TEMA 2: ECONOMIA CA FORMĂ

A ACTIVITĂŢII UMANE.
UNITĂȚI DE CONȚINUT:
Nevoile umane, resursele economice și legităţile
lor. Raţionalitatea utilizării resurselor.
Problema economică fundamentală. Frontiera
posibilităţilor de producţie.
Bunurile economice şi caracteristicile lor.
Marfa. Teoriile economice privind valoarea mărfii.
Activitatea economică: faze şi indicatori.
Agenţii economici şi funcţiile lor.
 I. Nevoile umane,
resursele economice
și legităţile lor.
Raţionalitatea
utilizării resurselor.
 NEVOILE UMANE
Nevoile sînt nişte cerinţe (doleanţe, necesităţi)
obiective ale indivizilor şi societăţii.
Nevoile constituie motorul oricărei activităţi
economice.
Pe parcursul istoriei nevoile au evoluat şi s-au
diversificat fără încetare.
Diversitatea enormă a nevoilor a condiţionat
necesitatea clasificării lor după mai multe criterii.
 CLASIFICAREA NEVOILOR
Nevoi Nevoi
Nevoi fiziologice
spiritual- sociale, sau de
(natural-biologice)
psihologice grup
care constituie
ansamblul
nevoilor a
căror
nevoia de a satisfacere
bea, nevoia de este posibilă
cunoştinţe, doar prin
a mînca, acţiunea
nevoia de conjugată a
a se proteja dragoste diferitelor
grupuri sociale
contra frigului
transport,
educație.
 DUPĂ GRADUL COMPLEXITATE,
NEVOILE POT FI:
de bază
superioare
(inferioare sau
elementare) (sau complexe)

• hrană, • de lectură,
• somn • vizită
SI: IERARHIZAREA NEVOILOR
DUPĂ A. MASLOW ŞI ALŢII
PIRAMIDA LUI A. MASLOW
Autorealizare

Nevoia de stimă.
Afirmare.

Nevoi sociale.
Apartenență. Acceptare.

Nevoia de securitate

Nevoi fiziologice (foame, sete etc.)

 TRĂSĂTURILE NEVOILOR
1. Caracterul lor nelimitat, numărul acestora
crescînd fără încetare o dată cu dezvoltarea
societăţii.
2. Nevoile sînt limitate în capacitate – nu
consumăm la infinit.
3. Nevoile oamenilor sînt concurente – la munte
sau un TV pentru aceeași sumă de bani.
4. Nevoile sînt complementare (evoluează în
sensuri identice) – pește,iar mai apoi apă.
5. Nevoile se sting momentan prin satisfacere.
6. Sunt condiţionate subiectiv (individ) şi obiectiv
(societate).
Legea creşterii nevoilor – modificarea
permanentă a structurii, calităţii şi cantităţii
acestora.
 INTERESELE ECONOMICE
Nevoile transformate în mobiluri directe ale
activităţii economice devin interese economice.
Interesele economice - nevoile umane
conştientizate de oameni şi devenite mobiluri ale
confruntării şi cooperării lor în vederea obţinerii
bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii
cerinţelor.
Interesele economice pot fi clasificate în:
 personale, de grup, generale;
 private, publice;
 curente şi de perspectivă;
 regionale, naţionale, internaţionale, mondiale;
 permanente şi accidentale.
RESURSELE ECONOMICE
Resursele economice constituie
totalitatea elementelor şi premiselor
folosite de către om în activitatea sa
economică pentru a obţine bunurile
de care are nevoie.
CARACTERISTICILE RESURSELOR
1. trăsătura principală a resurselor economice
constă în caracterul lor limitat
2. limitarea este o problemă pentru întreaga
omenire;
3. sunt limitate la potentialul Planetei Pamînt (nu s-
au descoperit resurse pe alte planete);
4. pentru ca sunt limitate trebuie sa le utilizăm
rațional si sa evitam risipa;
5. consumul lor este direct proportional cu gradul
de cultura și civilizatie al unui popor;
6. cresterea nevoilor nu poate fi insotita de o
crestere similara a resurselor;
7. ele sunt suportul consumului.
RESURSELE ECONOMICE
Caracterul limitat al resurselor economice
în raport cu nevoile mereu crescînde, devin
o altă dominantă a activităţii economice şi
constituie conținutul legii rarităţii
resurselor.
Legea rarităţii resurselor - constă în aceea
că volumul, structura şi calitatea resurselor
economice şi bunurilor economice se
modifică mai încet decît volumul, structura,
intensitatea nevoilor umane.
 CLASIFICAREA RESURSELOR
II. RESURSELE DERIVATE
I. RESURSE PRIMARE
(SAU ACUMULATE)
 resurse umane (omul cu  capitalul tehnic, sub
experiența, calificarea şi formă de maşini, utilaje,
capacităţile sale echipamente, construcţii,
antreprenoriale starea de sisteme de transport.
sănătate etc.)  cunoştiinţele şi
 resursele naturale experienţa ştiinţifică, sau
cum mai este numit
(pămîntul, apele, pădurile potenţialul inovaţional al
şi bogăţiile subpămîntene societăţi, resursele
de care dispune ţara, informaţionale.
aşezarea geografică
 resursele monetare şi
favorabilă) valutare de care dispune
societatea respectivă.
 SI: CLASIFICAREA RESURSELOR
NATURALE

