curții exista un complex separat de clădiri, cu scopuri doar
bănuite.
Scopul acestui studiu nu este de a discuta din nou aceste planuri, ci
de a prezenta noile descoperiri din biblioteci și arhive, pe care le
considerăm spectaculoase. În primul rând, un mare interes prezintă acel
plan al Iașilor descoperit la Biblioteca Națională a Ucrainei de la Kiev, o
versiune mai bună și mai detaliată a planului ridicat de ruși în 1769, când
au intrat în oraș. Deși această versiune nu este datată, compararea sa cu
forma adusă în copie de Gheorghe Ungureanu și aflată în colecția de
planuri a Arhivelor Naționale, filiala Iași, ne arată că este vorba de același
plan. Dacă în copia de la Iași avem o redare a felului în care au fost
instalate trupele în oraș cu ocazia acestei ocupații, în versiunea de la Kiev
este prezentat orașul cu principalele sale monumente, curtea, bisericile și
mănăstirile (Fig. 1). Dacă readucem în discuție planul de la 1770, care are
și el cel puțin două versiuni, una militară și o alta descriptivă, constatăm
că practic rușii căutau să întocmească la acea vreme pentru centrele mai
importante pe care le ocupau planuri cu mai multe scopuri, pentru mai
34
Mărturii din epocă transmit că incendiul a avut loc la 21 decembrie 1784 (stil
vechi), precizând și momentul, în noaptea de duminică spre luni, la orele 5 (Însemnări de
pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei, vol. II (1751-1795), ed. de I. Caproșu,
E. Chiaburu, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 399-400). Problema este că ziua de
21 decembrie a picat într-o sâmbătă! Unii istorici au socotit momentul pe stil nou, adică
la 1 ianuarie 1785 (Dan Bădărău, Ioan Caproșu, Iașii vechilor zidiri până la 1821, ed.
a II-a, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2007, p. 113, 127-128; Istoria orașului Iași, vol. I,
ed. de Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Iași, Editura Junimea, 1980, p. 321). Vezi
și N. Grigoraș, Curtea și biserica domnească din Iași, București, Editura Meridiane,
1970, p. 5-10.
35
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., p. 127-128.
buna cunoaștere a teritoriului ocupat din punct de vedere militar și

administrativ.
Față de versiunea pe care o deținem la Iași, care este în copie alb-
negru, originalul fiind la Moscova36, planul de la Kiev este color, de bună
calitate, cu numeroase și utile detalii37. Legenda este bogată și trimite spre
diversele repere marcate pe plan. În interiorul orașului, pe Ulița Mare este
reprezentată mănăstirea Trei Ierarhi (L în legendă), urmată de Mitropolie
(M), plasată însă în incinta ei originală, mai în interior față de uliță,
confirmând evoluția curții acesteia, analizată deja anterior; în legendă se
precizează: „[mănăstirea] Sfântului Gheorghe sau Mitropolia, unde
locuiește mitropolitul”. Următorul reper de pe plan este tocmai pe Ulița
Hagioaiei, mănăstirea Sf. Spiridon (N), de la care se trece la Golia (O) și
Barnovschi (P), apoi Sf. Vineri (Q), Sf. Nicolae [Domnesc] (R), șirul
mănăstirilor amintite în legendă încheindu-se cu Sf. Sava (S). Cu litera T
trecem la biserici, deși în mod curios se începe cu un alt lăcaș închinat
Sfântului Nicolae, cel amplasat la marginea orașului, în Ciurchi. La litera
U este trecut iar numele Barnovschi, cu siguranță o ușoară confuzie a
topografilor, pentru că litera este pusă pe locul Bărboiului, care ar fi
trebuit să figureze ca mănăstire. Erorile continuă cu litera V, trecută tot ca
un hram Sf. Nicolae, când de fapt plasarea pe plan ne indică faptul că
avem de-a face cu Sf. Ioan Gură de Aur, adică mănăstirea Zlataust.
Urmează biserica Vovidenia (W), legenda conținând apoi de două ori
hramul Sf. Athanasie, la literele X și Y, doar a doua alocare fiind corectă,
prima fiind de fapt Sf. Theodori. După litera Z, biserica Adormirii
(Banu)38, se continuă cu o biserică dedicată Înălțării Domnului (a), ceea
ce este ciudat, deoarece nu întâlnim în această perioadă în oraș un alt
lăcaș în afara Goliei cu acest hram39. Cu toate acestea, topografii ruși au
înregistrat de undeva această informație, pe care au preluat-o și în celălalt
plan ridicat în cadrul acestei ocupații40. Hramul Arhanghelului Mihail (c)
este trecut în dreptul a nu mai puțin de trei biserici din această parte a
orașului, cu toate că printre acestea putem identifica – după poziție –
36
Российский государственный военно-исторический архив [Arhiva
Militar-Istorică din Moscova; în continuare: RGVIA), f. 846, op. 16, d. 2067.
37
Planul are dimensiunile de 47x71 cm, scara fiind în stânjeni.
38
Plasată într-o poziție ce seamănă mai mult cu locul bisericii Sf. 40 de
Mucenici.
39
În afara orașului, hram la mănăstirea Galata.
40
Litera U în legenda acelui plan, versiunea care descrie orașul (ANIC, Planuri
și hărți, nr. 1132).
Mitocul Maicilor și Sf. Dumitru-Balș, deci lăcașuri închinate altor sfinți.

În schimb, bisericile Proorocului Ilie (b), Nașterea Maicii Domnului –
Talpalari (d) și Sfântului (țaria) Constantin (e) sunt în regulă, la fel cum
nu sunt uitate cele două biserici armenești (f). Acestea sunt corect plasate
pe plan, la fel ca restul lăcașurilor de cult, erorile semnalate fiind în
general la nivel de identificare a hramurilor, probabil pe fondul unei
comunicări deficitare cu localnicii. Punem aceste greșeli pe seama grabei.
Planul aflat în copie la Iași este datat 26 septembrie 1769, chiar data
intrării rușilor în oraș41. Putem presupune că ridicarea planului nu s-a
făcut în acea zi, în schimb autoritățile militare l-au solicitat imediat ce
s-au instalat în oraș, deci în perioada următoare. Trasarea rapidă, în cele
două versiuni, cu unele greșeli de alocare a numelor, ar explica și
ridicarea în anul următor a unor planuri noi, în care unele erori sunt
îndreptate.
Planul de la Kiev conține și alte repere foarte valoroase. Lângă
Mitropolie, este notat „Divanul moldovenesc sau Judecătoria” (g), în
același loc în care îl vom găsi și în 1789. Cu litera h sunt trecute „locuințe
orășenești”, răspândite în tot orașul, ca și în mahalalele de la margine.
Urmează „dughenele târgului, având denumirile”: Târgul (bazar) de Jos
(j), cuprinzând zona ulițelor Rusească, Sf. Vineri și Cizmăria, Târgul de
mijloc (k), cu Podul Vechi și parte din Ulița Mare, respectiv Târgul de
Sus (l), cu Ulița Fânului și Podul Hagioaiei. Dintre mahalale este notată
doar Tătărași (m), numită „suburbie”. Planul este valoros și datorită unui
alt detaliu: sub litera n se află trecut „podul peste râul Bahlui numit
Roșu”. Prima informație documentară despre acest pod, sub acest nume, o
aveam din 177742, iar într-un studiu precedent am susținut că denumirea
s-ar datora chiar rușilor43. Ipoteza poate sta în picioare, însă nu s-ar mai
susține amenajarea podului în timpul acestei ocupații, ci în cea anterioară,
sub generalul Münnich. Indiferent dacă rușii ar fi amenajat podul acum, în
toamna anului 1769, este greu de crezut că noul nume s-ar fi impus atât de
repede, cu toate că nu trebuie exclusă nici această variantă. Spre noua
ipoteză, cea a vopsirii podului în 1739, ar trimite și faptul că mai multe
41
ANIC, Planuri și hărți, nr. 1131.
42
Documente privitoare la istoria orașului Iași, VII, ed. de Ioan Caproșu, Iași,
Editura „Dosoftei”, 2005, p. 391, nr. 293 (în continuare: Documente Iași; vol. I, ed. de
Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, vol. II-X, ed. de Ioan Caproșu).
43
Vezi L. Rădvan, Lămuriri finale privind Podul Verde din Iași, în AȘUI,
LXIII, 2017, p. 337-338.
dușmanului întreaga iarnă49, informație care, pe de o parte, ar explica de

