Unitatea de învăţare 3.

Echipamentul comenzii numerice – ECN –

varianta NC

Cuprins
3.1. Introducere .........................................................................................................28
3.2. Competenţe.........................................................................................................29
3.3. Structura sistemelor de comandă numerică – varianta NC ...................................30
3.3.1. Sisteme pentru introducerea manuală a datelor.....................................31
3.3.2. Mecanismul de citire............................................................................32
3.3.3. Convertorii ..........................................................................................34
3.3.4. Memorii...............................................................................................35
3.3.5. Blocuri de comparare...........................................................................37
3.3.6. Interpolatoarele....................................................................................38
3.4. Test de evaluare ..................................................................................................39

3.1. Introducere
Aşa cum s-a arătat şi la definirea noţiunii de MUCN-PL, o maşină-unealtă
cu comandă numerică pentru prelucrarea lemnului – MUCN-PL – este o asociere
între o maşină-unealtă pentru prelucrarea lemnului şi un automat de comandă
de înaltă performanţă.
Maşina-unealtă pentru prelucrarea lemnului are câteva particularităţi dintre
care menţionăm:
→ rigiditate ridicată a componentelor organologice fixe sau mobile;
→ soluţii constructive de lagăre speciale, pentru reducerea frecărilor;
→ atenuarea forţelor de inerţie pentru mişcările cu viteze şi acceleraţii ridicate,
cu păstrarea preciziei de prelucrare.
Aceste particularităţi le regăsim atât la primele MUCN-PL, la care
automatul de comandă este în varianta NC (toate funcţiile logice în construcţie
cablată), cunoscut şi sub denumirea de „sistem de comandă numerică cu logică
cablată”, cât şi la sistemele actuale de comandă numerică, sistemele CNC şi DNC.
Prezentarea structurii sistemelor de comandă NC (sau cu logică cablată)
este necesară nu doar din punct de vedere „istoric” cât, mai ales, pentru înţelegerea
funcţiilor fiecărui component, funcţii care se regăsesc şi la celelalte sisteme, în
software sau „logică programatică”, stocată sub formă de „program maşină” în
memoria procesorului.

28
3.2. Competenţe
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să:
■ Descrie structura funcţională a sistemului de comandă numerică – varianta NC.
■ Explice rolul funcţional al fiecărui component.
■ Descrie construcţia şi funcţionarea fiecărui bloc funcţional din structura ECN-
NC.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

29
3.3. Structura sistemelor de comandă numerică – varianta NC

Deoarece la ora actuală se mai întâlnesc în funcţiune şi MUCN în varianta NC,

considerăm utilă prezentarea structurii unui astfel de sistem de comandă numerică, nu numai
pentru caracterul "istoric" al acestuia cât, mai ales, pentru a facilita însuşirea şi cunoaşterea
sistemelor CNC.
Orice sistem de automatizare utilizând comanda numerică a maşinilor-unelte - varianta
NC - cuprinde, din punct de vedere structural, următoarele elemente:
• suportul cu informaţiile de prelucrare, care poate fi cartela perforată ,banda perforată,
banda magnetică;
• echipamentul (unitatea) de comandă numerică, care cuprinde totalitatea circuitelor
electronice care asigură, preluarea informaţiilor de pe suport, preluarea informaţiilor şi de a
transmite comenzile spre organele acţionate;
• ansamblul maşinii-unelte care cuprinde totalitatea lanţurilor cinematice comandate
prin intermediul comenzii numerice precum şi traductorii din circuitele de reacţie.
O astfel de structură este reprezentată grafic în figura 3.1.

Fig. 3.1. Structura echipamentelor de comandă numerică varianta NC.

Informaţiile de lucru sunt preluate de pe suportul de informaţii – SI – (care, de regulă,

este banda perforată Bp sau banda magnetică Bm) de către echipamentul de comandă
numerică -ECN- prin mecanismul de citire – M.Cit.
Informaţiile de lucru, sub formă codificată, pot fi introduse şi manual în ECN, prin
intermediul blocului de introducere manuală a datelor figurat în schemă prin blocul IMD şi
care pote fi format din diverse butoane, comutatoare sau blocuri specializate (panouri de
comutatoare rotative decadice etc.).
După citirea informaţiilor de către mecanismul de citire M.Cit acestea sunt preluate de
către convertorul de cod -Cv- care prelucrează informaţiile din codul numeric în analogic şi
transmite blocului de memorie -Mem- care are capacitatea de a memora unele funcţii

