Bodonea Alexandra

Anul I Master SE

28.05.2020

Examen Scris orele 17:15-19:00

Lucrare scrisă la disciplina CONSTRUCŢIE EUROPEANĂ

Răspundeţi, în această ordine, la următoarele 5 intrebări, fiecare întrebare având 8 puncte, în

total 40 puncte.

1. Cum a văzut Aristide Briand, în perioada interbelică, unificarea europeană?

Idea unei Europe unite bazate pe propunerea lui Aristide Briand este în parte pe ideile
germane avansate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Influenţat de lucrarea lui
Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, ministrul francez de externe Aristide Briand va elabora, în
mai 1930, memorandumul guvernului francez asupra organizării unui regim de Uniune federală
Europeană47. Supus atenţiei statelor membre ale Ligii Naţiunilor el propunea o nouă organizare
a Europei, pe baze federale. Această Uniune reprezenta un imens pas înainte faţă de proiectele
anterioare de uniune vamală, tinzând spre o federaţie, „o federaţie fondată pe ideea de uniune şi
nu de unitate”. „Realizarea lui [a idealului Statelor-Unite europene, depinde de progresul
mişcării socialiste şi numai de el”1. Totul este privit printr-o cheie ideologică puternică, cea a
luptei de clasă dintre exploatatori şi exploataţi, dintre capitalism şi socialism. Se elimină din start
posibilitatea clasei politice „burgheze” de a realiza unirea statelor europene. Nu sunt detaliate
procedurile de organizare ale noii entităţi supranaţionale, întrucât se presupune că totul va fi
organizat pe baze socialiste, nemaifiind nevoie de alte instrumente suplimentare, ci doar de
„ordine în producţie şi egalitate în distribuţia bogăţiilor sociale”2. Mai mult chiar, socialiştii îşi
arogă paternitatea ideilor federaliste „ideea pe care o preconizează Internaţionala Socialistă, mai

1
1 Constantin TITEL-PETRESCU, „Societatea Naţiunilor si federaţia europeană”, Socialismul, an XXIV, nr. 40, 21
septembrie 1930
2
Ibidem
stăruitor de la război încoace, aceea a federalizării, a uniunei economice şi politice a statelor
europene, este lansată şi oficial azi, de un reprezentant al guvernelor actuale”3.

2. Explicaţi fundamentele reconcilierii franco- germane, după Al Doilea Război

Mondial şi ce semnificaţie au avut relaţiile franco-germane în evoluţia construcţiei
europene de atunci şi până ayi?elaţiile ru

La 22 ianuarie 1963, cele două țări au semnat Tratatul de la Élysée, care a marcat
reconcilierea acestora, după ce ele s-au confruntat în două conflicte sângeroase pe parcursul
primei jumătăți a secolului XX, după ce mai avuseseră o confruntare la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Experienţele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondiall-au transformat pe
Adenauer într-un susținător al realismuluipolitic. Opiniile sale cu privire la rolul Germaniei în
Europa au fost puternic influenţate de cele două războaie mondiale şi de secolul de ostilitate
dintre Germania şi Franţa. Prin urmare, și-a îndreptat atenţia asupra promovării ideii de
cooperare europeană. Odată cu acest tratat, Germania şi Franţa au pus bazele unor relaţii care au
marcat sfârşitul câtorva secole de rivalitate. Datorită talentului său politic, determinării,
pragmatismului şiviziunii clare asupra rolului Germaniei într-o Europă unită, Adenauer a făcut
tot posibilul pentru ca Germania să devină şi să rămână o societate liberă şi democratică. Acest
lucru nu numai că nu este pus la îndoială, ci este profund integrat în spiritul societăţii germane
moderne. Opiniile lui Adenauer cu privire la Europa s-au bazat pe ideea că o Europă unită este
esenţială pentru instaurarea stabilităţii şi a uneipăci durabile. Din acest motiv, a lucrat neîncetat
la reconcilierea Germaniei cu foştii săi duşmani, în special cu Franţa.

3. Ce cunoaşteţi despre Războiul Rece postbelic şi cum a influenţat acesta unificarea

Europei Occidentale?