Din punct de vedere al duratei

folosirii sau al rezervelor disponibile
resursele naturale se împart în:

Neregenerabile
Regenerabile
sau
epuizabile
(pămînt, apă, aer- ca factori
( zăcăminte de combustibili de mediu pentru viaţa şi
fosili, minereuri metalifere şi activitatea oamenilor).
nemetalifere)
 CLASIFICAREA RESURSELOR
NATURALE
Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau
de reutilizare în procesele de producţie, resursele pot fi:

Recuperabile, Parţial recuperabile,

în care se includ în Nerecuperabile, în
în care se înclud o care se înclud în
gamă de materii special cele
biologice. special resursele ce
prime (metal, masă se folosesc în scopuri
lemnoasă, lînă, hîrtie (humus, pămînt, apă) energetice.
etc.)
 RAȚIONALITATEA UTILIZĂRII RESURSELOR
Activitatea omului îndreptata spre satisfacerea propriilor nevoi nu poate fi deci
întîmplatoare. Sensul sau major rezida in permanenta grija pentru o asemenea
utilizare a resurselor limitate încît sa se obțină o cat mai deplina acoperire a
nevoilor. Obiectivul acestei activități se traduce astfel într-o funcție de
maximizare a efectelor utile, respectiv prin minimizarea consumului de resurse,
ceea ce reprezintă expresia raționalității economiei sau activității economice.
Raționalitatea consta în capacitatea omului de a înțelege aceasta activitate de a o
cunoaște și de a acționa în concordanta cu cunoștințele dobîndite, deci de a acționa
conștient, anticipînd consecințele faptelor sale.
Raționalitatea conferă activității economice eficiență. A avea eficiență în
activitatea economica înseamnă deci a satisface trebuințe mai mari cu aceleași
resurse sau cu resurse mai puține. Eficienta releva în ce măsură activitatea
economica poate satisface trebuințele cu resursele pe care ea însăși le asigura.
Dezvoltarea și utilizarea în tot mai mare măsura a cunoștințelor științifice in
activitatea economică accentuează raționalitatea acesteia, asigurînd astfel premisa
creșterii eficienței.
 FACTORII DE PRODUCȚIE
Factorii de producţie constituie acea parte a
resurselor economice care sînt atrase şi
consumate în procesul de producţie.
Factorii de producţie se consumă şi doar prin
consumul lor se creează noi bunuri/servicii.
 au existat numai 2 factori de producţie, primari
sau originari, munca şi pămîntul sau natura;
 apoi apare factorul derivat capitalul - derivat
din primii doi;
 J.B.Say. - iniţiatorul teoriei acestor 3 factori de
producţie – munca, pămîntul şi capitalul.
 se adaugă la cei 3 factori tradiţionali şi
abilitatea întreprizătorului;
 la cumpăna dintre două milenii – resursele
informaţionale - o expresie a cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice create de om în cadrul
societăţii.
 îndeplinesc funcţii care pînă la apariţia
inteligenței artificiale, păreau de neînlocuit;
 CLASIFICAREA FACTORILOR
DE PRODUCȚIE
FACTORII DE PRODUCȚIE
Factori clasici neofactorii
informaţia