ce cele două lăcașuri au fost trecute ca fortificații, iar pe de alta ne-ar
aduce un argument în favoarea ipotezei că Elmpt însuși a fost implicat în
ridicarea acestui plan.
Pentru că am pomenit podurile, trebuie să amintim și drumurile
folosite pentru a merge din Iași spre diferite destinații. Topografii au
desenat căi spre Țarigrad, Galați, Botoșani, Hotin și Țuțora. Dacă drumul
spre capitala Imperiului Otoman urma calea împământenită, prin Scânteia,
cel spre Galați apare notat ca având un traseu distinct, mai apropiat de
Galata. Un detaliu inedit ține de drumul Țuțorei, care este desenat pe
lângă mănăstirea Frumoasa, ceea ce ar confirma importanța acestui loc
pentru călătorii care veneau sau plecau spre/dinspre Iași pe aici. Neculce
însuși pomenește de câteva ori așezarea de trupe la Balica în cronica sa50.
Mai mult, cursul Nicolinei este desenat pe sub popina Frumoasei, apa
fiind traversată pe un pod chiar sub zidurile mănăstirii. Planul întocmit de
ruși ulterior, în 1770-1771, va adapta informațiile de pe teren, desenând
un traseu nou pentru drumul Țuțorei, dar păstrând drumul pe la Frumoasa
și Cetățuia și notând barajul făcut de Ghica pentru heleșteul pe care l-a
amenajat o dată cu ridicarea palatului.
Această versiune a planului din 1769 conține însă elemente noi și
detalii foarte utile cercetării istorice în privința curții domnești (Fig. 2).
Dacă forma păstrată în arhiva de la Iași cuprinde reprezentarea câtorva
clădiri din interiorul curții, fără însă vreo explicație în legendă, în
versiunea de la Kiev curtea este descrisă pe larg, împreună cu clădirile
componente. Identificăm astfel: palatul (domă) domnului (C) și cel al
doamnei (E); biserica „de casă” a domnului (D); case ale slujitorilor,
diverse dependințe (F); curtea grajdurilor (G); turnul cu ceas „și [cu]
poartă prin el” (H); poarta grajdurilor cailor (I); grădina domnească (K).
Planul păstrat la Kiev este deci unul valoros, pentru că ne oferă
ocazia de a cunoaște mai bine orașul Iași și curtea domnească, așa cum
arătau acestea înainte de transformările din perioada modernă. Dar mai
mult decât atât, investigațiile în fonduri mai puțin cercetate, de data
aceasta de la Arhiva Militar-Istorică din Moscova (RGVIA), ne-au dat
ocazia altor descoperiri semnificative. În primul rând, este vorba de încă o
versiune a planului discutat mai sus, ridicat la bază în 1769, de o calitate
49
P.A. Rumianțev, Сборник документов и материалов, vol. II, 1768-1775,
sub redacția P.K. Fortunatova, Moscova, 1953, p. 148.
50
Ion Neculce, op. cit., p. 530, 623, 702.
grafică superioară, aflată în fondul 464 (necercetat până acum de către

istoricii români) de la RGVIA și având titlul: Planul orașului Iași din
Moldova, ocupat de armatele rusești la 26 septembrie 1769, în care, în
anul 1770, a fost amplasat cartierul general. S-a păstrat și data realizării
acestui document cartografic: 2 mai 1771 (Fig. 3)51. Putem considera
acest plan ca fiind versiunea finală a ridicării topografice din toamna
anului 1769, iar în acest sens avem ca argumente reprezentarea identică a
străzilor și diferitelor zone din oraș, dar și forma grafică excepțională.
Dacă planul de la Kiev pare să fi reprezentat o versiune de lucru, în care
au fost notate toate datele înregistrate până la acel moment despre oraș, în
această formă ulterioară, inginerii din sala hărților au dorit să redea într-o
hartă finală și curată orașul și principalele sale monumente. Față de planul
discutat mai sus, acesta surprinde mai bine bisericile și mănăstirile din
oraș și împrejurimi. De asemenea, curtea este schițată mai bine, la fel cum
lăcașurile de la Golia și Sf. Spiridon au incintele mai fidel trasate, fiind
redate și turnurile de colț. Dacă în planul de la Kiev mănăstirea Sf. Vineri
nu avea figurată nici un fel de incintă, aici acest lucru este îndreptat.
Diferite sunt și redările pantelor dealurilor din vecinătatea orașului, la fel
cum în plus față de mănăstirile Galata, Frumoasa și Cetățuia pe acest plan
este cuprins încă un lăcaș mănăstiresc, numit „mănăstirea Maicii
Domnului”. La prima vedere, gândul ne-a dus la mănăstirea Socola, însă
aceasta are un alt hram, Schimbarea la față, prin urmare singura variantă
de identificare rămasă valabilă este schitul zis azi „al lui Tărâță”, fosta
Sihăstrie de la Pietrărie sau schitul Cetate. Deși hramul inițial al acestui
schit a fost Buna Vestire, mitropolitul Iacob Putneanul (1750-1760) i-ar fi
adăugat și hramul Adormirii Maicii Domnului52, ceea ce explică numele
de pe plan. Interesul rușilor credem că are legătură cu funcționarea aici a
unui lazaret pentru ciumați, înființat printr-o hotărâre din 1760-1761 a lui
Ioan Theodor Calimah, care a pus lăcașul sub ascultarea mănăstirii
„Sf. Spiridon”53. Legenda acestui plan, ruptă într-un colț, este dintre cele
mai sumare, având doar șase puncte: curtea (numită zamok, „castel”) – A;
51
RGVIA, f. 464, op. 1, d. 28. Ulterior, am descoperit o copie a acestui plan în
alt fond: RGVIA, f. 349, op. 51, d. 256 (notat chiar de autorii documentului ca drept
копия – copie). În același fond, d. 326, f. 2, am mai identificat un plan al orașului Iași,
datat 2 mai 1772. Este însă o schiță în creion extrem de mediocră – rezultatul unei
încercări nereușite.
52
Documente Iași, IV, p. 125, nr. 177; VII, p. 509, nr. 384.
53
Ibidem, VI, p. 269, nr. 314.
palatul domnesc de la curte, la care se notează că găzduia la acel moment

„magaziile” – B; mănăstirile îndepărtate (Cetățuia) în care se precizează
că s-au amenajat podmoski (platforme din lemn pentru tunuri54) în locul
unui valgankop55 – C; mănăstirea Sf. Spiridon, în care se făcuse tot un
podmoski și baterii de artilerie, aici fiind notat și „spitalul principal” – D;
mănăstirea Trei Ierarhi, „în care se află moaștele marii mucenițe
[Parascheva]”56 – E; Mitropolia57 și „casa mitropolitului” – F. O altă
deosebire față de planul aflat azi la Kiev ține de reprezentarea drumurilor
ce ieșeau din oraș: cele două figurate spre sud apar ca ducând, ambele,
spre Galați, iar cel dinspre nord nu mai este trecut ca mergând la
Botoșani, ci la Hotin. Li se adaugă două căi noi, una de-a lungul
Bahluiului, spre răsărit, la „grădini cu vie” (Grădinari), o alta prin
Tătărași.
În al doilea rând, ne referim la originalul celuilalt plan adus în
1961 de Gheorghe Ungureanu la Arhivele din Iași, cel datat la vremea
respectivă în 179058 și care conținea o descriere a orașului, cu principalele
biserici și mănăstiri. Într-un alt studiu am analizat comparativ acest plan
al Iașilor, punându-l în oglindă cu o altă versiune descoperită la Moscova,
care cuprindea dispunerea trupelor ruse din Iași, concluzia la care am
ajuns fiind aceea că, de fapt, aceste planuri au fost ridicate cel mai
probabil tot în anii 1770-177159. Între timp, a ieșit la iveală și originalul,
aflat în fondul 846, la numărul 2436 (Fig. 4). Planul este color, cu nuanța
roz – deci construcții de piatră – fiind trecute majoritatea bisericilor și
mănăstirilor din oraș, alături de câteva case, pe care le bănuim a fi ale
unor boieri de seamă. Din păcate, clădirile din incintele de la curte, Trei
Ierarhi, Mitropolie sau Golia sunt schițate sumar (cu excepția ansamblului
de la Sf. Spiridon), la un nivel de detaliu inferior altor planuri. Din
54
Pentru acest termen, cf. Словаря русского языка XVIII века, vol. XX,
Планета – Подняться, redactori responsabili Z.M. Petrova și A.A. Alekseev, Sankt-
Petersburg, Nauka, 2013, p. 12, vocea платформа.
55
Probabil wallgang, partea interioară a unui val, locul unde sunt amplasate
tunurile, cf. Словаря русского языка XVIII века, vol. II, Безпристрастный – Вейэр,
Leningrad, Nauka, 1985, redactor responsabil J.S. Sorokin, p. 206, vocea валганг.
56
Planul analizat aici de noi este parțial rupt în dreptul legendei; completarea se
face după copia sa: RGVIA, f. 349, op. 51, d. 256.
57
Pe copia planului aflată la RGVIA apare trecut: „mănăstirea și casa
mitropolitului” (ibidem).
58
ANIC, Planuri și hărți, nr. 1132.
59
Vezi studiul nostru, amintit mai sus, Descoperiri în arhivele de la Moscova.
legendă și plasarea pe plan reiese că sunt reținute aceleași erori cuprinse

în planul din 1769, discutat mai sus: apar cele două biserici Sf. Athanasie
(una fiind Sf. Theodori), numele Barnovschi este trecut de două ori (și
pentru Bărboi), la fel cum întâlnim o biserică a Înălțării, greu de
identificat. Totuși, sunt și corecturi, precum la biserica Sf. Ioan Zlataust,
notată corect pe plan și în legendă, la fel la biserica Dancu, cu hramul
Sf. Mihail. Este deci evident că topografii ruși au folosit pentru acest plan
datele înregistrate imediat după ocupație, cu mici îndreptări, ceea ce ne
permite să restrângem la 1770 anul desenării acestui document cartografic.
***
De o și mai mare importanță este descoperirea unui plan la scară
mare al curții domnești, care ne permite să înțelegem structura vechii curți
la nivel de detaliu. În anul 1954 la doar doi ani de la inventarierea
fondului nr. 438 de la Arhiva Militar-Istorică din Moscova, a fost inclus și
un astfel de plan, datat în secolul al XVIII-lea, și măsurând 43x61 cm. La
noua sa inventariere a primit numărul 924 (Fig. 5)60. Nu știm fondul
primar din care provine acest document topografic, dar cu siguranță a
aparținut acestui depozit arhivistic încă de la crearea sa, fapt confirmat de
legenda ștampilei Arhivei Hărților, aplicată în vremea Imperiului Rus
înainte de revoluția bolșevică, și de cota 17830 pe care a avut-o inițial,
când s-a aflat într-un fond necunoscut nouă. Față de tot ceea ce am
discutat până acum legat de descoperirile recente cartografice din arhivele
rusești, acest plan prezintă câteva particularități: nu este datat și este
redactat în limba germană. Poartă titlul de Plan vom Schloss in Jassij, are
60
RGVIA, f. 438, op. 1, d. 924. Într-un fond necercetat anterior, am descoperit
o copie a acestui plan realizată în anii ‘30 ai secolului al XIX-lea (RGVIA, f. 349,
op. 51, d. 483). Copia este certificată de către general-maiorul Kruz, șeful certejnoi
(departamentul pentru desenarea/redactarea planurilor). Generalul este cu siguranță
Petru Semjonovici Kruz, care se ocupa de departamentul amintit începând cu 1830
(Большая биографическая энциклопедия (2009 г.). Статьи на букву "К":
http://biografii.niv.ru/doc/encyclopedia/biography/fc/slovar-202-153.htm [10.09.2019]).
Arhiviștii RGVIA au datat planul în anul 1826, datare care contravine însă realităților
istorice surprinse de acest document. Rămâne neclar care a fost scopul copierii planului
curților domnești din Iași aflat în fondul 438. În ceea ce privește fondul 349, circa 150 de
planuri/hărți prezintă interes pentru istoria românilor. Am demarat procedurile legale
pentru copierea acestor documente, urmând valorificarea lor.
scara în fadeni61 și cuprinde ansamblul curții și biserica Sf. Nicolae

