Anul XXII, nr.
8 (776)
PE URMELE MÂNTUITORULUI (XXIX)
O constatare ºi un program
C
ând a trecut Iisus
prin Ierihon și a in-
trat în casa lui Za-
cheu, aceasta a fost cea din
urmă cale a Mântuitorului spre
Ierusalim. Însemnările călăto-
riei noastre sunt făcute toc-
mai potrivit, căci de la Ierihon
venim acum cu Mântuitorul în
calea cea mare și sfântă a pă-
timirii Sale și a mântuirii noas-
tre. De la Ierihon, venim în ca-
lea despre care spune Evan-
ghelia: „Ei (Iisus și Apostolii)
se suiau la Ierusalim și Iisus
mergea înaintea lor. Învăţăceii
erau tulburaţi și mergeau în-
groziţi după El. Și a început a
le vorbi Iisus despre lucrurile
ce aveau să se întâmple. „Iată
– a zis El –, ne suim la Ierusalim
și Fiul Omului va fi dat în mâi-
nile fariseilor și cărturarilor,
care își vor bate joc de El, Îl
vor bate cu nuiele, Îl vor
scuipa și omorî, dar după trei
zile va învia” (Mc 10, 32-33).
Fugiţi de desfrânare!
Predică la Duminica a 34-a după Rusalii
D
uminica Fiului Risipitor
mai poartă denumirea,
în ediţiile mai vechi ale
Sfintei Scripturi și ale Triodului,
a Fiului Desfrânat. Biserica ne
pune înainte în această duminică
două texte uluitoare cu privire
la mântuirea noastră. În lumina
acestor două texte, toţi suntem
prezenţi, într-un fel sau altul,
prin viaţa noastră și prin nevoia
de a ne întoarce la Hristos.
Primul este textul din I Co-
rinteni, capitolul 6, în care Sfân-
tul Apostol Pavel vorbește oa-
menilor din Corint care erau
creștini despre păcatul grozav
al desfrânării. Creștinii din Co-
rint, provenind dintr-un popor
idolatru, nu înţelegeau prea bine
Din sumar
• „Arată nunta lor cinstită” / Pr. C. NECULA, pg. 2
• De ce Oastea Domnului? / M. POPOVICI, pg. 2
• La templu / Tincuţa PUŞCAŞU, pg. 3
• Urmaşi nevrednici... / Ad. O.D. IVEŞTI, pg. 3
• Ceva despre Oastea Domnului / Pr. I. BUNEA, pg. 4
• Sfânta Tradiţie / Constantin STANCU, pg. 4
14-20 FEBRUARIE 2011
Cu însemnările călătoriei
vom purcede mai departe, așa
că ne vom ţine pe urmele
Mântuitorului, însoţindu-L pe
tot locul pe unde a umblat, a
învăţat și a pătimit, din Sâm-
băta Floriilor, până la Golgota.
Vom duce sufletește pe citi-
torii cărţii pe urmele Patimilor
Mântuitorului, pentru ca să
sfârșim cu Jertfa cea sfântă
de pe vârful Golgotei.
În cea din urmă cale de la
Ierihon la Ierusalim, Mântuitorul
a venit împreună cu gloatele ce
veneau la Ierusalim pentru ser-
barea Paștilor. Când a ajuns în
Betania, Mântuitorul a tras în
casa lui Simon leprosul, unde
a luat cina. Citesc aici, la faţa
locului, în Noul Testament, e-
vanghelia acestei cine: „Cu
șase zile înainte de Paști, Iisus
(continuare în pg. 5)
Părintele Iosif TRIFA
ce înseamnă a se lepăda de
orice păcat. Și atunci Sfântul A-
postol Pavel le-a scris o epis-
tolă în care le-a vorbit despre
ce înseamnă Biserica și că ea
este Trupul lui Hristos. Și că dacă
cineva dintre membrii Bisericii
păcătuiește într-un fel sau altul,
atunci acela se alipește cu tru-
pul lui de o desfrânată, spune
Sfântul Apostol Pavel. Se des-
prinde astfel din trupul lui Hris-
tos și se face un trup cu desfrâ-
nata, întinându-și trupul său.