30
pregătitoare (G), valorile vitezei de avans (F), turaţia arborelui principal (S), scula (T) şi unele
funcţii auxiliare (M).
Comparatorul -Cp- (sau blocul de comparare) are rolul de a compara semnalul venit
pe calea directă, de la blocul de memorie, cu semnalul de pe bucla de reacţie, primit de la
traductorul de reacţie TR şi de a emite semnalul de comandă către blocul de comandă -MCd.
Blocul de comandă -MCd- emite semnalul de comandă către în maşina-unealtă, MU,
respectiv către mecanismul de acţionare MAct. al acestuia. Mecanismul de acţionare al
acestuia este reprezentat, de regulă din motorul curent continuu care asigură acţionarea
lanţului cinematic de avans reglabil într-un interval dat şi care reprezintă sursa de mişcare a
lanţului cinematic. Mişcarea de rotaţie primită de la mecanismul de acţionare MAct. este
preluată, transformată (cantitativ şi/sau calitativ de mecanismul transmisiei intermediare Ti
(care în structura anumitor lanţuri cinematice poate să lipsească) şi transmisă verigii de
execuţie VE (sau organul acţionat al lanţului cinematic respectiv).
Traductorii de reacţie TR pot fi traductori de poziţie sau traductori numerici de
deplasare.
Suportul informaţiei este prezentat parţial la Unitatea de învăţare 9, deci se vor prezenta
în continuare elementele structurale ale echipamentului de comandă numerică ECN şi
sistemele pentru introducerea manuală a datelor.

3.3.1. Sisteme pentru introducere manuală a datelor

În afară de introducerea informaţiilor de lucru în echipamentele de comandă numerică

(ECN) cu ajutorul unui suport de informaţii (SI) de tip bandă perforată, bandă magnetică sau
cartelă perforată, mai există şi sisteme de introducere pe cale manuală (IMD) a acestor
informaţii.
În acest scop, echipamentele de comandă numerică sunt prevăzute cu panouri de
comutatoare decadice, sisteme DATA MODUL sau tablouri cu taste.
Aceste elemente sunt încorporate echipamentelor de comandă numerică ECN, aşa cum
se observă în fig. 3.1., ele găsindu-şi aplicabilitatea în special la programarea unor procese
tehnologice simple, cu puţine operaţii, mai ales în cazul producţiei de unicate, situaţie în care
utilizarea unei benzi perforate nu este justificată.
De asemenea, panourile pentru introducerea manuală a datelor sunt absolut necesare
pentru a introduce manual corecţia de sculă, când aceasta nu este programată pe banda
perforată.

31
 3.3.2. Mecanismul de citire

Informaţiile introduse în echipamentul comenzii numerice pe suportul adecvat (benzi

perforate, cartele sau benzi magnetice) sunt preluate (citite) de echipament prin intermediul
unor dispozitive electromagnetice sau fotoelectrice de citire a informaţiilor.
Citirea informaţiilor înscrise pe benzi perforate se face bloc cu bloc, iar în cazul unui
bloc citirea se face fie în serie, fie în paralel. În cazul citirii în serie, combinaţiile de perforaţii
de pe liniile benzii se citesc succesiv, prin deplasarea benzii pas cu pas prin faţa dispozitivului
de citire. La capătul fiecărui bloc, o combinaţie de perforaţii comandă oprirea citirii benzii.
Prin acest mod de citire informaţiile furnizate succesiv la dispozitivul de citire trebuiesc
depozitate într-o memorie-tampon pentru durata cât maşina-unealtă (a cărei viteză de lucru
este mult mai mică decât, cititorului benzii perforate) execută faza de lucru corespunzătoare
blocului de informaţii citit.
La citirea în paralel toate perforaţiile conţinute de un bloc de pe banda perforată sunt
citite concomitent, ceea ce înlătură necesitatea memoriei-tampon, dar lungimea blocului pe
care o poate citi dispozitiv de citire este limitată pentru a nu se complica prea mult construcţie
acestuia. Cum citirea în serie nu este supusă unei asemenea limitări ea este adoptată ca
metodă generală de citire a benzilor perforate la toate tipurile de maşini-unelte cu comandă
numerică.
Cele mai utilizate dispozitive de citire în serie a benzilor perforate sunt cele
electromecanice şi cele fotoelectrice.
Dispozitivele de citire electromecanice prezentate în fig. 3.2, pot fi cu ştifturi şi bile
(fig.3.2.a), cu pârghii articulate (fig. 3.2.b), şi cu perii (fig. 3.2.c).