Domnesc.
Planul permite pentru prima dată specialiștilor să identifice traseul
precis al zidului curții, vizibil doar la scară mică în planurile cunoscute
până acum. Având un traseu neregulat și ținând cont de topografia
terenului, zidul străjuia o suprafață interioară de aproape 38.000 mp62, cu
un turn mare la poarta principală. Topografii care au ridicat planul curții
au văzut turnul ridicat de Grigore II Ghica, cel care a instalat aici un
orologiu „ca să bată orele și să se audă în tot Iașul”63. Nu știm dacă Ghica
a fost cel care a dotat poarta și cu un rând de chei, însă știm sigur că
acestea existau: în toamna anului 1739 când generalul Münnich a intrat în
oraș, mitropolitul și marii boieri rămași în Iași i-au înmânat aceste chei,
după cum a notat Neculce și după cum a rămas înregistrat într-un izvod al
veșmintelor și odoarelor bisericii domnești de la curte din 174164. Un alt
turn, circular, cu acces prin scară exterioară adosată zidului, este vizibil
într-un colț dinspre Ulița Gunoiului, viitoarea stradă Palat. Acesta trebuie
să fie turnul demolat în 1834, pe care îl evocă cu tristețe Mihail
Kogălniceanu65. Alte două ieșiri din curte erau accesibile pe latura de sud-
vest, spre ceea ce bănuim a fi țarcuri pentru cai („poarta seimenilor”, zisă
și „poarta grajdului”66), respectiv pe latura dinspre biserica Sf. Nicolae
61
Veche unitate de măsură a lungimii din spațiul german, 1 faden fiind egal cu
șase picioare, 1.89 metri (vezi Энциклопедический словарь Брокгауза и Ефрона, vol.
XXXV (69), Усинскийпограничный округ - Фенол, Sankt-Petersburg, 1902, p. 230,
online: https://runivers.ru/lib/book3182/10200 [21.05.2019].
62
Luând drept bază doar faden-ul, curtea ar măsura cca. 24.900 mp, însă
proiecția planului, în urma comparării cu situația topografică actuală, prezintă unele
erori, datorate cunoștințelor limitate din epocă. Prin georeferențiere și suprapunere pe
planul de azi obținem o suprafață reală semnificativ mai mare a curții, de cca. 37.900
mp. A se vedea și nota 97. Mulțumiri domnului arh. dr. Toader Popescu, căruia îi
datorăm toate calculele folosite în acest studiu.
63
Ion Neculce, op. cit., p. 706; Cronica Ghiculeștilor, p. 259.
64
Ion Neculce, op. cit., p. 825 (informație păstrată într-o versiune a cronicii);
Documente Iași, V, p. 69, nr. 125. Cronica Ghiculeștilor notează înmânarea cheilor „pe o
tavă de argint” doar cneazului Cantemir, care a intrat în Iași cu o zi înainte (Cronica
Ghiculeștilor, p. 451).
65
„Turn de o arhitectură mai mult decât simplă, dar masiv, sdravăn, în forma
turnurilor ce se mai văd la cele patru colţuri a mânăstirii Goliei” (M. Kogălniceanu, Trei
zile din istorie a Moldovei, în „Propăşirea”, I, 1844, apud Dan Bădărău, Ioan Caproșu,
op. cit., p. 115).
66
Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopisețul Țării Moldovii, ed. de Aurora Ilieș
și Ioana Zmeu, București, Editura Minerva, 1987, p. 87; Cronica Ghiculeștilor, p. 101.
(„poarta drăganilor”)67, pe aici accesul spre Târgul de Jos făcându-se pe

un pod sau o punte de lemn, vizibile și pe planul din 1770 (nu și e cel din
1789). O ieșire exista și în spatele curții, spre grădina domnească, unde
este figurată o scară de lemn68.
În interior, curtea era divizată în o curte mare și patru curți mai
mici, delimitate de clădiri cu rosturi diferite. Călătorul pătrundea mai întâi
în curtea principală, largă, numită în secolul al XVIII-lea și „medean”,
despre care avem informații în multe mărturii provenite din diverse
surse69. În partea stângă se afla palatul domnului, care pe planurile
anterioare apare ca o singură clădire, inclusiv pe planul din 1789, ce încă
figura la un nivel bun de detaliu „curtea arsă”. În realitate, planul ne arată
că palatul domnului era format din două clădiri, separate printr-un mic
culoar (Fig. 6). Prima era ușor delimitată de biserica domnească, intrarea
atât în palat, cât și în biserică făcându-se pe o scară de piatră cu șapte
trepte, care ducea la o terasă comună de acces. Planul ne confirmă încă o
dată ceea ce știam din alte surse, și anume faptul că cei care veneau la
palat foloseau această scară, desenată aici chiar cu șapte trepte70. O ultimă
refacere a ei (numită „scara cea mare a palatului domnesc”), dar și a
foișorului de deasupra, probabil terasa de care vorbeam, a întreprins Matei
Ghica71. Clădirea principală a palatului domnesc cuprindea un număr de
săli importante, dintre care se remarcă, în mod evident, sala mare de
ceremonii, unde se reuneau boierii divanului (de aici și numele de
67
Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, în Opere, ed. de P.P. Panaitescu,
București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958, p. 149.
68
Vezi și Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., p. 115.
69
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 231; „meidanul curții”
(Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, ed. de Dan
Simonescu, București, 1939, p. 293, 296, în continuare: Condica lui Gheorgachi).
70
Vezi celebra descriere a venirii la curte a solului Lesczinski și a întâmpinării
sale la jumătatea scării de către Antioh Cantemir (Ion Neculce, op. cit., p. 406; „scara
mare” la Gheorgachi: Condica lui Gheorgachi, p. 266; Călători străini despre țările
române, VIII, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu, București, Editura Științifică, 1983, p. 177; discuție la Dan Bădărău, Ioan
Caproșu, op. cit., p. 119-120).
71
Cronica Ghiculeștilor, p. 679. Terasa apare numită „cerdac” la Neculce,
probabil pentru că la un moment dat fusese acoperită (Ion Neculce, op. cit., p. 406).
Gheorgachi confirmă faptul că și la biserica domnească se putea urca pe această scară
(Condica lui Gheorgachi, p. 292; vezi și p. 266).
„divanul cel mare”72, mai rar „spătăria mare”73), se primeau solii sau se
dădeau ospețe74. Din sala mare o mică scară permitea ieșirea în spate,
amintită de Cantemir atunci când descrie procedura judecății la curte,
scară vizibilă și pe plan75. În clădire se afla și o sală mai mică, pentru alte
reuniuni publice sau mai restrânse ale boierilor cu domnul, numită
„divanul mic” de același Cantemir și de Gheorgachi76, precum și spătăria
(sau „spătăria mică”), unde se ținea spada domnului când nu erau
ceremonii și unde, de asemenea, aveau loc întruniri cu caracter mai
restrâns sau... se bea cafea77. Datorită impreciziei surselor, unii istorici
consideră că divanul mic și spătăria reprezintă una și aceeași încăpere78,
totuși Cantemir și Gheorgachi pomenesc separat cele două încăperi79. Tot
aici trebuie să fi fost vistieria sau cămara („casăle cele nalte de la
cămară”; „la cămară, în divanu cel mari”)80, iar sub întreaga construcție se
afla „beciul domnesc”81. În schimb, clădirea de dincolo de culoar găzduia
camerele private ale domnului și era cunoscută sub numele de „casele din
lăuntru”82, unde unii domni, precum Nicolae Mavrocordat, petreceau mult
timp83. Este posibil ca o parte din ferestrele încăperilor de aici – elegant
decorate – să fi dat spre exteriorul curții, spre grădină, după cum notează
jurnalul campaniei lui Iacob Sobieski84. Printre camerele de aici se afla și
o sală de audiențe, numită „mabei” sau „maibent” de către Gheorgachi,
72
Cronica anonimă a Moldovei, 1661-1729 (Pseudo-Amiras), ed. de Dan
Simonescu, București, Editura Academiei, 1975, p. 123; Dimitrie Cantemir, op. cit.,
p. 171, 251; Condica lui Gheorgachi, p. 275.
73
Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 101-102.
74
Precum ospățul dat în „casa cea mare, cu cinii” de Dimitrie Cantemir în
cinstea țarului Petru I și a generalilor săi (Ion Neculce, op. cit., p. 554; Cronica
Ghiculeștilor, p. 101).
75
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 251.
76
Ibidem, p. 287; Condica lui Gheorgachi, p. 266.
77
Condica lui Gheorgachi, p. 267; „spătăria mică” la Cantemir, spada domnului
fiind așezată aici pe o masă (Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 173).
78
Izvoarele privind aceste săli adunate la Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit.,
p. 121.
79
Pe lângă notele de mai sus, vezi și Condica lui Gheorgachi, p. 272-273, 281.
80
Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 61, 67. De asemenea, sunt amintite
înnoptări ale unor oaspeți importanți „la cămară”, care nu putea fi decât la palatul
domnesc (ibidem, p. 48-49, 83).
81
Condica lui Gheorgachi, p. 282.
82
Ion Neculce, op. cit., p. 724.
83
Ibidem, p. 498-499.
84
Cu referire la săli din partea de sus a palatului (Călători străini, VII, p. 425).
sală suficient de mare pentru a se încinge din când în când câte un „gioc
de obștie”, o petrecere mai restrânsă85.
De la palatul domnului se cobora într-o curte interioară („ograda
86
mică” , de cca 2.700 mp), ce permitea accesul către palatul doamnei
(„casa mică”, ulterior „harem”87), aflat în spate. Intrarea în acesta se făcea
tot pe o scară88, clădirea având o formă neregulată, probabil pe fondul
unor etape de construcție succesive. Și în această clădire exista o sală
principală, pentru întruniri ale doamnei sau ospețe89. De la ferestre,
doamna și anturajul ei urmăreau câteodată ceremoniile religioase de
Bobotează (slujba Iordanului), atunci când se țineau în curtea interioară90.
Probabil într-o latură a palatului se afla și un paraclis al doamnei91, cu
hramul Sf. Gheorghe, descris încă din timpul lui Vasile Lupu – probabil
ctitorul92 – de călătorul englez Robert Bargrave; ulterior Gheorgachi se
referă la el, numindu-l „biserica despre doamna”, pentru ca în Cronica
Ghiculeștilor să se precizeze că Matei Ghica a refăcut „biserica curții
domnești destinată femeilor”93. Sub clădire se afla un beci, numit „sclip”
(boltă) la Gheorgachi94.
85
Condica lui Gheorgachi, p. 274, 283, vezi și 223; pomenită și de Manolachi
Drăghici, Istoria Moldovei, ed. de Constantin Mihăescu-Gruiu, București, 2013, p. 105
(„mabei” însemnând în turcește sală de audiență: Lazăr Șăineanu, Influența orientală
asupra limbei și culturei române, II/2, București, 1900, p. 73-74).
86
Ion Neculce, op. cit., p. 345; zisă și „curtea dinlăuntru”: Miron Costin,
op. cit., p. 140; Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 231.
87
Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 61, 65.
88
Sub această scară se afla un beci, în care fusese închis Iordache Ruset vornic
în 1710, înainte de mazilirea lui Nicolae Mavrocordat (Ion Neculce, op. cit., p. 513).
89
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 287; Ion Neculce, op. cit., p. 554-555; Condica
lui Gheorgachi, p. 283; Cronica Ghiculeștilor, p. 101.
90
91
În 1650 avem atestat un țârcovnic la „beserica doamnei”, iar în 1652 un preot
(Documente Iași, I, p. 449, nr. 385; X, p. 378, nr. 16). Vezi, pe larg, Sorin Iftimi,
Doamnele și domnițele în istoria românilor. Curtea doamnei în Moldova și Țara
Românească, Brăila, Editura Istros, 2015, p. 225-233. Planul infirmă existența
paraclisului ca un lăcaș de sine stătător în „curtea mică”.
92
Vezi discuția de mai jos.
93
Călători străini, V, p. 490; hramul îl aflăm la Paul din Alep, în ibidem, VI,
p. 90 (vezi și ed. mai nouă: Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia, ed.
de Ioana Feodorov, București-Brăila, Editura Academiei Române-Editura Istros, 2014,
p. 230); Condica lui Gheorgachi, p. 291; Cronica Ghiculeștilor, p. 679. Pentru preoții de
aici, vezi tot Condica lui Gheorgachi, p. 278.
94
Racoviță, în 1756101. Majoritatea clădirilor au figurate pe plan diferite