natura munca capitalul tehnologiile progresul abilitatea

tehnic antreprenorială
 III. Problema economică
fundamentală. Frontiera
posibilităţilor de producţie.
Raportul nevoi/resurse determină caracterul şi
formele organizării activităţii economice,
constituie nucleul problemei fundamentale a
economiei.
Problema fundamentală a economiei -
satisfacerea nevoilor nelimitate prin
utilizarea resurselor limitate.
Ea este concretizată în 3 întrebări:
1. Ce și cît să se producă?
2. Cum să se producă?
3. Pentru cine să se producă?
Frontiera posibilităţilor de producţie
evidenţiază diferite alternative posibile de
producţie a două bunuri economice care
pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi
eficientă a resurselor economice
disponibile pe termen scurt.
Curba posibilităţilor de producţie -
combinarea variantelor de producţie
pentru o anumită cantitate şi calitate a
resurselor.
REPREZENTAREA GRAFICĂ
 PARTICULARITĂŢI
Are simbolul FPP şi este convex orientată în
sus
Separă combinaţiile de cantităţi de bunuri ce
pot fi produse de cele care nu pot fi produse
la un moment dat
Fiecare punct pe curba posibilităţilor de
producţie indică o folosire eficientă a
resurselor de care se dispune
Pentru fiecare nivel de producţie posibil a
produsului A, curba indică producţia
maximală posibilă a produsului B, care poate
fi produs în economie cu utilizarea resurselor
şi a cunoştinţelor existente.
Cu cît mai mare este producţia bunului B, cu
atît este mai mare cantitatea bunului A de care
trebuie să se dezică, tendinţă care are caracter
de lege economică.
Odată cu creşterea volumului şi eficienţei
folosirii resurselor FPP se deplasează spre
dreapta sus, desemnînd combinaţii posibile în
noile condiţii
FPP ÎN NOILE CONDIȚII

FPP1

E
 COST DE OPORTUNITATE:

1.Aprecierea acordată celei mai bune

dintre şansele sacrificate atunci când se
face o alegere.
2.Măsoară „cîştigul” obţinut prin
„pierderea” celei mai bune dintre
variantele sacrificate.
Y
C op  ( )
X
X –bunul ales pentru consum;
Y –bunul la care se renunţă.
 III. BUNURILE
ECONOMICE ŞI
CARACTERISTICILE LOR.
 BUNURILE ECONOMICE
Bun - un obiect sau un serviciu, care prin
proprietăţile lui poate satisface o trebuinţă
umană.
Bunurile economice – mijloc de satisfacere a
nevoilor umane.
Se disting:
1. BUNURILE LIBERE – ale căror cantitate
raportate la cerinţele oamenilor, apare ca
nelimitată: aerul, apa unui lac, lumina solară etc.
2. BUNURI ECONOMICE EXISTENŢA CĂRORA
PRESUPUN URMĂTOARELE CONDIŢII:

•existenţa unei nevoi care trebuie

satisfăcută,
• proprietăţile corporale şi acorporale
atribuite bunului care satisface nevoia.