Fig. 3.2. Dispozitive electromecanice de citire a benzilor peforate.

32
 Citirea benzii perforate 1, la cititorul cu ştifturi şi bile (fig. 3.2.a) se face în situaţia în
care aceasta se deplasează în sensul figurat pe schiţă, sprijinită pe o placă 2. Când o perforaţie
a benzii ajunge în faţă bilei 3, arcul 5, ridică tija 4, (prin destinderea lui), împreună cu bila 3,
realizând închiderea contactului 6, (normal deschis - nd) şi deschiderea contactului 7 (normal
închis -ni).
În cazul cititorului cu pârghii articulate (fig 3.2.b), când vârful pârghiei 2, calcă într-o
perforaţie a benzii 1, pârghia articulată, sub acţiunea arcurilor 7, şi 8, se deplasează în sens
invers acelor de ceasornic, închizând contactul 4 şi deschizând contatele 5, ale dispozitivului.
Dacă pe banda perforată nu există perforaţie, cama 6, roteşte pârghia 2, prin braţul de pârghie
3, astfel încât contactele 5, ale circuitului să se închidă. Rotirea camei 6 se face cu acelaşi
motor care antrenează şi banda perforată, în aşa fel ca, la deplasarea benzii perforate cu un
pas, cama 6 să execute o rotaţie completă.
Cititorul cu perii prezentat în fig. 3.2.c, asigură citirea benzii perforate 1, prin
deplasarea acesteia prin faţa palpatorilor-perie 3. Placa de sprijin 2, a benzii perforate este
legată la boma pozitivă (+) iar palpatorul-perie 3, la borna negativă (-). Când o perforaţie a
benzii ajunge în dreptul palpatorului-perie, acesta intră în conctact cu placa suport 2, şi
realizează închiderea circuitului.
Toţi aceşti cititori au ca principal neajuns faptul că ei pot asigura citirea a maxim 40
linii pe secundă. În situaţiile în care se cer viteze mai mari de citire se folosesc cititorii
fotoelectrici care asigură citirea a peste 200 linii (caractere) pe secundă (fig. 3.3.).

Fig. 3.3. Dispozitiv fotoelectric de citire a benzilor perforate.

Acest tip de dispozitive de citire se bazează pe principiul sesizării perforaţiilor din

bandă cu ajutorul unui fascicol luminos emis de sursa de lumină 4, care cade pe elementul
fotosensibil 5, (de obicei un fototranzistor) când o perforaţie a benzii 1, antrenată de rotiţa 2,
şi sprijinită pe suportul 3, ajunge în dreptul fascicolului luminos.
Sensibilitatea acestor sisteme este mai mare decât a celor electromecanice.

33
 Utilizarea benzilor magnetice ca purtătoare a informaţiilor de lucru a fost avantajoasă şi
s-a utilizat pe larg în cazul maşinilor-unelte cu comandă numerică de conturare, deoarece
asigură o densitate mult mai mare informaţiilor înscrise pe ele. Înscrierea informaţiilor pe
benzile magnetice va fi prezentată la Unitatea de învăţare 9. Citirea programelor înscrise pe
benzi magnetice se realizează cu aceleaşi capete magnetice care se folosesc pentru înscriere
(înregistrare) astfel: prin deplasarea benzii magnetic prin faţa capului magnetic, fluxul
magnetic al porţiunilor magnetizate pe bandă induce o tensiune electromotoare (continuă sau
sub fomă de impulsuri) în înfăşurarea capului de citire. Mărimea tensiunii electromotoare
indusă în capul de citire depinde de viteza benzii, de aceea, la viteze de deplasare mici, se vor
folosi capete magnetice la care semnalul cules de pe banda magnetică să nu depindă de viteza
benzii ci numai de intensitatea magnetizării.
Citirea programelor înscrise pe discuri magnetice va fi tratată ulterior în cadrul
Unităţii de învăţare 9 (§ 9.5, Discul magnetic).