În perioada 1945-1949, între fostele puteri aliate se creează o prăpastie în ceea ce privește
toate aspectele internaționale, de o parte aflându-se SUA, Marea Britanie și Franța și, de cealaltă,
Uniunea Sovietică. Lansarea bombelor nucleare asupra Japoniei în 1945 a confirmat statutul de
3
I. G. DUCA, „Statele Unite ale Europei”, Observatorul, an I, nr. 7-8, 1930, apud Ovidiu Pecican, Europa în gândirea
românească interbelică,
Editura Institutul European, Iaşi, 1998, nr. 24, 29 mai 1930
nouă putere mondială al SUA. Războiul Rece s-a instalat rapid în relaţiile internaţionale şi,
treptat, lumea postbelică s-a împărţit în sfere de interese şi dominaţie. Rezultatul a fost realizarea
pactelor militare şi grupărilor economice ce scindau lumea. U.R.S.S. a declanşat o politică de
expansiune ce părea să capete proporţii mondiale, care a condus la crearea, între 1947 – 1950, în
centrul şi sud-estul continentului european, unei reţele de tratate de colaborare, prietenie şi
asistenţă mutuală. S.U.A. au trecut de la orientarea spre demobilizare totală la un nou efort de
înarmare, asumându-şi rolul de lider al Occidentului pentru o regrupare în faţa tendinţelor
ofensive sovietice, efort ce avea să ducă la crearea N.A.T.O. Rând pe rând, în Ungaria, Bulgaria,
Polonia, Cehoslovacia şi România partidele democratice erau înlocuite şi instalate cele
comuniste, realizându-se în acest fel, în centrul şi sud-estul Europei, o zonă sovietică de
dominaţie şi control. Presiunile şi ameninţările sovietice vizau şi alte state: Turcia şi Grecia, în
sud-est, Norvegia şi Danemarca, în nord. U.R.S.S. a dus o politică de expansiune a
comunismului în Europa şi de subjugare totală a zonei răsăritene a Germaniei, transformată într-
o regiune satelit a Uniunii Sovietice, iar în vestul Europei partidele comuniste aplicau politica
Kremlinului. Spre deosebire de construcţia europeană occidentală, în Răsărit s-a permanentizat
dominaţia marelui frate sovietic. Nu a existat aici nici parteneriat, nici voinţă federativă. Această
„altă Europă”, născută din voinţa lui Stalin, nu a fost expresia conştiinţei europene. Pentru prima
dată în istorie, Europa s-a regăsit în mod inevitabil în partea sa occidentală, unde doar instituţiile
moderne bazate pe democraţia liberală şi-au câştigat dreptul de-a amenaja, la acest sfârşit de
secol, relaţiile intereuropene.

4. Apreciaţi care dintre valurile extinderii Uniunii Europene au avut avut o influenţă
majoră asupra acesteia?

Influenţă majoră – căderea zidului Berlinului 1980 - 1989

Sindicatul polonez Solidarność („Solidaritatea”) și liderul său, Lech Walesa, devin celebri
în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval Gdansk, din vara anului
1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea stat membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai
târziu, de Spania și Portugalia. În 1986 este semnat Actul Unic European. Este vorba despre un
tratat care pune bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de
libera circulație a mărfurilor în UE, dând astfel naștere „pieței unice”. 9 noiembrie 1989 este data
unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și, pentru prima dată după 28 de ani, se
deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Acest lucru conduce la reunificarea
Germaniei, care are loc în octombrie 1990.

5. Ce cunoaşteţi despre Tratatul de la Lisabona?

Tratatul de la Lisabona răspunde nevoii de a reforma structura şi modul de funcţionare a Uniunii

Europene (UE). Extinderile succesive ale UE au dus numărul statelor membre la 27. Prin urmare,
era necesară o adaptare a funcţionării instituţiilor şi a modalităţilor de luare a deciziilor la nivel
european.

În plus, Tratatul de la Lisabona a permis reformarea mai multor politici ale UE. Acesta a
redefinit şi a consolidat acţiunile întreprinse la nivel european.

O primă tentativă de reformă a avut loc odată cu elaborarea Tratatului de instituire a unei
Constituţii pentru Europa. Obiectivul era de a înlocui tratatele fondatoare ale UE cu o Constituţie
Europeană.

Constituţia a fost semnată la Roma la 29 octombrie 2004. Totuşi, înainte de a intra în vigoare,
aceasta trebuia să fie ratificată de toate statele membre. Procesul de ratificare s-a soldat cu un
eşec în mai multe state membre.

La 23 iulie 2007, o nouă conferinţă interguvernamentală a fost convocată la Lisabona, pentru a

găsi o alternativă la Tratatul constituţional şi pentru a continua reformele. Ideea unei Constituţii
Europene a fost, prin urmare, abandonată şi au avut loc noi negocieri pentru elaborarea unui
tratat de modificare.