•disponibilitate şi accesibilitate
•raritatea relativă a bunurilor economice.
 TIPOLOGIA BUNURILOR
ECONOMICE:
I. După • bunuri materiale (produse sau
mărfuri)
materialitatea lor: • bunuri nemateriale (servicii)

II. După •bunuri naturale rare

•bunuri produse prin muncă
originea lor:
•bunuri de consum final:
III. După produse, servicii;
•bunuri de consum intermediar:
materie primă, energie
destinaţia lor: •bunuri de echipament: unelte,
clădiri.
 TIPOLOGIA BUNURILOR
ECONOMICE:

IV. În funcţie • bunuri substituibile:

de posibilitatea unt și margarină
• bunuri nesubstituibile
substituirii lor:

V. După •bunuri complementare:

mașina și combustibilul
complementa •bunuri
rietatea lor: necomplementare
 TIPOLOGIA BUNURILOR
ECONOMICE:
VI. După relațiile ce • bunuri private
• bunuri publice: ordinea
se stabilesc între publică, prestarea
diferiți categorii de informației, vaccinarea
consumatori populației, legislația etc.
• mixte.

•non-rivalitatea – consum
Caracteristica comun de către toți membrii
bunurilor societății;
•non-exclusivitatea –
publice: excluderea din utilizare a unui
bun este imposibilă.
 UTILITATEA BUNURILOR
ECONOMICE
Utilitatea bunurilor economice - reprezintă
capacitatea acestora de a fi de folos oamenilor,
adică de a satisface trebuinţele de consum sau
de producţie.
Utilitatea bunurilor economice este intrinsecă
acestora, fiind determinată de caracteristicile
sau proprietăţile lor fizice, chimice, tehnice,
economice, funcţionale etc.

SI: Exemple de bunuri private, bunuri publice

și bunuri mixte.
 IV. Marfa. Teoriile
economice privind
valoarea mărfii.
Marfa reprezintă orice bun economic, obţinut prin
activitatea oamenilor, util şi care poate satisface
nevoile oamenilor şi/ sau producţiei, ce ajunge la
consumator prin intermediul procesului de vînzare -
umpărare.

Astfel, forma marfă o îmbracă nu orice bunuri

produse de către oameni, ci numai acelea care fac
obiectul tranzacţiilor de schimb, la piaţă, care trec
de la vînzător la cumpărător prin actul de vînzare -
cumpărare, independent de faptul că schimbul are
loc în mod direct sau este mijlocit de bani.
 PRINCIPALELE GRUPURI DE
MĂRFURI:
 mărfuri corporale de consum prsonal
curent – alimente, îmbrăcăminte, bunuri
de igienă personală etc;
 mărfuri corporale de consum îndelungat
– locuinţă, mobilă, televizor, etc;
 mărfuri incorporale de consum personal
– servicii de radio şi televiziune,
telefonie, poştă etc;
 mărfuri incorporale de consum social –
de instruire în şcoli particulare, iluminat,
încălzire etc;
 PRINCIPALELE GRUPURI DE
MĂRFURI :
 mărfuri-capital ce includ maşini, utilaje,
instalaţii, clădiri, construcţii speciale etc;
 mărfuri resurse naturale – terenuri
agricole, păduri, bogăţii ale subsolului etc;
 marfă – factorul muncă;
 mărfuri corporale şi incorporale rezultate
ale cercetării ştiinţifice – cărţi, brevete,
programe de calculator etc, precum şi cele
ale activităţii de creaţie literar artistică –
cărţi, opere în domeniul picurii, muzicii etc.
 PRINCIPALELE GRUPURI DE
MĂRFURI :