3.3.3. Convertorii

Convertorul este blocul care transformă informaţia dată sub anumită formă şi aplicată pe
intrare în informaţie echivalentă obţin pe ieşire sub o altă formă.
Informaţia de intrare (sau semnalul de intrare) este preluată de pe port-program prin
intermediul mecanismului de citire sau direct prin intermediul mecanismului de introducere
manuală a datelor IMD. În funcţie de modul lor de funcţionare, convertorii pot fi: convertori
de cod şi convertori de mărimi fizice.
Convertorii de cod sau numerici, transformă informaţia aplicată pe intrare într-un cod,
în informaţie culeasă pe ieşire în alt cod.
Schema bloc a unui astfel de convertor este prezentată în figura 3.4, având n intrări şi m
ieşiri, în care m ≠ n. Atât informaţia aplicată pe intrarea ij cât şi cea culeasă pe ieşirile ek fiind
discretă, convertorii de cod sunt blocuri numerice. După rolul lor funcţional convertorii de
cod pot fi decodificatori şi codificatori.
Decodificatorul are rolul de a decodifica informaţia iniţială, inregistrată în port-
program, în informaţie referinţă r, a comparatorului Cp. De obicei, decodificarea se face dintr-
un cod dat în sistemul de numeraţie zecimal.
Codificatorul are rolul de a codifica informaţia curentă R(e), primită de la traductorul de
reacţie TR, în codul comparatorului Cp.

34
 Fig.3.4. Schema bloc a convertorului de cod.

Convertorii de mărimi fizice convertesc cifrele zecimale în amplitudine sau fază de

semnal. Acest lucru este necesar în situaţiile în care traductorul de reacţie, TR, este de tip
analogic, iar echipamentele de comandă numerică, ECN, lucrează cu informaţii numerice. În
acest caz, între traductorul de reacţie TR şi ECN este necesară o interfaţă, rolul căreia este
îndeplinit de convertorul de mărimi fizice.
Convertorii de mărimi fizice se construiesc, în general, în două variante, după cum
cifrele zecimale sunt convertite în tensiuni alternative modulate în fază sau în amplitudine.
Ambele variante de convertori sunt de tip N/A (Numeric/Analogic). Schema bloc a unui
convertor de mărimi fizice este prezentată în figura 3.5. Pe intrările im se aplică semnale de
intrare sub formă numerică (discretă), iar pe ieşirea -e- se culege un semnal de ieşire analogic.
Convertorii de tensiune cu modulare în amplitudine au un număr de intrări m = 10, pentru un
rang zecimal, iar cei cu modelare în fază au două intrări.

Fig. 3.5. Scheme bloc a convertorului de mărimi fizice.

3.3.4. Memorii

Memoriile sunt blocuri de stocare temporară a informaţiilor venite de la port-program

sub forma mărimii de referinţă r. Durata stocării este egală cu durata execuţiei unei faze sau
bloc de informaţii.
Memoriile emit comparatorului tot mărimea de referinţă r, dar decalată în timp faţă de

35
momentul iniţial al citirii port-programului. Dacă citirea port-programului este de tip simultan
(când acesta constituie memorie externă) memoria internă nu mai este necesară sau poate
înlocuită cu o memorie dinamică. În acest caz, memoria internă reprezintă numai un bloc de
transfer al informaţiilor între port-program şi comparator.
Când citirea programului este de tip succesiv memoria intern devine necesară, ca o
memorie statică, caz în care ea este un bloc de stocare temporară a informaţiilor. În acest caz,
ea funcţionează numai prin "absorbţie" sau "la cerere" de către comparator, pe măsura
executării operaţiilor din ciclul de lucru programat.
Procesul de memorare se realizează în două etape: înregistrarea (sau memorarea) şi
anularea (sau ştergerea).
Înregistrarea are sensul de la codificator spre memorie (fig.3.1), iar anularea are sensul
de la comparator spre memorie, după coincidenţă. Deci memoria are minim două intrări şi o
ieşire.
Preluarea informaţiei (absorbţia ei) din memorie se poate realiza cu sau fără ştergerea
(anularea) ei. În cazul în care transferul informaţiei spre comparator se face cu ştergerea ei,
memoria este dinamică; în caz contrar ea este statică.
Construcţia memoriei se bazează pe celula de memorare. O celulă de memorare reţine o
informaţie. Capacitatea memoriei este dată de lungimea maximă a frazei de format variabil.
Construcţia memoriei depinde de modul de scriere şi înregistrare a programului: scriere
alfanumerică sau scriere numerică.
Instrucţiunea - reprezintă o propoziţie compusă din cuvintele adresă şi conţinutul
adresei, scrise în această ordine.
Adresa - este cuvântul exprimat printr-o literă a alfabetului latin, definind locul unde se
execută conţinutul adresei.
Conţinutul adresei - este cuvântul exprimat printr-un număr zecimal, definind o
valoare din mulţimea de valori pe care le poate avea adresa. După rolul lor funcţional,
adresele pot fi:

