Anul XXII, nr.
7 (775)
PE URMELE MÂNTUITORULUI (XVIII)
Marta ºi Maria
Î
ntreg satul Betania
e o adunătură de
câteva case sărace
cu oameni săraci. Locul unde
a fost casa celor două surori,
Marta și Maria, e azi o ruină de
pietre mari. Mă așez pe o pia-
tră de acestea mari și mă gân-
desc la vorbirea ce a avut-o
Mântuitorul cu Marta și Maria.
Vameșul și fariseul
Predică la Duminica a 33-a după Rusalii
C
e i-a cerut fariseul
Domnului? Nu i-a ce
rut nimic. Ci el a zis:
Doamne, eu Îţi mulţumesc că
nu sunt ca ceilalţi oameni, că
nu-s hoţ, că nu-s desfrânat,
că dau zeciuală; Îţi mulţumesc
că eu sunt bine... Îţi mulţu-
mesc că n-am nimic de făcut.
Așa ni se-ntâmplă și nouă de
multe ori. Mergem la biserică
sau la adunare, sau seara
când ne așezăm la rugăciune,
și zicem: Doamne, eu Îţi mul-
Din sumar
• Banul a ajuns un idol / Ana-Maria RARINCA, pg. 2
• Nimeni să nu mai facă aşa... / S. MERLUŞCĂ pg. 2
• A trecut la Domnul fratele Costică Pânzariu /
• Dialog pe pragul Veşniciei / Pr. P. RONCEA, pg. 3
• Lupta cea bună / Maria NEAGU, pg. 4
7-13 FEBRUARIE 2011
Mântuitorul cu Apostolii Săi
trăsese de popas în casa ce-
lor două surori. Marta umbla
grăbită să așeze masa pentru
oaspeţii sosiţi. Maria însă șe-
dea la picioarele Domnului,
(continuare în pg. 5)
Părintele Iosif TRIFA
ţumesc că sunt bine. Când zi-
cem rugăciunea „Tatăl nostru,
Care ești în ceruri”, Dumne-
zeu repede Se sesizează și
răspunde: Da, aici sunt... Ce-mi
ceri? Dar noi terminăm de
turuit rugăciunea, cu gândul
cine știe pe unde, și nu I-am
cerut nimic lui Dumnezeu. Și
Dumnezeu zice: Păi, Eu eram
(continuare în pg. 5)
Pr. Claudiu MELEAN
REDACŢIA, pg 3
Acum universalitatea unei chemãri
au cunoscut
Când i-a venit rândul Părintelui Iosif Trifa să cheme poporul
P
lin de mulţumirea
fericitului sfârşit
pentru care munci-
se atât de mult, Domnul Ii-
sus Se bucura de o cereas-
că uşurare înaintea Tată-
lui, spunând în rugăciunea
Sa:
Acum au cunoscut că tot
ce Mi-ai dat Tu vine de la
T ine... (In 17, 7).
Slăvită este clipa când
sufletul chemat de Hristos
ajunge la încredinţarea că
nimic din tot ceea ce i se dă
nu vine decât de la Dum-
nezeu.
Slăvită este starea ace-
lui suflet care, în tot ce pri-
meşte, el vede şi simte nu-
mai un dar al dragostei şi al
înţelepciunii Tatălui Ce-
resc.
Nici o stare nu-i atât de
înaltă ca aceea pe care ţi-o
dă încredinţarea că toate
cele ce vin lucrează împre-
ună spre binele celor ce-L
iubesc pe Dumnezeu.
Şi anume spre binele ce-
lor ce sunt chemaţi după pla-
nul Său (Rom 8, 28).
O dată ajuns credincio-
sul Domnului la acest fel de
a crede şi de a şti acest ade-
văr, nimic nu-i mai tulbură
inima, nici nu i-o mai în-
spăimântă.
Nimic nu-i mai întune-
că viitorul, nici nu i-l mai
îngrijorează.
Nimic nu-l mai abate de
la învăţătura sa.
Nimic nu-l mai întoarce
de la calea lui Hristos.
Nimic nu-l mai înde-
părtează de la lucrarea Du-
hului Sfânt.
Nimic nu-l mai rupe de
fraţii săi.
Nimic nu-l mai desparte
de Adevărul şi de Iubirea lui
Dumnezeu – pentru că el nu
numai crede, ci ştie cu
toată siguranţa că Dumne-
zeu îl iubeşte, că tot timpul
Domnul Iisus Se gândeşte
la el, că toată vremea Dom-
(continuare în pg. 6)
Traian DORZ
nostru la pocăinţă, ca unul ce slujea în Biserica Ortodoxă ca preot,
nu putea să-şi trezească neamul altfel decât în duhul trimişilor lui
Dumnezeu de-a lungul celor două milenii ale Bisericii. Chemarea
oamenilor pentru lupta cea mare a mântuirii sufleteşti a fost din-
totdeauna scopul misionar al Bisericii şi se vede lămurit asta nu
doar prin vieţile sfinţilor, care sunt la îndemâna tuturor cititorilor de
carte, cât mai cu seamă în mesajul zilnic al Bisericii arătat în mul-
titudinea textelor biblice care ne îndeamnă la pocăinţă.