La 13 decembrie 2007, cei 27 de şefi de stat sau de guvern din UE au semnat la Lisabona noul
tratat de modificare. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a
fost ratificat de toate statele membre în conformitate cu cerinţele lor constituţionale. Tratatul de
la Lisabona este, în mare parte, inspirat de Tratatul constituţional. Majoritatea reformelor
instituţionale şi politice avute în vedere în Constituţie sunt reluate în Tratatul de la Lisabona, dar
prezentate sub o formă diferită.
Tratatul constituţional era menit, într-adevăr, să abroge tratatele fondatoare ale UE, pentru a le
înlocui cu un text unic: Constituţia pentru Europa. În schimb, Tratatul de la Lisabona nu
înlocuieşte tratatele fondatoare, doar le modifică, cum au făcut şi tratatele de la Amsterdam şi
Nisa anterior. Astfel, Tratatul de la Lisabona se prezintă sub forma unei serii de amendamente
aduse tratatelor fondatoare.

Această schimbare de formă nu are consecinţe în plan juridic, dar are un efect semnificativ în
plan simbolic şi politic. Ideea unei Constituţii Europene a fost abandonată, iar dreptul european
rămâne stabilit de tratatele internaţionale.

Astfel, UE se bazează în continuare pe cele două tratate fondatoare: Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a fost totuşi redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”

Tratatul de la Lisabona:

• reformează instituţiile şi îmbunătăţeşte procesul decizional al UE;

• consolidează dimensiunea democratică a UE;

• reformează politicile interne ale UE;

• consolidează politica externă a UE.

Reforma instituţiilor UE era necesară datorităcreşterii numărului de state membre.. Tratatul de la

Lisabona modifică astfel normele privind compoziţia Comisiei, a Parlamentului European, a
Comitetului Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social European.

În plus, Tratatul de la Lisabona reformează procesul decizional din cadrul Consiliului. Acesta
elimină efectiv vechiul sistem de vot ponderat şi introduce o nouă definiţie a majorităţii calificate
pentru votarea deciziilor.

Tratatul de la Lisabona creează, de asemenea, două noi funcţii în arhitectura instituţională a UE:

• preşedintele Consiliului European;

• Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona şi-a propus să clarifice şi să îmbunătăţească funcţionarea
UE. Acesta elimină vechea structură bazată pe piloni în favoarea unei noi repartizări a
competenţelor între UE şi statele membre. Tratatul de la Lisabona simplifică, de asemenea,
procedurile legislative şi tipologia actelor juridice adoptate în cadrul UE.

În plus, Tratatul de la Lisabona conferă o mai mare flexibilitate funcţionării UE. Acesta
introduce o serie de clauze instituţionale menite să faciliteze construcţia europeană în anumite
domenii politice. S-a facilitat, de asemenea, punerea în aplicare a cooperării consolidate între
statele membre.

Unul dintre obiectivele Tratatului de la Lisabona este de a consolida democraţia europeană, mai
ales cu scopul de a accentua legitimitatea deciziilor şi de a apropia UE de cetăţenii săi. Astfel,
puterile Parlamentului European au fost consolidate în mod semnificativ. De asemenea, Tratatul
de la Lisabona conferă parlamentelor naţionale un rol mai important în cadrul UE.

În plus, Tratatul de la Lisabona instituie iniţiativa cetăţenească, care permite cetăţenilor să

participe mai activ la construcţia europeană.

Politicile interne ale UE

Una dintre cele mai importante modificări se referă la spaţiul european de libertate, securitate şi
justiţie. Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele UE în ceea ce priveşte:

• controlul la frontiere, azilul şi imigraţia;

• cooperarea judiciară în materie civilă;

• cooperarea judiciară în materie penală;

• cooperarea poliţienească.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona clarifică competenţele UE în domeniul politicilor

economice, sociale şi energetice. Acesta stabileşte ca nou obiectiv crearea unui spaţiu european
de cercetare.

Acţiunea UE pe plan internaţional a fost consolidată. Mai întâi de toate, Tratatul de la Lisabona
conferă o mai mare coerenţă şi vizibilitate politicii externe şi de securitate comune a UE. UE
dobândeşte astfel personalitate juridică, ceea ce îi permite să negocieze şi să fie parte
contractantă la tratatele internaţionale. În plus, UE este reprezentată de acum înainte pe scena
internaţională de Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate.

De asemenea, politica de securitate şi apărare comună face acum obiectul unei secţiuni a
tratatelor fondatoare. Obiectivele pe termen lung vizează instituirea unei apărări europene
comune.