intrări, cele mai multe fiind reprezentate la palatul doamnei, cele mai
puține la cel al domnului.
Dacă ne întoarcem în curtea principală, identificăm două clădiri
adosate zidului dinspre biserica Sf. Nicolae, una notată ca simplu imobil,
cealaltă numită Sarai, care pe plan apare lipită și de turnul mare al curții.
Rostul acestei construcții este neclar, de vreme ce numele de „sarai” era
dat în lumea otomană chiar palatelor, situație care nu se poate aplica aici.
O variantă ar fi cuvântul turcesc sarali, care înseamnă clădire a
servitorilor, poate chiar corpul de gardă al saraiului domnesc, după cum
ne-a sugerat profesorul Mircea Ciubotaru102. O confirmare a acestei
situații o avem prin compararea cu planul deja discutat, de la Kiev, care
cuprinde o clădire a slujitorilor lângă turnul porții. De altfel, la curte
existau și corpuri de oșteni, seimeni și dărăbani, de aici și numele unor
porți, respectiv închisori, unde erau ținuți prizonieri de soi, de obicei
boieri103.
În fine, din curtea principală se detașează o altă curte secundară în
colțul de sud, cu două clădiri plasate opus una față de cealaltă, ambele
marcate ca grajduri în legendă. Cea dinspre interiorul curții putea
cuprinde „odăile seimenilor”, făcute de Grigore II Ghica în 1729104. Urme
ale aceste construcții, precum și părți din zidurile atașate, marcate pe plan,
alături de un cuptor folosit probabil pentru coacerea pâinii pentru slujitorii
de aici, au ieșit la iveală cu ocazia recentelor cercetări arheologice105.
Cealaltă clădire, mai mare și de formă dreptunghiulară, reprezintă grajdul
principal, care l-a impresionat prin „măreția și buna întocmire” pe Robert
101
Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 71.
102
Căruia îi mulțumim pentru sugestiile de interpretare.
103
Temnița de pe poartă (Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 27); cea de
la seimeni (ibidem, p. 34; Cronica Ghiculeștilor, p. 57).
104
Ion Neculce, op. cit., p. 706. Primele mențiuni de „odăi” ale slujitorilor
militari de la curtea din Iași sunt din sec. al XVI-lea, fiind puse pe seama lui Aron Vodă
(Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. de P. P. Panaitescu, București, Editura
de Stat pentru Literatură și Artă, 1958, p. 220 și 222-223).
105
Vezi interpretările doamnei Voica Pușcașu, care a intuit corect că zonă
cercetată era una „de interes secundar a fostelor curți” (pe larg: Voica Maria Pușcașu,
Palatul Culturii din Iași. Istorie, arheologie și restaurare. Observații de parament și
rezultate ale cercetărilor arheologice preventive efectuate la edificiul Palatului Culturii
din Iași în etapa octombrie 2008-ianuarie 2009, în CI, XXXVII, 2018, p. 162-185).
Georeferențierea planului curții domnești confirmă această ipoteză.
Bargrave în 1652106, fiind lipit de zidul dinspre Ulița Gunoiului și având

în vecinătate un țarc interior. Alte două țarcuri, cu adăpători, se aflau în
afara zidului. Trecerea spre aceste țarcuri se făcea printr-o poartă, pe care
o găsim și pe planul din 1769. Pentru că vorbim de alimentarea cu apă,
acest plan figurează și două cișmele lipite de zidul dinspre aceeași uliță,
dar la distanța mai mică de poarta centrală. Planul Iașilor din 1789, util și
el din perspectiva înțelegerii reședinței domnești, cuprinde atât cișmeaua
din mijlocul curții principale, cât și fântâna amenajată în zid, plasată doar
spre exteriorul curții. Planul de față ne arată însă că această din urmă
cișmea avea deschidere și în interior, pentru a acoperi, cum e și firesc,
nevoile celor de la curte. Îi datorăm se pare tot lui Matei Ghica
construirea acestei cișmele „înspre partea curții” în 1754107.
Pentru că am făcut referire la aceste clădiri cu rosturi precise din
interiorul reședinței domnești, sămile de vistierie publicate de profesorul
Ioan Caproșu cuprind numeroase sume alocate pentru buna funcționare a
curții. Amintim printre altele banii cheltuiți pentru: uleiul candelelor,
farfuriile de la cuhne, spoitul vaselor, buțile pentru vin, praful (sau
„iarba”) de pușcă pentru tunuri, geamurile de sticlă pentru ferestrele
palatelor, fânul și orzul pentru cai etc108. De altfel, beciul, grajdul, cuhnea
și bisericile de la curte au rubrici aparte în sămi, primind bani pentru a
asigura cele necesare domnului și suitei sale109. O samă ne transmite chiar
informația că o sumă de 15 lei și 69 de bani au fost cheltuiți în 1764 cu
„caldarâmul de la poarta cea mari”110, indiciu că în curtea mare, cel puțin
în zona turnului de la intrare, fusese pus pavaj.
În afara curții domnești, planul surprinde și biserica Sf. Nicolae
Domnesc, cu incinta sa separată, care cuprindea diferite clădiri, atât în
interiorul zidului, cât și în afară. Este surprins planul lăcașului de cult, în
forma sa din secolul al XVIII-lea, biserica suferind unele modificări sub
Antonie Ruset în anii 1676-1677111. Documentul de față ne înfățișează
106
Dar și prin numărul și calitatea cailor (Călători străini, V, p. 490).
107
Cronica Ghiculeștilor, p. 701.
108
Sămile Vistieriei Țării Moldovei, I, ed. de Ioan Caproșu, Iași, Casa Editorială
Demiurg, 2010, p. 243-247, 316-317.
109
Ibidem, passim.
110
Ibidem, I, p. 264.
111
Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei, în Cronicele României,
ed. a II-a, tomul al II-lea, de Mihail Kogălniceanu, București, 1872, p. 14-15, 60-61;
N. Grigoraş, Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, în MMS, XXXVII, 1961, nr. 3-4,
p. 220-221.
corpul principal al bisericii, atât cu absida altarului, cât și cu un pronaos