Grăitoare în acest sens sunt desele mărturii ale multor credin-
cioşi care admit în ce orbie sufletească trăiau, înainte de a fi atinşi
de chemarea caldă la pocăinţă a Părintelui Iosif, cu privire la înţele-
gerea imnologiei liturgice care aceeaşi era şi înainte ca şi după
convertirea lor la credinţă. Preoţii aceiaşi slujeau la altar, strana, la
fel, aceeaşi rânduială ţinea; înţelegerea de acum a credincioşilor
era însă alta. Copleşit de prezenţa lui Hristos şi răvăşit de cunoaş-
terea păcatelor personale, ostaşul lui Hristos – în sensul de mem-
bru al mişcării duhovniceşti numită Oastea Domnului din cadrul
Bisericii Ortodoxe Române – se regăsea inevitabil în starea incipi-
entă a vieţii sfinţilor. De fapt însăşi numirea de „ostaşi ai Oştii
Domnului” aparţine Bisericii, în laudele multor sfinţi apărând a-
ceastă sintagmă preluată ca o revelaţie de Părintele Iosif pentru
Mişcarea iniţiată de el. Însuşi organul de presă prin care-şi trans-
mitea mesajul către ţară, foaia «Lumina Satelor», era glasul
Bisericii ce-i chema la sânul ei pe cititori cu binecuvântarea ierar-
hului de atunci al Sibiului. Şi pentru că toate erau ale Bisericii
căreia-i slujea, de aceea şi Mişcarea iniţiată de el s-a arătat ca o
revărsare a Duhului Sfânt în albia Bisericii.
Ne amintim acum de chemarea făcută de Părintele Iosif în
acel neuitat număr dintâi al foii «Lumina Satelor» din anul 1923,
pentru că suntem în preajma amintirii trecerii lui la cele veşnice
petrecută în ziua de 12 februarie 1938. Şi întotdeauna celui care
ţi-a făcut un bine trebuie să-i porţi amintirea. Însă Părintele Iosif
Trifa a făcut bine nu doar unora dintre membrii Bisericii care s-au
înrolat, la chemarea sa, în lupta mântuirii sufleteşti, ci Bisericii
întregi, pentru că Oastea Domnului s-a născut ca un aluat adăugat
altora în frământătura ei, întru revigorarea vieţii de credinţă. Spun
şi altora pentru că Dumnezeu are multe căi de a-i strânge pe
oameni la Crucea Fiului Său Iisus Hristos în staulul Bisericii Sale.
Fiecare cale e un aluat pus la locul şi la timpul lui în trupul Bisericii.
Un aluat e monahismul aşezat întâi de Sfântul Antonie cel Mare
îndată după libertatea dată Bisericii de marele împărat Constantin.
E poate cel mai puternic aluat adeverit peste vremi ca păstrător şi
trăitor al credinţei creştine şi rodind în sfinţi. Dar în mijlocul poporului
şi-n viaţa de familie se simţea nevoia în vremea din urmă şi a unui
altfel de aluat. Iar unul din acestea e şi Mişcarea iniţiată de Părintele
Iosif Trifa, la Sibiu. Dar poate că e cel mai potrivit aluat, căci, iată,
de aproape 90 de ani încoace, nenumăratele mii de familii şi de
suflete prinse în mreaja Evangheliei dau mărturie cu jertfa şi
sfinţenia vieţii lor că această revigorare sufletească este o haină
potrivită credinţei noastre strămoşeşti.
În ce constă, dar, universalitatea chemării la Hristos promovate
de Oastea Domnului? Ei, bine, tocmai în temeiurile biblice ale
misiunii ei, care nu privesc doar un segment al Bisericii, respectiv
pe cei intraţi în Oastea Domnului, ci pe toţi cei botezaţi în numele
Sfintei Treimi şi care trebuie să-şi pună în lucrare darurile Duhului
primite la Botez. Oare citatul paulin: „Suferă împreună cu mine ca
un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă în
treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (II Tim 2,
3-4), ori zicerea Sfântului Ignatie Teoforul: „Căutaţi să plăceţi Celui
în a Cărui Oaste sunteţi, de la Care şi plata primiţi. Să nu fie găsit
careva dezertor” etc. se referă numai la unii din Biserică, sau la
toată suflarea creştinească? Credem că tocmai pentru că nu
socotim că doar membrilor Oastei Domnului li se potrivesc aceste
temeiuri biblice şi patristice, de aceea chemarea Părintelui Iosif
de a ieşi din răutăţi şi a începe o viaţă nouă cu Domnul are caracter
universal şi ostaşii Domnului au libertatea de a propovădui această
chemare pretutindeni şi oricui.
Preot Petru RONCEA