Apostolul nu vorbește numai
despre fapta în sine a desfrâ-
nării, care era o obișnuinţă la
(continuare în pg. 5)
Preot Petru RONCEA
CUVINTELE
PE CARE
MI LE-AI DAT TU
Î
n mijlocul ucenicilor
Săi, rugându-Se în
această seară neui-
tată, Domnul Iisus mărtu-
riseşte Tatălui că El a dat
celor pe care i-a ales din
lume Cuvintele primite de
la Tatăl:
Căci le-am dat Cuvintele
pe care Mi le-ai dat Tu. Ei
le-au primit şi au cunoscut cu
adevărat că de la T ine am
ieşit. Şi au crezut că Tu M-ai
trimis (Ioan 17, 8).
Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a fost trimis de Ta-
tăl. El avea în Sine Cuvân-
tul Tatălui şi pe acesta îl
propovăduia. Tatăl Însuşi
era cu El, însoţindu-L neîn-
cetat, mărturisindu-Se,
prin Fiul, pe Sine Însuşi.
Aceste trei condiţii sunt tot-
deauna dovada că cineva
este trimis de Tatăl. Pe a-
cela care arată aceste trei
dovezi trebuie să-l primim
cu tot sufletul, să-l credem
cu toată siguranţa şi să-l
urmăm cu toată ascultarea,
fiindcă prin el primim,
credem şi urmăm poruncile
Tatălui.
Un astfel de trimis, în-
soţit de Tatăl şi care dă
lumii Cuvintele Tatălui, va
fi făcut cunoscut celor care-l
aud şi-l văd, prin chiar pu-
terea acestor dovezi. După
cum ucenicii Domnului, cei
care erau aleşi de la înte-
meierea lumii, prin harul
lui Dumnezeu şi prin since-
ritatea inimii lor, au cunos-
cut din prima clipă a che-
mării lor că în glasul lui Ii-
sus sunt Cuvintele Tatălui.
În cuvintele de la Dum-
nezeu este puterea Duhului
lui Dumnezeu. Puterea şi
lumina Duhului Său îi în-
credinţează pe cei sinceri în
faţa lui Dumnezeu că în a-
ceste cuvinte este adevărul,
că aceste cuvinte sunt
chiar ale Lui. Este scris: Pe
când vorbea Iisus, mulţi au
(continuare în pg. 6)
Traian DORZ
PLECAREA BUNICILOR...
Dintre toate plecările, cele care dor cel mai tare sunt cele ale bunicilor. Pe
ei nu mai ai cum să-i creditezi cu revenirea grabnică. Mai întâi nici nu vezi că
sunt bunici, pentru că sunt părinţii părinţilor. Chiar te miri cum e posibil ca
mama şi tata să şi tacă, roşindu-se ca nişte copii mari pe când tu, mic şi
zgribulit în poala cu miros de vanilie a bunicilor, simţi că cerul întreg te încape.
Ei, bunicii, sunt responsabili cu dusul nepoţilor la Dumnezeu. Îi poartă dintâi în
ogradă ori pe câmp, prin lanul de grâu ori pe la marginea pădurii, locurile
unde se învaţă lecţiile dintâi despre Dumnezeu. Creatorul şi Purtătorul de
grijă. Apoi te poartă spre biserică, locul în care descoperi alţi bunici, cu alţi
copii, locul unde descoperi că Mântuitorul are o Mamă şi că Mama aceasta
are şi ea Părinţi, pe Sfinţii Ioachim şi Ana. Şi deci descoperi că Bunicii tăi
seamănă mai mult cu bunicii lui Iisus Hristos decât cu părinţii tăi, uneori prea
grăbiţi, alteori preocupaţi mai ales de ziua de mâine, ziua de astăzi, care te
include şi pe tine, fiindu-le dăruită, spre rezolvare, bunicilor. Descoperind că
asemănarea dintre bunicii tăi şi Bunicii Mântuitorului te fac prieten cu El,
aproape că ai ieşi la joacă pe aceeaşi stradă cu Iisus Pruncul. Şi cine ştie ce
de-a ciocârliile nu şi-ar lua zborul din lutul frământat împreună cu El, ori ce
cântări minunate nu ar intona privighetorile asupra cărora ai sufla, cu El,
Prietenul de joacă, cu suflare curată de vis şi nădejde.
