Machedon Emilia

9F

Diocliţian şi instaurarea dominatului

Diocliţian s-a nascut în Dalmatia, în jurul

Diocliţian înainte de urcarea la tron anului 245. Numele său Diocles a fost ulterior
latinizat în Diocletianus. Numele lui complet pe
care l-a folosit în timpul domniei a fost Aurelius Valerius Diocletianus. Era de origine
modestă dar intrând în armată a avansat din grad în grad fiind consul pentru prima dată în 293
şi pretorul Aperului în 294 cu sprijinul altor şefi militari.

A sosit la tron în 285, fiind proclamat de armata.

Asocierea lui Maximianus la În acelaşi an el şi l-a asociat la domnie pe
imperiu Maximianus. Politica lui Aurelian a urmărit
restabilirea unităţii teritoriale a imperiului, cea a lui
Diocliţian a urmărit încă de la început organizarea
militară şi administrativă. Datorită acestor intenţii şi-a ales ulterior încă trei colegi,
circumstanţele justificând acţiunile sale. Lumea romană era prea vastă şi expusă prea multor
pericole pentru ca un singur om să fie capabil de a-i asigura apărarea peste tot. De fiecare dată
când un şef de armată obţinea o victorie, soldaţii lui îl aclamau împărat iar el devenea rivalul
celui care l-a trimis la frontieră. Cel mai bun mod de a evita uzurpările şi perpetua reîncepere
a anarhiei era împărţirea execiţiului autorităţii mai multor persoane; dacă era deja un împărat
care dirija operaţiunile militare, succesele lui şi aclamările soldaţilor nu compromiteau
menţinerea ordinii publice şi a disciplinei.
Maximianus s-a remarcat în armată datorită curajului şi abilităţilor militare dar avea şi
avantajul prieteniei lui Diocliţian. Acesta nu l-a adoptat, după cum se proceda de obicei, dar îl
considera şi prezenta ca pe fratele său. S-ar părea că la început nu exista o delimitare precisă
între teritoriile de influenţă ale celor doi împăraţi, Maximianus s-a aflat în Occident între anii
285 şi 289 iar Diocliţian în Orient, Roma ramânâd totuşi capitala imperiului. Numele
amândurora figurau în legi, pe scrierile de pe clădiri iar imaginile lor pe monezi şi pe
steagurile militare. Totuşi ei nu erau absolut egali, Maximianus işi datora urcarea la tron lui
Diocliţian iar numele lui apărea întotdeauna al doilea. Diocliţian s-a declarat sub protecţia lui
Jupiter, luându-şi numele Jovius în timp ce Maximianus aflat sub protecţia lui Hercule şi-a
luat numele de Herculius.

Tetrarhia (293): Cei doi Auguşti, care se întâlniseră deja în 289,

s-au reunit a doua oara la Milano spre sfârşitul lui
Constantin Chlorus si Galerius 290. Au constatat că politica dusă în ultimii 5 ani a
avut efecte bune dar incomplete. Astfel Diocliţian a
fost cel care a numit noii prinţi care trebuiau să fie şefi militari încercaţi. Maxentius, fiul lui
Maximianus nu a fost ales din cauza vârstei fragede, dar au fost aleşi doi bărbaţi care s-au
distins în campaniile precedente şi aveau merite reale. Constantin Chlorus a fost adoptat de
Maximianus iar Galerius de Diocliţian devenind Cezari. Astfel cei doi aveau dreptul prin
descendenţă să-şi ia numele de Jovius şi Herculius. Prin căsătorie cei doi Cezari au devenit
ginerii Auguştilor care i-au adoptat. Dacă înainte împăraţii aduceau ca succesori rude
apropiate, noul sistem le permitea celor mai demni să acceadă la primul rang şi să intre în
familie. Aceste legături trebuiau să menţină armonia între cei patru împăraţi. Potrivit lui
Praxagoras şi Aurelius Victor în 293 a avut loc o împărţire a imperiului între cei doi Auguşti şi
cei doi Cezari, acestora le reveneau: Alpii, Galia, Britania, Spania lui Constantin Chlorus,
Illyricum lui Galerius, Africa şi Italia lui Maximianus şi tot restul lui Diocliţian.