adrese tehnologice (F, S, T) care exprimă locurile de execuţie în componentele
maşinii (S - lanţul cinematic de tăiere - turaţia sculei; F - lanţul cinematic de avans - viteza de
avans; T - sculă);

adrese geometrice (X, Y, Z), exprimând deplasările longitudinale, transversale şi
verticale a capului de lucru sau a sănii lor;

adrese ajutătoare (M) exprimând funcţiile auxiliare care se execută de maşină
(pornire-oprire, schimbare sculă, fixare-desprindere piesă etc.);

36

adrese pregătitoare (G) care exprimă funcţiile pregătitoare pe care le execută ECN
(pornirea-oprirea programului, modul de măsurare etc.). Adresele tehnologice şi geometrice
sunt operative, iar cele ajutătoare şi pregătitoare sunt adrese de ordonare şi selectare a
primelor.
Totalitatea instrucţiunilor necesare executării unei secvenţe din program reprezintă
fraza completă sau blocul de instrucţiuni, frază ce poate fi înregistrată în două moduri:
alfanumeric şi numeric.
Înscrierea frazelor alfanumeric impune utilizarea unei memorii cu adresă, iar programul
înregistrat numeric impune o memorie pas cu pas. Înregistrarea alfanumerică a programului
mai este cunoscută şi sub denumirea de metoda prin adresă şi constă din scrierea completă a
instrucţiunii (adresă şi conţinut), ordinea lor în frază fiind indiferentă, cu excepţia adreselor de
început şi sfârşit de frază (paranteză sau bloc). Ordinea în care instrucţiunile sunt "consumate"
din memorie, este dictată de adresele M şi G în timpul funcţionării reale a maşinii.
Înscrierea (înregistrarea) numerică a programului, cunoscută şi sub denumirea de
metoda prin tabulare, constă din scrierea numai a conţinutului adresei, ordinea înregistrării
fiind invariabilă, respectiv cea recomandată de constructor deoarece identificarea adresei se
face numai prin poziţia ocupată în frază, poziţie ce trebuie riguros respectată.

3.3.5. Blocuri de comparare

Comparatorul are rolul de a compara mărimea de referinţă r, cu cea de reacţie R(e), şi ca

element de decizie, hotărăşte asupra desfăşurării procesului de lucru. În STAS 6019-74 se
defineşte compararea ca fiind diferenţa:
C = r – R(e).
Funcţia C este numită funcţie de comparaţie şi reprezintă, din punct de vedere
funcţional, comanda ce se transmite mecanismului de acţionare M. Act. al maşinii-unelte prin
intrermediul mecanismului de comandă MCd. al ECN. Prin comanda C, comparatorul, ca
element de decizie, hotărăşte continuarea sau întreruperea acţionării (procesului de lucru).
Dacă mărimea de referinţă r este egală cu cea de reacţie, R(e) ≡ r se realizează
fenomenul de coincidenţă, adică, din punct de vedere funcţional, mărimea (poziţia) reală
coincide cu mărimea (poziţia) programată.
În funcţie de metodele de comparare, comparatoarele pot fi: de coincidenţă şi cu
discriminarea sensului; incrementale, numerice şi analogice; absolute şi relative.
Comparatoarele de coincidenţă se utilizează în structura ECN de prelucrare liniară şi