supra-lărgit, care are legătură cu cele două paraclise noi, închinate
Sf. Ștefan și Sf. Varvara, ce fuseseră adăugate între timp112. Atașat, la
intrare, unde se văd niște scări de acces, era turnul clopotniță. André
Lecompte de Noüy, în raportul înaintat în 1886 Ministerului Cultelor și
Instrucțiunii Publice cu privire la situația bisericii, confirmă această
dispunere a clădirii, referindu-se la „un nartex de două ori mai mare în
suprafață decât însăși biserica”113. Planul ridicat clădirii înainte de
demolare de către Lecompte de Noüy seamănă izbitor cu acest plan, ceea
ce ne confirmă că topografii ruși au făcut o treabă foarte bună la ridicarea
planului curții.
În rest, topografii nu au dat atenție zonei din afara zidurilor curții,
desenând doar ulițele (Ulița Mare, a Gunoiului, Sf. Vineri, din dosul
bisericii Sf. Nicolae), care apar podite. Două construcții de piatră sunt
plasate în fața curții, mai multe din lemn în mahalalele din vale (Feredeie,
Broșteni), alături de care se distinge incinta de piatră a clădirii ce se
învecina cu mănăstirea Trei Ierarhi.
***
Este evident că planul curții domnești din 1769-1774 surprinde o
etapă finală din viața vechii reședințe principale a Țării Moldovei, cu
câțiva ani înainte de incendiul care a pus capăt existenței sale, cel din
1784. Totuși despre care curte vorbim aici? Ceea ce au văzut topografii
ruși reprezenta în mod evident curtea în forma rămasă după lucrările
inițiate de Constantin Racoviță și Matei Ghica, la fel cum refaceri
fuseseră întreprinse și sub alți domni anteriori, precum Antonie Ruset și
Mihai Racoviță. De altfel, forma curții este vizibilă și pe planul orașului
Iași întocmit de ruși în 1739, la puțin mai mult de un deceniu de la ultima
domnie a lui Mihai Racoviță în Moldova. O analiză a traseului zidului
înconjurător dovedește că topografii care au ridicat ulterior planul curții
au făcut o treabă excelentă, nefiind nici un fel de diferențe între
documentul cartografic din 1739 și planul lor. Singurele mici deosebiri țin
112
În secolul al XVIII-lea, potrivit lui N. Grigoraş, op. cit., p. 221-222. Faptul
că cele două paraclise erau socotite ca fiind „altarul grec și cel slavon” ne îndreptățește să le
considerăm o amenajare ulterioară, de la jumătatea secolului (vezi ibidem, p. 222 și 227).
113
Date din raport preluate în ibidem, p. 226. O analiză la Mihai Mănucă care,
în Cele trei altare ale bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, în MMS, XLV, 1969,
nr. 7-9, p. 468-478, susține cu argumente subțiri că acest pronaos lărgit i s-ar datora lui
Alexandru Lăpușneanu.
de modul în care au fost figurate construcțiile de la curte, cele două palate

fiind unite, iar o serie de mici clădiri apar adosate zidurilor; majoritatea
existau și trei decenii mai târziu114. Prin urmare, considerăm că diversele
lucrări inițiate de domni la curte nu i-au schimbat substanțial structura,
așa cum fusese gândită de cel despre care susținem că i-a adus cele mai
mari modificări, Vasile Lupu.
Discuția privind evoluția curții domnești trebuie să plece de la
lăcașurile religioase de la curte, care necesită o discuție de sine stătătoare.
În primul rând, pe planuri lipsește orice indicație cu privire la existența
unei biserici la turnul porții, la fel cum nu ne este indicată vreo capelă la
palatul doamnei. Aceasta din urmă exista, dar se prea poate să nu fi fost
cunoscută de topografi, aflându-se în interiorul clădirii și fiind, astfel, mai
puțin vizibilă.
Planurile pe care le-am cercetat prezintă turnul porții ca un simplu
loc de trecere, cu două laturi. Doar versiunea de plan din 1769 amintește
„turnul cu ceas”, orologiul fiind un reper prea vizibil pentru a fi ignorat.
Cu toate că o biserică „pe poartă” este adesea pomenită în sursele interne
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în secolul următor, planurile
din 1769, 1770 și 1789 notează doar biserica amenajată lângă palatul
domnesc. La origine, potrivit lui Miron Costin, Ștefan II Tomșa ar fi
ridicat o bisericuță la turnul porții115, lăcaș deservit de un protopop, preoți
și diaconi, care s-au bucurat și de o serie de scutiri116. Clopotul acestui
lăcaș s-a păstrat la mănăstirea Bârnova, inscripția slavonă pe care o are
precizând anul 1614 pentru ctitorire și hramul Sfintei Troițe pentru
„biserica de la poarta domnească din târgul Iași”117.
Istoricii au fost intrigați de această denumire, încercând să
identifice locul în care s-a aflat. Fără alte indicii, majoritatea au acceptat
că biserica s-a aflat la poarta curții sau în apropiere. Autorii Iașilor
114
RGVIA, f. 349, op. 51, d. 36-38. Pentru Iași, am descoperit câteva zeci de
planuri necunoscute, unele dintre ele fiind însă simple copii sau variante de lucru, altele
– documente excepționale. Urmează valorificarea lor.
115
Miron Costin, op. cit., p. 88. Vezi și Ion Neculce, op. cit., p. 449, respectiv
pomelnicul din statutul breslei ciubotarilor din Iași (Documente Iași, VI, p. 648, nr. 746).
116
Documente Iași, II, p. 64, nr. 62; p. 67, nr. 65; p. 111, nr. 121; p. 411,
nr. 453; p. 443, nr. 494; p. 579, nr. 658 și multe altele; Condica lui Gheorgachi, p. 287,
290. Sămile de vistierie notează la curte câte trei preoți la biserica domnească, respectiv
biserica doamnei (Sămile Vistieriei, I, p. 71, 88-89, 100, 123).
117
N. Grigoraş, op. cit., p. 215 (cu precizarea că N. Grigoraș confundă lăcașul
cu biserica doamnei).
vechilor zidiri, Dan Bădărău și Ioan Caproșu, și-au exprimat surprinderea

că paraclisul domnului nu se afla în preajma palatului domnesc, susținând
o variantă de compromis, și anume că biserica s-a aflat lângă poarta
principală118, direcție spre care se îndreaptă și Nicolae Grigoraș, în studiul
său dedicat bisericilor de la curte119. Constantin Cihodaru, în monografia
dedicată Iașilor în 1980 de un grup de istorici ieșeni, preferă să ignore
poarta cu totul și să susțină că în partea de sus a pieței palatului s-ar fi
amenajat temnița domnească, deasupra căreia s-a construit biserica120.
Mai recent, Sorin Iftimi a preferat, datorită numelui bisericii, să o lege
efectiv de turnul porții, despre care susține că găzduia temnița, vistieria,
lăcașul de cult și camera ceasornicului121.
După cele câteva atestări ale bisericii și preoților săi în secolul al
XVII-lea, Neculce înregistrează dărâmarea în 1703 a acestui lăcaș de
către Mihai Racoviță și ridicarea unuia nou. Modul în care este notat acest
eveniment este relevant și merită reprodus în întregime:
„Atunce era la curţile domneşti, pe poartă, o biserică mică, făcută de

Ştefan-vodă Tomşe, şi mai nice boiarii cei cu boiarii nu pute încapea
într-însa. Şi lângă biserică era visterie, şi deasupra bisericii ş-a vistirei era
un turnu nalt în chip de clopotniţă, iar dedesuptul besericei şi a visterei era
un beci, de-nchide tălharii. Ci socoti Mihai Vodă că nu-i cu ticneială să fie
biserica mică la curte, că mazâlii şi slujitorii n-au unde încăpe, nice iaste
cu cale să fie temniţa supt beserică. Ce să îndemnă şi răsîpi şi turnul, şi
visterie, şi tinda besericei, şi beciul cel dedesupt, şi lăsă numai altarul şi
turla cea naltă din mijlocul besericei. Şi s-au mai apucat a zâdi din pământ
ş-au făcut tinda largă, cu toate podoabeli, cum să vede”122.
Aceleași date sunt notate și în Cronica Ghiculeștilor123. Și o
interpolare din secolul al XVIII-lea la Letopisețul lui Miron Costin
conține adăugirea că biserică de pe poartă ar fi rezidit-o Mihai Racoviță în
1705124. Aceste detalii ne îndreptățesc să afirmăm că Mihai Racoviță este
ctitorul a ceea ce apare în unele surse ca „biserica mare domnească”.
118
Dan Bădărău, Ioan Caproșu, op. cit., p. 123.
119
N. Grigoraș, Bisericile curții domnești din Iași, în MMS, XLV, 1969,
nr. 5-6, p. 312-313.
120
Istoria orașului Iași, I, p. 97.
121
Sorin Iftimi, Palatul Culturii din Iași. O retrospectivă istorică, în vol.
Patrimoniu național și modernizare în societatea românească: instituții, actori, strategii, ed.
de Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache, Iași, Editura Junimea, 2009, p. 260.
122
Ion Neculce, op. cit., p. 449.
123
Cronica Ghiculeștilor, p. 21.
124
Miron Costin, op. cit., p. 367 (interpolare la p. 88, r. 37).
Referiri directe la acest lăcaș găsim în Letopisețul lui Pseudo-