Reformele lui Diocliţian Caracter general Refacerea instituţiilor

politice şi sociale a început odată cu venirea la tron a lui
Septimius
Severus şi s-a terminat prin domnia lui Constantin. Transformările aduse de fiecare împărat nu
sunt cunoscute cu precizie dar cele mai importante au fost reformele lui Diocliţian. Multe
trăsături ale regimului său s-au regăsit şi la predecesorii lui, în cazurile acestora schimbările s-
au facut spontan sub presiunea circumstanţelor, fără un plan de ansamblu şi nu se potriveau cu
vechea structură a imperiului care în linii mari era neschimbată. Astfel îi revine lui Diocliţian
sarcina de a pune ordine în acestă confuzie şi de a reliza cu mână fermă planul noii societăţi
menită să o înlocuiască pe cea ridicată deja de Augustus. Reformele înfăptuite între 284 şi 305
le continuă şi le completează pe cele ale Gallianus şi Aurelian, au avut un caracter sistematic
ceea ce demonstrează la autorul lor o personalitate hotărâtă şi inovatoare. În toate domeniile
absolutismul monarhic spre care se îndrepta imperiul de trei secole se afirmă şi triumfă.
Ritualul adoraţiei Cei patru împăraţi, doi Auguşti şi doi Cezari, nu sunt consideraţi
doar reprezentanţi ai zeilor ci chiar incarnaţiile lor. Tot ceea ce ating este sfânt, palatele lor se
numesc sacrum palatium, camerele lor sacrum cubiculum, în jurul lor se dezvoltă un veritabil
cult, imaginile lor sunt idoli în faţa cărora se oferă sacrificii. Înaintea lui Diocliţian au mai
existat împăraţi care au dorit să fie recunoscuţi ca zei dar în timpul nici unuia acest lucru nu a
fost recunoscut oficial. Noutatea faţă de luarea titlului de deus et dominus din timpul lui
Aurelian este instituirea ritualului adoraţiei numit adoratio prin care supuşii împăraţilor îşi
arăta omagiul faţă de divinitatea lor necontestată prin formalităţi minuţios pregătite şi cu o
mare semnificaţie. Actul adoratio consta într-o îngenunchere şi un sărut; persoanele primite în
prezenţa împăratului îngenuncheau la picioarele lui ca în faţa statuii unui zeu şi ţineau între
buze poala veşmântului său de purpură. După modelul monarhilor din Orient, împăraţii
apăreau în public într-un decor somptuos, purtau diademe şi ceptre, se îmbrăcau în matase şi
purpură, îşi decorau hainele şi încălţămintea cu pietre preţioase.
Guvernarea centrală Diocliţian a menţinut senatul dar la ţinut în permanenţă
la depărtare. De la venirea la tron când nici nu a cerut confirmarea numirii sale şi de-a lungul
întregii domnii când numea personal consulii în fiecare an fără a se mai supune alegerii de
către senat ca pâna atunci. Senatul nu pare a fi avut vreo legătura cu elaborarea legilor din
acele timpuri dar şi menţinut rolul în domeniul judiciar. Deşi documentele nu amintesc de
măsurile riguroase luate de Diocliţian împotriva unor membri ai senatului, Lactance pretinde
că Maximianus i-a facut să piara pe senatorii bogaţi acuzându-i de complot. Pretorii creaţi de
Augustus pentru a fi comandanţii gărzii imperiale şi a garnizoanei Romei, au devenit în
secolul III principalii colaboratori ai împăraţilor. Decentralizarea administrativă trebuia să
aducă împărţirea între patru titulari, fiecare având o circumscripţie teritorilă diferită şi având
doar atibuţii civile. Îi datoram lui Diocliţian reorganizarea consiliilor imperiale, consilia sacra
formata din consilium principis şi scrinia.
Armata În imperul reorganizat unde puterea absolută a împăratului se exercita
doar cu ajutorul armatei, soldaţii ocupau un loc privilegiat. Serviciul militar se termina după
20 de ani şi atât foştii militari cât şi copiii lor sunt scutiţi de pedpsele date plebeilor. Situaţia
din armată din acea epoca cerea o reformă radicală. Vechiul sistem se baza pe existenţa unor
armate puţin numerose, cu militari voluntari şi toate staţionau la frontieră. În secolul III
limesul a fost depăşit de germani, goţi şi perşi astfel încât unele oraşe au trebuit să fie întărite
şi formate noi trupe, din care au facut parte şi barbari. Diocliţian a realizat diferenţierea între
armatele sedentare de la frontieră şi cele mobile din interiorul imperiului. Nu se ştie exact care
schimbare îi revine fiecărui împărat. S-ar părea că lui Diocliţian îi revin mărirea şi mai bună
repartiţie a efectivelor militare. Numărul legiunilor a fost dublat de la 34 la 68 prin
transformarea în legiuni a vechilor trupe auxiliare şi a detaşamenetor legionare. M. Nischer