Frumuseţea fiecărui copil vine de la bunici. Când ei sunt curaţi şi atenţi la
pruncii care le ţin neamul şi numele viu în lume, nepoţii lor sunt frumoşi ca un
răsărit de soare într-o livadă de cireşi înfloriţi. Sau de meri. Sau de caişi. O
mireasmă de bucurie umple cerul copilăriei acolo unde bunicii caută să nu
dezamăgească pe Dumnezeu, Care le-a dăruit o misiune atât de înaltă. Uneori,
când timpul are răbdare, bunicii devin străbunici. Şi se miră, ca nişte copii în
soarele amiezii, de cât de frumoşi le sunt strănepoţii şi cum de-a îngăduit tocmai lor
să vadă cu ochii lor trecerea mai departe a chipului lor. Ei, care au făcut războaie,
prizonierate, au suferit prigoniri pentru credinţă, au început şcoala cu Dumnezeu şi
au intrat pentru El prin focurile iadului comunist. Dar cel mai tare sunt miraţi cum
ochii lor sunt ca ochii nepoţilor, palmele lor se regăsesc în palmele nepoţilor, glasul
lor se regăseşte mai mult în nepoţi decât în copii. De mirare, uneori, se sting. Şi ca
să nu îmbătrânească şi mai tare, se aştern la odihnă în ţărână.
Gândurile acestea le scriu la aflarea veştii că încă un bunic s-a stins.
Fratele Costică Pânzariu, cel care, februarie de februarie, se temea că-i ultimul
februarie cu fraţii, cu adunarea, cu Părinţii, cu noi, cei tineri, nepoţii lui după Duh.
Anii ce-au trecut ni i-au luat cam pe toţi. Fratele Moise, fratele Costică, fratele
Aurică… Fiecare zonă îşi are pomelnicul său cu bunici ostaşi. Din cei luptători,
încercaţi, izvor de tainică înţelepciune. Unii trec nebăgaţi în seamă printre noi. Alţii
abia mai şoptesc dragostea lor, mai înainte de a-şi da sufletul dinaintea Dreptului
Judecător. Şoptind, fratele Costică Pânzariu s-a dus să întâlnească pe camarazii
de război, pe cei din prizonieratul sovietic şi pe fraţii lucrători despre care amintea
mereu şi mereu ca despre trăirea unor „minunate stări”. Stării aceleia, dulci şi
luminoase, se face de-acum părtaş. Ca unul ce lupta cea bună a purtat…
I-am promis că voi scrie câteva rânduri când se va stinge. Dar mai
important acum este să-l port în Liturghia din zori, în Catedrala Mitropolitană a
Sibiului, acolo unde cu nesaţ căuta să identifice locul unde va fi predicat
Părintele Iosif Trifa, ori unde a stat după nemernica lui alungare, unde se va fi
alipit de umărul Părintelui fratele Traian Dorz ori Ioan Marini, ori… Îngenun-
cheat ori cântând, rostind cuvânt – mereu cu putere multă –, plângând moartea
câte unui apropiat ori rănirea Oastei, fratele Costică s-a aşezat, laolaltă cu
ceilalţi străbunici şi bunici ai Oastei, în tainicul, nepreţuitul tezaur al ostăşiei
celei vii. Care nu poate fi slujită doar prin citări şi rememorări artificiale. Ci prin
redescoperirea duhului ce făcea vie adunarea, spaţiul în care bunicii aceştia
au ucenicit şi s-au înţelepţit în Hristos.
S-a stins, dar, încă o candelă. Un jeratic nou s-a aşezat în vatra rugăciunii.
Bunicilor rămaşi, doar câţiva, sărutări de mână. Celor plecaţi, odihnă în Hristos,
iar de la noi miridă de gând şi smerită pomenire. Un gând mă străbate, aspru
şi rece: noi, noi vom mai ajunge bunici? Şi dacă da, vor mai fi după noi mâini
să aşeze pe Discul Liturghiei miridă, de numele nostru?
Biruitor în Hristos, dar, bunicule, urcă în pace pe raza de lumină a bucuriei
Domnului şi, de-ţi va fi îngăduit aceasta, roagă-te pentru noi, nepoţi păcătoşi
care aşteaptă bunicia ca o confirmare a Învierii. Sărut-mâna, ţărânii în odihnă
aşază-te zălog de cerească aşteptare. Du solie Bunicilor cereşti de rugăciunea
şi dragostea noastră. Ne vom revedea odată!
Pr. Constantin NECULA