Enache Kogălniceanu, care amintește atât zugrăvirea bisericii de către
Ioan Mavrocordat125, cât și marele incendiu care a cuprins în martie 1753
orașul și curtea în vremea primei domnii a lui Constantin Racoviță.
Cronicarul precizează că focul „a sărit” de la biserica Sf. Nicolae pe
„casăle de la harim, pe casăle cele nalte de la cămară cu cinii, pe
ceasornicu de pe poartă, pe bisărica ce marii domniască”126. Sunt deci
înșirate palatul doamnei, palatul domnului, cel cu camere cu faianță,
turnul porții și biserica de lângă palat, nu și vreo biserică pe poartă; de
altfel, cronicarul însuși precizează că a fost „orânduit” la refacerea
acoperișului bisericii mari. Prin urmare, biserica de la palatul domnului
era cel mai important lăcaș de la curte, alături de care putea sta capela de
la palatul doamnei. Cu câțiva ani mai înainte, același cronicar se referea,
simplu, la „biserica curții”, aceeași cu cea discutată. În a treia domnie a
lui Constantin Mavrocordat, se amintește episodul adunării tuturor
preoților și diaconilor din oraș la biserică, unde un alt preot a făcut
instrucție în privința rânduielilor bisericești127. Dar cea mai detaliată
prezentare a acestei biserici o aveam în cronica lui Gheorgachi. Acesta
descrie pe larg ceremonia participării domnului la slujba de la „biserica
cea mare după poartă”, unde însă aflăm că participau mitropolitul,
episcopii și toți boierii din sfat, cu slujitorii lor128. Reunirea atâtor oameni
nu avea cum să aibă loc la o mică biserică, amenajată în turnul porții
curții! Tot Gheorgachi ne oferă un alt argument important care leagă
„biserica mare de pe poartă” de lăcașul plasat pe plan lângă palatul
domnesc. Când descrie slujba din Vinerea Mare, cronicarul precizează că
domnul ieșea din biserică coborând pe „scara cea mare” [subl. ns.] în
curte129, care era în mod cert scara cu șapte trepte pomenită mai sus. Acea
interpolare amintită în Letopisețul lui Miron Costin se referă la biserică de
pe poartă, rezidită „unde iaste scaunul domnesc, spre uși” [subl. ns.]130.
Acest „spre uși” trimite la faptul că la biserică accesul se făcea prin
125
Pseudo-Enache Kogălniceanu, op. cit., p. 24.
126
Ibidem, p. 61.
127
Ibidem, p. 37. Același domn a poruncit ca cei ce urmau să devină preoți în
eparhia Romanului să slujească la „biserica curții domnești” timp de 10-20 de zile.
Probabil, porunci similare fuseseră trimise și către episcopiile de Rădăuți și Huși
(Documente Iași, V, p. 187, nr. 357).
128
Condica lui Gheorgachi, p. 274-277.
129
Ibidem, p. 292-293.
130
Miron Costin, op. cit., p. 367 (interpolare la p. 88, r. 37).
aceeași intrare, adică pe cele șapte scări ce urcau spre palatul domnesc,
toate aceste date confirmând ceea ce ne transmite și planul curții, și
anume că scara ducea la terasa comună de unde se putea intra atât în
palat, cât și în biserica domnească. Chiar din vremea lui Vasile Lupu
avem descrierea lui Marco Bandini, care amintește paraclisul din
„vecinătatea sălii mari a palatului exterior”, ceremonia venirii domnului la
acest lăcaș131 fiind oarecum asemănătoare cu ceea ce ne transmite
Gheorgachi un secol mai târziu132.
Pentru că am mai amintit unele dimensiuni, potrivit planului,
biserica de la palat ar avea 14,5x8 m133, în timp ce turnul porții este mai
mic, și asta în condițiile în care pe planuri nu este figurat ca o clădire
propriu-zisă, ci ca un loc de trecere. În plus, orientarea lăcașului de la
palat este aceeași cu a bisericii învecinate, Sf. Nicolae, cu altarul spre
răsărit. De asemenea, dacă am fi avut o biserică în turnul porții, aceasta ar
fi trebuit să fie undeva în plan superior, cu acces pe o scară îngustă și cu
multe trepte, ori Gheorgachi, care se referă în mai multe rânduri la
slujbele de la „biserica cea mare” nu amintește niciodată așa ceva, ci
trimite la „scara cea mare”, după cum am arătat.
Când, în 1762, Grigore Calimah hotărăște dăruirea unei sume fixe
de bani către preoții și diaconii ce slujesc la „sfintele bisărici domneşti de
la curte gospod”, documentul face precizarea clară: „adecă la bisărica ce
mare dispre gospodu şi la bisărica despre gospojda” (subl. ns.)134. Prin
urmare, credem că nu mai este loc pentru nici o neclaritate, acestea sunt
singurele lăcașuri sfinte de la curte, unul lângă palatul domnului, celălalt
la casa doamnei. De altfel, sămile de vistierie cuprind în mai multe
rânduri cheltuielile pentru aceste biserici, numite „gospod” și
„gospojda”135, de câteva ori subliniindu-se că este vorba de „amândoao
bisericile”136. În rare rânduri se vorbește și de „biserica gospod de pe
poartă”, însă niciodată nu se face referire la aceasta și la o altă biserică
domnească de la curte, alta decât biserica doamnei137. Încheiem cu un
ultim argument, dat de cercetarea preoților care au slujit la biserica
131
Marco Bandini, op. cit., p. 384.
132
Condica lui Gheorgachi, p. 292-293.
133
Datele oferite de georeferențiere ne sugerează o mărime mai mare a bisericii:
15 x 11 m.
134
Documente Iași, VI, p. 417, nr. 461; p. 513, nr. 591.
135
Sămile Vistieriei, I, passim.
136
Ibidem, p. 422, 474.
137
Ibidem, p. 386-387.
domnească: în 1768, popa Dimitrie, „de la biserica gospod de pe poartă”

(subl. ns.), cumpără cu 55 de lei o casă în mahalaua Măjilor, pentru ca în
1776 același personaj, de data aceasta „de la biserica curții gospod”
(subl. ns.), să o vândă cu 490 de lei138.
Rămâne de dat un răspuns întrebării de ce i s-a zis acestui lăcaș
„de pe/după poartă”? Propunem o ipoteză ce trimite spre evoluția în timp
a ansamblului curții domnești. Pe baza informațiilor oferite de săpăturile
desfășurate în anii 50-60, arheologii au susținut ideea că reședința
domnească a crescut în timp, de la o curte de dimensiuni mai mici, în
vremea lui Alexandru cel Bun, la curtea cu întinderea mai mare, din
secolele XVII-XVIII. În acest interval cronologic, curtea a cunoscut mai
multe etape de extindere, cu lucrări întreprinse aici de către Ștefan cel
Mare, cu o lărgire în secolul al XVI-lea139, respectiv o alta în veacul
următor140. Dat fiind implicarea Țării Moldovei în disputele politice
regionale, cel mai probabil curtea din secolele XV-XVI prezenta o
înfățișare ce o apropia mai mult de o cetate141. Informația transmisă de
Grigore Ureche – care înregistrează asediul prelungit la care a fost supusă
curtea de la Iași în prima parte a anului 1578, în vremea scurtei conduceri
a lui Alexandru, fratele lui Ivan Potcoavă142 – confirmă indirect această
situație. În schimb, din secolul al XVII-lea, pe măsură ce Moldova și-a
pierdut, datorită dominației otomane, rolul său de actor pe scena politică
internațională, la curtea de la Iași domină tot mai mult trăsăturile aulice,
de reședință domnească, iar în această privință domnia lui Vasile Lupu a
jucat un rol important.
Prin urmare, ne putem pune întrebarea, oare nu a existat o
construcție cu rol sau înfățișare de poartă sau de loc de trecere143 pe locul
138
Documente Iași, VI, p. 721, nr. 814; VII, p. 221, nr. 199.
139
Al. Andronic, Iașii până la mijlocul secolului al XVI-lea, Iași, Editura
Junimea, 1986, p. 52, 57.
140
Al. Andronic, Eugenia Neamțu, M. Dinu, Săpăturile arheologice de la
curtea domnească din Iași, în AM, V, 1967, p. 203.
141
După cum susține și Alexandru Andronic: „[...] este locul să evidențiem că
fazele succesive ale fortificării Curții domnești din Iași, începând cu a doua jumătate a
secolului al XV-lea și până la mijlocul secolului al XVII-lea, așa cum au fost date la
iveală de descoperirile arheologice ne-au îndreptățit să afirmăm că această Curte
domnească, datorită masivelor temelii și a puternicelor ziduri în elevație a reprezentat
într-adevăr Cetatea Iașilor” (Al. Andronic, op. cit., p. 19).
142
Grigore Ureche, op. cit., p. 210-211.
143
O poartă exista în mod firesc, pomenită de Ureche cu ocazia episodului
execuției boierilor de către Alexandru Lăpușneanu (ibidem, p. 190).
pe care s-a ridicat biserica curții, construcție mai veche și diferită de