evalueaza la 300.000 numărul bărbaţilor din legiuni şi la 100.000 pe al acelora din trupele
auxiliare.
Provinciile Reformele lui Diocliţian apar cel mai evident în administraţia
provincială. Teritoriile italiene nu mai au privilegii şi intră în dreptul comun, fiind împărţite în
circumscripţii care nu diferă cu nimic de cele din alte regiuni. Noi reguli delimitează
provinciile grupându-le în unităti mai vaste numite dieceze, modifică atribuţiile guvernatorilor
şi clasamentele ierarhice. Aceste măsuri au fost luate pentru a preveni încălcarea hotarelor şi
uzurpările funcţionarilor. Un document contemporan, Lista de la Verona, cataloghează
provinciile romane la începutul secolului IV, între 298 şi 315. Astfel se ştie că cele peste
şaizeci de noi provincii datează din timpul tetrarhiei, multe rămânâd de la domniile anterioare.
Tot din acest document se ştie că împărţirea provinciilor în zone mai mici a fost însoţită şi de
gruparea lor în dieceze, douăsprezece la număr. Cele mai vaste erau cele şase dieceze din
Orient care aveau pâna în şaisprezece provincii, cea din Pont avea sapte, în Asia erau zece, în
Tracia şase, în Moesia unsprezece, în Panonia şapte iar în Occident cele şase dieceze din
Britania cu patru provincii, din Galia cu opt, din Viennoise cu şapte, din Italia cu şaisprezece,
din Spania cu şase şi din Africa cu şase provincii. Au apărut şi diferenţele între rangurile
guvernatorilor, astfel în frunte erau cei doi proconsuli din Africa şi Asia, apoi consulares dupa
care urmau correctores şi cu cel mai mic grad simplii praesides recrutaţi dintre viri
perfectissimi. Diecezele au în frunte înalţi funcţionari, vicari, numiţi vicarii praefectorum
praetorio. Guvernatorii şi vicarii nu aveau decât atribuţii civile, administrative şi justiţiare,
nemaiavând şi posibilitatea de a controla armata.
Finanţele Mărirea luxului de la curtea împăratului, mărirea numărului de
funcţionari atât în birourile cancelariei cât şi în provincii şi apariţia diecezelor au adus mărirea
cheltuielilor. În Roma trebuiau renovate unele edificii afectate de incendiul din septembrie
284, s-au construit băi, conducte de alimentaţie cu apa, un arc de triumf care nu a rezistat
timpului. Pentru a face faţa nevoilor imperiului a fost nevoie doar de reorganizarea sistemului
de impozitare directă. Diocliţian a realizat un recensământ al proprietăţilor şi persoanelor. În
urma sa unitatea impozabilă în secolulu IV a fost numită jugum sau caput. Termenul de jugum
a fost inventat şi definit în timpul lui Diocliţian. Toate juga reprezentau aceeaşi valoare, fiind
diferenţiate prin tipul şi calitatea terenului. Prin juga erau estimate atât proprietăţile
particulare cât şi teritoriile cetaţilor. La fiecare cincisprezece ani împăratul fixa taxa pe jugum
numită indictio, primul indictio având loc în septembrie 297.
Monezile Situaţia monetară s-a agravat în secolul III. Lumea romană suferea de o
criză a circulaţiei monetare. Dispariţia monedelor de aur şi argint şi emisiunea exagerată de
monezi a căror greutate şi valoare erau slabe şi variau au determinat deprecierea banilor
folosiţi. Diocliţian a remediat situaţia prin reluarea baterii monezilor de aur şi argint, prin
crearea unor noi monezi de bronz şi mărirea numărului atelierelor, asigurând pentru câţiva ani
condiţii mai bune. Moneda din timpul lui Diocliţian era aures cu subdiviziunile semis şi triens
iar multiplii valorând de o dată şi jumătate, de două ori şi jumătate, de cinci, şase sau zece ori
unitatea. Noutatea o reprezentau monedele de bronz uşor argintate de două tipuri, pecunia
major sau mjorina şi denarius communis sau follis.
 În timpul lui Diocliţian a asvut loc cea mai lungă şi sângeroasă
Diocliţian şi persecuţie a creştinilor. Diocliţian şi-a arătat devotamentul faţă de zeii
creştinişmul păgânismului luându-şi numele Jovius. În primii ani ai domniei sale s-a
arătat tolerant faţă de creştini dorind să menţina ordinea publică şi pacea,
respingând violenţa. S-ar părea că unele din motivele care l-au determinat să înceapă
persecuţia au fost refuzul creştinilor de a se supune ritualului adoratio şi de a face parte din
armată. Prin cele patru edicte din 303-304 a încercat să facă să dispară religia creştină,
violenţele împotiva creştinilor devenind chiar legale. Totuşi Diocliţian nu a reuşit să-şi
termine planul cu succes.