mărfuri servicii manageriale, de

marketing şi management, în general de
consulting;
marfă monedă şi hîrtii de valoare.
 VALOARE
Valoarea – exprimare în bani a costului unei mărfi sau a
unei acțiuni, a unui cec etc.
Distincţie între Utilitatea obţinută de la un bun şi preţul
acestuia, care a fost subiect de discuţie din vremea lui
Aristotel şi până la Smith și Marx. Apa are o valoare de
utilizare mare, dar o valoare de schimb mică, în timp ce,
în cazul diamantelor, situaţia este opusă.
Doctrina utilităţii marginale a rezolvat problema prin
explicarea faptului că preţul (valoarea de schimb) este
legat de utilitatea marginală, şi nu de utilitatea totală
(valoarea de întrebuinţare).
 TEORIILE CU PRIVIRE LA VALOAREA
MĂRFII
1. Teoria valoare-muncă (teoria obiectivă a
valorii):
originea - reflecţiile lui W. Petty,
elaborată de - A. Smith,
continuată şi dezvoltată - K. Marx.
la temelia „substanţei unice a preţului” se află
valoarea, mărimea căreia este determinată de
cantitatea de muncă vie şi încorporată în fiecare
din bunurile care sînt schimbate.
Neajunsuri: nu poate justifica toate cazurile.
2. Teoria valoare-utilitate (teoria subiectivă a
valorii):
 valoarea (şi preţul) nu are o temelie obiectivă (munca), ci
una subiectivă,
 mărimea preţului fiind determinată de utilitatea şi raritatea
produsului respectiv.
 îşi are începuturile din sec.al 18-lea, în lucrările lui Turgot;
 a fost preluată de şcoala de la Viena la înc. sec.XX de
către C. Menger, apoi de L. Walras, V. Parreto şi alţii.
Economiștii au avut în vedere:
nu numai utilitatea şi raritatea bunurilor, ci şi intensitatea
nevoii subiective a individului.
calitatea unui lucru de a fi util nu depinde de lucrul respectiv,
de însuşirile lui intrinseci, ci de trebuinţa ce o simte omul faţă
de acest lucru.
Neajunsuri: nu explică de ce bunurile de primă necesitate au
preţuri mai scăzute decît cele de lux, nu justifică preţurile
diferite ale bunurilor economice.
3. Teoria preţului fără valoare (teoria obiectiv-
subiectivă) – A. Marshall
-este o sinteză reuşită a avantajelor ultimelor două,
precum şi a raportului dintre cerere și ofertă.
-preţul este determinat de concursul a 3 factori:
•costul de producţie
•utilitatea marginală
•cererea şi oferta .
- Marshall susţine că nici unul dintre aceşti factori
nu este determinant.
•pe TS rolul decisiv îi revine cererii, deci utilităţii,
•pe TL rolul determinant în fixarea preţului îi
aparţine costului de producţie, deoarece
producătorul nu-şi poate vinde pe TL mărfurile la
un preţ mai mic decît costul de producţie.
4. Teoriile contemporane:
•mărimea şi dinamica preţului este condiţionată de un şir de
factori:
cantitatea de muncă materializată în bunul dat,
utilitatea şi rarietatea acestui bun,
cererea și oferta,
tendințele modei,
situaţia politică din ţară şi din lume,
calamnităţile naturale,
puterea de cumpărare a monedei, etc.

În condiţiile economiei de piaţă piața are un rol

principal în formarea preţurilor, însă intervenţia
statului în reglementarea preţurilor este o realitate
în toate ţările.
 V. ACTIVITATEA
ECONOMICĂ: FAZE ŞI
INDICATORI.
 Premisele iniţiale
ale activităţi
economice

Nevoile
Resursele
(trebuinţele)
economice
umane
 ACTIVITATEA ECONOMICĂ
Activitatea economică reprezintă un proces complex, ce
reflectă ansamblul comportamentelor oamenilor
referitoare la atragerea şi la utilizarea resurselor
economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi
consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele
economice.

Particularităţile activităţii economice:

se înfăptuieşte în condiţii de risc
are la bază diviziunii sociale a muncii care duce la
specializarea, diferenţierea activităţii economice
trebuie să fie raţională, eficientă şi rentabilă.