poarta curții domnești din secolul al XVIII-lea, cea cu turn cu orologiu? O
astfel de ipoteză așteaptă confirmare dinspre săpăturile cu caracter
arheologic144, dacă acest lucru mai este posibil145. Bazându-ne pe planul
curții domnești, putem presupune că, inițial, reședința domnească a
ocupat o suprafață mai mică, în zona de la răsărit de viitorul grup de
clădiri ce formau palatul domnului, inclusiv acestea, ocupând o suprafață
de cca. 7500 mp. Totuși, spațiul din fața cetății de la Iași era folosit,
dovada cea mai elocventă fiind dată de mărturia lui Belsius, care ne spune
că Despot vodă făcea judecățile „în piața curții” (in theatro)146, deci în
zona care va fi ocupată mai târziu de „ograda mare” a curții domnești. Nu
excludem ipoteza ca terenul ocupat de această parte a curții să fi fost și el
împrejmuit, poate cu acea palisadă amintită de mai mulți călători147.
Săpăturile întreprinse cu ocazia recentelor lucrări de la Palatul Culturii au
scos la iveală aici un material arheologic specific secolelor XVII-XVIII,
chiar XIX148, susținând ipoteza noastră că această curte exterioară a fost
integrată efectiv curții mai târziu, probabil tot în vremea lui Vasile Lupu.
Ștefan Tomșa a găsit reședința domnească încă în vechea formă,
dovadă amenajarea bisericii la turnul porții, pentru ca la puțină vreme
curtea să sufere de pe urma unui grav incendiu sub Radu Mihnea. Acesta
nu numai că s-a mutat la Hârlău, ba chiar a preferat să repare curtea
domnească de acolo149, în loc să se ocupe de cea de la Iași. Ajungem
astfel la momentul Vasile Lupu150, cel care a modernizat și extins
substanțial curtea domnească din Iași. Miron Costin ne transmite că acesta
144
Precum cele întreprinse de doamna Stela Cheptea, cu ocazia recentelor
lucrări de restaurare de la Palatul Culturii.
145
După cum bine remarca doamna Voica Pușcașu, modul în care s-au construit
palatele care au succedat curții medievale, cu fundații adânci, reduc simțitor șansele unor
descoperiri de origine medievală (Voica Maria Pușcașu, op. cit., p. 143).
146
Călători străini, II, p. 131-132.
147
O mărturie relevantă în acest sens îi aparține lui Niccolo Barsi, care vorbește
despre „palatul domnului [care] este înconjurat de o parte cu ziduri și de cealaltă parte
este închis cu bârne îmbucate unele într-altele” (Călători străini, V, p. 75). Barsi face
aceste aprecieri în prima sa vizită în Moldova, în 1633-1634 (ibidem, p. 69-70), la
începutul domniei lui Vasile Lupu.
148
Voica Maria Pușcașu, op. cit., p. 164, 168.
149
Miron Costin, op. cit., p. 91.
150
Pentru evoluția curții până la Vasile Lupu, vezi Istoria orașului Iași, vol. I,
p. 313-315; mai nou, Voica Pușcașu, Palatul Culturii din Iași. Studiu istoric, în IN,
2018, p. 17-18.
„au făcut ca de iznoavă și curțile cele domnești de la Iași, casele cele cu

cinii, grădini, grajdiuri de piatră”151, folosind nu întâmplător cuvântul
„iznoavă”, ce avea sens de „din nou”, dar și de „înnoire”, „schimbare”152.
Cum prin ridicarea bisericilor de la Golia și Trei Ierarhi, Vasile Lupu s-a
arătat adeptul unor transformări culturale și arhitectonice majore, credem
că nu a lăsat deoparte de acest proces tocmai reședința sa. Unii istorici
pun pe seama acestui domn introducerea palatului doamnei153. În acest
sens, prețioase rămân mărturiile lui Robert Bargrave, care vizitează
paraclisul doamnei – unde îi sunt arătați Vasile Lupu și doamna sa pictați
pe pereți, deci ctitorii154 –, ca și cea a lui Paul din Alep, care se referă în
1653 la o „casă a doamnei” de la curte, lângă care domnul a amenajat sau
reamenajat155 baia orientală, vizibilă încă pe plan în partea din spate a
curții156. La „poarta despre casăle despre doamna” face referire și Miron
Costin157. Ca argument este adusă și mărturia lui Bandini158, care se referă
și el la două palate, însă, potrivit descrierii și în urma comparării cu planul
curții, credem că a prezentat clădirea care găzduia sala divanului și pe cea
cuprinzând apartamentele domnului159, construcții distincte, prin urmare
nu mai trebuie să ne bazăm pe mărturia sa atunci când ne referim la
introducerea în peisaj a palatului doamnei160. Credem că Vasile Lupu a
151
Miron Costin, op. cit., p. 119.
152
A. Scriban, Dicționarul, p. 668.
153
Istoria orașului Iași, vol. I, p. 316; Voica Pușcașu, op. cit., p. 17.
154
Călători străini, V, p. 490. Sorin Iftimi consideră că de la acest paraclis
provine o placă de ceramică de Iznik, descoperită la Palat pe la 1900, ce cuprinde un
pomelnic al ctitorilor, în frunte cu Vasile Lupu și doamna Ecaterina (Sorin Iftimi,
Doamnele și domnițele, p. 230-231; inscripția în Inscripțiile medievale ale României.
Orașul București, vol. I (1395-1800), redactor responsabil Alexandru Elian, București,
Editura Academiei Române, 1965, p. 776, nr. 1182).
155
Alexandru Lăpușneanu cerea bistrițenilor să îi trimită meșteri pentru a
amenaja o baie la Iași, probabil la curte, încă din 1564 (Hurmuzaki, Documente, XV/1,
p. 599, nr. MCVXI).
156
Călători străini, VI, p. 53; Paul din Alep, op. cit., p. 194.
157
Miron Costin, op. cit., p. 149. Ca o ipoteză secundară, dar plauzibilă, nu este
exclus ca bisericii „de pe poartă” să i se fi spus astfel pentru că se afla deasupra porții
care ducea spre curtea din spate, a palatului doamnei.
158
Potrivit lui Dan Bădărău și Ioan Caproșu, op. cit., p. 118-119; în schimb,
interpretare corectă la Voica Pușcașu, op. cit., p. 16.
159
Marco Bandini, op. cit., p. 382-384.
160
Un alt argument în favoarea introducerii palatului doamnei în vremea lui Vasile
Lupu vine din direcția atestării în domnia acestuia a fustașilor doamnei: în 1641, este pomenit
prin Moldova, „pentru cercetarea situației locurilor pe unde armata va

mărșălui”169. Bauer deținea poziția de general-cvartirmaistru tocmai din
1762, când încă slujea în armata prusacă a lui Frederic al II-lea cel Mare,
de unde a trecut în Rusia, intrând în slujba Ecaterinei a II-a170. În timpul
conflictului ruso-turc din 1768-1774, a fost însărcinat cu conducerea
lucrărilor inginerești. În acest scop, Bauer a plecat din Sankt-Petersburg
spre Moldova la mijlocul lunii ianuarie a anului 1770171. Pentru realizarea
hărții Moldovei, publicată la Amsterdam, au fost utilizate și rezultatele
cercetărilor întreprinse de generalul-locotenent A. I. Meder172, fapt
susținut și de legenda documentului discutat, care include evenimentele
militare ale anului 1769, când Bauer nu era în Moldova. În literatura rusă
de specialitate s-a atras atenția că Bauer nu mai este amintit în jurnalele
de operații ale Armatei I începând cu sfârșitul lunii iulie a anului 1770,
confirmând indirect munca depusă la aceeași hartă a Moldovei173.
Totuși, Friedrich Wilhelm Bauer s-a arătat nemulțumit de
activitatea Statului Major, astfel că, la sfârșitul lui 1770, când s-a întors în
capitala imperiului, a cerut modificări drastice în modul de organizare a
acestei instituții, plângându-se, printre altele, de numărul mare al
generalilor-cvartirmaistri, printre care se afla și cuceritorul Iașilor,
Elmpt174. În aceste condiții, ni s-a păstrat informația că, în luna martie a
anului 1771, în sala de redactare a planurilor de la Iași se aflau zece dintre
cei 15 ofițeri ai Statului Major. Nikolaj Glinoeckij considera că această
știre confirmă demararea lucrărilor la foarte necesara hartă a
principatului175, realizare de excepție pentru acea epocă, practic prima
hartă profesionistă a Moldovei176. Ipoteza este corectă cu unele
картографирования в ХVІІІ-ХІХ вв., în vol. Материалы по археологии Северо-

Западного Причерноморья, vol. 12, Odessa, Favorit, 2011, p. 209, nota 9.
169
P.A. Rumianțev, op. cit., 257.
170
N.P. Glinoeckij, op. cit., 67; V.I. Bogdanov, T.I. Malova, op. cit., p. 6.
171
N.P. Glinoeckij, op. cit., 69. V.I. Bogdanov, T.I. Malova, op. cit., 8.
172
F.W. Bauer, op. cit., p. 229.
173
N.P. Glinoeckij, op. cit., 72.
174
V.I. Bogdanov, T.I. Malova, op. cit., 8.
175
N.P. Glinoeckij, op. cit., 78.
176
Harta lui Bauer, intitulată Carte de la Moldavie pour servir à l'histoire
militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs / Levée par l'Etat Major sous la
direction de F. G. de Bawr, poate fi consultată online la adresa:
https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b53058728k [12.09.2018]. Bauer a prezentat
contelui Z.G. Cernișev o descriere a Valahiei, Statul Major inițiind și în acest teritoriu o
serie de ridicări topografice (N.P. Glinoeckij, op. cit., 78-79).
completări. După cum am semnalat deja, considerăm că ideea realizării

unei hărți a Țării Moldovei a apărut în anul 1769, Meder strângând unele
date pentru această lucrare. Ulterior, Bauer a preluat proiectul, iar în
1771, la Iași, a fost demarat procesul adunării și sistematizării
informațiilor, poate chiar desenarea unor fișe inițiale, nu și finale, acest
izvor cartografic cuprinzând informații din primii ani ai conflictului cu
turcii. Ultima informație adăugată este cea despre campania lui Bauer din
anul 1771. De o însemnătate aparte este legenda acestui document
cartografic, în care se face trimitere la o a doua hartă, a Țării Românești,
între timp pierdută sau încă nedescoperită: „Voyez la Carte de la
Valachie”177.
Cât despre harta Moldovei, deși existase o tentativă de publicare a
sa în 1778, Bauer alcătuind în acest sens un atlas, ideea nu s-a mai
materializat din cauza implicațiilor financiare178. Harta a apărut totuși la
Amsterdam în 1781. În același timp cu lucrările la hărțile celor două țări
extracarpatice (harta Valahiei a fost oare întocmită tot la Iași sub comanda
lui Bauer?) a avut loc și realizarea planului adus de Gh. Ungureanu la
Iași, cât și la versiunea descoperită de noi la RGVIA, din anii 1770-1771.
În același timp, credem că s-a lucrat și la planul din 2 mai 1771179, dar și
la planul curții domnești din Iași.
Interesul rușilor pentru anumite locuri fortificate din Moldova,
printre care erau și vechile curți domnești, avea la origini motive strict
militare. De altfel, Elmpt este cel care a recunoscut imediat importanța
strategică a „castelului” din Iași. Or, planul curții domnești ieșene trebuie
analizat prin prisma acestor realități și, nu în ultimul rând, a personalității
celor doi generali-cvartirmaistri ai Armatei I, Bauer și Elmpt. Faptul că
planul este redactat în nemțește nu trebuie să ne mire, căci ambii erau
germani la origine. Mai mult decât atât, mai avem la îndemână documente
topografice realizate de către Bauer în limba germană, precum Planul
aprovizionării cu apă a orașului Moscova din 1779180 și sumedenia de
hărți și planuri din anii aceluiași război ruso-turc, care sunt bilingve, în
rusă și germană181, iar altele chiar trilingve, în franceză, rusă și
177
https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b53058728k/f1.item.zoom [12.09.2018].
178
I. Sapozhnikov, op. cit., p. 209-210.
179
RGVIA, f. 464, op. 1, d. 28.
180
Pentru lucrările la aprovizionarea cu apă a Moscovei, vezi A.I. Antohin,
Московские водоводы, în „Спелеология и спелестология”, 2012, nr. 3, p. 242-249.
181
Este chiar cazul planului mișcării trupelor conduse de F.W. Bauer în 1770
(Plan vorstellend wie das Corps des Herеn General Quartiermeisters Bauer die Feinde
germană182. În fine, Bauer a murit în 1783, astfel că nu mai putea fi