La 20 noiembrie 303, în al
Sfârşitul tetrarhiei douăzecilea an al domniei sale, Diocliţian îşi sărbătoreşte la
Roma Vicennalia, nici un alt împărat de la Carcalla
nemaiatingând douăzeci de ani de domnie . La 1 mai 305, în ziua de Vicennalia a lui
Maximianus, Diocliţian aflat la Nicomedia şi Maximianus aflat la Milano au abdicat simultan
lăsându-şi tronul celor doi Cezari care au devenit astfel Auguşti. Hotărârea a luat prin
surprindere lumea romană, nici un eveniment recent neexplicând acţiunea lor. S-ar părea că
Diocliţian a fost convins de Galerius că vârsta avansată şi sănătatea cereau odihnă. Aceste
motive păreau totuşi veritabile, Diocliţian având vârsta de şaizeci de ani şi o viaţă foarte
activă însoţită de o boala care l-a ţinut în palatul de la Nicomedia în timpul iernii dintre anii
304-305. Deoarece la aducerea la tron a lui Maximianus acesta a promis că nu va rămâne
August fără Diocliţian el a fost constrâns să renunţe la tron. După abdicare Diocliţian s-a
retras la palatul său de la Spalato de unde a asistat la ruinarea tetrarhiei. După moartea lui
Galerius la putere erau patru Auguşti care s-au grupat doi câte doi, Licinius si Maxentius
împărţeau egal moştenirea lui Galerius. În final lupta pentru Occident s-a dat între Constantin
şi Maxentius iar cea pentru Orient între Licinius şi Maximin Daia.

Bibliografie: 1. Besnier, Maurice , “HISTOIRE ANCIENNE Troisième partie

HISTOIRE ROMAINE Tome IV, première partie”
Paris, Les presses universitaires de France, 1937

2. Piganiol, André ,”HISTOIRE ROMAINE Tome IV, deuxième partie

L’EMPIRE CHRETIEN (325-395)”
Paris, Les presses universitaires de France, 1947