37
de poziţionare, iar comparatoarele cu discriminarea sensului în ECN de poziţionare.
Comparatoarele de coincidenţă lucrează după metoda de comparare discontinuă, ele
detectând numai coincidenţa deplasării, respectiv cazul:
C = r – R(e),
neputând stabili şi semnul funcţiei C, deci nu pot corecta eroarea, ε.
Comparatoarele cu discriminarea sensului lucrează după metoda de comparare
continuă şi detectează pe lângă coincidenţă (r ≡ R(e)) şi sensul deplasării, semnalele de
coincidenţă C fiind utilizate ca semnale de comandă pentru întreruperea mişcării sau pentru
deplasarea într-un singur sens a organului acţionat în vederea reducerii erorii ε.
Comparatoarele incrementale funcţionează numai prin coincidenţă (comparaţie într-
un punct) şi pot fi, din punct de vedere constructiv, în lanţ şi în inel. Ele se construiesc ca
numărătoare de impulsuri, iar coincidenţa se produce la valoarea numărului programat.
Comparatoarele numerice absolute pot funcţiona atât cu coincidenţă cât şi cu
discriminarea sensului mişcării organului acţionat al maşinii-unelte, cu diferenţa că primele
detectează coincidenţa şi asigură reglarea organului acţionat într-un punct, celelalte asigură
reglarea organului acţionat în trei puncte.
Comparatoarele analogice absolute modulează deplasarea organului acţionat în
amplitudine sau în fază, ele impunând utilizarea în structura ECN a convertorilor Cv N/A.
Indiferent de tipul comparatoarelor, procesul comparării se realizează în trei etape:
introducerea mărimilor de referinţă r, compararea cu mărimea de reacţie R(e) şi anularea.
Introducerea mărimii de referinţă r, este echivalentă cu transferul acesteia din memoria
internă în comparator sub forma incrementală, numerică sau analogică.
Compararea constă din calculul funcţiei C = r - R(e) şi realizarea coincidenţei R(e) ≡ r.
Anularea constă în anularea conţinutului comparatorului după realizarea fiecărei
coincidenţe în vederea pregătirii comparatorului pentru calculele următoare. În acest sens,
comparatoarele sunt prevăzute cu un canal pentru anulare.
În toate cazurile de comparare cunoscute, semnalul de ieşire din comparator reprezintă
semnalul de comandă pentru mecanismul de acţionare, respectiv sursa de mişcare a lanţului
cinematic acţionat.

3.3.6. Interpolatoarele

În cazul ECN de conturare se impune ca în structura lor să se găsească un element

relativ complicat, numit interpolator, cu ajutorul căruia ECN de conturare poate coordona

38
simultan mişcările pe două axe (pe două direcţii) pentru a efectua interpolarea liniară sau
interpolarea circulară.
Existenţa interpolatorului reduce mult calculele şi timpul de programare iar locul lui în
structura ECN este între mecanismul de memorare Mem şi comparatorul Cp.
În funcţie de curba de interpolare care aproximează curba nominală a piesei (conturul
piesei între două puncte programate) metodele de interpolare utilizate sunt: liniară, circulară,
parabolică, eliptică şi curbe definite printr-un număr finit de puncte. În practică, curbele
uzual folosite sunt segmentul de dreaptă şi arcul de cerc, deoarece orice profil, oricât de
complicat ar fi, se poate descompune cu aceste două tipuri de curbe.
De aceea, mai uzuale sunt interpolarea liniară şi interpolarea circulară.
Orice interpolator trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
♦ în punctul de racordare a două curbe tangenta să fie unică;
♦ să nu existe salturi de direcţie ale tangentei, deci să nu existe discontinuităţi;
♦ curba de interpolare să fie definită printr-un număr minim de parametri (de regulă
coordonatele punctului iniţial, final şi centrul cercului);
♦ viteza de avans tangenţial să fie independentă de direcţia deplasării şi constantă;
♦ punctele interpelate să se găsească pe curba nominală a piesei pentru a nu rezulta erori
adiţionale;
♦ curba reală interpolată trebuie să se încadreze în câmpul de toleranţă al curbei nominale;
♦ interpolatorul trebuie să ia în considerare corecţia de uzură (de regulă pe rază) a sculei.
Ca metodă de interpolare, aceasta poate fi numerică sau analogică, mai utilizată fiind
interpelarea numerică, mai precisă şi la un cost mai redus. Din punct de vedere matematic
interpolarea se poate face prin două metode: metoda analizei diferenţial numerice sau metoda
DDA (Digital Differential Analyser) şi prin metoda calcului direct al funcţiei.

3.4. Test de evaluare a cunoştinţelor

Exemplu de itemi pentru testul de evaluare:
„Enumeraţi blocurile funcţionale din structura ECN-varianta NC”;
„Definiţi noţiunea de CONVERTOR. Exemplificaţi”.

39