implicat într-o acțiune similară în timpul ocupației ulterioare, din 1789.
Un alt argument că planul curții datează din anii 1769-1774 vine
din analiza comparată a sa cu planurile orașului din toamna anului 1769 și
mai 1771, aflate la Biblioteca Națională din Kiev, respectiv RGVIA,
fondul 464. Mai întâi, la planul din 1769, respectiv cel al curții, o privire
atentă în fața reședinței domnești ne relevă existența unui grup identic de
clădiri. Este vorba de trei construcții figurate pe ambele planuri ca fiind
din piatră, dintre care una sub forma unui triunghi. În planul din 1789,
aceste clădiri nu mai apar, prin urmare credem că nu greșim dacă datăm
planul curții domnești tot în primii ani ai ocupației rusești din perioada
1769-1774, mai precis în 1769-1771. În al doilea rând, structura curții,
atât la nivel de traseu al zidurilor exterioare, cât și al clădirilor din
interior, este aproape identic trasată în planul din 1771, ceea ce întărește
ideea enunțată anterior.
***
Curtea domnească a ars în 1784, dar a continuat să existe pe locul
său până la intervenția lui Alexandru Moruzi, dovadă planul din 1789.
Palatul lui Moruzi din 1806-1827 a încorporat în latura sa de răsărit
palatul domnului și biserica. Dovada este oferită de planul zidăriilor
descoperite în 1907 de arhitectul Ion D. Berindei, cel care a proiectat și
ridicat actualul palat, plan pe care se văd foarte bine urme din vechea
construcție anterioară183. Planurile ulterioare, de după 1819 inclusiv,
confirmă că incinta de zid a vechii curți a supraviețuit refacerii lui
Moruzi, pe vechiul său traseu, fiind demolată în anii 1834-1842184.
nach ihrer Niederlage am Kagul vom 21 Jul.1770 aus dem eroberten Lager bis an die
Donau verfolgt wo bey auch das vorige feindliche Retrenchement angezeigt ist), publicat
în Разные планы и виды, lucrare aflată astăzi la Biblioteca Națională a Rusiei din
Sankt-Petersburg, cota K 1-Pocc 8/39 a.
182
Precum planul cetății Tighina: Вид и начертание осады города Бендер
взятаго приступом Импер. Российск. войском сент. 16 дня 1770 года/Aussicht und
Belagerungs-Plan der durch die Russ. Kayserl. Waffen den 16. Sept: 1770. Sturm
eroberten Turck. Festung Bender/Vue et Plan du Siege de la Forteresse de Bender, prise
par assaut par les troupes Imperiales Russes le 16. Sept. 1770, publicat în Придворный
календарь на 1772 г., Sankt-Petersburg, 1771, Biblioteca Națională a Rusiei, cota К 1-
Укр 1/20.
183
Plan preluat de Voica Pușcașu, op. cit., p. 24, fig. 12, cu prelucrare Gh. Sion
în Voica Maria Pușcașu, Palatul Culturii din Iași. Istorie, p. 192, planșa 4.
184
Vezi Sorin Iftimi, Palatul Culturii din Iași, p. 262-265.
În concluzie, planul curții domnești ridicat de ruși nu ne permite

doar reconstituirea ansamblului reședinței domnilor, așa cum arăta acesta
în secolul al XVIII-lea, ci ne sugerează și cum a evoluat în timp curtea.
Putem, în sfârșit, să trasăm zidul înconjurător și să plasăm cu precizie
diferitele clădiri care formau această curte, de la cele mai importante,
palatele domnului și doamnei, la biserică, cuhne, feredeu, grajduri și alte
construcții cu diferite rosturi. Analiza situației bisericii „de pe poartă”
oferă ocazia lansării unor ipoteze privind modul în care a crescut
reședința domnilor de la Iași, de la cetatea din secolele XV – prima parte
a secolului al XVII-lea la curtea extinsă a lui Vasile Lupu și toți domnii
care i-au urmat până la funestul foc din 1784.
Fig. 1. Planul Iașilor, 1769 (Biblioteca Națională a Ucrainei, Kiev)

Fig. 5. Planul curții domnești (Arhiva Militar-Istorică, Moscova)
Fig. 6. Detaliu de la curtea domnească

HOW DID THE PRINCELY RESIDENCE IN IASI LOOK LIKE?

NEW INFORMATION FROM CARTOGRAPHIC SOURCES
Abstract
Recent research into the archives in the former soviet space has allowed
the discovery of new plans for the city of Iaşi. At the National Library of
Ukraine from Kiev, a new version of the 1769 plan was discovered, with the
most relevant landmarks from Iași marked on the map. But most important was
the discovery – in the Military-Historical Archive in Moscow – of a plan of the
princely residence, dated from the period 1769-1774 and with a German legend.
This plan– drawn probably by Friedrich Wilhelm Bauer and his team of
topographers – allows us to reconstruct the main residence of the prince of
Moldavia, as it appeared in the eighteenth century, but also gives important clues
regarding how the court evolved over time. Finally, we can see the line of the
surrounding wall and accurately place the various buildings that made up this
residence, from the most important, the palaces of the prince and his wife, to the
church, kitchen, the bath, the stables and other constructions with different
purposes. The analysis of the situation of the main church (named "from the
gate" in sources) offers the opportunity to launch theories on how the residence
evolved, from the fortress from the fifteenth century - the first part of the
seventeenth century to the extended residence of prince Vasile Lupu and all the
princes that followed until the deadly fire of 1784, which destroyed the court.
Keywords: Moldavia, Iași, town plans, princely residence, Vasile Lupu,

Friedrich Wilhelm Bauer.
View publication stats

Cum Arata Curtea Domneasca Iasi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cum Arata Curtea Domneasca Iasi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Article · December 2019

Romanian cartography View project

social history (early modern) View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Curtea domnească din Iași a stârnit de-a lungul timpului mult

* dr., prof. univ., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”,

„Studii și Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXVII, 2019, p. 195-234

de renovare a Palatului, acestea au introdus date noi și prețioase cu privire

contemporane, vin să contribuie cu noi date la înțelegerea istoriei orașului

semnificativă, în contextul în care, în 1883, prin decizia primarului

care trecuse reședința domnească în decembrie 178434 și de pe urma

buna cunoaștere a teritoriului ocupat din punct de vedere militar și

Mitocul Maicilor și Sf. Dumitru-Balș, deci lăcașuri închinate altor sfinți.

dușmanului întreaga iarnă49, informație care, pe de o parte, ar explica de

grafică superioară, aflată în fondul 464 (necercetat până acum de către

palatul domnesc de la curte, la care se notează că găzduia la acel moment

legendă și plasarea pe plan reiese că sunt reținute aceleași erori cuprinse

scara în fadeni61 și cuprinde ansamblul curții și biserica Sf. Nicolae

(„poarta drăganilor”)67, pe aici accesul spre Târgul de Jos făcându-se pe

Racoviță, în 1756101. Majoritatea clădirilor au figurate pe plan diferite

Bargrave în 1652106, fiind lipit de zidul dinspre Ulița Gunoiului și având

corpul principal al bisericii, atât cu absida altarului, cât și cu un pronaos

de modul în care au fost figurate construcțiile de la curte, cele două palate

vechilor zidiri, Dan Bădărău și Ioan Caproșu, și-au exprimat surprinderea

„Atunce era la curţile domneşti, pe poartă, o biserică mică, făcută de

Referiri directe la acest lăcaș găsim în Letopisețul lui Pseudo-

domnească: în 1768, popa Dimitrie, „de la biserica gospod de pe poartă”

pe care s-a ridicat biserica curții, construcție mai veche și diferită de

„au făcut ca de iznoavă și curțile cele domnești de la Iași, casele cele cu

prin Moldova, „pentru cercetarea situației locurilor pe unde armata va

картографирования в ХVІІІ-ХІХ вв., în vol. Материалы по археологии Северо-

completări. După cum am semnalat deja, considerăm că ideea realizării

germană182. În fine, Bauer a murit în 1783, astfel că nu mai putea fi

În concluzie, planul curții domnești ridicat de ruși nu ne permite

Fig. 1. Planul Iașilor, 1769 (Biblioteca Națională a Ucrainei, Kiev)

Fig. 5. Planul curții domnești (Arhiva Militar-Istorică, Moscova)

Fig. 6. Detaliu de la curtea domnească

HOW DID THE PRINCELY RESIDENCE IN IASI LOOK LIKE?

Keywords: Moldavia, Iași, town plans, princely residence, Vasile Lupu,

View publication stats

S-ar putea să vă placă și