Scopul oricărei activităţi economice este satisfacerea

nevoilor.
 STRUCTURA ACTIVITĂŢII
ECONOMICE
(FAZELE ACTIVITĂȚII ECONOMICE)
Activitatea
economică

Consumul Producţia

Schimbul Repartiţia
Producţia – constă în combinarea factorilor de
producţie cu utilizarea resurselor materiale şi
umane în vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor
necesare existenţei umane.
Repartiţia – prin care bunurile materiale şi serviciile
create în producţie sunt orientate spre destinațiile
lor.
Schimbul (circulaţia) – deplasarea în spaţiu a
bunurilor materiale pe calea vînzării – cumpărării
sau pe alte căi.
Consumul – activitatea economică de utilizare
efectivă a bunurilor în scopul satisfacerii
necesităţilor oamenilor.
 Domenii de activitate economică (sectoare ale
economiei)
Primar: agricultura, pescuitul, silvicultura, industria
extractivă;
Secundar: industria de prelucrare, construcțiile şi
lucrările publice;
Terțiar: serviciile medicale, transport, asigurări etc.;
Cuaternar: informația, noile tehnologii etc.

„sectorul serviciilor intelectuale”

Indicatorii activităţii economice:
indicatori fizici şi indicatori valorici.
VI. Agenţii economici și
funcțiile lor.
 AGENTUL ECONOMIC
Agentul economic este o persoană ori grup de
persoane fizice sau juridice, care dispune,
controlează sau utilizează factori de
producţie, participă la viaţa economică,
îndeplinesc funcţii bine determinate în cadrul
acesteia.
Agenţii economici se delimitează pe baza mai
multor criterii:
a)subiecţi de proprietate;
b) forme de organizare şi folosire ai factorilor de producţie;
c) funcţiile economice îndeplinite;
d) sfera de activitate.
 AGENŢII ECONOMICI:
I. Menajele (gospodăriile)- o persoană sau
o familie
• care îndeplinesc, în principal funcţia de consumator de
bunuri şi servicii, excută operaţiuni legate de viaţa
personală;

II. Întreprinderile (firmele)

• indeferent de forme de proprietate şi de organizare, au
ca funcţie principală producera de bunuri materiale şi
servicii nonfinanciare destinate pieţei în scopul
maximizării profitului;
 AGENŢII ECONOMICI:

III. Statul (administrațiile)

• îndeplinesc funcţia de retribuire a veniturilor pe baza

serviciilor nonmarfare prestate;

IV. Instituţiile financiare, de credit şi

companile de asigurări (private, publice
şi mixte)
• îndeplinesc rolul de intermediar financiar între ceilalţi
agenţi economici. Ele mobilizează economiile
temporar disponibile ale unor unităţi şi le acordă sub
formă de credite altora.
 AGENŢII ECONOMICI:

V. Străinătatea (exteriorul sau restul

lumii)
• reprezintă un agent economic specific care
influențează activitatea economică internă prin
veniturile şi cheltuielele generate de activitatea
desfăşurată de agenţii economici străini pe
teritoriul ţării, precum şi prin activitatea de
export şi import, de acordare şi primire de
împrumuturi etc.
 Circuitul economic - raporturi generale de
tranzacționare au loc între diverse categorii de
agenți economici.
Piața
bunurilor și
serviciilor

Menaje Firme

Piața
factorilor de
producție
 serviciile factorilor de producţie serviciile factorilor de producţie
Piaţa factorilor de
producţie
cheltuielile pentru venitul factorilor
utilizarea factorilor

Firme
mijloace de
v
Piaţa financiară
economii
Menaje
investiţii

venituri cheltuieli de consum

Piaţa bunurilor şi
cheltuieli de serviciilor bunuri şi servicii
investiţii
MULŢUMESC PENTRU ATENŢIE!!!